BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME

Oare de ce se moare
fără ca timpul să-ți îngăduie
să te cunoști pe tine însuți?
(teodor dume)
Se afișează postările cu eticheta doru dorian david. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta doru dorian david. Afișați toate postările

16/05/2010

doru dorian david: LEVITAŢIE

poezie



Flaviei îi curg
picioarele-n cer
mâinile-n cer
părul în cer

de sus privite ce frumoase sunt
tălpile ei

gândurile i se strecoară reci prin mine
cuvintele în orbite
silabele-n orbite
aşa atârnaţi cu stele verzi în orbite
literele curg în trecut
spre o limbă dospită

ziua trece de ea o muşcă de pulpe
o apasă pe umeri

ea curge

parcă ar fi o uşă-n pământ
o uşă deschisă într-un gât de lup
prin care ea curge

noaptea devine un adânc
înspre ziua de mâine
un tub de orgă în care viaţa
se strânge
se rupe de sunet

mă simt bine aşa spânzurat de picioare
încerc să beau
să-i beau frica
anii mi se preling în barbă printre dinţi
îmi umplu ochii
strigătul conturat de spărtura gurii
ca focul


da
ea aleară
alergă


într-o umbră de cerc rostogolită

doru dorian david: peisaj bacovian

poezie

ţipătul stăncuţelor clorează burgul desenat printre castanii tăcuţi
noaptea şi ploaia se dezbracă firesc sub lampadare ca un trecut

în vitrinele galbene pâlpâie chipul meu alungit întind mâna încerc să trec dicolo
ca prin mama ce m-a făcut

acum sincer

mă inundă singurătatea cum aeru lipicios dintr-un stup
(mă simt un peşte în cleştii crabilor forfecat sfâşiat decojit)

la cţiva paşi primăvara se stinge

atâtea plecări atâtea plecări printr-un singur trup

mă întorc în mine hotărât frigul îmi coboară-n picioare
nisipul de sub tălpi mă cuprinde şi nu pot nu pot să-njur


mă clatin
cu o scoică neagră beau viaţa caut cu unghiile pe dinlăuntru vechea rostire
clipa de cumpănă linia trasă sub fericire când mă sfârşesc



nu nu mă lăsa e prea dureros

vezi cârtiţa întinerind neliniştile pământului nu mai avem timp
să coborâm printre dansatoare
nesătui să privim cerul nesătui să bem
umbrele lor plutitoare rătăcind printre stânci

vezi plouă cu îngeri pe o icoană şi-n ochii ei blânzi
îngenunchez


01/05/2010

doru dorian david: episod III


poezie



gestul de a mă spăla pe mâini mă irită
spăl străzi întunecate cu tălpi umezite
spăl dimineața înghesuită printre țiglele îmbrățișate
îmi spăl ochii înecați în orbite
it's alright with me/ all it's alright / cum m-aș spăla
de mine
să mă simt într-o zi curat ca începutul

adun lucruri ciudate în suflet/ câteodată/
cuie apoi cuilelor scânduri costumul perfect
în care trupul se simte frumos ca învierea

uneori pruncul
din care cresc lasă oceanul să mă inunde
noaptea/ o cutie cu opaițe aprinse în margini
sub poale de îngeri

ia ce vrei din mine/ cuvintele nu au mormânt
oratorul poartă veșmintele altora mereu ale altora
în fiecare clipă pregătind plecarea de taină
des-țelenirea

nu-mi spune că mint

foarte des oamenii din jur se miră cât de
adânc visăm cât de mult semănăm cu pămnâtul
cât de durut ne cernem prin el rostirea

simplitatea pare atât de perfectă încât seamănă
cu genunchii tăi cu ochii tăi cu nuntirea

cum ultima clipă în care ne-ar alege iubirea

doru dorian david: clişeu


poezie

 
visam cu ochii deschişi

era iarnă

încercam să ne amintim că inima
este doar un cuvânt
inima un clişeu


o să te amăgească

era aşa de multă iarnă şi împreună
ne troieneam

era viscol şi singuri
doi orbi
o lume oarbă case închise în zid


mă aşez la masă şi visez cum ninge amar
nu mai scriu
ochii mei albi caută asfinţitul

timpul curge pe covor
rochia ta albă inundă tăcerea
moartea este doar un pretext să ne iubim
îndelung



aşezate în umbra iubirii stăncuţele moarte
noaptea goală ca o femeie ce a născut

da
important este războiul politicienilor
cu oamenii de zăpadă

noi ştim doar să visăm

doi orbi ne despică ochii
mâinile tale reci adună neliniştea

atâtea cărări negre spre inima nevăzătorului

sub sânii tăi era noapte
pe noapte sta luna în jurul ei
avea o rochie roz din pleoapele mele
sandalele ei roz sub tălpi bezna

mă privesc din copilul îmbătrânind

şi nu mai strig nu mai strig
nu mai visez

30/04/2010

doru dorian david: primăvara dintr-un copil


poezie




primăvara poezia învie
în jurul zidurilor în jurul camerei în jurul mâinilor

scriu iar umbra ta mă îmbracă


trecem prin moarte iubindu-ne


amintirea liliacului înflorit curge prin pleoape



nechemați ne ducem

fiecarei clipe îi adăugăm pustiirea

ne dezbrăcăm sufletul cu toamna când noapțile încep a se coace

până în inima ce se ninge-n tăcerea strigată

poezia

acel infinit neînțeles devorat de veșnicie

-nu nu

-nu nu


iau pana de aur să te scriu din glezne

spre tâmple

cu primăvara amintind un copil desenat pe ferestre





18/11/2009

doru dorian david:neputinţele rostuitorului din mine (se dedică poetului Dume Teodor)


poezie
se dedică poetului Dume Teodor


între mine şi faleză vântul noaptea îneacată-n ocean
o doamnă de nisip prelinsă din valul creponat

neliniştea înfiripată în suflet

aştep să cad prin ochii ferestrelor

clişeul cu imagini se roteşte în lentila ochilor
păsări ciugulesc în cuibul zilelor miezul de măcriş

mirosul de sare mă năvăleşte timpul din care te naşti
pierdut în urechea cochiliei ascultându-ţi respiraţia cuvintelor

dincolo pe malul opus ninge în spatele privirilor ninge
iarna mă ninge pe un perete închipuit
peretele mă cuprinde cu umbra iar umbra alunecă
în marginea zilei
îi văd spatele negru
tandreţea închisă sub gheaţa subţire ce ne desparte

măsoar distanţa dintre ani cu talpa
cu mâinile încerc îmbrăţişarea
trupul din timpul rămas
o palmă de fum ne haşurează chipul sălbatic

îmi aud strigătul

hei you ascultă

arţari mărunţi mărgineau străzi încâlcite
gheme îngheţate de stări femei alungite printre ziduri
jocul copilului cu o piatră aruncată peste umăr
mirosul de poezie al unei fetiţe ce ne priveşte încă dintr-un trecut

văd norii sprijinind muntele dezbrăcat până sub poale
din inima uliţei
da
ca un copil ieşit din mamă ecoul cântecului pietrificat
neputinţa cuvântului de a se preface-n rostire
cum
uitarea
rostogolindu-ne din peisaj

13/11/2009

doru dorian david: refugiatul


poezie [ ]
varianta 2


între pat și masă înserarea ca o
femeie ce șterge de praf obiecte
mărunte


un vierme galben roade pereții
în carne-i cresc aripi
amintirile refugiatului alunecă
prin țeava puștii până în glonțul
dulceag
cu degetul fecioarei apasă
cocoșul
pocnetul și implozia
inspirația adâncă



devenim tot mai mici
de la omida cu ochi virgini
împrumutăm mersul pe burtă
obiceiul de a sparge coconul


nu striga

șterge secundele moarte
închise în viață

cu un click stereotip oprim invazia
cuvintelor sterpe gândul neîmplinirii
chipul fericirilor umple tavanul

noaptea se revarsă din cameră
cu picioarele unui miriapod
pe sub ușile ferecate
îi aprindem marginea urcând spre
genunchii dimineții
ne punem ochi de copil suflet de copil
liniștea devine prea veninoasă

ne ardem încet
în cenușă fierbem
cafea privim cerul prin aceiași ochi

auuuuuuu
dar de câte ori ti-am spus
să taci
ascultă cum ziua străpunge fereastra

doru dorian david: clişeu


poezie


visam cu ochii deschişi

era iarnă

încercam să ne amintim că inima
este doar un cuvânt
inima un clişeu


o să te amăgească

era aşa de multă iarnă şi împreună
ne troieneam

era viscol şi singuri
doi orbi
o lume oarbă case închise în zid


mă aşez la masă şi visez cum ninge amar
nu mai scriu
ochii mei albi caută asfinţitul

timpul curge pe covor
rochia ta albă inundă tăcerea
moartea este doar un pretext să ne iubim
îndelung



aşezate în umbra iubirii stăncuţele moarte
noaptea goală ca o femeie ce a născut

da
important este războiul politicienilor
cu oamenii de zăpadă

noi ştim doar să visăm

doi orbi ne despică ochii
mâinile tale reci adună neliniştea

atâtea cărări negre spre inima nevăzătorului

sub sânii tăi era noapte
pe noapte sta luna în jurul ei
avea o rochie roz din pleoapele mele
sandalele ei roz sub tălpi bezna

mă privesc din copilul îmbătrânind

şi nu mai strig nu mai strig
nu mai visez

doru dorian david: noaptea ca o prostituată


poezie


noaptea asta în care îţi scriu este ca o prostituată
îmi ia sufletul şi se spală cu el
plătesc şi nu mă lasă să o ating mă mângâie
şi nu mă lasă să o ating
îmi trece prin nervii întinşi şi nu mă lasă
şi aşa mai departe oricum viaţa e scurtă

mă clatin îmi vine să mă sprijin de părul ei despletit prin fereastră
călăul mă priveşte atent uneori zâmbeşte
atingerile se plătesc bătrâne nu uita nu uita niciodată
actorii trebuiesc plătiţi ei ne învaţă noapte de noapte
cum să iubim scump şi în văzul lumii

este scris clar de regizor
acest film pentru părinţi
limbajul femeile împuşcaţii violatorii
nu sunt pentru adolescenţi moartea nu este o virtute
chiar dacă ucizi doar zmei ori balauri ori demoni

copiii se miră şi mă întreabă smeriţi
la ce dumnezeu te chinui cum dumnezeu nu vezi
poezia
moare pe dumnezeul meu moare pe limbă cum poţi să o traduci
ei vorbesc în engleză pentru ei nu exist
eu cel care îmblânzesc cuvinte eu cel care mă rog cu ele

sunt misoginul care visează

locuiesc într-o mansardă cu un animal ce-mi zgârie
pupilele interiorul
nu mai găsesc nimic din spaţiul în care am locuit
cu însingurarea

uneori stau aşa ca un bou şi mă privesc

omul ăsta din mine ce aluna mea vrea ce mai vrea

trebuie să-i adăugăm pământului şolduri de fotomodel
să-i îmbrăcăm fundul într-o rochie vaporoasă
să-i punem picioare să-i atârnăm sâni
să-l facem femeie la dracu altfel cum să-l iubim

sufletele tulbură liniştea i-am zis ei
dar ea este goală de tot şi nu mă priveşte

mi-am amintit că noaptea jumătatea mea noaptea
jumătatea mea noaptea mă lasă în voia morţii să dansez
cu noaptea jumătate a mea jumătate noaptea

îmi las gândurile să rătăcească şi eu plec dracului să mă îmbăt
să mă atârn de întâmplări să mă lovesc de destin
da
sensibilitatea din mine
trebuie înjunghiată

11/11/2009

doru dorian david: imagini mişcate (9)


poezie [ ]
(despre poezie)



s-a prelins din clişeu
o priveam din profil
de pe dig

dinspre ocean briza gustul de sare şi acel zgomot etern
de mişcare

fiecare a crezut că venise doar pentru el
dar ea se schimba clipă de clipă cum nuanţele cuvântului
printr-o limbă

zi de zi o vedeam ghemuită-n ochii celorlalţi

nu putem să o atingem


primăvara într-o rochie verde păşea pe nisip
când irlandezul mi-a spus

ea este atât de labilă

iese goală de sub luna avortată pe cer
ca miezul unui harbuj spart pielea ei
dansează pe ape cum un flamingo

nu poţi nuuuu
de genunchii ei să vizezi

întoarce-ţi ochii în sine din întuneric
o să vezi vara prabuşită pe străzi
trotuarele alungite spre toamnă
şi acest frig transparent ce urcă înspre inimă