mă proptesc în faţa oglinzii
şi mă privesc cum mi se usucă pielea
mi-e teamă că aş putea rămâne
o bucată de hârtie scăpată pe jos
sau poate o cărare pe care
nimeni nu pleacă decât
o singură dată
cu ninsorile
BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME
Oare de ce se moare
fără ca timpul să-ți îngăduie
să te cunoști pe tine însuți?
(teodor dume)
28/01/2011
19/01/2011
teodor dume: singurătăţile atârnă ca un păianjen
stau lângă fereastra deschisă şi
cotrobăi printre amintiri
dincolo geamul
picură în ritm de hip - hop
suport din ce în ce mai greu ploaia
suferinţa atârnă în mine ca un tablou
mi-e frig poate am nevoie de
puţină căldură fie şi pentru
o singură noapte sau poate
mai firesc de o inimă
doar atât cât să mai pot
vorbi cu Dumnezeu
deasupra tuturor lucrurilor
aud voci parcă o aud pe bunica
vorbind despre singurătăţi
ultima oară cînd am văzut-o
avea ochii închişi
şi era îmbrăcată altfel
şi oamenii
erau îmbrăcaţi altfel
(pe drumul dintre casă şi pruni
singurătăţile se înghionteau pe furiş)
poate de aceea nu am mai văzut-o pe bunica
în mine se derulează un film
ploaia interminabilă îmi strică vederea
şi o linişte îmi apasă pieptul
aerul greu vibrează
se face întuneric
mi-e teamă
e prima oară când mi-e teamă
încerc să îngenunchez dar nu ştiu
dacă îmi voi termina rugăciunea
încă plouă...
cotrobăi printre amintiri
dincolo geamul
picură în ritm de hip - hop
suport din ce în ce mai greu ploaia
suferinţa atârnă în mine ca un tablou
mi-e frig poate am nevoie de
puţină căldură fie şi pentru
o singură noapte sau poate
mai firesc de o inimă
doar atât cât să mai pot
vorbi cu Dumnezeu
deasupra tuturor lucrurilor
aud voci parcă o aud pe bunica
vorbind despre singurătăţi
ultima oară cînd am văzut-o
avea ochii închişi
şi era îmbrăcată altfel
şi oamenii
erau îmbrăcaţi altfel
(pe drumul dintre casă şi pruni
singurătăţile se înghionteau pe furiş)
poate de aceea nu am mai văzut-o pe bunica
în mine se derulează un film
ploaia interminabilă îmi strică vederea
şi o linişte îmi apasă pieptul
aerul greu vibrează
se face întuneric
mi-e teamă
e prima oară când mi-e teamă
încerc să îngenunchez dar nu ştiu
dacă îmi voi termina rugăciunea
încă plouă...
11/01/2011
teodor dume: puţinul din adolescentul din mine a rămas acolo
deşi ştiu că viaţa începe de aici şi
se agită să iasă ca lumina din
felinarele uitate-n ferestre
toamna
sunt trist şi incompatibil cu
secunda în care am iubit pe
jumătate de bancă
în seara aceea târzie
cafeaua mi s-a părut
cel mai firesc gest
pe care l-am făcut
când am cunoscut-o pe Ana
în cafe-barul din gară
întâmplător sau nu ne-am privit
era dragoste la prima vedere
era înnebunitor de fermecătoare
în jurul gâtului şerpuia
un şal tricotat
nu era frig
cuceritor şi irezistibil zâmbetu-i
explodat de sub priviri îmi încătuşa vederea
simţeam un fel de căldură tăioasă până la os
atunci mi-am dat seama că ceva doare
toate aceste lucruri erau lângă mine
şi Ana era lângă mine
o văd printre amintiri însă această iubire doare
mă simt închis pe dinăuntru şi mi-e frică
iubesc locul acela şi toate aromele de cafea
care se pierd în mine
dimineaţa mă trezesc mai devreme
pun apa în ibric şi aprind aragazul
în scobitura din gând
doar eu şi imaginea aceea
prin fisura de la geam
intră lumina aud zgomote
mă ridic pe vârfuri şi privesc
oraşul pare un ghemotoc de ziare vechi
ţin pumnii strânşi şi încerc să
nu mă mai gândesc la nimic
începe să plouă aerul devine greu
din ce în ce mai greu
în toată graba asta doar eu şi Ana
geamul începe să trepideze
în acelaşi timp se închid uşile
şi trenul pleacă
în fiecare dimineaţă pleacă
s-au epuizat toate argumentele
nimeni şi nimic nu mă poate face
să uit locul acela
aş fi vrut să fiu acolo
dar în sfârşit e mult
prea târziu
cafeaua a dat în foc
jumătatea rămasă m-am gândit
să o păstrez pentru Ana
teodor dume> marele premiu la concursul de poezie : "POEZIE ŞI SUFLET" NOIEMBRIE, 2010
EU VOI PLECA LA TATA
astăzi am mers mai mult
ca în toate zilele
venele sufocate de umbre
şi de multe alte lucruri
s-au încins
între timp mă gândesc
să scriu o scrisoare dar
nu ştiu cum să încep
ideile se detaşează
şi nu pot să inventez
nicio scuză
buzele îmi vibrează ca
aripa unui fluture prins în lumină
sunt multe lucruri pe care
vreau să le scriu
între două gânduri
cuvintele se transformă în toamnă
şi se rânduiesc adânc în mine
închid ochii şi respir
din plămâni ies aripi
nimic din ce-am văzut
nu există
nici tata şi totuşi
vreau să-i scriu
cerul şi-a rupt din margini
poteca e tot mai strâmtă
în oraşul din mine
nu mai suflă nici vântul
aerul trece dintr-o tăcere în alta
dar aştept până se termină toamna
e destul de lungă
tac şi mă uit
timpul muşcă din marginile trupului
ca dintr-o halcă sfâşiată
oricum nu mai contează
e târziu
sfârtec un gând şi
despic senzaţii
neputinţa de a scrie
mă face să las un mesaj
pentru singura parte care
lipseşte
nimic mai trist decât timpul oprit
între mâinile mele de copil
cuprind cerul
şi supus
pentru o clipă
tac
ca într-un joc
să nu-l trezesc pe tata
ştiu că mă simte
în urmă vin liniştile şoptind umbrei
doar în pieptul toamnei
respiră un greier
se aude
nu-mi pot opri teama
e prea mult pentru o zi în care
am uitat suferinţa
în mine
mă opresc pentru o clipă
şi privesc o icoană
emoţia intră adânc
mă chircesc şi ţip
până se sparge umbra
eu voi pleca la tata
10/01/2011
teodor dume. un alt fel de rânduială
am văruit casa şi gardurile
am întors oglinzile
am închis uşile
şi am plecat...
în urmă
strigăt de pasăre
teodor dume: un fel de reprimare. ploaia
privesc cum plouă peste Criş
şi nu înţeleg mai nimic
la buletinul meteo
se anunţă ploi cod galben
dincolo dealul copiii joacă fotbal
privirea mă duce într-acolo
aud zgomote râsete şi
încă e soare
cei mai frumoşi ani sunt acolo
sub dealul deschis ca o umbrelă
irezistibil plouă
închid fereastra şi mă retrag
în întunericul dintre pereţi
şi poate mai înspre seară
o să cobor în mine
să mă privesc
ştiu oricât pare de nefiresc
imaginile rămân aceleaşi
Abonați-vă la:
Postări (Atom)