Revista Extemporal liric, director: Teodor Dume

 

director/fondator: Teodor Dume,

Revista apare bilunar (online) la Oradea

A luat ființă în iulie 2019

Teodor Dume: Poezii

Târâș printre respirații 

E timpul să ne ascultăm inima 

și să lăsăm ceva din noi 

trecutului 

să păstrăm doar atât cât

 putem duce printre respirații 

Presupunere 

Când a murit tata 

mi-a am lipit obrazul de pieptul lui 

și parcă îi mai auzeam bătăile de inimă

 care mi- ar fi spus să îl iert 

pentru ceea ce n- a mai apucat să-mi spună 

de atunci seară de seară 

îmi lipesc urechea de geam 

și ascult durerea vântului

Dilemă

În fiecare bătaie de inimă 

port o durere 

un timp și 

moarte 

dar nu știu de care să mă debarasez...

Răsăritul din ochii 

Când m-am trezit dimineață 

și am privit dincolo de fereastră 

Dumnezeu

 așezat pe o mantie 

tivită pe la colțuri cu lacrimi 

picta răsăritul 

nimeni nu ar fi sesizat dacă 

nu ar fi fost un răsărit mult mai negricios 

ca  altădată 

derutat i- am zâmbit așa 

cum o făceam de fiecare dată 

așezat pe genunchi și 

cu mâinile întinse înspre înaltul cerului 

nu știu cât de mult mi- a înțeles gestul 

dar în momentul acela de solidaritate și dragoste

mi-a  zis: 

"am nevoie de zâmbetul tău 

și în schimb 

îți voi da șansa să te privești în suflet 

apoi vom sta față în față că doi camarazi 

ne vom povesti trecutul" 

când am vrut să- i răspund

 mi-am dat seama că e mult prea târziu 

cerul se înseninase 

iar răsăritul se mutase în ochii mei 

Bunătate 

Știu că bunătatea 

îmi va ajuta sufletul 

să ajungă la Dumnezeu 

dar nu știu 

câtă și cui să o împart...

Doar eu o văd...

Nimic mai dureros și mai trist decât 

ochii mamei pe care îi vezi lăcrimând

atunci când o întrebi: "tata a venit?..."

și fără să aștepți un răspuns continui 

"mamă mi -e foame" 

apoi te învârți 

în jurul mesei străjuită de lumina unei lumânări

 de care uiți dar repeți:"tata a venit?" 

din rana săpată de lacrimi 

se ridică o durere 

ce nu poate fi înțeleasă de mine  

cel care 

până atunci 

vedeam în tata un Dumnezeu numai al meu 

nimic mai dureros și mai trist decât 

ochii pe care îi vezi lăcrimând și doar eu îi văd...

Ritual 

Lumina din ultima lumânare 

de pe sicriul lui tata 

aduna în tăcerea și în flacără ei 

toate suferințele unei vieți 

Erotizare... 

Fă Doamne că viața 

pe care am trăit-o azi-noapte 

să nu se risipească odată cu visul...

Viața din umbră 

Dacă aș fi vizibil 

ca și soarele înafara  umbrei 

 aș mai trăi o viață cea din umbră 

dar cum cei mai mulți 

au plecat noaptea 

prefer să respect ritualul 

ca și bunicul întors de pe front 

și de murit a murit  tot noaptea 

cu medaliile pe piept și cu raniță sub cap 

Procreare...

Din tot ceea ce ating 

duminică reconstruiesc un Dumnezeu 

după chipul și asemănarea mea 

cu trup 

minte și suflet 

apoi îmi pun capul între mâini 

și mă întreb de ce... 

Jertfă și iertare 

Deși nu sunt decât o lucrare a lui Dumnezeu 

port în mine 

semnul morții și învierii lui Iisus Hristos 

Definiție 

Viața mea e o margine de timp 

pe care se 

plimbă Dumnezeu ca un copil 

rugându- se sâ vină ploaia 

 Locație provizorie 

La prima ta atingere 

bucățile de carne desprinse din mine 

își caută refugiul lângă o altă inimă 

Temeri...

Uneori mă trezesc vorbind cu mama 

are o voce blândă

atât de blândă încât 

mă face să cred 

că nu eu 

am fost cel care 

i-a aprins ultima lumânare 

Un fel de dezintegrare apocaliptică 

O moarte ce nu se mai termină 

umbrește pământul de la un capăt la altul 

și totul curge rece 

straniu de rece  

peste urmele acelora care au fost... 

Explorare 

Sângele meu rămas viu 

ademenește moartea - 

singura care îmi umblă prin vene ca o liniște 

Delimitare 

Nimic din ceea ce am fost 

nimic din ceea ce sunt 

nimic din ceea ce voi fi 

nimic din mine 

nu va mai ține calea umbrelor 

rebele se vor îndepărta 

înspre margini diferite... 

 Acuză...

Mi s- a fisurat inima de atâta iubire 

și asta pentru că 

nu i- am știut măsura 

iar în starea mea de furie sunt un terorist...

 

Suspect de singurătate 

Atât îmi e de frică de singurătate 

încât zi de zi 

mă îndepărtez tot mai mult 

de ceea ce am fost 

și asta fără să știu că 

singurătate a mea este una fluidă 

Un fel de echilibru 

Nu știu ce dracu' mi- se întâmplă 

în mintea mea 

am o energie autodistructivă 

îndrăznesc uneori să-l cert pe Dumnezeu 

pentru orice vină ce nu-i  aparține 

și atunci 

mă împart între trup și suflet 

Teodor Dume: poezii

 Pentru nimic în plus 

Mi-am prins moartea la unul dintre amanți 

cochetă și cu zâmbetul atârnat 

de colțul gurii

îi mângâia spatele picioarele și 

partea pentru care și-ar fi riscat 

dreptul de a mai intra în casele oamenilor

m- a privit 

a umplut camera cu întuneric mult întuneric 

apoi mi-a zis zâmbind sarcastic 

"du-te și așteaptă în camera dinspre miază-noapte că 

o să trec și pe la tine" 

de-atunci noapte de noapte 

se furișează în mine și cu unghiile 

crescute în altă carne decât în cea de om viu 

îmi scrijelește numele pe toți pereții inimii 

uneori par un străin în propria mea piele 

alteori un animal care se autodevorează după lăsarea întunericului 

Făptura din spatele umbrei 

Dimineață când ies din scara blocului 

deși nu e nimeni prin jur 

simt cum cineva mă privește ca pe un ciudat 

din ochi îmi alunecă o lacrimă semn că 

cineva a pătruns în carnea mea prin efracție

îi simt umbra ce îmi suflă pe ceafă un aer cald 

sângele mi se înfierbântă 

orbecăi 

mă pierd prin labirintul minții și repet frenetic "Tatăl nostru"

 nici nu știu dacă am fost auzit  

continui să merg și să repet 

în gând 

un cuvânt pe care nu mi-l mai amintesc

e un fel de bolboroseală pe care 

o repet pentru a intimida făptura pătrunsă în carnea mea prin efracție 

... și Dumnezeu amenință cu degetul

În ultima zi din luna asta 

am decis să nu mai merg la biserică 

și nici sâ mai vorbesc cu Dumnezeu despre mine 

o să merg la un hotel de cinci stele 

cu jacuzzi 

petale de trandafiri și multă șampanie roz 

o să întorc tăbliță cu " nu deranjați" 

cameristei o să- i strecor în buzunarul de la halat 10 euro 

și un parfum unistyle  

dezbrăcat de toate păcatele de până atunci 

și plin de iubire ca o lacrimă 

ce n- a atins piele de om  

o să mă întind pe cearșaful pătat 

de ultimă femeie pe care am avut-o în vis 

o femeie cu sânii bombați ca o lună plină 

pe mijloc de cer 

și ce poate fi mai excitant decât 

o privire înspre o margine de cer 

de unde încep să înflorească toate iluziile...

nu nu o să aștept să se crape de ziuă 

o să navighez între speranță și eșec 

și dacă Dumnezeu 

nu mă ca amenință cu degetul

 așa cum o făcea maică- mea  

când chiuleam de la orele de religie 

o să mă reîntorc în mine

 ca să văd 

cât a mai rămas din ceea ce am fost...

Teodor Dume, poezii

 Identificare

De fiecare dată când vreau să vorbesc cu Dumnezeu 

îmi sprijin capul de degetul mare 

al mâinii drepte  

și asta pentru a-i privi fața din 

cel mai potrivit unghi 

apoi mă așez 

pe unul dintre scaunele  din jurul mesei 

din camera de oaspeți 

ne privim lung unul pe celălalt 

ca și cum nu ne- am mai fi văzut niciodată 

știu că a mai îmbătrânit 

și eu la fel 

stând ascuns

 în una dintre tranșeele morții 

spre care timpul a tras cu obuze oarbe 

dar ăsta nu poate fi un motiv 

ca după câteva nopți 

nedormite 

să uite de cel  care în cădere 

i- a prins lacrima ce s- ar fi zdrobit 

de asfaltul ridat de urmele pașilor celor mulți  

sunt același de ieri 

de azi și poate 

că și cel de mâine 

trăiesc între două bătăi de inimă 

prin ochiul încețoșat privesc răsăritul 

ca pe o rană deschisă

 în care 

trăiesc de ceva vreme

revista EXTEMPORAL LIRIC: Daniel Marian, despre> Urme de sânge pe umbra trup...

revista EXTEMPORAL LIRIC: Daniel Marian, despre> Urme de sânge pe umbra trup...:        Cronică          Memoria patimilor ( Teodor Dume – „Urme de sân...

Gheorghe Grigurcu, decodor al unui Univers îndatorat lucrurilor vii sau un mentor al umbrelor în mișcare?

GHEORGHE GRIGURCU, LA 85 DE ANI! DIN "URBEA" DE PE CRIŞ , Teodor Dume, vă spune: LA MULŢI ANI, MAESTRE!  

 

A cartografia, în plan topografic, geografia unei lumi interioare a marelui Gheorghe Grigurcu, pentru a da formă lucrurilor zămislite în gândirea domniei sale, trebuie să te folosești de consistența dar și de consecvența timpului care îți va da posibilitatea explorării lumii griguresciene . Punându-mi la bătaie fragilitatea rostirii mă voi încumeta a tușa, pe linie poetică, și nicidecum pe cea a criticii, confirmat fiind ca și „ criticul numărul unu al poeziei din România”, cum bine surprinde Alex Ștefănescu.
Cunoscându-l din tinerețe pe Gheorghe Grigurcu, și fiindu-mi mentor în poezie, nu pot decât să recunosc că poziția scrierilor lui Teodor Dume (adică, ale subsemnatului) în Istoria Literaturii i se datorează domniei sale încă de dinainte de debutul în poezie (cu volumul adevărul din cuvinte, apărut în 1985, la o editură din București, pe care l-a și prefațat). Elev fiind în clasele terminale ale unui liceu din Oradea am avut privilegiul și onoarea de a primi de la distinsul Gheorghe Grigurcu, în dar, volumul său de debut, Un trandafir învață matematică, apărut în 1968. L-am răsfoit filă cu filă și spre rușinea mea, după mari ezitări, mi-am întrebat prietenul comun, pe Al. Silaghi,( alias Alexandru Lăpușneanu, cum îi plăcea lui Grigurcu să-i spună în scrisorile trimise subsemnatului de la Tg, Jiu), cam ce a vrut să spună autorul în câteva texte citite la întâmplare.
Reamintesc că Grigurcu a fost silit de împrejurările nefavorabile lui, să părăsească Oradea, în care a trăit peste trei decenii, și să se stabilească la Tg. Jiu, interval de timp în care am ținut legătura prin corespondență recomandată pentru siguranța ajungerii la destinatar.
Și pentru a configura trăirile sale la Oradea dar și regretele părăsirii orașului , o să redau un fragment dintr-un text semnat Gheorghe Grigurcu și care face obiectul celei de a doua prefață la cartea mea Strigăt din copilărie, apărută în 1994. Fac asta din dorința de a spulbera orice mit legat de prietenia și de legăturile de suflet dintre Teodor Dume cu Gheorghe Grigurcu. Citez:
“Pe Teodor Dume nu mi-l pot imagina decât pe fundalul oraşului său, care timp de aproape trei decenii a fost şi al meu, Oradea. Oraş subtil şi cochet, neîndoios, cu o tradiţie barocă filtrată printr-un secession melancolic, fumuriu, dar şi cu o prospeţime indicibilă a văzduhului său, cu o adolescenţă perpetuă a uşoarelor adieri ale acestuia, încărcat de miresmele aspre ale şesului şi de cele mai conciliante, blajine, ale dealurilor între care se află.
Iluzie, s-ar putea replica, ficţiune! Desigur, dar numai până la un punct. Căci orice loc se întreţese cu fibra sensibilă a celui ce s-a legat de el prin naştere, ori prin îndelungă vieţuire, mai exact spus cu fibra unei anume vârste a persoanei. Copilăria, frageda tinereţe dizolvate în aerul orădean nu reprezintă o pură iluzie, un pretext de nostalgică evocare, strict personală, a subsemnatului, silit a urma o altă traiectorie geografică, câtă vreme le regăsesc în stihurile, cu o sufletească determinare mai presus de toate, ale poetului Teodor Dume.”
Așadar, cine nu poate să deosebească nunanța dintre două cunoștințe sau două prietenii care s-au legat în momente de cumpănă din viața unuia sau a altuia, nu este îndreptățit să intre încălțat în intimitatea lucrurilor, indiferent de natura lor.
Sesizând expresia stărilor existențiale voi puncta în continuare acea determinare a intervenției mele găsindu-i în acest fel o explicație.
Evident că aprofudându-mi lectura, în timp, am înțeles că autorul vorbește despre fragilitatea interioară a ființei și nu abuzează de metafore și comparații, așa cum marea majoritate a poeților o fac.
Desigur am înțeles că Gheorghe Grigurcu are un scenariu, pe care l-a și valorificat, pentru a reînnoi câte ceva în câmpul poeziei și în general în literatură. Aerul aparent degajat al autorului de poezie, însuma gândire, profunzime și intelect, și asta datorită faptului că miza pe tenta filozofică. Poate că acest proces de înnoire a concepției despre poezie (cel puțin la nivelul meu) a „terorizat “ mințile acelora care se aflau deja bine fixați pe drumul realizărilor literare , numai că acest produs frecvent folosit de Gheorghe Grigurcu , trăda o lume interioară în care trăia însuși poetul. Împrejurările agravante în care a trăit datorită represaliilor regimului de atunci l-au așezat în rândul poeților cărora trebuia să le ceri permisiunea pentru a pătrunde cinstit și onest pe tărâmul lor . În sinea lui , Gheorghe Grigurcu, poartă acuratețea și valoarea a aceea ce definește partea umană a lucrurilor. Spun asta pentru că puțini sunt cei care au avut posibilitatea și privilegiul să pătrundă în lumea sa interioară., așa cum le-am avut eu în perioada în care a locuit și trăit la Oradea.
Ceea ce m-a făcut să intervin , (cu sfială și teamă, evident), nu este un schimb de monedă sau o îndatorare morală sau materială, ci un gest în apărarea valorilor literare.. Deși mă repet, spun asta pentru că “provocarea”, venită printr-un dialog de la unul dintre poeții bine cotați din România, un poet de calibru, bine cotat și internațional, m-a cutremurat. Confratele meu (din respect și prietenia care ne leagă, de ani buni, nu-i voi divulga numele) susținea sus și tare, (poate că și din cauza unor eșecuri în lupta, (de unul singur), de stârpire a nedreptăților și mediocrităților din literatură), că Gheorghe Grigurcu este un “poet de linie”, adică un poet comun, de duzină, dar îl recunoaște ca fiind unul dintre cei mai mari critici de literatură din România. Greșit, spun eu, referindu-mă la prima parte a discuției, deși uneori înclinam să-i confirm spusele, și asta din cauza lipsei mele de documentare și de aprofundare a stărilor poetului. Gheorghe Grigurcu, nu este și nici nu poate fi, un “ poet de linie”, comun și nici un “hop” literar. Domnia sa, prin folosirea acestui stil nu face altceva decât să ridice poezia la un nivel agreat în timp de prezentele și viitoarele generații. Confuziile pe care le fac unii între propriul stil și poezia de campanie nasc nedumeriri, ba chiar temeri, pe plan literar, dar, evident, fără a diminua cu nimic suportul literaturii contemporane, ci dimpotrivă îi alocă elemente noi de structură viabilă în timp.
Gheorghe Grigurcu dă poeziei o formă nouă, proprie, bine gândită și pregătită pentru a emancipa.
Poezia lui Gheorghe Grigurcu are o filozofie proprie ceea ce dovedește că alegerea poetului este autentică și nu conjuncturală. Explicarea sensului ascuns al poeziei ar fi devenit o mișcare tectonică mai puțin evolutivă în lumea literară, pricinuind riscuri concurenței sau acelora cu indisponibilități de moment.
Spunea cineva că „ Gheorghe Grigurcu consideră poezia ca pe o respirație a sufletului”. Așa este!. Evadarea provizorie din lumea criticii i-a adus referințe de înaltă clasă . Iată o fixare, a lui Gheorghe Grigurcu, pe palierul poeziei, făcută cu tact și responsabilitate de către cei avizați, printre care, Ana Blandiana, Nicolae Manolescu, și Alex. Ștefănescu.

"Gheorghe Grigurcu domină de ani de zile viața literară fără să se amestece în ea. Nu cred că a existat în ultimii 15 ani un autor mai serios și, în același timp mai productiv, indiferent dacă își exersa condeiul neobișnuit în comentariul politic, în poezie, în eseu, în polemică, în critică sau istorie literară. (…) El nu este un critic literar care scrie și versuri și nici un poet care scrie și critică literară, el este în egală măsură un poet de primă mărime și unul dintre cei mai importanți critici literari ai acestei perioade de tranziție între milenii, este și va rămâne cu siguranță unul dintre cei mai fini autori de aforisme din literatura română” ( Ana Blandiana ).”

„Pentru cine e dispus s-o facă, devine evident că Gheorghe Grigurcu este unul dintre cei mai buni critici de azi”. „Cînd am scris (…) despre o culegere antologică a lui Gheorghe Grigurcu, am indicat numele cîtorva poeți afini, de la Williams la Benn, pe care originala lui poezie îi evocă în latură stilistică, în felul de a concepe metafora sau în compoziția poemului. (…)Aceste șocuri imagistice în lanț, la care poetul ne supune, nu sunt numai decorative, gratuite, ci și frumoase ca niște perle date la iveală dintr-o scoică” (Nicolae Manolescu).”

„„Un simbol al intransigenței devine Gheorghe Grigurcu, criticul literar de mare talent aflat de mulți ani într-un exil neoficial, la Târgu-Jiu. (…)Cel care are dreptate în absolut este, bineînțeles, Gheorghe Grigurcu” (Alex. Ștefănescu).”

Așadar, asistâdu-l pe Gheorge Grigurcu la trecerea pragului celor 85 de ani, (o vârstă onorabilă, ținând cont de anii “terfeliți de regimul de dinainte de 1989) ) invocând una dintre particularitățile ființei, aduc aceste rânduri în întâmpinarea acelei aniversări, dar și a altora care vor urma, sub ochiul căruia ne-am dori cu toți să ajungem și să sărbătorim existența poetului. O existență născută la jumătatea lunii aprilie, mai precis pe 16. Onoarea de a fi și eu “berbec”, născut fiind pe 04 aprilie (cu o diferență de 20 de ani față de Grigurcu) mă face să-mi reconstitui stările momentelor petrecute împreună la Oradea. În “urbea” de pe Criș, cum îi plăcea domniei sale să-mi spună prin corespondență. Și nu era corespondență să nu mă întrebe: “Și ce mai e nou în urbea de pe Criș?”
Da, ziua în care ne naștem e cu totul altfel, și asta pentru că locuim, pentru o vreme, într-o viață care nu ne aparține. Paradoxal sau nu, suntem experimente vii pe care se încearcă definirea timpului. Da, este o constatare semnată,Teodor Dume!.

Gheorghe Grigurcu a venit printre lucruri în primăvara anului 1936, aprilie, 16. Coincidență sau nu, primăvara aceasta m-a adus și pe mine (Teodor Dume) tot într-o zi de aprilie 4. Poate că tocmai durerea din frumusețea acestui anotimp a creat poteca pe care urma să pășim înspre o lume care nu ne aparține. Chiriași în propria viață oscilăm într-o zbatere surdă dorind să persistăm ca oameni, dar în lupta cu insignifiantele detalii, uneori, uităm de noi. Nu știu, poate că toate aceste elemente sunt semne de recunoaștere a ființei.
Aflându-mă printre cei mulți care nu știu prea bine limbajul cuvântului, în acest context, am încercat și voi încerca să definesc, printr-o simplă punctare, o părticică din Omul Gheorghe Grigurcu, și o fac acum , în primăvara lui 2021, în pragul acelor 85 de ani, pe care îi consider o împlinire, o așezare. a aceea ce a fost, pe cel mai de sus nivel al literaturii române.
Acest Om , poet și critic (numărul unu al poeziei din România), care a creat, prin scriitura domniei sale, lumi paralele într-un Univers arid, dar și punți de legătură între cuvânt și cei care știu să-l folosească, trăiește echilibrat într-o lume în care noi cei mulți încercăm să o descoperim. Comportându-ne ca atare noi cei care încercăm să ajungem, sau am ajuns deja, la poarta cuvântului, îl putem privi ca pe un ușier care ne validează (sau nu) trecerea prin lumea cuvintelor.
Nevoia de a ne apropia de Dumnezeu, dar și de noi înșine, ne face să ne privim, din când în când, și în anumite momente, ca pe niște frumuseți prin complexitatea cărora navigăm. Nutresc speranța că cei mai mulți dintre noi ne hrănim prin și cu frumusețea cuvântului, chiar dacă realitatea ne împinge uneori înspre latura subiectivă cerându-ne sacrificii, dar și respect.
Azi, poate doar azi, putem fi puțin subiectivi pentru că exprimarea vârstei dar și a muncii, prin ceea ce facem, îmbină respectul cu munca și cu celelalte elemente definitorii ale vieții.
Privindu-l pe Gheorghe Grigurcu observ un erou supraviețuitor care s-a debarasat de frică și neputință (deși elementele acestea nu l-au caracterizat niciodată) într-un sistem social trecut neadecvat firii domniei sale. Identitatea acestui mare Om nu trebuie confirmată și nici argumentată pentru că drept mărturie stau nenumăratele sale titluri de cărți și cronicile pe care le-a semnat indicând cu profesionalism nivelul la care a ajuns omul prin creația sa. Nu voi face o enumerare a titlurilor de carte și nici a numelor acelora care au scris, pentru că ziua de 16 aprilie e un moment unic din viața aceluia pe care l-am stimat și-l stimez și care mi-a deschis larg ochii înspre cunoașterea cuvântului. Și cu această ocazie îi mulțumesc pentru episoadele trăite și petrecute împreună în "urbea" de pe Criș. Toate acestea au avut un impact pozitiv asupra a tot ceea ce a urmat să fac. Posibil ca aceste amănunte să nu intereseze, dar orice lucru care mi se întâmplă are valoarea și timpul său. Majoritatea dintre noi suntem lacomi. Vrem mult și dăruim puțin.(...) Darul meu de suflet pentru marele Om Gheorghe Grigurcu , nu numai la ceas aniversar, este respectul pentru mâna pe care mi-a întins-o și m-a condus pe drumul poeziei și literaturii. Trebuie să recunosc, și-i mulțumesc pentru asta, că Teodor Dume, poate, nu ar fi existat, fără domnia sa, în această lume a creației de frumos.
Dialogul cu creația, cu frumosul și cu el însuși a fost și este ținut într-un metalimbaj al operelor și împlinirilor domniei sale care au lăsat o amprentă pe timp.
Sunt lucruri care se întâmplă uneori în tăcere și pe care le tatuezi pe suflet. Spuneam la începutul acestor însemnări că “tăcerea e un privilegiu de a-i asculta pe alții” și mai știu că împlinește. Indiferent de pretext, viața este un experiment, un refugiu și rareori un crez.

Spuneam cândva că cel care suferă se contopește cu ființa și devine unul și același. Acea contopire compensează suferința celuilalt.

Aș fi vrut, în semn de mulțumire, să strecor printre aceste rânduri câteva fulgurații de suflet pentru a împrospăta timpul petrecut împreună la Oradea, înainte de 1989, dar prefer să port în mine expresia călăuzitoare a bucuriilor mici care nu poate să însemne, imaginativ, decât valoare, rafinament și profunzime. Desigur că nu pot folosi un limbaj atât de rafinat ca a lui Gheorghe Grigurcu , dar sunt sigur că domnia sa înțelege că nu este un limbaj formal. Sfidând formalismul întotdeauna mi-a plăcut să rămân ancoră a realului de moment și să dau expresivitate și valoare tuturor lucrurilor. Și totuși îmi permit a cita dintr-un text de-al meu, dedicat în urmă cu câțiva ani, și care face obiectul publicării într-o carte dedicată în întregime domniei sale și altor doi “berbeci”
(Cartea se intitulează “Vitralii pe un interior scorojit” și a apărut la editura Pim, cu dedicație expresă, pentru Gheorghe Grigurcu,născut în aprilie 16, dar și domnului Ionuț Caragea, un alt berbec născut pe 12 aprilie, și evident lui Teodor Dume (adică subsemnatului), născut pe 04 aprilie)

Iată textul care l-am păstrat în arhiva sufletului pentru a-l dărui acelui om minunat, Gheorghe Grigurcu și la împlinirea vârstei de 85 de ani.

* Neliniștea mută, suma tuturor întâmplărilor

dimineața la amiază și seara
cobor în mine să caut lucruri și
întâmplări despre care
nu o să vorbesc niciodată
din când în când
privesc în afară ca și când
aș cerși puțin aer
văd un cer acoperit cu liniști
apoi nimic
nici măcar o zbatere sau
un strigăt de pasăre
doar zidurile ce încă respiră din mine
fac suma tuturor întâmplărilor...(Teodor Dume)

Spre edificare, citind filă cu filă cele peste 30 de volume de poezie, am să dau câteva instantanee din viața acceptată a poetului Gheorghe Grigurcu.

*
Evadarea din lume în spațiul poeziei e o evadare în esența prin sine mântuitoare

*
A te privi pe tine însuți e-o armă
a privi pe altul e-o dezarmare
a nu privi deloc e-o germinație.
*
Atît de singur rănit
de propriile tale mîini
care ocolind golul
se repetă.
*
Atît de singur rănit
de propriile tale mîini
care ocolind golul

se repetă.
Atît de singur sub pavăza
ploii
a scrisului.

(Gheorghe Grigurcu, autoportret)

Desigur că nu există termini de comparație între Gheorghe Grigurcu și Teodor Dume decât cei folosiți pentru a închega suferința comună pe care am acceptat-o ca pe o mântuire în drumul nostru unul către altul.
La celălalt capăt există cei care l-au “săpat” atingându-i osul, dovada faptului că domnia sa a rămas drept ca și stejarul din pădurea lovită de furtuni.
Pentru cine știe a se recunoaște în frumusețea interioară a cuvântului, fără niciun sentiment de reproș sau de vinovăție, Gheorghe Grigurcu, rămâne inegalabilul om de litere, liantul care leagă, prin cuvânt, ființa de Dumnezeu.
Revenind la titlu, care de fapt are tenta unei întrebări discrete, am vrut să induc ideea de confesiune între autor și Om, două entități care, în final, converg înspre o personalitate spirituală. În absența (din partea mea) unei analize profesionale sau de specialitate, în ceea ce-l privește pe Gheorghe Grigurcu ca poet și critic, nu am făcut altceva decât să pigmentez această trecere fizică și spirituală a autorului de la un regim la altul. În primul caz, detenția interioară de dinainte de 1989 l-a făcut mult mai puternic deși tragismul vieții îi era arhicunoscut, îndeosebi de către colegii din redacția revistei Familia din Oradea. Și nu pot să nu remarc loialitatea lui Gheorghe Grigurcu față de revista Familia în care a lucrat ca redactor, iar după “expulzarea” domniei sale la Tg. Jiu a colaborat peste 50 de ani neîntrerupți, în care, lună de lună, a semnat cronici de carte, poezii sau aforisme. Poate că poezia și această angrenare în lumea creației și frumosului din cuvânt, cred să nu greșesc, în momentele de cumpănă i-au fost un balsam, un întăritor de suflet pentru ființa sa batjocorită de regimul de atunci. În paralel prezența sa sufletească s-a regăsit și în preajma tinerilor scriitori susținându-le intenția de a păși cât mai adânc și sigur pe drumul poeziei.
El însuși, scriitor de poezie, atent la detalii și la formulele de transpunere a stărilor , datorită comprimării la limita ermetismului și disconfortului lecturii, mulți l-au suspectat de ermetism. Evident că Gheorghe Grigurcu scrie selectiv, comprimat și este mult prea insistent asupra detaliilor pe care le încifrează folosind, evident, un limbaj criptic. Toate aceste elemente fac diferențe majore între ceea ce scrie Gheorghe Grigurcu (confesiv, desigur) și ceea ce se scrie în prezent. Deși printr-o lectură consumată atent orișicine își poate da seama că, prin scrierile sale, autorul își redimensionează sufletul, și o face public.
Prin scrierile sale, Gheorghe Grigurcu ne oferă formula acceptării suferinței interioare ca pe ceva divin. Și da, fără suferință nu există viață și nici confruntare!. Confruntarea cu tine însuți îți înlesnește pătrunderea în tainele sufletului, taine pe care autorul ni le-a destăinuit dar fără a recurge la autotrădare. Suferința etalată în scrierile lui Grigurcu i-a deschis calea înspre o nouă lume pe care și-a făurit-o din mocirla acelora care i-au umbrit existența, evident doar pe acea fizică și nu pe acea spirituală.
Poetul și criticul literar Gheorghe Grigurcu a rămas același om de dinainte care nu a pactizat cu diavolul și nici nu o va face datorită credinței sale lăuntrice. Am fost și sunt unul dintre cei agreați de domnia sa care i-a pătruns în adâncul ființei și i-a explorat întregul. Unii ar spune că Gheorghe Grigurcu a fost și este un singuratic, și că s-a logodit cu singurătatea. Fals! El, Omul, trăiește în echilibru cu tot ceea ce-l înconjoară chiar dacă uneori pare să aibă intenția de a-și mărturisi acea singurătate aparentă, avută cândva.. Am trecut și eu prin aceste etape ale intenției de mărturisire numai că preocupările din plan literar mi-au devenit umbre divine care m-au însoțit mereu și necondiționat.
Așadar, Gheorghe Grigurcu rămâne un nume de referință în Istoria literaturii române , contribuind la construcția sa direct prin creațiile sale sau indirect prin sesizarea a acelei scântei interioare din sufletele acelora care s-au încumetat să pornească pe drumul creației.

Citisem undeva (îmi scapă numele autorului) că “Gheorghe Grigurcu reprezintă o instituție a criticii de unanimă admirație”.
Folosind un limbaj pretențios, discutabil, pot confirma că Gheorghe Grigurcu este una dintre creațiile perfecte ale lui Dumnezeu, calitate care nu poate fi pusă la îndoială sub niciun aspect, atât timp cât este atribuită unei ființe vrednice de a bucura și ferici semenii.

Teodor Dume, membru U.S.E  

 

Teodor Dume, carte: ultima noapte cu tata

https://www.poezie.ro/index.php/press/14154509/Teodor_Dume,_carte:_ultima_noapte_cu_tata

Teodor Dume,
Carte: Ultima noapte cu tata
Coperta: Mioara Băluță

Editura Pim/Iași, 2021/ Acreditată CNCSIS - 66/2010
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
Dume, Teodor
Ultima noapte cu tata/ Teodor Dume
ISBN 978-606-13-6146-5
Cartea conține 160 de pagini

E o selecție de suflet, Top 100, dedicată în exclusivitate părinților mei: Ioan și Ana, plecați mult prea devreme de lângă mine!
Mă bucur că de ziua mea, 4 aprilie, pot să le ofer, prin această carte, sufletul, iar vouă, prietenii mei, care mi- ați fost alături mereu, o părticică din mine pe care o veți găsi între coperțile acestei cărți.
*
Părți din mine…

Cartea de față e o părticică din mine, din trăirile de o clipă în trecerea, poate mult prea grăbită, prin această viaţă. Toate acestea vi-le dăruiesc pentru că în fiecare firimitură dizolvată între coperţile cărţii vă regăsiţi şi voi dragii mei prieteni. Şi toate acestea pentru că vă iubesc iar voi ați iubit și încă vă mai iubiți părinții.
Între coperţile cărţii poate fi ascuns egalul poeziei mari, cum spunea Gheorghe Grigurcu în prefaţa volumului meu ”Adevărul din cuvinte”, sau poate nu veţi găsi nimic bun care să se poată numi poezie. Poate veţi găsi nisip şi zgură, dar mai presus de toate fiţi siguri că veţi găsi multă iubire, mult suflet, multă durere, multă singurătate. Veţi găsi sentimente neîmplinite, dureri necicatrizate şi la urmă de toate, după îndelungi aşteptări, veţi găsi firimituri din ceea ce aţi fost şi sigur veţi fi. În această ladă de zestre a sufletului fiecare veţi găsi ceea ce doriţi să găsiţi. Prin rândurile de față vă reîntoarceți în copilărie. În acea locație vă veți reîntâlni cu mama, cu tata, cu bunicii, și de ce nu, cu ceea ce ați fost…
Mi-am deschis sufletul spre voi cei din lumea de aici şi vă rog să pătrundeţi în sufletul meu dar şi în cuvânt.
Prin cuvânt, rostuirea frumuseţii lui, oamenii se apropie unul de celălalt căutând dimensiunea sufletului. Acea dimensiune se traduce prin accesul direct în lumea noastră interioară şi în realitatea de dincolo, dacă ea există...Și da, există pentru că cei cărora le dedic această carte , adică părinților mei, s-au dus să stea de vorbă cu Dumnezeu și nu s-au mai întors.
Folosind puterea Cuvântului ca un sacrificiu pentru "viaţa" de dincolo a poetului sfios îmi adun gândurile pentru a mulţumi familiei dar și acelora care au făcut posibil strângerea în mănunchi a simţămintelor mele de la adolescentul confuz şi timid pănă la momentul în care m-am împrietenit cu Viaţa, cu sentimentul, cu iubirea dar şi cu Moartea, cu frica, singurătatea şi cu anotimpul prin care vom trece fiecare într-o bună zi în care copiii noştri vor vărui gardurile, cireşul sau nucul din grădina din curtea copilăriei, apoi vor întoarce oglinzile privindu-ne ca pe o amintire...
Nu pot decât, în primul rând, să-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru posibilitatea pe care mi-a dat-o de- a avea o soție, Fabiola, care mi-a dăruit lumina ochilor prin fiica mea Teodora, un înger care, deși nu și-a cunoscut bunicii, îi iubește necondiționat. Soția și fetița îmi sunt icoanele purificate cu lacrimi în această viață. Și asta se datorează părinților mei, Ioan și Ana, două suflete care s-au dăruit lui Dumnezeu pentru a ne avea în grijă până la reînâlnirea în noua locație…
Mulţumesc și lui Gheorghe Grigurcu ( criticul numărul unu al poeziei din Romania, cum spune Alex. Ştefănescu), omul care mi-a confirmat existenţa în lumea cuvintelor încă de la 22 de ani prefaţându-mi, mai apoi, cărţile:”Adevărul din cuvinte/1985” şi „Strigăt din copilărie/ 1994”. și fără de care azi nu aș fi scris aceste rânduri pe care să le înmănunchez într-o carte de suflet !.
Mamă, tată priviți-vă copilul pe care l-ați scăpat din mână în drum spre Dumnezeu și care a rămas pe pământ în acea lume a durerii, urii și invidiei. Ce să vă mai spun ? mă inund cu amintiri
tristeţile îmi dau târcoale
şi mi-e dor de voi
de fericire
curaj
de naivităţile din lăuntrul meu
nelocuit de la o vreme încoace
mi-am împărţit până şi respiraţia
ca un gest să mai pot trece
prin copilărie
doar o singură dată
să vă aud strigându-mă
pe numele mic
teo…teo…teo…

azi nu mă strigă nimeni
și nici voi
nu mai aveți cum să o faceți
pământul îmi absoarbe umbra
trupul îmi moare încet
moartea mi-a dozat sufletul
şi consumă o tabletă pe zi
pentru a nu lăsa urme…

Dar să nu uitați că încă sunt aici pe pământ și că
cineva vă iubește…

Al vostru fiu,
teo

***
*Ultima noapte cu tata

nu am aflat niciodată de ce tata
plângea în somn și de ce
își ținea mâinile sub cap în aceeași poziție
noapte de noapte
poate că mamei i-a șoptit
înainte de a stinge lumina
când îi cosea buzunarele
găurite de timp

de câte ori îi săream la gât
seara înainte de culcare
lăcrima și
în răstimpul dintre lacrimi
mă strângea în brațe
dar niciodată
nu mi-a spus te iubesc
îi tremurau mâinile și vocea
ori de câte ori
încerca să-mi vorbească și
deseori își schimba vorba
cu o întrebare
ai mâncat…

în ultima seară când ar fi trebuit
să-l văd cu mâinile așezate sub cap
avea mâinile încrucișate peste piept
și dormea
dimineață când am dat fuga la patul lui
să-l trag de mustață ca de fiecare dată
mama m-a așezat pe genunchi
mi-a luat capul între palmele ridate de timp
m-a privit în ochi și mi-a șoptit ca și când
tata și-ar fi continuat somnul
tatăl tău s-a dus să-l întâlnească
pe Dumnezeu
și mi-a dat de grijă să-ți spun că tu
îi vei ține locul

Ionel Bota, cronică la Temniță de sub rană de Teodor Dume

 IONEL BOTA

Goticul, naufragiul realului și alte ținte votive ale metaforei în poezia lui Teodor Dume

 Experiența poeziei noastre contemporane înregistrează între autorii bihoreni cu dese ieșiri la rampa edtorială numele lui Teodor Dume. Nu e momentul, aici, să evocăm un datus nascendi, însă o mențiune despre geografia în care-și duce destinul poetul acesta, autor al volumului Temnița de sub rană (Iași, Editura PIM, 2017, 102 p., cu o copertă realizată de Mioara Băluță), prefațată de Cezarina Adamescu (Poemele binecuvântatei lumini), da, este necesară despre un volum fertilizat de experiența lirică modernă. Observ că e, totuși, o carte de campanie, într-o bătălie încă neîncheiată dar pe care autorul, prin poezia sa, promite să o câștige en fanfare. Cartea lui Teodor Dume se mișcă destul de dezinvolt în paradigme, în temele durabile ale poeziei dintotdeauna, eul auctorial e într-o permanentă conviețuire cu un panteism reconciliant între formula neoexpresionistă specifică unui spirit al boemei orădene din vremea debutului grigurcian și sentimentul devastator al trăirii unui cotidian deductibil din prejudecățile resorbțiilor realului. Poezia nu este, însă, deloc conformistă, metafora are o țintă votivă („cine altul decât mine aude/durerea cum trece/prin lumină ca/un fulger/rostogolindu-se sub zid/în căutarea a ceea ce am fost//tăcut ca o umbră/ nelocuită de nimeni,/mă afund în mine și aștept//cine altul...”), imaginarul transpune, indiscutabil, inauguralul, motiv predilect imprimat pe o cortină cu mobilitatea „deconspirată” de spiritul jemanfișist egotic. Realul viciat impune terapiile poemului, compensând forme de exorcizare („lumea reală a dispărut și dispare instant/în rest totul e vraiște și frig//poate că și Dumnezeu a adormit în rugăciune”), simbolicile grațioase sunt denudate în transcenderi cangrenând aproape agresiv riscul „isteriei” edulcorărilor, boală a poetaștrilor zilei, de care autorul nostru, un magician din tagma peripateticilor lui hymnos, nu poate fi nicidecum atins. O celebrare cântată ca un monolog interior consacră vanități de-o clipă, o frenezie ludică e previzibilă ca un urlet al disperării ce frizează goticul spectru al ființei („temnița de sub rană”). Spectacolul e vizual, celestă e senzualitatea: „curând se face târziu//la marginea drumului doar un câine/încearcă să-ți prindă coada parcă/dizolvată în umbră/privesc și nu spun nimic// singurătatea intrată în piele/mi-a sechestrat emoțiile/ și sunt trist/și cartierul meu e trist//ceva nedefinit mă face/să înaintez prin mine/dezgolindu-mă de cuvinte/mă privesc/nu mai sunt eu/anii adunați sub pleoape/atârnă ca un bec de șaizeci/până la urmă e singurul lucru/pe care-l mai am și/câteva amintiri în care/nici nu mai cred/ și asta pentru că mereu/văd aceleași drumuri/cu miros Atelier critic sintagme literare 66 de flori albe/și câteva case/la cea cu numărul douăzeci și oi/pe geamul deschis/aceleași desene și/o urmă de ruj// aici este marginea//timpul ca un pietriș spălat/de ploaie și ochii rămași/cu aceleași imagini/aciuindu-se blând/mai încearcă o zbatere//întindf mâinile dar nu simt nimic// acest joc aproape imposibil/e doar pentru oamenii mari// știu/aici este marginea...” (Aici este marginea, p. 82-83) Cartea lui Teodor Dume notează obsesiv „întâmplările” cotidianului, anostul e suprimat, refugiul inventat al eului confesivul („la două priviri distanță de orice urmă/ce ar putea trece prin mine/respir sângele care/a pătruns lutul/ în drum/spre rădăcina facerii//dinspre răsărit se eliberează lumina/ca o jertfă...”) devine prilej al explorărilor aceluiași eu care evită la milimetru tautologii periculoase (o excepție nevinovată, la p. 65, în titlu), excentricitatea verosimilului, dezmembrarea „vestigiului” prozastic. Poemul e profund interiorizat la autorul nostru, suprapunerile de viață și de lumi devin și ele creditabile când naufragiul realului va fi reinvestit în lirism. Oricum, poezia e un mod de viață, iar o mefiență a „răstălmăcirii” stării de spirit nu va fi decât un alt joc inflamând calofilul până la voluptatea anihilării lui, probă de talent, desigur: „nu știu dacă sunt fericit sau trist//locuiesc printre anotimpuri și/uneori desenez inimi/ pe chipurile de pe icoane//de fiecare dată când se pleacă/ aud țipete văd noaptea/cum inundă încăperea/în care/ te așteptam/liniștea îmi mângâie fruntea/oprită între palme/ca un gând/mânjit de speranțe/printre șuvițele negre ale nopții/stropii de ploaie zdrobiți de asfalt/îmi desferecă singurătatea/câteva secunde mai târziu/privesc imaginar/prin ticăitul ceasului atârnat/pe albul din perete/aud strigăte/se plimbă de colo=colo ca/o amintire lăsată de izbeliște/în jurul meu un gol/și multă tristețe// poate că doar eu voi locui/în lumea aceasta/în care/nu va mai fi niciun mâine...” (Deasupra tuturor lucrurilor există un timp, parte din mine, p. 53-54) Citatul din Pound nu e nici el pus la întâmplare, pe pagina inaugurală a volumului. Re-duplicarea temelor și motivelor, viața, moartea, dragostea, senzorialul, un carpe noctem stimulând, parcă, voința unui ego-poem, precipită un pic introspecțiile dar frumusețea modului de a contempla, prin poesie, lumea, focalizarea supravegheată, controlată a unității metaforice, ingredientele sugerând tentații postmoderne, cum scriu destui comentatori ai acestei lirici în finalul cărții, la secțiunea reperelor critice, dau o notă de produs editorial binevenit cărții lui Teodor Dume. Autorul acesta își urmează destinul cu răbdarea unui minorit dintr-o mânăstire bizantină, însoțind cu dragoste și grație, literă cu literă, literă după literă, un poemreceptacul. Acela mărturisind că ne putem aștepta, în continuare, dat fiind harul autorului, la alte cărți utile bilanțului istoriei liricii noastre postbelice.

Teodor Dume, un poet dedicat suferinței pe care o aduce la rang de Dumnezeu

 Teodor Dume, un poet dedicat suferinței pe care o aduce la rang de Dumnezeu

        Spuneam mai demult, referindu-mă la cartea Azil într-o cicatrice, că ”Teodor Dume este unul dintre poeții care a avut de la început un stil original și foarte personal de scriere, pe care, în ani, l-a rafinat, dar a rămas neschimbat, ca tematică și viziune poetică, calitativ conferindu-i originalitate. A găsit propria formulă sacră a poeziei sale, grație sensibilității și talentului său liric.(…) Durerea devine vitală. Nu știu a mai fi citit un poet atât de dedicat suferinței să o aducă la rang de Dumnezeu. Ești unic,Teodor Dume!.”

        Citind volumul, Moartea, un fluture alb, autor Teodor Dume, mi-am reconsiderat convingerea că poetul e doar inspirat de Thanatos, viziunea simplistă a morţii sau de oximoronicul arhetip Viaţă- Moarte. Mi-am recăpătat înţelegerea versului său, în pondere negru, e adevărat, dar am adăugat sensuri noi de interpretare. Unul ar fi că biografia reală polarizată între copilărie şi pierderea părinţilor exercită asupra versului său o presiune imaginativă aparte, fondată pe realităţi trăite şi captată acum ca spaţialitate şi ereditate conştientizată.

 “în locul în care bunica mea creştea linişti”, “locul din care nu fug niciodată, copilăria”, “printre lumânări stinse”, “puţinul din adolescentul din mine a rămas acolo”, ”tată, de ce m-am născut?”- sunt doar câteva titluri în sensul enuţat.

               Al doilea argument de adăugat ar fi că discursul ondulează nonfictivul existenţial spre blajinul accent al solitudinii asumate. 

(noaptea ca un ghemotoc de ziare vechi 

sau cealaltă jumătate de viaţă ce trece prin mine )

“am ochii mari poate sunt sensibil/ sau poate am devenit/ prea complex/ nu ştiu/ înăuntrul meu e strâmt/ nimeni nu intră nimeni nu iese/ e o lume numai a mea/  cu reguli stricte/ numai că nu-mi dau seama cine/ a trecut ultima oară prin mine”

           Poezia lui Teodor Dume nu are nevoie de o decodare, este un aide-memoire pentru repetabila stare de târziu, fragmentele vieţii amintite în reverii sau meditaţii au resemnarea acceptării declinului până unde Thanatos devine familiar, devine adevăr, ca un drum fix al poeziei-destin.

(moartea, un fluture alb) 

“undeva în copilul din mine/ zbura un fluture alb lăsând o dâră/ un fel de drum  pe care/

oamenii plecau...”

Cristina Ștefan, membru U.S.R

Teodor Dume, poezii

 Presupunere

presupun că toate lucrurile

dintre mine şi Dumnezeu

 sunt făcute 

de mâna omului şi 

doar oamenii au chipul 

şi asemănarea lui Dumnezeu

ceea ce înseamnă  că 

şi eu sunt "dumnezeul"

lucrurilor 

dintre mine şi Dumnezeu

presupun asta 

pentru că 

ele există aşa cum 

şi Dumnezeu există 

prin mine 

îmi cer iertare 

pentru goliciunea din suflet

dar cred că cineva 

încearcă să mă şantajeze

spunându- mi că 

Dumnezeu există doar 

în mintea mea şi în mintea

acelora care 

se învârt 

în jurul păpuşilor din plastic

Sufletul ca formă

poate că nu sunt cel pe care

îl cauți şi de la care doreşt

conversații intime comune 

nici suflarea 

şi nici plăcerea 

nu le avem la fel 

ci doar inimile ca firmă 

ce ne va aminti unul de celălalt 

după fiecare trecere ìn singurătate 

şi totuş poate 

sunt pescăruşul de la malul mării 

care caută un adăpost peste noapte

Azi nu se mai moare

O să fiu Dumnezeu 

pentru o zi

tot ce vede ochiul

de la pământ ìnspre cer

ìmi aparține

o să am propriul meu cer

propria lumină şi

pripria noapte

ìntre care

ìmi vou aşeza tronul

şi rànd pe rànd 

voi muta ìntunericul

dintre oamenii 

ìn lumea fără pămànt

ape şi biserici

Moartea va fi doar un cuvânt

din poveştile cu a fost odată...

un cuvànt 

nerostit de  de gurile celor vii

nu nu ca fi cazul să îngenunchiați

şi nici să vă ìmpreunați mâinile

pentru că eu voi fi

lumina care vă ìndestulează pe toți

şi de ìnțeles ne vom ìnțelege

doar prin puterea gesturilor...

Nimic indecent...

Cànd te masturbezi

sub ultimii stropi de apă 

rămaşi ìn sita de la duş

şi mai apoi priveşti

ìnspre prezervativul neatins

este un gest pe care nu ți- l asumi

şi nimeni nu şi- l poate asuma

pentru că e ziua ta specială

cànd atracția 

se face 

ìn fața oglinżii

ori

pe mocheta din cameră

cu becul stins...

ştiu că azi

în trecere prin piață

ai cumpărat un buchet de flori

şi l- ai aşezat lângă sticla cu vin

de pe noptiera din colț

unde altàdată

ìți aşezai bilețelele găsite

ìn cutia poştală ori 

ìmpinse 

pe sub crăpătura uşii de la intrare

ştiu că azi pentru tine

e o zi specială şi nuci nu ştii

cum să- ți motivezi gestul

un gest pe care

nu ți- l asumi

pune apă la flori

ìnchide uşa şi ìntoarce- te sub duş

e doar un gest 

pe care oricum nu ți- l asumi...

Teodor Dume, carte: Urme de sânge pe umbra trupului (cronici)

 

Memoria patimilor

(Teodor Dume – Urme de sânge pe umbra trupului, Editura Castrum de Thymes, 2021)

Un dor limpede ca o lacrimă şi acelaşi dor, îndelung ca un fuior care nu se mai termină – într-o haină doar visată, pentru umbra trupului cea pedepsită cu urme de sânge. Însemnat o cruce înfiptă în dreptul naşterii, şi până unde va fi să fie, urmând drumul crucilor, „Azi sunt mai bătrân cu o zi/ şi mâine cu două/ poimâine/ dacă va fi să fie/ cu mult mai bătrân/ un bătrân fericit sau poate inutil/ ca o iluzie/ dar sigur voi fi/ o promisiune pe care/ i-am făcut-o morții” (Promisiune morții).

              Pentru cine l-a urmărit pe Teodor Dume în parcursul său literar, este ştiut timbrul său de sensibilitate extremă, filtrată prin mijloace specifice, şi decantată timp de aproape trei decenii, cu generozitatea trăitorului inegal în realitate şi iluzie. Nicicând, poetul care mai fiind şi om, nu e singur în (ne)fericirile sale. În această nouă carte, se află de strajă părinţii şi icoana bunicii. Despre „Urme de sânge pe umbra trupului”, putându-se astfel spune că este o dureroasă reuniune de generaţii, în contratimpul venirilor şi plecărilor de pe lume. Emoţia pătrunde nebuneşte şi nu se opreşte până nu taie răsuflarea: „Cămaşa pe care o purtam/ era cadoul primit de la mama de paşti/ de fapt nici nu ştiu dacă era un cadou/ ci  poate că era doar durerea bunicii/ urzită cu lacrimi/ aşa m- am gândit eu/ când mama/ mi- a dăruit- o în ajunul paştelui/ cu ochii aplecați în pământ/ mi- a pus mâna pe creştet/  şi m- a mângâiat ìntr- un fel anume/ cum nu o mai făcuse niciodată/ printre lacrimi mi-a spus/ “bunică-ta ar fi vrut să ți-o dea ție/ după ce ai mai fi crescut/ că/ e din cânepa topită în râul/ din Luncasprie/ la care te ducea de mână la scăldat/ de apucat n-a mai apucat  nici să-i facă şi lui/ ta-tu una la fel dar/ mi-a zis/ ca tu să o îmbraci duminica/ înainte de a se trage clopotele”// nu ştiu de ce dar cămaşa nu am purtat-o/ decât o singură dată ci am împăturit-o/ în patru şi am aşezat- o în dulap/ pe raftul/ cu fotografia bunicii// ori de câte ori deschid dulapul/ ochii mi se opresc în lacrimi/ şi parcă/ o revăd pe bunica/ ținându- mă de mână/ pe scurtătura de drum/  ce ne ducea înspre râu...” (Cămaşa urzită din lacrimi). Poemele de asemenea factură cunosc anverguri cataclismice, asemeni replicilor la cutremur, sunt desfăşurări de sentimente puternice, apăsătoare, care se succed fără încetare vreme de cât va fi să fie. Dincolo de titlul pur personal, însă, poezia lui Teodor Dume se manifestă la dimensiuni universal-astronomice, înscriindu-se în circuitul gândirilor şi filosofărilor cu care este împresurată lirica de secol douăzecişiunu.       

Astfel, poezia ca eliberare şi exod: „Uneori uit că am o singură viață/  o singură moarte și că/ în acest Univers/ mai sunt și alții ca mine/ iar ceea ce ar trebui  să se întâmple/  se va întâmpla oricum// aseară m-am așezat pe genunchi/ și am plâns/ Dumnezeu nu era acasă/  așa că/  mi-am implorat moartea/   să treacă pe la mine/  pentru o partidă de cărți/ un pahar cu vin/  sau pentru o vorbă-două/ noaptea e mare/  și  uneori/  mult prea blăstămată/  pentru a o trece de unul singur//  am privit prin geamul ferestrei intredeschisă/ noaptea era atât de rece/  și atât de tristă/  încât/ și cerul  începuse să lăcrimeze/ de venit n-a mai venit nici moartea/ iar lui Dumnezeu/  nu i-am mai cerut nimic// oboist ca și păianjenul din colț/ am lăsat totul pentru o altă zi” (La o partidă de cărți cu moartea).

Fie că strânge la piept clipe de abur desprinse din firide de memorie, ori explorează ţinuturi îndepărtate, despre care nu se ştie până unde se întind, Teodor Dume continuă să se prezinte ca şi până acum, drept o voce lirică importantă a generaţiei sale. Spre citire, un superb poem: „Mi-am aruncat ultimul vis într-o groapă comună/  și frica de a fi greșit/ îmi spune  că/ cel care mi-a bătut aseară  în poartă/  și mi-a cerut o cană cu apă/ a fost Dumnezeu/ și de primit nu l-am primit în casă” (Nu putea fi decât El).

 

Daniel Marian

 ***

Suflet pentru suflet

 

            Multă durere, multă suferință, multe lacrimi se află în recentul volum de versuri pe care îl semnează Teodor Dume, Urme de sânge pe umbra trupului (Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2021).

            Scrisul său este trăire, nicidecum poezie, după cum autorul însuși se confesează în Poezia mea, un gest de unică folosință, fiind scrisă din suflet pentru suflet [„poezia mea nu este poezie // (...) poezia mea este suflet / un suflet pe care l-am așezat în coșul / cu poeme / printre flori și ierburi virgine”], și poate învia sufletul celui care scrie, dar și al celui care citește („sufletul meu se învie / sufletul meu învie și moartea // dar ce am face fără moarte ...”).

            Încetul cu încetul, moartea devine o prietenă foarte bună („Atât de mult m-am împrietenit / cu moartea / încât / i-am permis / să respire din mine” – Pact) și e invitată chiar la câte o partidă de cărți [„mi-am implorat moartea / să treacă pe la mine / pentru o partidă de cărți / (...) / noaptea e mare / și uneori / mult prea blăstămată / pentru a o trece de unul singur” – La o partidă de cărți cu moartea].

            Moartea, de altfel, este singurul lucru cert în destinul omului, determinându-l să conștientizeze propria fragilitate („dar sigur voi fi / o promisiune pe care i-am făcut-o morții” – Promisiunea morții).

            Pierdea apropiaților (părinții, bunicii) este extrem de intensă și e descrisă în imagini memorabile („M-am pus pe genunchi în fața lui Dumnezeu / și l-am rugat să mi-o trimită pe mama / acasă / de ziua mea / să tăiem tortul în multe părți / câte o felie pentru fiecare și una / pentru bunica” – Colind pentru mama).

            Întâlnirea cu moartea conduce la pierderea inocenței, copilul maturizându-se abrupt, brutal („undeva în copilul din mine / zbura un fluture alb / lăsând o dâră / un fel de drum / pe care / oamenii plecau ...” – Moartea, un fluture alb).

            Totuși, oricât ar fi de cruntă, nu moartea este cea care îl înspăimântă pe om cu adevărat, ci singurătatea („Singurătatea e mult mai rea / și mai lacomă decât moartea / pe care / am avut-o amantă / în lipsa ei m-am avut doar pe mine” – Vise, mereu aceleași ...).

            Tocmai de aceea omul are nevoie de iubire, nu poate trăi fără ea și se află mereu în așteptarea celui/celei menit/menite. O iubire care nu poate exista fără apropiere, fără atingere, fără îmbrățișare, chiar și atunci când acestea sunt ținute sub obroc („o iubire fără atingeri e doar / o durere rebelă ce navighează / prin sângele înfierbântat ...” – Vise, mereu aceleași ...).

            Mai mult, iubirea îl scoate pe om din carapacea sa, îi dă curaj să se înfrunte pe sine însuși, dar și să ia în piept lumea, iubirea fiind ea însăși o lume întreagă, dar și o poartă către lumea fiecăruia dintre noi („De iubit am iubit fără să știu că / iubirea deschide alte lumi / câte o lume pentru fiecare” – Iubirea, singura măsură a bătăilor de inimă).

            Dumnezeu însuși este iubire și sălășluiește în iubire, îndreptarea omului spre credință fiind din ce în ce mai dorită („Am două vieți una / de unică folosință pe care / o administrează moartea // și una de rezervă / cea veșnică / pe care / am amanetat-o lui Dumnezeu / hrănindu-mă cu resturi și / capete de amintiri” – Două vieți; „știu bine că / tot ceea ce crește și / înflorește din mine / se numește viață și asta / pentru că / îl recunosc pe Dumnezeu” – Gest).

            Viața este un dar divin și omul trebuie să știe să o trăiască. Fiecare om își duce propria cruce, însă faptele sale determină greutatea acesteia („în cele din urmă Dumnezeu a izbucnit în râs / apoi mi-a șoptit îngăduitor / greutatea crucii pe care o porți / este măsura faptelor tale” – Greutatea crucii, măsura faptelor ...).

            Dacă în cale-i își fac simțită prezența umbrele, omul nu are de ce să fugă, ci să le accepte, doar și ele au menirea lor („Avea dreptate tata când / îmi spunea să nu fug niciodată / de umbrele ce se arată pe la colțuri / pentru că nu se știe care / îmi va fi alături pe drumul înspre Dumnezeu” – Un fel de îmbărbătare).

            Teodor Dume construiește cu migală o punte sufletească între poem și cititor, deosebit de rezistentă în fața intemperiilor de orice natură ar fi.

 

Daniel Luca

***

Ierarhiile memoriei

 

Teodor Dume își asumă, în volumul de versuri Urme de sânge pe umbra trupului (Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2021), condiția aventurii lirice autentice prin sentimentul obsesiv al prăbușirii unei lumi iar impulsurile sale cresc organic, cu o suferință lăuntrică neostentativă, interiorizată, ca niște momente unice ale devenirii.

Intuirea sensurilor validabile dinspre orizontul metafizic spre cel al cerebralității subliniază exercițiile de interpretare reflectată a trăirii prin resorturile apăsătoare uneori ale unei deznădejdi existențiale ce îmbracă nebănuite forme : „aseară m-am așezat pe genunchi/ și am plâns/ Dumnezeu nu era acasă/ așa că/ mi-am implorat moartea/ să treacă pe la mine/ pentru o partidă de cărți/ un pahar cu vin/ sau pentru o vorbă două/ noaptea e mare”.

Orizontul de așteptare pare animat de găsirea posibilității de a descifra forța izbăvitoare a presentimentului inalterabil al supraviețuirii prin taina creației, o înlănțuire amăgitoare ce provoacă ,regenerează și fascinează sufletul.

Raportarea la drumul înapoi  al existenței, împotriva propriei sale esențe închide în ea stimuli ce sfidează materia și trezesc opțiunea separării timpului ca expresie a spiritului resuscitat prin dezvăluirea vulnerabilităților sale : „poezia mea nu este poezie/ cel care v-a spus/ că poezia mea este poezie/ nici cel puțin o depresie personală /poezia mea este suflet/ un suflet pe care l-am așezat în coșul / cu poeme/ printre flori și ierburi virgine/ pentru a-l dărui celor rămași fără suflet/ din bucățile dăruite se va reface un întreg/ sufletul meu învie/ sufletul meu se învie/ sufletul meu învie și moartea/ dar ce am face fără moarte ...”.

Nervii acestei poezii, dincolo de lamentația melancolică, sunt bine înfipți în solul intuițiilor ce particularizează experiențele eului și viziunile sale mitice. Viermele ascuns al memoriei, departe de a fi doar o anonimă oglindă a iluziei, sapă cu grijă tunele de acces spre înălțimi și adâncimi, într-un spațiu al veșnicului mister, al unui anume transfer de cuprindere prin substituția temporalului cu miracolul ființării insondabile, eliberatoare: „alerg de la un capăt/ la altul al visului/ în care/ se vorbește despre mine”. Căutându-și sinteza, poetul oferă un adevărat spectacol despre sine.

 

Daniel Mariș

 

Teodor Dume: Poezii

 1.

O fi fost Dumezeu ori tata

In visul meu de azi- noapte

aveam un prieten 

pe care îl chema Dumnezeu

era un Dumnezeu din

plastelină

creat

după chipul şi

asemănarea omului

cu singura deosebire că

niciodată nu îmi zicea 

nu...

făceam duş împreună

ne mângâiam şi ne rugam

 împreună

ne aşezam deodată la masă

jucam şah doar la lumina

care venea de afară

nu nu se plângea de nimic

când a fost să ne aşezăm  

pe genunchi

să- i mulțumim celui de Sus

pentru hrană şi pentru

grija de peste zi

a rămas în picioare

şi- a ridicat privirile înspre

cer 

şi a zis

Doamne nu pot 

să-ți mulțumesc pentru ceva

 ce mi-a luat dar îți

 voi mulțumi dacă 

o să- mi dai înapoi 

visul în care 

eram om 

în carne şi oase şi lăcrimam

 la fiecare atingere 

a genunchilor de pământ 

dă- mi chipul omului 

pe care 

l- ai creat după chipul şi

 asemănarea ta 

şi mai dă-mi Domne 

o bucățică de timp 

doar atât cât 

să-ţi pot mulțumi

naiv cum am fost 

i- am dat nişte haine 

ce fusese ale copilului

 din mine 

ca să- şi îmbrace corpul

 dezvelit 

în întunecimea 

ce nu- mi permitea să- l ating

dimineață 

mi- am dat seama că 

cel cu care vorbeam în vis

era tata 

plecat nu de mult din lumea

 în care 

se moare doar o singură dată

2.

Teodor Dume, 20 febr.2921

1.

1. Drum...

S- a intors de la

 inmormântarea tatălui său

 fără să ştie că tatăl lui

n- a murit 

ci doar

s- a mutat de pe pământ 

in sufletul lui...

2. 

Incontestabil... 

Dumnezeu  m- a făcut

"după chipul şi asemănarea

 sa" şi i- a dat tărie gândului

 să uite şi 

putere sufletului să ierte

3.

 Gest ca amanet

Atingerea mea te face să te apropii cât mai mult şi sà scoți batista să pui in ea lacrima care te- a făcut fericită şi de teamă să nu o striveşti ìmi laşi inima amanet  până la următoarea atingere...

4.

Un fel de ezitare

Când ai început să- ți numeri

 lacrimile de bucurie 

ai încetat să mai fii 

ceea ce ai fost 

dar iubind 

vei mai avea o şansă

5.

Legământ

Curând o să pot să spun

că am fost dar

dragostea mea va rămâne

 aceeaşi

ca umbra care 

stă de veghe pământului 

în care am intrat...

6.

Dezinfecție

Mi- am spălat lacrima

ìn ochiul zilei in care

a murit tata

apoi

am rastignit-o

după trei zile

i- am aşezat mâinile peste

 piept

am ingenuncheat sub

lumina lumânării aprinse

şi am rugat- o să mă ierte 

pentru

gestul meu

de a- i păstra amintirea lui

 tata

in cel mai frumos loc din

 lume

memoria cuvântului biblic

imi spune că tata

se va intoarce 

precum

iubirea dintr- o inimă intr-

 alta şi

vom fi doar noi - 

lacrimà răstignită 

pe durerea a ceea ce am

 fost...

7.

Frica de mine...

Când mă opresc din mers

şi imi intorc capul

inspre 

urma paşilor

ceva mă face sà cred că

nu am trăit destul

8.

Câte puțin şi pentru mama

Abecedarul mi- a fost

singurl prieten

adevărat 

care m- a invățat

să mulțumesc mamei

pentru viață

iar cartea

singura prietenă  care

m- a arătat cum să o fac

9.

Un Dumnezeu pământean

Azi-noapte am visat că

sunt impăratul

a tot ceea ve mişcă

dimineață

o frunză càzută

la picioarele mele 

imi cerea indurare...

10.

Pentru ultimul drum...

Mi- am làsat amanet

sufletul şi numele

pentru atunci

cànd

copilul meu

imi va spune:

Te- am iubit, tata!

11.

Undeva prin voi, prieteni...

Ura faceți-o pietre şi

aruncați cu ele in mine

nu và sfiiți

in cele din urmă

o să constatați că

eu nu exist pentru voi

şi nici voi nu existați 

in ochii deschişi ai lumii

şi ce altă durere mai mare

să nu poți să- i priveşti 

in ochi

pe cei vii....

12.

Sunt oameni care te rănesc

chiar şi atunci când

le intinzi mâna

dar ca sà- ți păstrezi increderea

mai intinde-le-o o dată

Nicolae Silade, între marile proiecte ale ființei, în general, şi cele vocaționale de identificare a sufletului

       

La Nicolae Silade cuvintele, prin senzualitatea lor, amplifică activitatea simțului tactil alăturându-i și rolul  de a sensibiliza sufletul ca mai apoi să poată interacționa cu celelalte componente ale trupului. . Acea tensiune subtilă sălăsluieşte  ìn ìntreg sufletul și ca drept recompensă  contribuie la crearea unor  noi punți de legătură  ìntre trup şi minte, angrenând, în acest fel, un întreg absolut. 

         A- l poziționa pe Nicolae Silade într- un anumit unghi în spațiul literaturii e ca și cum ai avea curajul să- l apostrofezi public pe Dumnezeu pentru fărădelegile tale. Știm bine că Dumnezeu este partea nevăzută din noi și că disponibilitatea lui  este veşnică atât timp cât partea umană este percepută ca pe ceva sacru .Privindu- l pe Nicolae Silade, din unghiul meu de vedere, aşezat pe cel mai de sus palier al literaturii, nu  îndrăsnesc să mă aşez decât lângă  umbra frumuseții cuvântului său. Iată de ce Nicolae Silade, prin creațiile sale, se identifică, fàră greş, cu viața, şi la rândul său, prin metode viabile, identifică fiecare părticică a sufletului.

Spun asta, pentru că am avut privilegiul, de la o vreme încoace, să însoțesc, "sub acoperire", fiecare scriere ce poartă semnătura, Nicolae Silade. Şi pentru că mă pot autoproclama " fan" Nicolae Silade ìmi permit să-l diagnostichez, din punct de vedere literar, ca fiind unul dintre scriitorii care, ìn momentele de explorare lăuntrică, uită de sine şi ìşi smulge  bucăți din suflet pentru a ni- le dărui nouă tuturora, chiar şi acelora care au aruncat primii cu piatra.

        Nicolae Silade este un pervetit irecuperabil care ìşi găseşte plăcerea şi satisfacția âîìn durerea cuvintelor. Şi totul doar pentru a descoperi rolul sacru al sufletului. Sub incidența acestui gest autorul caută să separe trupul de suflet ca mai apoi să reconstruiască acea punte care ìl va ajuta sà traversezeî ìnspre imaginarul unui întreg binecuvântat al ființei.În faţa mea am părți din sufletul său pe care şi le- a aşezat pe palme şi mi le- a dăruit prin cartea sa  "everest". O carte cu un format altfel decât cele cu care ne- am obişnuit, 143 de pagini pe care sunt alocate 49 de titluri. Carte elegantă, prin ținută şi conținut, apărută la binecunoscuta editură, Brumar din Timişoara, ìn 2020. O contribuție aparte, la  reuşita acestei lucrări, au avut-o: Loredana Tîrzioru  (editare şi copertă), precum şi Alina Guțuleac (tehnoredactare).

O carte "care ìi fac pe oameni să se bucure să se întristeze când minunele / se înşiră una după alta şi înăuntru şi afară unde copiii nu mai ştiu să/ rămână copii unde oamenii nu mai ştiu să fie oameni" (printre troiene şi troieni), pag. 93. Citind cartea te trezeşti absorbit cu totul de ființa din lăuntrul cuvântelor în care a găzduit deopotrivă: lumina,întunericul, fericirea, tristețea, dragostea a acelui cuvânt "mama", dependența de ființa care a hărăzit lumea prin care va trece înspre o altă lume "ìn copilărie iubeam deopotrivă lumina şi întunerucul (...) acum lumina are alt înțeles iar întunericul acelaşi/ şi fie că  ìnțelegem fie că nu soarele tot răsare  şi nicio noapte nu e nesfârştă" (lumina şi ìntunericul),pag.56/57.

Şi cum să nu ți- se interpună, în calea oricărei pete de întuneric, lumina din sufletul mamei! "pe mama o chema elisabeta nu nu e regina angliei dar e frumoasă(...)e altfel(...)mă sună mereu şi- mi citeşte din/ biblie şi are o oră a ei pe care o ține ascunsă o oră a ei  ìn care se ascunde/ o oră de taină o oră de dragoste ìn care numără toate orele lumii / până la o nouă ìntâlnire cu mine şi ìn ora aceea ìşi mută pe ascuns toate irele/ adunate şi ìn ora aceea trăieşte ca  într- o casă nouă într- o lume pe/ care lumea de azi nu o cunoaşte"(elisabeta),pag.53/54.

        Nu, nu pot să nu îmi caut lacrima pe care am scăpat- o citind acest text şi în care să nu ìl caut pe Dumnezeu să-l rog să vegheze asupra tuturor mamelor  de aici  şi a acelora plecate, poate mult prea devreme. 

        Ştiu că sufletul lui Nicolae Silade este unul autentic, dovadă firimiturile existenței sale. carantinându-le, preventiv, între coperțile acestei cărți. Spun "preventiv" nu ca măsură de detenție, ci de prevenție pentru a le proteja  până la găsirea  celui mai bun confort în sufletul cititorului. Elementele componente ale fiecărui text de aici sunt filtrate  cu grijă şi mai apoi controlate sub aspectul emoției pe care o produc, fie chiar şi printr- o simplă atingere a cuvântelor: mamă, lumină, ìntuneric, dragoste, răsărit, bunătate, pâine, apă, dureri, oameni, trăiri şi fapte.

Explicația folosirii acestor cuvinte (liantul dintre trup şi suflet) vine din naturalețea ființei, din exprimarea simplă care imunizează în timp ce şi menține tensiunea dintre stări şi o face credibilă. Poate că rafinamentul existențial consolidat odată cu trecerea anilor il fac pe autor să se supună adevărului absolut, un adevăr care îi va implini trecerea prin viață.

        Ceea ce am constatat la Nicolae Silade, şi imi place acest aspect, este raportul dintre cantitate şi calitate, modul in care ocoleşte, cu tact, procedeele ermetice folosite de unii care se învârt in jurul cuvintelor tehnice, reci, robotizate,  fără acoperire valorică, din punct de vedere literar, încadrându- le, zic ei, ca opțiune de redimensionare a scriiturii "noii generații".Da, atàt timp, zic eu, cât sufletul creează frumusețea umană şi nu reziduurile de pe fundul lui, vom avea "hrană" pentru toată perioada existenței omului pe pământ. Nu o spun numai eu, ci o spune chiar  şi autorul, sub o altă formă, "eu prefer să locuiesc (...) într- o casă de 4x4 cu un frigider  într- un colț  şi un calorifer in altul/ pe malul unui râu de munte sau la marginea mării / eu prefer să locuiesc in mine însumi" (everest v),pag.16.

Da, aceasta este lumea pe care Dumnezeu a populat-o cu oameni "după chipul şi asemănarea Sa".Revin, totuşi, la cuvintele lui Nicolae Silade,"incepe realitatea cine al cui vis este cine a visat  pe cine şi cine a fost/ viu în vis și cine este viu în realitate  în realitatea care este tot / un vis"(o realitate de vis),pag.107. Nu- mi permit să definesc sau să redefinesc poezia lui Nicolae Silade, ca fiind o poezie hermeneutică dacă alții nu şi-au permis, dar imi permit să declar că am sesizat valoarea ca simbol al interpretării vieții, bine conturată în tot ceea ce scrie Nicolae Silade.

        Aş fi vrut să consemnez discret delicatețea cu care Nicolae Silade îşi stoarce emoțional sufletul , dar având la îndemână doar opțiunea "cititor" ori  "consumator" al frumosului din cuvânt, m- am limitat doar la " materia primă" pusă la dispoziție de către însusi autorul prin volumul " everest" şi prin încă câteva volume de autor pe care am avut şansa de a le citi, fără să mai contabilizez aparițiile in revistele de cultură care l- au găzduit.

        Vorbind aceeaşi limbă, care ne călăuzeşte pe drumul literaturii şi care ne uneşte sufleteşte,  voi incheia cu un citat dintre copertile " everest"- ului, care ori de câte ori il intorci sau il rostogoleşti, cu acesaşi inţelepciune, găseşti cheia sub preşul din faţa uşii, ceea ce inseamnă incredere, recunoştință,şi sinceritate, "era atât de intuneric pe pământ / că m- am gândit să vin şi eu/ să fac lumină" , pag.87

Teodor Dume, membru U.S.E

Teodor Dume: Poezii

      Ritual                                                                                                        

Ìn lumea mea oamenii mor lent

alteori mult prea rapid

nici nu apucă să se uite

unul ìn rana celuilat şi nici

să- şi-le curețe

pentru că

lacrimile  le adâncesc tot mai mult

ìn rest

totul e ok...

cei nepregătiți să moară

se ìmbrățişează la o bere  şi 

după ìncă trei lăcrimează 

unul pe umărul celuilalt

din când în când 

ìşi scuipă flegma sub masă

tac plàng şi iarăşi scuipă câte- o 

înjurătură şi asta pentru a alunga

 moartea

şi uite aşa se uită unul ìn rana celuilalt...

     Un tren ce nu duce nicāieri...                                                               

Azi- noapte am vorbit cu Dumnezeu

l- am ìntrebat care dintre 

vagoanele trenului 

in care am urcat

 va ràmâne la peronul pentru intârziați

nu

nu mi- a răspuns

mi- am dat seana atunci că 

Dumnezeul meu e doar 

un Dumnezeu imaginar

şi tocmai ìn noaptea asta

mă pregăteam  să rămân ìn

vagonul pentru ìntârziați

pentru a mă ìntâlni cu moartea

ìn cele din urmă am adormit

ìntr- un pat improvizat

làngă fereastră

ca să pot privi din când ìn când

ìnspre capătul lumii

intre timp a venit iarna

ìn vagonul ìn care urcasem 

nu mai era nimeni

mi- am dat seama atunci că

am greşit trenul care ar fi trebuit

să mă ducă la capătul celălat al lumii

ìn ochii mei se furişease teama 

de a mă mai ìntoarce acasă

      Dispariția mea, un pact făcut cu Dumnezeu                                             

De fiecare dată când ìmi aşez mâinile

 sub cap şi ìmi lipesc pleoapele 

una de alta 

am impresia că mă pregătesc 

pentru un drum lung şi că 

trebuie să-mi pun deoparte 

aparatul de bărbierit pasta de dinți şi 

un notes ìn care 

ìmi voi nota 

datoriile lăsate ìn urmă 

factura de apă cea de curent şi 

doi lei pentru abc- ul din colț

 aş vrea ca intențiile mele 

să fie dintre cele mai bune 

să nu mă poată vorbi lumea pe la spate

 şi să mă arate cu degetul 

ca pe cerşetorul din parc 

tocmai de aceea 

am propriile mele emoții 

pentru că 

oamenii bârfesc şi ìn lipsă de altceva 

o să spună cà am dispărut subit 

şi asta pentru că fiecare 

îşi imaginează fuga ca pe o pradă 

nu nu este felul meu de a fi 

şi lucrurile nu stau chiar aşa 

dispariția mea e un pact 

pe care 

l- am făcut  cu Dumnezeu 

El este singurul care ştie 

de ce mă acuză lumea şi 

de ce am plecat ìn graba ìn care 

se pleacā doar   o singură dată 

s- a zvonit că am dat mâna cu dracù

 şi de- atunci 

vecinii 

seară de seară ìşi lasă 

o lumânare aprinsă  pe pervazul 

de la fereastră 

 în seara asta frigul  s- a întețit

 şi luminile sau stins una după alta 

doar cea din fereastra 

apartamentului  trei pâlpâie anemic 

e chiar locul din care va trebui sà plec...

.     Eu, Dumnezeu şi lacrima din colțul ochiului                                        

Ştiu că o să plec  ìn locul ìn care

 Dumnezeu ìşi prepară 

cafeaua de unul singur 

pentru o felie de pâine o să- l rog 

să mă lase seară de seară 

să- l spăl pe picioare ìnainte de culcare 

şi dacă va fi să cinăm şi să 

dormim ìmpreună  

dimineață 

mă voi preface că am visat  

şi ìi voi spune că l- am văzut incotit 

pe marginea patului  

cum din palmă imi hrànea moartea 

 cu bucăți de carne rupte din mine 

şi o să- i mai spun că 

cel care ìi ştergea lacrima 

din colțul ochiului 

eram eu

 cel de dinainte de a ne cunoaşte

revista EXTEMPORAL LIRIC: Daniel Marian, despre> Urme de sânge pe umbra trup...

revista EXTEMPORAL LIRIC: Daniel Marian, despre> Urme de sânge pe umbra trup...:        Cronică          Memoria patimilor ( Teodor Dume – „Urme de sân...

revista EXTEMPORAL LIRIC: Teodor Dume: Scriitorul - destin sau opțiune, inte...

revista EXTEMPORAL LIRIC: Teodor Dume: Scriitorul - destin sau opțiune, inte...:  " Eu cred că destinul  a avut un rol decisiv în fixarea numelui  meu pe  palierul de sus al literaturii.”    1 . Pentru un scriitor, d...