Teodor Dume, carte:Ferestre spre marginea lumii

http://www.poezie.ro/index.php/press/14135747/Teodor_Dume,o_nou%C4%83_carte:Ferestre_spre_marginea_lumii

Dragii mei,
iată că după apariția,la începutul acestui an,2019, la o editură din Franța, a cărții, Quand les ombres traversent la rue,Edițions Stellamaris,France/2019, la editura Pim din Iași apare volumul Ferestre spre marginea lumii, sub semnătura Teodor Dume.Este cartea cu numărul 16. 

Editura Pim, Iași - 2019
Prefața, Atila Racz (scriitor,Dublin/Irlanda)
Redactor Mioara Băluță
Coperta Mioara Băluță


O lumânare aprinsă adună în tăcerea și lumina ei toate suferințele unei vieți
(teodor dume)



Teodor Dume și tezaurul din cuvânt


Poetul, Teodor Dume, vrea și reușește cu mărinimie să-i ia poeziei timpul, care nu de puține ori destramă, ne vremuiește vremelnicia. Dar iată că vremuirea, atât de bine prinsă în discursul autorului, rostuiește, ne petrece inimos, ne îmbogățește starea, extazul, trăirea. De aceea repet, poetul îi ia poeziei timpul, acele capete terifiante: nașterea și în cele triste moartea. Moartea este privită ca o formă de a lăsa în urmă un loc curat, un spațiu vital pentru un nou val, o grădină în care vor veni copiii să-și primenească bucuriile, curiozitatea, drumul înspre maturitate, înspre devenirea fericită de a fi om și de a omeni.
Fixarea poetului în timp și spațiu este derizorie, poetul este cel care vrea și poate să viețuiască, să însuflețească să dea suflare poeziei, el privește poezia ca pe o fereastră prin care poți să vezi lumea.
Poezia este o fantă, un caleidoscop, în care culorile se așază în ritmuri și forme, în imagini proaspete și neașteptate, parcă venite din visele adolescentului apoi al gânditorului matur, sensibil, cuminte, trecut prin felurite experiențe.
Teodor Dume este unul dintre stâlpii poeziei contemporane, cu deschideri largi înspre sufletele cititorilor, construindu-și cu migală, iubire și credință propriul său drum.
Teodor Dume își dezvăluie sufletul, se dezvăluie pe sine însuși fără o deghizare a sentimentelor. Maturitatea scrierilor dumiene vine din adâncul ireversibil al copilăriei.
Teodor Dume, păstrează viu tezaurul închis în cuvânt, îl redescoperă și-i adaugă valoare, istorie, trăire adâncă.
Teodor Dume redefinește, prin scrierile sale, poezia meditativă – filozofică. Este un bun observator al lumii interioare și se limitează doar la concretul palpabil, ceea ce puțini știu azi să o facă. Iată că revenim la acea fereastră din care privim, care se deschide, care te împinge să privești dincolo de ea. Poetul ne stârnește, ne cheamă într-un spațiu temeinic conturat care nu demolează ci clădește, vrea să rodească, nu caută, el trăiește, nu închide, încifrează, el descifrează și dăruiește, într-o sublimă spunere rostul și rostuirea, viața, căutările din spatele umbrelor, și atâta timp cât există umbre trăiește și făptura, obiectul material care se supune existenței, viețuiește. Acceptarea morții, după un sumar al existenței, este un aspect notabil care generează, mai apoi instituie, un alt parcurs existențial al ființei scindat între realitate și aduceri aminte.
Scriitura rafinată a lui Teodor Dume vine din adâncul cunoașterii de sine și se fixează pe timp, așa cum bine remarca și criticul Gheorghe Grigurcu în prefața volumului de debut, Adevărul din cuvinte, 1985. Iată deci încă o confirmare că Teodor Dume se află pe cel mai de sus palier al poeziei contemporane.
Critica este formală, de multe ori auzi doar vocea celui care emite sentințe, nu și autorul. De aceea aplecarea mea este de a îndemna, de a aduce cititorul în lumea poetului. Iată că ferestrele se deschid în trupul unei poezii prin și în care metafizicul nu încifrează ci descifrează tainele vieții și a morții.
Poetul Teodor Dume atinge metafizicul cu aripa unui înger, ne luminează, duce gândul spre posibile deschideri, din interior spre lume, spre altceva, cu blândețe, cu unelte clasice care auresc, care îmbogățesc expresia tânără, vioaie, imagistica trecută prin filtrul filozofic, concis,
dureros; care ne aduc în lumea tainelor, a comorilor topite în spatele cuvintelor, a versului bine legat, curgător ca apa unui râu molcom dar cu vârtejuri care te absorb, te poartă în adâncuri.
Desigur că o analiză pe text, o va face cititorul, pe care-l îndemn să petreacă o vreme prin sufletul bogat al poetului și sunt sigur că drumul și semnele lăsate de poet sunt dense, aurite de o voce care îmblânzește, care te va cuprinde cu prisosință în curgerea ei, te va lua cu sine, îți va lecui rănile, vechile dureri și te va readuce la viață.
Nu uităm să amintim, cu discreția cuvenită, că Teodor Dume este un poet de excepție asupra căruia ne vom apleca, și credem în destinul fericit al cărților sale, care au văzut lumina tiparului și împlinirea prin cuvânt. Ferestre spre marginea lumii, nu este doar o carte și nici un simplu pașaport de trecere prin poezie, ci este un certificat de naștere valid a unei scriituri asumate care poartă amprenta lui Teodor Dume.

Atila Racz,
(scriitor, Dublin/Irlanda)




Ferestre spre marginea lumii


fericirea mea e o fereastră prin care
privesc cerul și din când în când
poteca ce duce
înspre marginea lumii
totul este asemeni cerului care
mă împiedică să văd dincolo
în fiecare dimineață
scormonesc prin memorie
am senzația că îmi lipsesc
câteva lucruri
lipsa asta mi-a împuținat trupul
și de-o noapte îmi tot spun
că sunt trist
doar
câteva iluzii se zbat pe uscat
și-mi zgâlțâie privirea
sunt înghesuit într-un colț
de întuneric și lovit în plin
precum zborul din adâncul cerului
singurătatea își leagănă tăcută umbra
și din când în când
îmi ciugulește din suflet
trupul mi-a devenit un loc
de pelerinaj pentru toate păcatele lumii
durerile înalță ziduri
nimeni nu intră
nimeni nu iese
la singura poartă din zid
mi s-a așezat umbra și cerșește
puțină libertate
doar atât cât
să-l impresioneze pe Dumnezeu

Ottilia Ardeleanu,recenzie la cartea FAȚĂ ÎN FAȚĂ CU MINE,de Teodor Dume

Cealaltă față a nașterii / recenzie la Față în față cu mine de Teodor Dume 

  

  

Poetul Teodor Dume, foarte cunoscut în lumea literară virtuală mai ales, este, în cazul de față, la al 15-lea volum tipărit pe hârtie, apărut la Iași, anul trecut, la editura PIM, o editură cu care a colaborat intens. 

  

Față în față cu mine este scris sub impulsul datoriei față se sine și față de adevăr. Cuvântul menține balanța între certitudinea și incertitudinea adevărului căutând rezolvări în propriul sine și în existența marcată în special de singurătate. Dar, să nu uităm că poetul își găseșe adesea dezlegări în apropierea divinității cu care de cele mai multe ori comunică printr-o amplă tăcere supusă meditației. 

  

Primul poem este chiar eponimul volumului și reprezintă momentul deciziei asupra celui ce este poetul ca om, respectând proporțiile existențiale față de minciună și adevăr, etalând chipul din sine ca oglindă a ceea ce se vede din afara lui. Astfel aflu că înlăuntru, poetul are o pădure de mesteceni prin care umblă sufletul său cu bilet doar dus. 

  

Și poeziile propuse de Teodor Dume stau față în față prin problematica și filosofia lor de o simplitate copleșitoare. Dacă în pagina 8, în Pădurea de alb, autorul sugerează prăbușirea în moarte, pe pagina din oglindă, 9, în Undeva, prin voi, prieteni..., la modul cel mai trist cu putință, deși setos de viață și de prieteni - din ce în ce mai puțini, afirmă cu un nod în gât: eu nu exist pentru voi. 

  

Chipul din oglindă apare deseori între două pagini aflate față în față, motiv care mă face să cred că de undeva de aici i-a venit ideea lui Teodor Dume de a-și asuma un astfel de titlu. 

  

Cu fiecare pas pe care îl face în poezia sa, Teodor Dume conduce către încă o însingurare, o izolare instinctivă, un ținut al multelor ecouri de tristețe, al resemnării cu sine când tăcerea foșnește/ ca o frunză toamna/ în așeptarea căinței./ Pasul dintre celelalte anotimpuri. 

  

Mai aflu că poetul ține, într-un cui bătut în suflet, o icoană fără nume în fața căreia își caută refugiul existențial, iar pe Dumnezeu îl poartă direct în inimă, ca într-o chilie. 

  

Amprenta nelipsită a tatălui apare și în acest volum, puternic și persistent ca o durere de oase, și în memoria căruia chiar și cuvintele tac/ Incă o iarnă fără tata. Teodor Dume se consideră modelul din umbră/ neted și alb/ al tatălui său, jumătatea trupului rămas în așteptare/ Imagine ruptă din crucea tatălui meu. Este crucială abordarea acestei temeinice relații tocmai pentru că poetul îl trăiește efectiv pe tatăl său, aflat de mult printre îngeri, aici pe pământ. 

  

Poezia dumiană este un spectacol cuminte la care poetul se abonează, asistă cu răbdare, foarte atent și uneori reproșând personajelor jocul malițios în care este antrenat, căci, o scenă-i lumea, shakespearian disecând lucrurile. 

  

Pe un fundal uman de natura pânzei de păianjen, autorul reliefează stări și vicisitudini contemporane care destramă foarte ușor această pânză, însă, de o credință desăvârșită, autorul o coase cu grijă și finețe. Astfel, ne poartă printr-o lume cu Durere din durere, printr-o serie de titluri neconvenționale despre cotidian și hazard: Accident, Zmeul, O zi în care nu s-a întamplat nimic, Poluare, Fluturele albastru, Copilul de ieri, Bunule meșter și altele, cu impact direct asupra lectorului căruia nu îi sunt necunoscute acestea toate, dar firul calm și cald al transmiterii lirice îmbracă/ învăluie poezia într-o notă de mister, pe de o parte, de un aer sfielnic, pe de alta. În fapt, poetul se referă la lumea sa interioară față în față cu aceea exterioară de care pomeneam. Iată o certitudine relevantă: vâscos și greu sângele/ îmi oxidează culoarea/ disperarea se acutizează/ e cea mai lungă durere/ carnea geme pe vertebre/ dar/ îmbătrânit prea devreme/ între icoane de ceară/ funinginea scutură/ norii de ploaie/ câteva zămbete/ uitate în umbră/ simulează iubirea...// în mine/ nu se mai poate trăi./ Poluare. Este, cum bine se simte, poluarea sinelui, poluare nedorită, cauzată de lumea nevrednică, de o emanație a răului înconjurător către individ, către sufletul acestuia. 

  

Retorica vieții și morții este vizibilă în versurile: de ce.../ simt că mă împuținez/ mor cate puțin/ în fiecare zi/ și măine/ uit să mă nasc/ de ce.../ revin să-mi caut forma inițială/ Întrebare fără răspuns. 

  

Cerul poeziei dumiene este unul al înnorărilor, docilității și pesimismului, ori al seninătății, resemnării și descoperirii semnificațiilor gândurilor, ispitelor, vinovățiilor etc. în funcție de oaza de liniște ori perturbările din percepții meditative. 

  

Transformările sinelui sunt reverberate de anotimpurile care mustesc natura în sângele poetic, în conformitate cu atributele lor. Iarna, desigur, este mai des propulsată de cuvinte, ea determinând starea de îmbătrânire pe care poetul o simte: Incă o iarnă fără tata, Urme pe ger, Iarna în suflet. 

  

În destule poezii, Teodor Dume, mizează pe culoare. O culoare despre care nu ne spune nimic. Uneori, poate, în treacăt, ne aruncă sub priviri un albastru. Și, mai rar, negrul, ca și culoare a întunecării, a încordării, a dezamăgirii, a refugierii în eul liric. În rest, se pare că vorbește despre o culoare a sinelui. Una personală. Rămâne să o intuim, fiecare, prin ceea ce și cum receptăm mesajul, prin puterea cuvintelor din acest volum. 

  

Lacrimile poetice mențin echilibrul dintre cele două lumi, a viilor și a morților, poetul fiind aproape un prezicător, un vrăjitor care înlesnește întâlniri, discuții dintre aceștia, tranzitând imaginarul de o parte sau de cealaltă. Și, deși pomenește frecvent despre o margine a lucrurilor, el, poetul, se află în epicentrul acestora, știind mereu ce să facă să nu cadă în abisale gânduri. El știe să joace și să dejoace atunci cand e necesar. În fond, viața pare un truc ieftin prin care trec/ ca un actor rătăcit prin text/ Uneori viața. 

  

În încercările de a reîntoarce timpul, de a găsi copilul din sine, de a revedea părinții și bunicii, aflu despre acel pustiu instalat fără rezerve în suflet, marcat de lipsa acestor personaje memorabile: ...și sufletul meu e alb/ spălat în lacrimile unui copil/.../ ...ninge tăcut/ o clipă ai crede/ că mama și-a uitat privirea/ în albul agățat de streașină/... /rătăcesc prin mine/ ca într-un pustiu/ caut firimiturile tatei/ scăpate atunci în iarna în care și bunicul/ trăgea prin albul din el o sanie/ Iarna în suflet. 

  

Față în față sunt puse azi și mâine, viața și moartea, ploaia și soarele, tatăl și fiul, căderea și ridicarea, lacrimile și zâmbetul, nașterea și trecerea etc. 

  

Abordarea confesivă a poeziilor din acest volum accentuează încărcătura emoțională cu fiecare treaptă lăuntrică. Teodor Dume renaște cu fiecare poezie și, la rându-i, conferă fiecărei eliberări poetice actul de naștere, de încă o naștere. Într-adevăr, acest substantiv al vieții, cât și verbul corespunzător, apar în multe sintagme ori titluri: Cealaltă față a nașterii, o picătură de inimă/ mă va naște într-un/ mâine.../ Clonă sau bărbatul de ceară. 

  

De o sinceritate extravagantă aș zice, poetul Teodor Dume reușește să atingă dumnezeiescul printr-o metaforă cumsecade care vine simplu: din interior! 

  

Ottilia Ardeleanu, 

  

Năvodari, 

  

Teodor Dume, carte (ediție în lb.franceză) Quand les ombres traversent la rue,2019/Edițions Stellamaris,France

Dragii mei,
începutul anului 2019 mi/a adus o mare surpriză și o bucurie de suflet, publicarea (ediție în lb.franceză) a  unei cărți intitulate
Quand les ombres traversent la rue , Edițions Stellamaris din Brest France,2019

Aduc sincere mulțumiri
- Editurii Stellamaris din Brest Franța
- editorului, domnul Michel Chevalier
- traducătorului, doamna Amalia Achard
- domnului Ionuț Caragea, Romania
pentru seriozitate,profesionalism și sprijin
Vă mulțumesc și vouă prieteni,acelora care mi/ați fost mereu alături,

Cartea conține o selecție de texte scrise până în 2018 și va fi distribuită în librăriile din Franța și pe site/urile de specialitate

Ca semna voi posta aici câteva fragmente de cronici semnate de autori români dar și textul, Quand les ombres traversent la rue, care dă titlul cărții și încă patru texte din deschiderea cărții



«Mes bonheurs sont les choses dont même les autres peuvent se réjouir.»
Teodor Dume



Courte biographie

Teodor Dume, journaliste, écrivain et poète roumain, (né le 04 avril 1956 à Luncasprie, Bihor)

Le grand critique littéraire Gheorghe Grigurcu remarquait, dans les préfaces de ses premiers livres:
    „Teodor Dume possède un appel inné vers la poésie, innegalé dans l’économie de sa vie. L’enfance et la fragile jeunesse, dissous dans l’air oradean (n.t. d’Oradea), ne sont pas seulement une pure illusion, un prétexte de nostalgique évocation strictement personnel au sousigné contraint à suivre une autre trajectoire, tant que je les retrouve dans ses vers, avec une détérmination d’ésprit  qui dépasse toute chose chez le poète Teodor Dume. Par sa plume, elles objectent, deviennent un mirage interogatif et me soumettent, en calité de lecteur, à un texte d’identification(...) A remarquer le béant émoi qui jaillit des vers de son art simple, comparable, dans les liens entre soit-même et le monde, à la picture naïve. Volontairement ou pas (ce n’est que l’effet qui a de l’importance), l’âme du créateur se décrit soit-même, se surpprend en notes aiguёes, et non pas rarement, et nous obligent à nous attarder dessus pour les évidentier.” (Gheorghe Grigurcu dans „la verité des mots” - livre de début/1985 et „cris de l’époque de l’enfance”/1994)

    „Teodor Dume a érigé méticuleusement, d’une connaissance de la physiologie du poème et une formule originale, un univers unic sui generis. Îl impose dans la poésie de nos dernières décennies une mythologie propre, étant l’un de plus profonds poètes d’aujourd’hui” (Daniel Corbu dans „le dévorateur d’ombres”, 2018)

    „Teodor Dume est coté comme l’un des plus originaux poètes contemporains. C’est le poète qui vit son dernier soufle de talent en le torréfiant, conscient de l’impacte de ses mots. Le mérite incontestable de sa poésie, en plus de la vertuosité de sa plume, pratiqué sur une plage de quelques décennies, est la sincerité. Et oui: Teodor Dume – un poète emblématique de la poésie moderne roumaine, intéréssant et original, pouvait trouver une place très honorable sur un éventuel podium des meilleurs représentants de la génie lyrique si la critique d’aujourd’hui avait la sagesse de le saisir selon sa juste valeur.” (Cezarina Adamescu dans „la douleur de derière la chair” / 2017, et „sans groupe sanguin” / 2017)

    „Teodor Dume est un poète de gros calibre, un vrai poète, valeur visée et confirmé par le grand critique littéraire Gheorghe Grigurcu – guide humain (de Teodor Dume) sur le sentier des mots, qui d’ailleurs est aussi le signataire de la préface de ses premiers livres. L’endos du grand critique Gheorghe Grigurcu ne l’a pas empêché de conserver une nature modeste et se dédier avec passion et dévotion à l’écriture. Teodor Dume est l’un des plus estimés écrivains d’aforismes de nos jours. (Ionut Caragea dans le numéro 9 de la revue L’Hypérion / 2016)

    „Teodor Dume est l’un des plus aimé parmi les terriens (...) Un auteur animé par une philosophie morale, le sentiment religieux étant sa force de caractère, la voie qui accroît chez Teodor Dume, les mystères du monde.” (Angela Nache Mamier dans „asile dans une cicatrice” / 2016)

    „Teodor Dume est l’un des poètes qui eu, dès son début, un style original et très personnel d’écriture, qu’au fil des années il fignola tout en restant enchangé dans sa thématique et conception poètique, ceci lui conférant une originalité qualitative (...) Il sut trouver sa propre formule sacrée de la poésie grâce à sa sensibilité et son talent lyrique (...) La douleur devient vitale. Je ne me souviens pas avoir lu un poète tellement dédié à la souffrance qu’il l’eu menée à l’échelon de Dieu. Tu es unique, Teodor Dume!” (Cristina Stefan, dans „asile dans une cicatrice” / 2016 et „sans groupe sanguin” / 2017, La Lyre 21)

    „Teodor Dume. Cet auteur suit son destin avec la patience du minorite d’un monastère bysantin, accompagnant d’amour et grâce lettre par lettre, lettre après lettre, un poème réceptacle. Témoignage qu’on peut s’attendre par la suite, compte tenu du talent de ce poète, à d’autres livres utiles au bilan de l’histoire de notre lyrique de l’après-guerre.” (Ionel Bota dans le numéro 5 de la revue Syntagmes littéraires / 2017)

    „Teodor Dume est un autre genre de poète, parce que la poésie dumiène est aux états d’esprit (...)
Ses groupages poétiques de vers courts qui se déchaînnent sur la verticale comme un pleur,  parfoit en un seul mot, sont des idées émises sur la base des inépuisables méditations sur l’utilité de la vie, sur son propre utilité.” (Ottilia Ardeleanu dans „paradigmes virtuelles” / 2014)

    „Teodor Dume est un poète monocorde d’une voix quelques peu singulière dans la diversité de styles actuels.” (Gheorghe Pasa dans „la mort, un papillon blanc” / 2015)

    „Teodor Dume est passé à l’étape supérieure de l’intellect humain – la sagesse. Une révérence fraternelle devant le bourgeois Dume – Bourgeois du mot écrit.” (Ioan Lazar da Coza dans Armoiries culturels / 2018)

    „Si on mesurait la richesse en sentiments, Teodor Dume était millionnaire.” (Boldis Viorel, écrivain, Italie)

 


       *Entre moi et le ciel, une ombre


je l’ignore si teodor dume est mon nom
et si le maître de l’estampillé par Dieu est
la mort d’un coté et la vie de l’autre

parfois coincé entre les deux silences
je colle mon oreille au bord de la terre
et parle à mon père dans la présence duquel
j’ai appris à aimer sans souffrir
et allumer la première bougie
je me souviens avoir embrassé ma mère
et prié Dieu
de bien vouloir jouer avec moi
j’étais dévoré par la peur
et par le noir découpé
dans les habits de mon père

coincé dans ce sentiment étrange
j’ai tué une larme
j’ai crié
et la mort m’a toisé
comme si j’étais une proie

je l’ignore si je suis heureux ou triste
je sais seulement que je ne m’appartiens pas
j’ai le regard amputé et j’oscille
entre le ciel et une ombre paresseuse

je pourrais me convertir
en jeune homme qui aimait
ou une autre présence dont le nom
n’aurait aucune importance

sauf qu’entre moi et le ciel
existe un lien
qui définit la vie et la mort

et tout finit par une autre saison



       *Tristesses tardives



j’aime les femmes tristes

ce j’aime a quelque chose en commun avec
tous les gens que j’ai aimé une seule fois
tout comme on aime la première pluie
la première neige
le premier amour d’un fin de ligne
un fin
parfois interminable aux nombreux secrets et parfums

de toute façon cela n’a plus d’importance

jadis nous respirions l’un de l’autre et rêvions
une longue lignée d’enfants
mais peut-être
que ce monde
n’existait
que dans le souvenir d’un visage

à présent je respire de moi peu à peu
et suis tes traces non entamées par l’ombre
de temps en temps je regarde
à ce qu’il reste
une saison pluvieuse au grand froid

où je passerai la nuit en t’appelent



        *Décembre se répète



mon père est mort une nuit de jeudi à vendredi

l’air lourd amplifiait la peur
sous le ciel si froid et noir
s’écroulait comme une boule la lumière
exhaussant le désespoir

quelque part s’est commis une erreur

ma mère avait les yeux vitreux
et l’odeur du pain frais
elle me serrait fort à sa poitrine
pour être ensemble juste
encore quelque temps

au-delà de toutes ces choses
même Dieu clignait des yeux avec clémence

me fais-je peut-être coupable
de ne pas avoir eu la présence d’esprit
et allumer une bougie pour mon père
le risque est de ne plus pouvoir l’appeler
comme à l’époque où mon désir était d’être un homme
et je copiais tous ses gestes
mais avec le temps j’ai appris
que ce rituel
forme la moitié qui reste ici

maintenant j’ai peur
ma respiration embue mon regard
je hante parmi les images
quelque part au bord s’écrase une étoile
je me souviens l’enfance
aux soirées tardives où je comptais
les étoiles filantes et mon coeur batait
telle une aile de papillon

je l’ignore si tout est vrai ou faut

mais je sais qu’au-delà de cet instant
m’attend mon père

nous sommes en décembre

j’ai des chevilles en verre
la réalité mord de moi
je souffre sans rien dire
je ne parle même pas de mon père

nous sommes en décembre

immanquablement les saisons se répètent



        *Silence, on meure



personne ne veut mourir même si
les bras posés sur la poitrine
plient le silence de la douleur cachée
dans la lumière chassée par les ténèbres

tout ce qui devait être fut
ce dont ce doit d’être est
au-delà de l’horizon 
il pleut
la vie fondue jusqu’à l’os
s’égoutte lentement
et rétrécit l’allée
vers un Dieu avide
beaucoup trop avide pour une vie simple

aucune lumière n’est assez puissante
pour éclairer son propre intérieur

mais avant tout on meure

silence!




    *Quand les ombres traversent la rue



à chaque coin de rue
il existent d’ombres
aux yeux fermés
elles traversent la rue
c’est la même foule
qu’hier
j’ai le sentiment de transiter
d’un passé à l’autre 
je refais le chemin
dans ma tête
je rentre dans l’histoire des gestes
qu’avait fait
mon père

non
aujourd’hui je ne traverserai pas…



      *Papa, nous sommes le 4 avril




aujourd’hui je te raconte
une journée de printemps
quand tous les gens s’accomplissent
les perce-neiges coûtent beaucoup moins chers
que dans l’année où tu es parti
en avalant sa dernière larme
maman dit avoir rêvé de toi
dans le verger
derrière la maison
tu dormais sous le prunier
planté le jour de ma naissance
tu avais dit que le 4 avril
donne un sens à ton existence
et que Dieu t’avait béni
je ne sais pas combien
il a été sincère avec toi
vu qu’il t’a brisé
le tronc

quoi te dire de plus…

la photo sur le chevet
de la chambre d’amis
je l’ai encadrée de larmes
qui couleront incessamment
vers l’âme
au-dessous du puits
veille le soleil
il a beaucoup trop
de sang dans le regard
et semble triste et affamé
sache que
plus personne ne dort
dans ton lit deux places

sans toi
nous ne sommes plus nous-mêmes

toutes les choses sont petites
hasardeusement ou non
Dieu regarde et se tait
à présent c’est moi celui qui
s’épuise à la maison
le silence est effrayant

parfois
je monte dans le grenier
regarder le portail
à travers les failles des tuiles
mais rassure-toi je l’ai laissé entrouvert
pour le jour où tu reviendras
me souhaiter
Joyeux anniversaire!

Teodor Dume,Mihaela Meravei,cronică la cartea Devoratorul de umbre,de Teodor Dume

Mihaela Meravei

CRONICĂ DE CARTE

la DEVORATORUL DE UMBRE,de Teodor Dume

Matrioșka umbrelor

Printre poeții neoexpresioniști ai liricii actuale românești, Teodor Dume se remarcă în mod evident prin structura profundă a poemelor și tematica meditativă, adesea metafizică, cum vom vedea și în cel de-al doisprezecelea volum apărut sub penița sa la Editura Princes Multimedia, în anul 2018 și intitulat simpatetic „ Devoratorul de umbre”, cu o prefață semnată de poetul Daniel Corbu, membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Iași.

Temă universală a literaturii, motivul umbrei care însoțește destinul oamenilor este frecvent întâlnită și la scriitori români ( L. Blaga, T. Arghezi, C. Petrescu). „Când murim, - scria Blaga - nu facem decât să ne retragem lin în propria umbră" (Cuvinte pe o stelă funerară). Ei bine, Teodor Dume în volumul său de poeme încercă să țină Moartea în șah, să o agonizeze, să o îndepărteze, devorându-i până și urma umbrei. Timpul devine un factor decisiv în această luptă cu stihiile morții, efemeritatea lui fiind cu atât mai zdrobitoare raportată la viață: „ vine o vreme când începi să semeni/ cu un fum de țigară/ te așezi între noapte și zi/ (…)/ umbrele se mișcă de acolo – acolo/ cineva scormonește prin tine/ te scurgi încet dar/ nu zici nimic// devoratorul de umbre înghite orizontul” ( pag 9, „ Timpul, devoratorul de umbre”). Poetul pare că a uitat de sine în această încercare, aproape că nu mai întrevede „ nicio perspectivă existențială/ (…)/ între ceea ce sunt și ceea ce ar trebui să fiu” ( pag 12, „ Perspectivă”) , singurul pilon de susținere al acestui zbucium interior fiind legătura cu divinitatea : „ când mi-am adus aminte de mine/ Dumnezeu a lăcrimat// acum stăm amândoi între două drumuri/ și ne privim…” ( pag 10, „ Țipătul umbrei”). Credința poetului este mai mult decât cathartică și salvatoare, când este vorba despre lupta cu viața sau cu moartea, va ține la distanță „ umbra ațipită pe trup” care „ adaugă încă o zi jocului de-a viața” când „ liniștea e ca un fel de moarte”, atunci „ nimeni și nimic nu mă poate convinge că/ nu există Dumnezeu atât timp/ cât lumina din așteptarea zilei/ trece prin mine/ nu știu dacă durerea trecerii/ e o simplă moarte/ știu însă că/ înainte de orice alt cuvânt/ există Dumnezeu/ singurul care îmi contabilizează/ fiecare promisiune” ( pag 17, „ Nu știu dacă durerea trecerii e o simplă moarte”).

Copleșit de trăirile interioare, poetul Teodor Dume alege „ un alt mod de viață” pentru a da sens lucrurilor și anume poezia, respectiv cuvântul, pe care autorul îl sădește în versuri de o lirică sensibilă și emoționată , cu simplitate și onestitate, în aceeași „singurătate devenită om ”, așa cum afirmă Friedrich Nietsche : „ am lipit cuvintele între ele/ cu puțin suflet/ sigur nu le-am inventat eu/ nici cel puțin virgula/ n-am inventat-o/ deși pare-se că trebuia/ după propriile reguli/ oricum este și acesta un mod/ de a scrie pentru veșnicul mâine// de fapt ecoul tuturor lucrurilor se află în cuvinte” ( pag 27, „ Un alt mod de viață”).

Poezia lui Teodor Dume este reflexivă, psihologică, coborând cu precădere în substraturile eu-lui uman. În tot acest spectacol cu umbre care intră în alte umbre și acelea în următoarele umbre, un fel de Matrioșka umbrelor , destul de asemănătoare cu „Matrioșka mincinoșilor” a lui Marian Voicu, carte care propune cititorului o interpretare critică a unei epoci tulburi și îi înlesnește înțelegerea mecanismelor mediatice și politice care stăpânesc lumea de astăzi , autorul volumului „ Devoratorul de umbre”, ne vorbește nu despre sinele său, ci despre sinele unei societăți ajunsă devoratoarea propriei conștiințe, infestată, coruptă, care nu mai are timp să respire, nepăsătoare la tot și toate, centralizată pe nevoile zilnice, în care cu toții ne creștem copii „imaginându-ne că trăim”. Remarcabil poemul de la pag 69, „ Respirații politico-economice”, de factură neomodernistă, o frescă tristă a societății și vieții în care trăim: „ de la o vreme oamenii nu se mai bărbieresc și/ somnul și-l împlinesc între două stații/ de autobus sau tramvai/ micul dejun și-l iau în pauza de țigară // nu nu le mai pasă// copiii au spart tabla la școală se fumează/ pe la colțuri în wc și-n ghereta portarului/ fondul clasei a mai crescut un părinte/ repară tavanul altul rașchetează parchetul// la trezorerie trei bugetari aliniați/ la ghișeele de la parter/ încasează o penalizare de un leu// medicul de familie te palpează/ contra sumei de cinșpe lei/ la spital te internează numai cu/ algocalminul în buzunar și o fașă și/ ceva tinctură de iod// de iubit se iubește în picioare/ de două ori între salariu și avans/ poștașul și-a dus bicicleta la vulcanizare/ așa că nu mai vine alocația și/ nici pensia majorată cu promisiuni// vecina cu vocea-i pițigăiată/ te exasperează mâine vine renelu/ să-ți taie curentul/ în cutia poștală s-a mai pus o înfățișare/ de plată de la bancă apă și gunoi și/ multe alte necesități// la știri se anunță cod galben// nu nu încerca să te sinucizi/ pentru un minut vei fi fericit/ mâine e zi de salariu/ șase sute de lei minus șomajul/ pensia ceasul și impozitul/ egal patru sute optzeci de lei// guvernul anunță creșterea salariului minim/ la șaptesutecinci lei la anu// arsura din stomac nu mai doare/ și eu îmi imaginez că trăiesc” .

Realitatea poetului devine volatilă măcinat de probleme existențiale, singurătate interioară îl duce la pierderea identității și doar sufletul este acela care îl mai ține pe linia de plutire: „ uneori privesc dintr-o altă realitate/ doar sufletul mi-a mai rămas același/ într-o lume în care / nu mai sunt eu și/ nici umbra nu mai pare să fie ce a fost/ las semne din loc în loc/ pentru atunci/ când mă voi întoarce” ( pag 39, „ Câteva gesturi”).

Printre temele esențiale ale cărții se află și aceea a mamei, temă abordată și în volumele anterioare, care va mări emotivitatea versurilor. Mama pentru poetul Teodor Dume este acel cineva care „ îi umblă prin suflet” și despre care
va vorbi doar cu Dumnezeu, mai ales în prejma sărbătorilor Crăciunului, când dorul devine mirabil, durerea înlăcrimând cerul sufletului autorului: „ cineva îmi umblă prin suflet/ e mama/ o strig/ dar/ nu spune nimic…/ durerea topită în lumina unei lumânări/ se întinde peste tot/ nu-i nimic/ într-o bună zi mă voi întâlni cu Dumnezeu/ și-l voi întreba despre mama// știu că în așteptarea asta/ la distanță de-o lacrimă/ sunt doar eu// …și-o dorință” ( pag 14, „ De Crăciun”).

Sentimentul de akedia, starea de inutilitate și vremelnicie , problematica vieții și a morții pe care o vom regăsi în multe din poeme, alungește umbra din versuri, acestea devenind tot mai grave, cititorul fiind invitat la retrospecție și meditație asupra tuturor acestor stări și sentimente: „ eu știu că viața și moartea/ sunt două realități în care oscilez// una se descompune (sfârșită)/ în propria umbră/ și alta/ mistuie așteptarea/ într-o lume în care/ sângele dizolvă lumina…// și nu-i totul pierdut// între mine și ele există un drum” (pag 71, „ Moartea o iluzie sau capătul celălalt al vieții…”).

Semantica textului este una simplă, ferită de livresc, cuvintele se leagă natural, în idei fluente, palpabile cititorului. Lirismul textului vine din emanația sentimentului cu care poetul Teodor Dume își încarcă poemele prin metafore și comparații mai mult mișcătoare decât epatante. „ Poet neoexpresionist din familia prestantă a unor Trakl, Blaga sau Vladimir Holan, apostol al unei singurătăți asumate, născut și nu făcut, Teodor Dume și-a construit cu migală, cu o știință a fiziologiei poemului și o formulă originală un univers liric inconfundabil” (Daniel Corbu). Volumul „ Devoratorul de umbrea” demonstrează cu prisosință acest univers liric desfășurat din interior spre exterior, într-o singurătate care pătrunde până în miezul propriei umbre a autorului, marcată de un timp al întrebărilor profunde, invitând cititorul la o lectură meditativă, reflexivă, intimă și sensibilă în același timp. Poezia lui va avea întotdeauna, încă ceva de spus, chiar și după ce copertele cărților sale au fost închise.

Mihaela Meravei
11.01.2019