Ionel Bota, cronică la Temniță de sub rană de Teodor Dume

 IONEL BOTA

Goticul, naufragiul realului și alte ținte votive ale metaforei în poezia lui Teodor Dume

 Experiența poeziei noastre contemporane înregistrează între autorii bihoreni cu dese ieșiri la rampa edtorială numele lui Teodor Dume. Nu e momentul, aici, să evocăm un datus nascendi, însă o mențiune despre geografia în care-și duce destinul poetul acesta, autor al volumului Temnița de sub rană (Iași, Editura PIM, 2017, 102 p., cu o copertă realizată de Mioara Băluță), prefațată de Cezarina Adamescu (Poemele binecuvântatei lumini), da, este necesară despre un volum fertilizat de experiența lirică modernă. Observ că e, totuși, o carte de campanie, într-o bătălie încă neîncheiată dar pe care autorul, prin poezia sa, promite să o câștige en fanfare. Cartea lui Teodor Dume se mișcă destul de dezinvolt în paradigme, în temele durabile ale poeziei dintotdeauna, eul auctorial e într-o permanentă conviețuire cu un panteism reconciliant între formula neoexpresionistă specifică unui spirit al boemei orădene din vremea debutului grigurcian și sentimentul devastator al trăirii unui cotidian deductibil din prejudecățile resorbțiilor realului. Poezia nu este, însă, deloc conformistă, metafora are o țintă votivă („cine altul decât mine aude/durerea cum trece/prin lumină ca/un fulger/rostogolindu-se sub zid/în căutarea a ceea ce am fost//tăcut ca o umbră/ nelocuită de nimeni,/mă afund în mine și aștept//cine altul...”), imaginarul transpune, indiscutabil, inauguralul, motiv predilect imprimat pe o cortină cu mobilitatea „deconspirată” de spiritul jemanfișist egotic. Realul viciat impune terapiile poemului, compensând forme de exorcizare („lumea reală a dispărut și dispare instant/în rest totul e vraiște și frig//poate că și Dumnezeu a adormit în rugăciune”), simbolicile grațioase sunt denudate în transcenderi cangrenând aproape agresiv riscul „isteriei” edulcorărilor, boală a poetaștrilor zilei, de care autorul nostru, un magician din tagma peripateticilor lui hymnos, nu poate fi nicidecum atins. O celebrare cântată ca un monolog interior consacră vanități de-o clipă, o frenezie ludică e previzibilă ca un urlet al disperării ce frizează goticul spectru al ființei („temnița de sub rană”). Spectacolul e vizual, celestă e senzualitatea: „curând se face târziu//la marginea drumului doar un câine/încearcă să-ți prindă coada parcă/dizolvată în umbră/privesc și nu spun nimic// singurătatea intrată în piele/mi-a sechestrat emoțiile/ și sunt trist/și cartierul meu e trist//ceva nedefinit mă face/să înaintez prin mine/dezgolindu-mă de cuvinte/mă privesc/nu mai sunt eu/anii adunați sub pleoape/atârnă ca un bec de șaizeci/până la urmă e singurul lucru/pe care-l mai am și/câteva amintiri în care/nici nu mai cred/ și asta pentru că mereu/văd aceleași drumuri/cu miros Atelier critic sintagme literare 66 de flori albe/și câteva case/la cea cu numărul douăzeci și oi/pe geamul deschis/aceleași desene și/o urmă de ruj// aici este marginea//timpul ca un pietriș spălat/de ploaie și ochii rămași/cu aceleași imagini/aciuindu-se blând/mai încearcă o zbatere//întindf mâinile dar nu simt nimic// acest joc aproape imposibil/e doar pentru oamenii mari// știu/aici este marginea...” (Aici este marginea, p. 82-83) Cartea lui Teodor Dume notează obsesiv „întâmplările” cotidianului, anostul e suprimat, refugiul inventat al eului confesivul („la două priviri distanță de orice urmă/ce ar putea trece prin mine/respir sângele care/a pătruns lutul/ în drum/spre rădăcina facerii//dinspre răsărit se eliberează lumina/ca o jertfă...”) devine prilej al explorărilor aceluiași eu care evită la milimetru tautologii periculoase (o excepție nevinovată, la p. 65, în titlu), excentricitatea verosimilului, dezmembrarea „vestigiului” prozastic. Poemul e profund interiorizat la autorul nostru, suprapunerile de viață și de lumi devin și ele creditabile când naufragiul realului va fi reinvestit în lirism. Oricum, poezia e un mod de viață, iar o mefiență a „răstălmăcirii” stării de spirit nu va fi decât un alt joc inflamând calofilul până la voluptatea anihilării lui, probă de talent, desigur: „nu știu dacă sunt fericit sau trist//locuiesc printre anotimpuri și/uneori desenez inimi/ pe chipurile de pe icoane//de fiecare dată când se pleacă/ aud țipete văd noaptea/cum inundă încăperea/în care/ te așteptam/liniștea îmi mângâie fruntea/oprită între palme/ca un gând/mânjit de speranțe/printre șuvițele negre ale nopții/stropii de ploaie zdrobiți de asfalt/îmi desferecă singurătatea/câteva secunde mai târziu/privesc imaginar/prin ticăitul ceasului atârnat/pe albul din perete/aud strigăte/se plimbă de colo=colo ca/o amintire lăsată de izbeliște/în jurul meu un gol/și multă tristețe// poate că doar eu voi locui/în lumea aceasta/în care/nu va mai fi niciun mâine...” (Deasupra tuturor lucrurilor există un timp, parte din mine, p. 53-54) Citatul din Pound nu e nici el pus la întâmplare, pe pagina inaugurală a volumului. Re-duplicarea temelor și motivelor, viața, moartea, dragostea, senzorialul, un carpe noctem stimulând, parcă, voința unui ego-poem, precipită un pic introspecțiile dar frumusețea modului de a contempla, prin poesie, lumea, focalizarea supravegheată, controlată a unității metaforice, ingredientele sugerând tentații postmoderne, cum scriu destui comentatori ai acestei lirici în finalul cărții, la secțiunea reperelor critice, dau o notă de produs editorial binevenit cărții lui Teodor Dume. Autorul acesta își urmează destinul cu răbdarea unui minorit dintr-o mânăstire bizantină, însoțind cu dragoste și grație, literă cu literă, literă după literă, un poemreceptacul. Acela mărturisind că ne putem aștepta, în continuare, dat fiind harul autorului, la alte cărți utile bilanțului istoriei liricii noastre postbelice.

Teodor Dume, un poet dedicat suferinței pe care o aduce la rang de Dumnezeu

 Teodor Dume, un poet dedicat suferinței pe care o aduce la rang de Dumnezeu

        Spuneam mai demult, referindu-mă la cartea Azil într-o cicatrice, că ”Teodor Dume este unul dintre poeții care a avut de la început un stil original și foarte personal de scriere, pe care, în ani, l-a rafinat, dar a rămas neschimbat, ca tematică și viziune poetică, calitativ conferindu-i originalitate. A găsit propria formulă sacră a poeziei sale, grație sensibilității și talentului său liric.(…) Durerea devine vitală. Nu știu a mai fi citit un poet atât de dedicat suferinței să o aducă la rang de Dumnezeu. Ești unic,Teodor Dume!.”

        Citind volumul, Moartea, un fluture alb, autor Teodor Dume, mi-am reconsiderat convingerea că poetul e doar inspirat de Thanatos, viziunea simplistă a morţii sau de oximoronicul arhetip Viaţă- Moarte. Mi-am recăpătat înţelegerea versului său, în pondere negru, e adevărat, dar am adăugat sensuri noi de interpretare. Unul ar fi că biografia reală polarizată între copilărie şi pierderea părinţilor exercită asupra versului său o presiune imaginativă aparte, fondată pe realităţi trăite şi captată acum ca spaţialitate şi ereditate conştientizată.

 “în locul în care bunica mea creştea linişti”, “locul din care nu fug niciodată, copilăria”, “printre lumânări stinse”, “puţinul din adolescentul din mine a rămas acolo”, ”tată, de ce m-am născut?”- sunt doar câteva titluri în sensul enuţat.

               Al doilea argument de adăugat ar fi că discursul ondulează nonfictivul existenţial spre blajinul accent al solitudinii asumate. 

(noaptea ca un ghemotoc de ziare vechi 

sau cealaltă jumătate de viaţă ce trece prin mine )

“am ochii mari poate sunt sensibil/ sau poate am devenit/ prea complex/ nu ştiu/ înăuntrul meu e strâmt/ nimeni nu intră nimeni nu iese/ e o lume numai a mea/  cu reguli stricte/ numai că nu-mi dau seama cine/ a trecut ultima oară prin mine”

           Poezia lui Teodor Dume nu are nevoie de o decodare, este un aide-memoire pentru repetabila stare de târziu, fragmentele vieţii amintite în reverii sau meditaţii au resemnarea acceptării declinului până unde Thanatos devine familiar, devine adevăr, ca un drum fix al poeziei-destin.

(moartea, un fluture alb) 

“undeva în copilul din mine/ zbura un fluture alb lăsând o dâră/ un fel de drum  pe care/

oamenii plecau...”

Cristina Ștefan, membru U.S.R

Teodor Dume, poezii

 Presupunere

presupun că toate lucrurile

dintre mine şi Dumnezeu

 sunt făcute 

de mâna omului şi 

doar oamenii au chipul 

şi asemănarea lui Dumnezeu

ceea ce înseamnă  că 

şi eu sunt "dumnezeul"

lucrurilor 

dintre mine şi Dumnezeu

presupun asta 

pentru că 

ele există aşa cum 

şi Dumnezeu există 

prin mine 

îmi cer iertare 

pentru goliciunea din suflet

dar cred că cineva 

încearcă să mă şantajeze

spunându- mi că 

Dumnezeu există doar 

în mintea mea şi în mintea

acelora care 

se învârt 

în jurul păpuşilor din plastic

Sufletul ca formă

poate că nu sunt cel pe care

îl cauți şi de la care doreşt

conversații intime comune 

nici suflarea 

şi nici plăcerea 

nu le avem la fel 

ci doar inimile ca firmă 

ce ne va aminti unul de celălalt 

după fiecare trecere ìn singurătate 

şi totuş poate 

sunt pescăruşul de la malul mării 

care caută un adăpost peste noapte

Azi nu se mai moare

O să fiu Dumnezeu 

pentru o zi

tot ce vede ochiul

de la pământ ìnspre cer

ìmi aparține

o să am propriul meu cer

propria lumină şi

pripria noapte

ìntre care

ìmi vou aşeza tronul

şi rànd pe rànd 

voi muta ìntunericul

dintre oamenii 

ìn lumea fără pămànt

ape şi biserici

Moartea va fi doar un cuvânt

din poveştile cu a fost odată...

un cuvànt 

nerostit de  de gurile celor vii

nu nu ca fi cazul să îngenunchiați

şi nici să vă ìmpreunați mâinile

pentru că eu voi fi

lumina care vă ìndestulează pe toți

şi de ìnțeles ne vom ìnțelege

doar prin puterea gesturilor...

Nimic indecent...

Cànd te masturbezi

sub ultimii stropi de apă 

rămaşi ìn sita de la duş

şi mai apoi priveşti

ìnspre prezervativul neatins

este un gest pe care nu ți- l asumi

şi nimeni nu şi- l poate asuma

pentru că e ziua ta specială

cànd atracția 

se face 

ìn fața oglinżii

ori

pe mocheta din cameră

cu becul stins...

ştiu că azi

în trecere prin piață

ai cumpărat un buchet de flori

şi l- ai aşezat lângă sticla cu vin

de pe noptiera din colț

unde altàdată

ìți aşezai bilețelele găsite

ìn cutia poştală ori 

ìmpinse 

pe sub crăpătura uşii de la intrare

ştiu că azi pentru tine

e o zi specială şi nuci nu ştii

cum să- ți motivezi gestul

un gest pe care

nu ți- l asumi

pune apă la flori

ìnchide uşa şi ìntoarce- te sub duş

e doar un gest 

pe care oricum nu ți- l asumi...

Teodor Dume, carte: Urme de sânge pe umbra trupului (cronici)

 

Memoria patimilor

(Teodor Dume – Urme de sânge pe umbra trupului, Editura Castrum de Thymes, 2021)

Un dor limpede ca o lacrimă şi acelaşi dor, îndelung ca un fuior care nu se mai termină – într-o haină doar visată, pentru umbra trupului cea pedepsită cu urme de sânge. Însemnat o cruce înfiptă în dreptul naşterii, şi până unde va fi să fie, urmând drumul crucilor, „Azi sunt mai bătrân cu o zi/ şi mâine cu două/ poimâine/ dacă va fi să fie/ cu mult mai bătrân/ un bătrân fericit sau poate inutil/ ca o iluzie/ dar sigur voi fi/ o promisiune pe care/ i-am făcut-o morții” (Promisiune morții).

              Pentru cine l-a urmărit pe Teodor Dume în parcursul său literar, este ştiut timbrul său de sensibilitate extremă, filtrată prin mijloace specifice, şi decantată timp de aproape trei decenii, cu generozitatea trăitorului inegal în realitate şi iluzie. Nicicând, poetul care mai fiind şi om, nu e singur în (ne)fericirile sale. În această nouă carte, se află de strajă părinţii şi icoana bunicii. Despre „Urme de sânge pe umbra trupului”, putându-se astfel spune că este o dureroasă reuniune de generaţii, în contratimpul venirilor şi plecărilor de pe lume. Emoţia pătrunde nebuneşte şi nu se opreşte până nu taie răsuflarea: „Cămaşa pe care o purtam/ era cadoul primit de la mama de paşti/ de fapt nici nu ştiu dacă era un cadou/ ci  poate că era doar durerea bunicii/ urzită cu lacrimi/ aşa m- am gândit eu/ când mama/ mi- a dăruit- o în ajunul paştelui/ cu ochii aplecați în pământ/ mi- a pus mâna pe creştet/  şi m- a mângâiat ìntr- un fel anume/ cum nu o mai făcuse niciodată/ printre lacrimi mi-a spus/ “bunică-ta ar fi vrut să ți-o dea ție/ după ce ai mai fi crescut/ că/ e din cânepa topită în râul/ din Luncasprie/ la care te ducea de mână la scăldat/ de apucat n-a mai apucat  nici să-i facă şi lui/ ta-tu una la fel dar/ mi-a zis/ ca tu să o îmbraci duminica/ înainte de a se trage clopotele”// nu ştiu de ce dar cămaşa nu am purtat-o/ decât o singură dată ci am împăturit-o/ în patru şi am aşezat- o în dulap/ pe raftul/ cu fotografia bunicii// ori de câte ori deschid dulapul/ ochii mi se opresc în lacrimi/ şi parcă/ o revăd pe bunica/ ținându- mă de mână/ pe scurtătura de drum/  ce ne ducea înspre râu...” (Cămaşa urzită din lacrimi). Poemele de asemenea factură cunosc anverguri cataclismice, asemeni replicilor la cutremur, sunt desfăşurări de sentimente puternice, apăsătoare, care se succed fără încetare vreme de cât va fi să fie. Dincolo de titlul pur personal, însă, poezia lui Teodor Dume se manifestă la dimensiuni universal-astronomice, înscriindu-se în circuitul gândirilor şi filosofărilor cu care este împresurată lirica de secol douăzecişiunu.       

Astfel, poezia ca eliberare şi exod: „Uneori uit că am o singură viață/  o singură moarte și că/ în acest Univers/ mai sunt și alții ca mine/ iar ceea ce ar trebui  să se întâmple/  se va întâmpla oricum// aseară m-am așezat pe genunchi/ și am plâns/ Dumnezeu nu era acasă/  așa că/  mi-am implorat moartea/   să treacă pe la mine/  pentru o partidă de cărți/ un pahar cu vin/  sau pentru o vorbă-două/ noaptea e mare/  și  uneori/  mult prea blăstămată/  pentru a o trece de unul singur//  am privit prin geamul ferestrei intredeschisă/ noaptea era atât de rece/  și atât de tristă/  încât/ și cerul  începuse să lăcrimeze/ de venit n-a mai venit nici moartea/ iar lui Dumnezeu/  nu i-am mai cerut nimic// oboist ca și păianjenul din colț/ am lăsat totul pentru o altă zi” (La o partidă de cărți cu moartea).

Fie că strânge la piept clipe de abur desprinse din firide de memorie, ori explorează ţinuturi îndepărtate, despre care nu se ştie până unde se întind, Teodor Dume continuă să se prezinte ca şi până acum, drept o voce lirică importantă a generaţiei sale. Spre citire, un superb poem: „Mi-am aruncat ultimul vis într-o groapă comună/  și frica de a fi greșit/ îmi spune  că/ cel care mi-a bătut aseară  în poartă/  și mi-a cerut o cană cu apă/ a fost Dumnezeu/ și de primit nu l-am primit în casă” (Nu putea fi decât El).

 

Daniel Marian

 ***

Suflet pentru suflet

 

            Multă durere, multă suferință, multe lacrimi se află în recentul volum de versuri pe care îl semnează Teodor Dume, Urme de sânge pe umbra trupului (Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2021).

            Scrisul său este trăire, nicidecum poezie, după cum autorul însuși se confesează în Poezia mea, un gest de unică folosință, fiind scrisă din suflet pentru suflet [„poezia mea nu este poezie // (...) poezia mea este suflet / un suflet pe care l-am așezat în coșul / cu poeme / printre flori și ierburi virgine”], și poate învia sufletul celui care scrie, dar și al celui care citește („sufletul meu se învie / sufletul meu învie și moartea // dar ce am face fără moarte ...”).

            Încetul cu încetul, moartea devine o prietenă foarte bună („Atât de mult m-am împrietenit / cu moartea / încât / i-am permis / să respire din mine” – Pact) și e invitată chiar la câte o partidă de cărți [„mi-am implorat moartea / să treacă pe la mine / pentru o partidă de cărți / (...) / noaptea e mare / și uneori / mult prea blăstămată / pentru a o trece de unul singur” – La o partidă de cărți cu moartea].

            Moartea, de altfel, este singurul lucru cert în destinul omului, determinându-l să conștientizeze propria fragilitate („dar sigur voi fi / o promisiune pe care i-am făcut-o morții” – Promisiunea morții).

            Pierdea apropiaților (părinții, bunicii) este extrem de intensă și e descrisă în imagini memorabile („M-am pus pe genunchi în fața lui Dumnezeu / și l-am rugat să mi-o trimită pe mama / acasă / de ziua mea / să tăiem tortul în multe părți / câte o felie pentru fiecare și una / pentru bunica” – Colind pentru mama).

            Întâlnirea cu moartea conduce la pierderea inocenței, copilul maturizându-se abrupt, brutal („undeva în copilul din mine / zbura un fluture alb / lăsând o dâră / un fel de drum / pe care / oamenii plecau ...” – Moartea, un fluture alb).

            Totuși, oricât ar fi de cruntă, nu moartea este cea care îl înspăimântă pe om cu adevărat, ci singurătatea („Singurătatea e mult mai rea / și mai lacomă decât moartea / pe care / am avut-o amantă / în lipsa ei m-am avut doar pe mine” – Vise, mereu aceleași ...).

            Tocmai de aceea omul are nevoie de iubire, nu poate trăi fără ea și se află mereu în așteptarea celui/celei menit/menite. O iubire care nu poate exista fără apropiere, fără atingere, fără îmbrățișare, chiar și atunci când acestea sunt ținute sub obroc („o iubire fără atingeri e doar / o durere rebelă ce navighează / prin sângele înfierbântat ...” – Vise, mereu aceleași ...).

            Mai mult, iubirea îl scoate pe om din carapacea sa, îi dă curaj să se înfrunte pe sine însuși, dar și să ia în piept lumea, iubirea fiind ea însăși o lume întreagă, dar și o poartă către lumea fiecăruia dintre noi („De iubit am iubit fără să știu că / iubirea deschide alte lumi / câte o lume pentru fiecare” – Iubirea, singura măsură a bătăilor de inimă).

            Dumnezeu însuși este iubire și sălășluiește în iubire, îndreptarea omului spre credință fiind din ce în ce mai dorită („Am două vieți una / de unică folosință pe care / o administrează moartea // și una de rezervă / cea veșnică / pe care / am amanetat-o lui Dumnezeu / hrănindu-mă cu resturi și / capete de amintiri” – Două vieți; „știu bine că / tot ceea ce crește și / înflorește din mine / se numește viață și asta / pentru că / îl recunosc pe Dumnezeu” – Gest).

            Viața este un dar divin și omul trebuie să știe să o trăiască. Fiecare om își duce propria cruce, însă faptele sale determină greutatea acesteia („în cele din urmă Dumnezeu a izbucnit în râs / apoi mi-a șoptit îngăduitor / greutatea crucii pe care o porți / este măsura faptelor tale” – Greutatea crucii, măsura faptelor ...).

            Dacă în cale-i își fac simțită prezența umbrele, omul nu are de ce să fugă, ci să le accepte, doar și ele au menirea lor („Avea dreptate tata când / îmi spunea să nu fug niciodată / de umbrele ce se arată pe la colțuri / pentru că nu se știe care / îmi va fi alături pe drumul înspre Dumnezeu” – Un fel de îmbărbătare).

            Teodor Dume construiește cu migală o punte sufletească între poem și cititor, deosebit de rezistentă în fața intemperiilor de orice natură ar fi.

 

Daniel Luca

***

Ierarhiile memoriei

 

Teodor Dume își asumă, în volumul de versuri Urme de sânge pe umbra trupului (Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2021), condiția aventurii lirice autentice prin sentimentul obsesiv al prăbușirii unei lumi iar impulsurile sale cresc organic, cu o suferință lăuntrică neostentativă, interiorizată, ca niște momente unice ale devenirii.

Intuirea sensurilor validabile dinspre orizontul metafizic spre cel al cerebralității subliniază exercițiile de interpretare reflectată a trăirii prin resorturile apăsătoare uneori ale unei deznădejdi existențiale ce îmbracă nebănuite forme : „aseară m-am așezat pe genunchi/ și am plâns/ Dumnezeu nu era acasă/ așa că/ mi-am implorat moartea/ să treacă pe la mine/ pentru o partidă de cărți/ un pahar cu vin/ sau pentru o vorbă două/ noaptea e mare”.

Orizontul de așteptare pare animat de găsirea posibilității de a descifra forța izbăvitoare a presentimentului inalterabil al supraviețuirii prin taina creației, o înlănțuire amăgitoare ce provoacă ,regenerează și fascinează sufletul.

Raportarea la drumul înapoi  al existenței, împotriva propriei sale esențe închide în ea stimuli ce sfidează materia și trezesc opțiunea separării timpului ca expresie a spiritului resuscitat prin dezvăluirea vulnerabilităților sale : „poezia mea nu este poezie/ cel care v-a spus/ că poezia mea este poezie/ nici cel puțin o depresie personală /poezia mea este suflet/ un suflet pe care l-am așezat în coșul / cu poeme/ printre flori și ierburi virgine/ pentru a-l dărui celor rămași fără suflet/ din bucățile dăruite se va reface un întreg/ sufletul meu învie/ sufletul meu se învie/ sufletul meu învie și moartea/ dar ce am face fără moarte ...”.

Nervii acestei poezii, dincolo de lamentația melancolică, sunt bine înfipți în solul intuițiilor ce particularizează experiențele eului și viziunile sale mitice. Viermele ascuns al memoriei, departe de a fi doar o anonimă oglindă a iluziei, sapă cu grijă tunele de acces spre înălțimi și adâncimi, într-un spațiu al veșnicului mister, al unui anume transfer de cuprindere prin substituția temporalului cu miracolul ființării insondabile, eliberatoare: „alerg de la un capăt/ la altul al visului/ în care/ se vorbește despre mine”. Căutându-și sinteza, poetul oferă un adevărat spectacol despre sine.

 

Daniel Mariș