BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME

Oare de ce se moare
fără ca timpul să-ți îngăduie
să te cunoști pe tine însuți?
(teodor dume)
Se afișează postările cu eticheta liviu ofileanu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta liviu ofileanu. Afișați toate postările

18/06/2017

Liviu Ofileanu, Celebrarea anxietăţii- Teodor Dume


CELEBRAREA ANXIETĂȚII
Nici poetul orădean Teodor Dume nu cedează în fața vitregiei sorții, scrib cu ștate vechi domnia sa revine în forță după o perioadă de acalmie consumată între anii debutului și recentele volume, destul de multe, semn că sertarul a devenit neîncăpător. De la „Adevărul din cuvinte” (1985, volum prefațat de Gheorghe Grigurcu) și până la „Strigăt din copilărie” (1994) s-a așternut o tăcere editorială care a pregătit desantul celor mai recente volume, destul de multe, o serie de tituri cu parfum romantic, între care amintim: „Azil într-o cicatrice” (2015), „Moartea, un fluture alb” (2015), „Vitralii pe un interior scorojit” (2016), „Durerea din spatele cărnii” (2017), „Colecționarul de răni” (2017). Reiau o frântură dintr-o cronică mai veche: „Ni se propun fulgurante portretizări retrospective, ceremonialuri ale despărțirii care conturează o singurătate cu aspecte necrozante. Dume nu se complică în dezvoltări și aluzii livrești, glosează însă la nesfârșit pe valoarea sonoră a cuvântului în sine: amintirile, așteptarea, casa bătrânească, câinele din curte, emoția, frigul, insomnia, iluzia, întunericul, liniștea, marginea, neputința, ploaia, respirația, uitarea, viața și moartea, veșnicia și visul etc. Din combinarea acestor cuvinte-simboluri îi rezultă dexteritatea asociativă, aerul patetic-expresionist, nu lipsit de rateuri și clișee pernicioase, poza de etern-copil-bătrân, tonul solemn în consonanță cu producțiile anterioare.” Cu alte cuvinte, o poezie simplă și trăită într-o cronicizată stare de doliu a ființei. Mulțumesc autorului pentru generoasele sale autografe! 
Comentarii
Teodor Dume mii de mulţumiri, Liviu Ofileanu! mi-ai făcut o reală surpriză şi o bucurie de suflet.

27/07/2015

Liviu OFILEANU, lecturi volumul ; Moartea, un fluture alb, autor Teodor Dume


Un autor  miliardar în imagini  şi
variaţiuni pe aceeaşi temã este orãdeanul
Teodor Dume, o prezenţã activã pe diverse
site-uri de creaþie online şi având la activ
doar trei (!) volume de poezie – Adevãrul
din cuvinte (1985); Strigãt din copilãrie
(1994) şi Moartea, un fluture alb, Ed. Pim,
Iaşi, 2015, cel de care ne vom ocupa mai
jos. Înainte de toate (numele care iscãlesc ba câte o scurtã referinţã, ba o elogioasã dare de seamã),
atenţia ne este atrasã de prefaţa reputatului critic
Gheorghe Grigurcu, din ale cãrui aprecieri şi citãm:
„Geometria unei stãri lirice se precizeazã treptat.
Adâncindu-se, poetul Teodor Dume, alege o singurã cale.Risipa e prevenitã atât sub aspectul structural cât şi celmal selecţiei. În plan
organizatoric al valorilor, poate fi, pe durata a câtorva versuri, egalul poeziei mari. E de remarcat câtã emoţie ţâşneşte din versurile acestui meşteşug simplu, comparabil, în legãturile sale cu lumea din jur şi cu sine, cu pictura naivã.” (prefaţã, p. 5). Aşadar, ştim la ce
sã ne aşteptãm, anume la o poezie strãinã de vreo modã, întoarsã cu spatele la orice influenţã inovatoare, cu centrul iradiant în simbolisticã şi metaforã, la meşteşug.
Cartea este structuratã în trei pãrţi (deşi nu se întrevãd clare delimitãri ideatice): dinspre pãrinţi; prin Dumnezeu; spre mine  însã putem observa cã e vorba de un indicator de lecturã, o frazã tãiatã în trei:
Dinspre pãrinţi... prin Dumnezeu... spre mine... – o aluzie la (sau reminisceţã din) Tudor Arghezi. Evocarea figurilor pãrinteşti, în speţã perioada copilãriei reprezintã un laitmotiv, sunt aici afinitãţi cu melancolia desprinderii de lumea satului, apoi întoarcerea în sat, casa pãrinteascã şi absenţa celor dragi – motive şi imagini
consacrate de şaizecişti preluând ştafeta copilãriei dârze a unui Nicolae Labiş.
Procedeul calchierii e oarecum inversat şi prozaic: „s-a întâmplat la margine de copilãrie// avem cred vreo şapte-opt ani/ era primãvarã sau toamnã târzie/ ploua mãrunt era frig şi/ multã ceaţã/ nu-mi aduc bine aminte/ tata mã ţinea strâns de mânã/ şi lãcrima/ din când în când/ mã privea pieziş/ purta o cãmaşã albã/ cu mâneci
lungi/ înãuntru era mult întuneric doar/ sub lumânarea aprinsã ca într-un luminiş/ se zãrea o carte mare şi fotografia mamei/ în care pãrea cã aşteaptã pe cineva drag (...)/ simţeam cum parcã cineva ar muşca
din/ mine/ ca dintr-un mãr copt” (aluviuni, p. 37).Asemenea unui Kirillov, subiectul se întoarce la locul
trãirii evenimentelor care l-au marcat, devenit acum un spaţiu favorabil reconstituirii: în locul în care am copilãrit/ nu mai locuieşte nimeni/ mama s-a dus într-o dimineaţã la bisericã/ şi nu s-a mai întors/
iar tata/ nu prea s-a înţeles cu Dumnezeu şi întâmplãtor sau nu/ s-a dus sã o caute/ şi uite aşa am plecat/ din copilul care eram şi/ am lãsat o amintire/ deschisã/ ca o ranã se întinde pe dinãuntru// uneori ne mai
intersectãm/ la marginea privirii/ şi am impresia cã-mi duc viaţa/ în acelaşi loc unde uitãrile/ cresc printre pietre...// singurãtatea devorã fiecare clipã/ şi parcã se amplificã/  în mine// simt o furnicãturã un fel de
amorţealã/ închid ochii şi mã privesc pe dinãuntru// vãd apusul un apus roşiatic/ deşi pare neatins/ respirã din mine// afarã încã mai plouã/ plouã mãrunt şi e din ce în ce mai frig...” (singurãtatea pietrelor, p. 39). Ni se propun fulgurante portretizãri retrospective, ceremonialuri ale despãrþirii din care rãzbate o singurãtate mortificatoare. Dume nu se complicã în dezvoltãri şi aluzii livreşti, gloseazã însã la nesfârşit pe valoarea poeticã a cuvântului în sine: amintirile, aşteptarea, bãtrâneţea, casa  bãtrâneascã, copilãria, câinele din curte,
emoţia, frigul, insomnia, iluzia, întunericul, liniştea, marginea, moartea, neputinţa, ploaia, respiraþia, singurãtatea, suferinţa, speranţa, tãcerea, târziul, timpul, tristeţea, uitarea, umbra, viaţa, veşnicia şi visul  etc.
Din combinarea la nesfârşit a acestor cuvinte-simboluri îi rezultã dexteritatea asociativã, aerul patetic expresionist, nu lipsit de rateuri şi clişee pernicioase, poza de etern-copil-bãtrân, tonul solemn în consonanţã cu producţiile anterioare. Vom cita integral un text pentru a ne edifica asupra modului în care curg poemele cãrţii de faţã: „nici nu ştiu dacã/ numele meu e teodor dume/ şi dacã stãpânul celui însemnat de/ Dumnezeu e/ moartea într-un capãt şi viaþa în celãlalt// uneori prins între cele douã linişti/ îmi lipesc urechea de
marginea pãmântului/ şi vorbesc cu tata în prezenţa cãruia/ am învãţat sã iubesc sã sufãr/ şi sã aprind prima lumânare// ţin minte cum am sãrutat-o pe mama/ şi m-am rugat lui Dumnezeu/ sã se joace cu mine/
eram devorat de fricã şi de/ întunericul decupat/ din veşmintele lui tata// prins în acest sentiment ciudat/ am ucis o lacrimã/ am strigat şi/ moartea s-a zgâit la mine// ca la o pradã// nici nu ştiu dacã sunt fericit
sau trist/ ştiu doar cã nu-mi parţin/ am privirile amputate şi oscilez/ între cer şi o umbrã leneşã// aş putea sã mã prefac într- un bãiat care/ iubea/ sau într-o altã prezenţã în care numele/ nici cã ar conta/ numai
cã/ între mine şi cer existã o legãturã/ care defineşte viaţa şi moartea// şi totul sfârşeşte cu un alt anotimp” (între mine şi cer e o umbrã, p. 51).
Dupã cum vom vedea mai jos, Teodor Dume este oarecum la curent cu învãluirile poeziei moderne, cu punerile în abis ºş dublul sens al tablourilor pretins domestice, el ştie pe care butoane sã apese pentru ca
sonoritatea cuvintelor sã capteze un minimum de interes –, începe cu un enunţ referitor la vreo condiţionare a trãitului în normalitate, a somnului ori a scrisului, apoi trece prin descrieri de interior-exterior la
dezvoltarea  mizei morþii, la exprimarea celor mai banale adevãruri prin haloul figurativ şi antinomic al simbolurilor (porumbel / pisicã), dopându-le cu un iz anecdotic: „sã nu mai fiu trezit dimineaţa la cinci/ de câinele vecinului gãzduit/ în balconul apartamentului de deasupra ori/ de alarma stridentã a telefonului mobil şi/ de nevasta mea cu vocea şuieratã/ care- mi sfâşie carnea/ pânã la os am hotãrât/ sã ies din mine şi/ am intrat/ pentru o vreme în/ pielea unui porumbel alb suficient/ cât sã pot privi lumea de sus// mi-am desfãcut
aripile/ gata de zbor// o pisicã tot albã lipitã de pervaz/ îmi pândea tremurul înfuleca din imaginea/ desprinsã de pãmânt/ şi uite aşa am ieşit dintr-o dimineaţã/ obositã (...)” (diferenţe şi spaţii, p. 118). Însã mizeria
ocupã toate golurile şi eliminã treptat fiinþa, oamenii sunt duplicitari şi incapabili de a sesiza frumuseţea vieţii, iatã o tuşã cu nuanţe kafkiene: „pe stradã la muncã sau acasã sub duş/ peste tot acolo unde mizeria
se/ ascunde în golurile din viaţã/ mã urmãreşte o amorþealã/ e ca un fel de frig continuu/ pişcã nu doare/ şi nici nu-mi pasã/ / în fiecare zi/ înãuntrul meu se ghemuieşte/ o şansã// îmi împachetez senzaţia şi/ plec
departe de locul/ în care oamenii se bifurcã...” (şi totuşi un motiv, p. 126). Sunt prezente cam peste tot invocaţiile divinitãţii, semnalele amurgului şi lista destul de lungã a referinţelor la tata, figurã tutelarã ca în unele poeme ale lui Gheorghe Pituţ, dar şi umbra unei femei, anume Ana, pierdutã şi ea în negura trecerii timpului.
Între trãire autenticã şi însemnul ei grafic este ceva spaţiu, dacã e sã fim serioşi pânã la capãt putem afirma cã aceastã poezie seamãnã cu jarul rãmas dupã un foc de tabãrã, n-am vãzut mai nimic din frumuseţea desfãşurãrii vieţii, se rãspândeşte pretutindeni ca un strop de cernealã în apã viziunea decrepitudinii.
Poezia mare trebuie nu doar sã insoliteze, ci şi sã aducã prea puţin (sau deloc) cu ceva aproape scos din uz ori intens patinat. Nu-i cazul sã fim pretinşi devoratori de poezie pentru a înţelege omenia şi sinceritatea netrucatã din spatele acestor texte, în sprijinul poetului vin parcimonia editorialã (3 cãrţi la 60 de ani) şi dezinteresul programatic pentru bâlciul vieţii literare. Chiar dacã distanţa pânã la  poezia înaltã se micşoreazã anevoios, chiar dacã insistenţa autorului pe cãi destul de bãtãtorite nu îi este un aliat, dincolo de penuria limbajului cu prizã certã la simplul cetitoriu – mesajul acestor poeme atestã rezistenþa individului în faţa agresiunii artificiale şi naturale, o luptã cu inconvenientul de a fi nãscut. Este, în fond, o terapie prin confesiune, dorinţa de a lãsa o urmã reperabilã pe nisipul marilor teme; şi, într-adevãr, poetul este
consecvent cu sine, dupã trei decenii de la debut Teodor Dume continuã nestingherit aceeaşi admiraţie fãrã de margini a lumii în întregul ei, adeseori mimând o naivitate a exprimãrii dublatã de un oftat al cãrunteţii
îngăduitoare

Liviu Ofileanu, lecturi
Revista LITERE Anul XVI,  Nr. 7-8 (184-185)  –  iulie-august 2015

***

CRISTINA ŞTEFAN,


Azi am primit o carte așteptată de ceva timp…"Moartea, un fluture alb", a poetului Teodor Dume. Am primit-o cu emoție , pentru că știam versurile cuprinse, postate in Lira21, le citisem la vremea lor, pe unele cu tristețe, pe altele cu revolta durerii resimțite, pe cele pentru tată, cu acuratețea dorului real…dar am primit-o și cu bucuria unui volum ireproșabil realizat( Editura ”pim”), cu cuvintele lui Gheorghe Grigurcu, înălțătoare recunoașterii calității acestor versuri. Poate că în jungla literară în care trăim evaluarea unui astfel de volum va rămâne nepremiată, deși merită cu prisosință un premiu, dar poetul Teodor Dume are premiul meu de suflet.
(facebook,31.07.2015)

23/05/2015

Teodor Dume, vă recomand:plăcuţa Ouija, autori Liviu Ofileanu şi Ioan Barb


Avatarurile lui Schreber visând pe muzica vieneză în vagonul de dormit este epopeea lui Ioan Barb şi a lui Liviu Ofileanu, cei doi aezi din vestul civilizat. Amândoi sunt fascinaţi de cultură: Barb la sensul nostalgic şi perspectival, Ofileanu la modul simfonic, pe o mie de voci. Vieneză este nostalgia lui Barb ce tinde spre un nimic cu eleganţe simboliste, regională îm limbaj este ocoşenia impredictibilă a lui Ofileanu. Ascultăm un duet de un livresc postmodernist, dar care, prin sensibilitate şi detaşare de ambiţii lumeşti, după ce toată lumea a fost filtrată prin mintea poetică, se încadrează în mai modernul, holistul postmodernAbsorbim două feluri de intensităţi care viscolesc peisajul poetic cu explozii, apoi cu trandeţuri. Ochiul poetic vede acum şi atunci, auzul poetic nu ratează nicio zicere şoadă, după cum nu devine indiferent nicio clipă la efluviile trecutului. Confesiune de construcţie şi nouă plăsmuire a lumii sufletului este dialogul poetic dintre Barb şi Ofileanu.
Felix Nicolau

Fără - aparent - alte rădăcini comune decât plăcerea de a poetiza, Liviu Ofileanu şi Ioan Barb reuşesc un dialog poetic care - sunt convinsă - le va aminti unora contradansuri celebre din istoria trecută a literaturii noastre (...)
Sunt în această culegere pseudojurnale de existenţă, confesiuni fantasmatice, secvenţe de viaţă decupate într-o notaţie expresivă, care se îngână şi răspund, cum se întâmplă, în rare şi binecvântate momente, să-şi vorbească, fertil şi simfonic, spiritele care se închină aceloraşi zei.
Rita Chirian

26/05/2014

Teodor Dume; lecturi, Liviu Ofileanu despre antologia Tratamente pentru inimă (autori: Vali Slavu, Teodor Dume, Ottilia Ardeleanu, Liviu Ioan Mureşan, Alexandru Gheţie şi Ioan Barb)

lecturi: Liviu Ofileanu



A FI SAU A NU FI   "ANTOLOGAT"

Graţie conceptului de „forţă de impact” prin apartenenţa la un grup, 6 autori (Vali Slavu, Ottilia Ardeleanu, Liviu-Ioan Mureşan, Teodor Dume, Alexandru Gheţie şi Ioan Barb) care activează şi pe situri de literatură „electronică”, au decis să pună mână de la mână pentru o antologie, lucru de care s-au achitat destul de bine dacă judecăm după cele 170 de pagini ale cărţii
(Tratamente pentru inimă, Ed. Studis, Iaşi, 2011),


O poezie directă ne
propune Liviu-Ioan Mureşan
în grupajul intitulat Să fim
rezonabili, unde miza cade
pe economia de tropi
(manieră douămiistă),
livrându-se totuşi în texte
faceţioase, presărate ici-colo cu vreun
simbol pentru actul scrierii şi al relaţiei
prozaice dintre autor şi textul său. Iată un
exemplu: „(…) ne înţelegem prin semne
majoritatea speciilor nu au coarde vocale/
de băut beau cu toţi să-şi mai înmoaie
simţurile câte or fi/ de bază sînt cele cinci
comune tuturor/ unele specii au dezvoltat
un al şaselea/ altele au suplimentar simţul
măsurii/ cu aceştia e distractivă
conversaţia/ te măsoară din cap până în
picioare/îţi cântăresc vorbele şi nu se
exprimă/ te bănuiesc de simţul umorului
(…)”, (Trenul spre lună, p. 6). Textele care
i potrivesc sunt cele în care tautologia,
excesul de naivitate jucată şi diafan sunt
înlăturate în favoarea unei curgeri naturale
a fluidului liric: „în oraşul acesta nimic
special/ două trei crime duminica şi câte o
sinucidere în cursul săptămânii/ câteva
accidente de circulaţie şi mai multe morţi
bune/ plictiseală maximă încât oamenii îşi
cumpără animale (…)”, (Mici aberaţii
despre normalitatea lucrurilor, p. 7).
Aşadar, îndemnul din titlu pare să ţină loc
şi de principiu catalizator, mai ales că
temele obsedante sunt epuizate –
dragostea, efemerul şi fragilitatea lumii,
relaţia Poet-Poezie şi un eticism întârziat
(calchiind tematica Anei Blandiana), însă
analogiile suferă de un verbiaj ce poate fi
eliminat, pe viitor, cu
bisturiul conciziei.

Al doilea autor luat în arcă este orădeanul Teodor Dume, cu secţiunea A iubi înseamnă a trăi înăuntrul celuilalt,  atestând un poet matur cu câteva cărţi de poeme lăsate în spate. O „sofistică” ostentativ simplistă se dezvoltă în poemele de faţă – dacă a scrie poezie înseamnă a iubi, atunci,  a iubi presupune investitura eului între priorităţile Celuilalt, ajungându-se astfel prin cunoaşterea lumii şi a obiceiurilor ei, la propriul sine. Poezia este o mixtură la foc redus pe vechile teme ale degradării frumuseţii, moartea celor dragi, unde melancolia şi regretele expresioniştilor sunt încorporate în alcătuiri sincopate, anume şoptite conform bunei
tradiţii ardelene; din paleta subiectelor acroşate fac parte şi ludica detaşare de bâlciul deşertăciunilor, autoironia, natmosfera de mănăstire, cu mulţumiri pentru darurile vieţii. Versurile tărăgănează sensul ca o litanie, rememorarea unor lucruri emoţionante nu le tulbură curgerea de Criş molcom; câteodată, poetul se
erijează într-un adolescent perpetuu (dacă scrisul se trage dintr-o artă a ludicului), un soi de Harry Haller care ar uita de brici în prezenţa sexului frumos: „(...) cred că atunci am auzit-o vorbind/ aveam 18 ani
şi-mi spunea să/ mai termin cu gân-gă-vitul/ că o să mă însor şi nu o să-mi pot striga/ nevasta pe nume şi o să creadă vecinii/ c-am luat-o la vale...// (...) n-am mai apucat să-i spun/ că o cheamă Maria/
/ de atunci am învăţat/ să tac şi să iubesc/ să iubesc...”, (doar noi, p. 48).

Nu ştiu de ce fetele nu au fost lăsate
înainte (între alte minusuri legate de
tehnoredactarea precară), nici dacă Ottilia
Ardeleanu a publicat vreo carte personală
până acum… Tocmai de aceea, Poemelor
din dreptul inimii i se pot trece cu vederea
clişeele, reluările naive ale unor refrene
perimate în dreptul poeziei de curtare.
Perorând asupra relaţiei de tip „lesbi” a
poetei cu Poezia, a dragostei care aduce
fericirea – autoarea îşi expune sufletul cât
mai simplu cu putinţă, nelipsind însă nici
câte un croşeu de dreapta pentru cei care
bagatelizează miracolul dintre El & Ea:
„ascultă-mă // iubirea nu trece aşa/ doar
spunându-i/ ia dă-te mai încolo/ ai ocupat
spaţiul abuziv (…)”, (despre cum şi dacă
se poate îndepărta iubirea, p. 63). Nu ar
fi de lepădat o mai mare atenţie acordată
reminiscenţelor de lectură, şi aici ne referim
la versurile „timpul geme/ turtit între noi”,
(lesbi, p. 69 – sic!), legătura cu N.
Stănescu fiind incriminatoare: „timpul se
turti-ntre piepturile noastre”, (poemul
Îmbrăţişarea, vol. Sensul iubirii).

Alexandru Gheţie este deja un tânăr premiant al concursurilor literare, iar tipa care colorează iarba, setul de texte impus atenţiei nu îl dezminte. Lirismul se mixează cu uşoare infuzii de autoironie şi cinism jucat, inserturi biografice şi cotidiene de tip jurnalier, indicând aşa cum era de aşteptat, către poezia vorbită
de factură „talking poetry”: „eu sunt bărbatul linişte/ mă aşez cuminte cum apa între valuri/ şi aştept// am calitatea asta uluitoare/ stau şi stau şi stau/ aşteptarea a luat forma oglinzii (…)”, (da, p. 114);
sau: „(…) – hai maică, să-ţi dau un pepene/ – puneţi-mi unul, vă rog, cel mai mic/ – păi de ce unul mic, ăştia mari sunt cei mai buni/ – mie daţi-mi unul mic, cel mai mic. sunt cam singur/ – pe canicula asta? (…)”, (între DA şi NU, p. 115).
Modest şi pretins naiv (ancorat, de fapt, cu totul în prezent), poetul suportă diferite influenţe ale poeziei dintodeauna, nelipsindu-se însă de originalitate – textele incluse aici au ca subiect principal triada
poet-existenţă-poezie, personajul Ile, alias Ileana sau Elena, „femeia-bulgăre” sau destinatarul prim al mesajului, un fel del’ecriture dans le miroir,  specifică însinguraţilor întru literatură.

Penultima antologare o cuprinde pe
autoarea Vali Slavu, cunoscută ca un bun
epigramist, care încearcă şi lextul liric
cu un  Debut inimos,  (şi parcimonios,
totodată) – un mini-grupaj din 6 poezii.
Se spune că din două-trei texte îţi dai
seama dacă un autor are vână… în
dreptul acestor poezii spunem că da,
autorul trece proba citirii, textele au
subiect şi predicat, tropi, o anumită doză
de lirism şi un timbru personalizat. Însă,
la recitire, nu toate poemele au şansa
unui treceri, iar acesta e din nou cazul
autoarei Vali Slavu, şi chiar talentul e de
vină, acea  ars combinatoria ghiduşie,
temperamentul unui epigramist, care fac
din textul poetic o ghicitoare, alăturare
oximoronică a termenilor: „pierdut/ plăcere
în suferinţă/ suferinţă în plăcere/ le declar
nedespărţite (…)”, (mica publicitate, p.
132); dar şi poemul-poantă: „am pierdut/ o
groază de timp/ făcându-mi analize/ abia
după ultima electrocardiogramă/
diagnosticul e clar/ inima mea are/ o groază
de iubire// nu înţeleg/ de ce să-I fie groază/
doar i-am spus că/ iubirea/ e cea mai
poetică modalitate/ de a face infarct”,
(EKG, p. 137).

Tratamentele pentru inimă încetează grafic odată cu secţiunea Când nu mai este timp pentru iubire a călăneanului Ioan Barb, ale cărui poeme nu aduc în spaţiul editorial nici o noutate stilistică. Textele apar ca nişte bruioane ale unor poeme mai vechi, iubirea neîmpărtăşită a omului pentru om, Artă şi Creator, alternanţa anotimpurilor, amintirile şi reveriile din grădină: „au despachetat amintirile din zilele
vechi/ le-au aşezat pe un vitraliu deasupran oraşului/ primăvara se dăruia părea o nălucă/ ademenea fulgerele din ferestre/ le trimitea să împodobească cerul/ cu fâşii de beteală albastră (...)”, (când am fost orb
îmi căutam zilele printre cioburile unei femei, p. 167).

În concluzie, se observă o căutare a tonului potrivit (de miorelaxare prin actul poetic), donjuanismul şi feminitatea, efortul de a se afla între cei care scriu poezie bună; cupletele antagonice viaţă- moarte, apropiere-depărtare dau acestei încercări literare o savoare a formelor simpliste, în contrast cu metodele
poeţilor contemporani, mai acide şi insolente. Însă, pentru căutătorul de noutăţi, textele antologate în volum nu uimesc în nici un fel, sunt poeme care nu arată deocamdată, potenţa creatoare maximă a autorilor ei (o certitudine în deziderat), lăsându-ne un orizont de aşteptare în alt registru editorial – anume câte o carte de căciulă.

REVISTA  LITERE  (NR.4) – Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni

13/06/2012

teodor dume: Cuvânt înainte (antologia Confluenţe lirice, 2012)


Cuvânt înainte

    

     Antologia de faţă nu aduce nici pe departe cu un desant de forţă, unul care marchează un teritoriu generaţionist aşa cum sunt reperele optzeciste, nouăzeciste şi douămiiste. Însă un viitor aer cu diamante devine respirabil în virtutea unei temelii, anume un pas înainte, şi pentru fiecare autor prezent în acest volum (unii aflându-şi chiar debutul) acest demers constituie o bornă, piatra preţioasă a începuturilor. Să nu ne înşelăm – literatura presupune în afară de exploatarea la sânge a talentului o mare şi frumoasă competiţie cu şanse egale. Cine îşi mai aminteşte de cel care a luat Premiul de Stat din dreptul lui Tudor Arghezi, Alfred Moşoiu? Abia la a patra încercare a reuşit autorul Florilor de mucigai să şi-l adjudece. Critica de atunci îi considera pe picior de egalitate. Dar, cum posteritatea trage sforile axiologice iar scriitorul adevărat se ridică singur ca uleiul deasupra apei, tot aşa rândul autorilor de faţă se va subţia. În câţiva ani, unii vor slăbi ritmul din pricini diverse. Amintesc asta pentru a-i îndemna pe cei speriaţi de sonoritatea numelor contemporane să nu renunţe la Literatură, dimpotrivă, să le ia opera ca model, apoi să se despartă de ea fără a deveni epigoni. Ci ei înşişi.
     Dorind, probabil, să coopteze mai multe genuri din nevoia acută de prestanţă în peisaj, alcătuitorii acestei antologii o împart în trei zone distincte: poezie, proză şi eseu. Să le luăm în ordine. Secţiunea poezie cuprinde treizeci de autori, secţinea de proză vreo şase nume, eseul este reprezentat de unul singur. Aşadar, poezia este cap de afiş. O sensibilitate agresată de cotidian afişează Crina Albu: „auzi lupii cum urlă/ dar nu îi vezi/ cu urechea lipită de pernă/ zici că e vântul// un pui de şarpe ţi se/ târăşte pe şira spinării”, (la apă – avertismente). Trecut prin două romane şi un volum de poeme, fantezismul din postura de voyou  a lui Leonard Ancuţa nu se dezminte: „şi te mai blestem să strălucești ca fierea/ în soare pînă mi se face milă de tine/ să-ţi retez limba direct din inimă/  şi cu gura plină de sînge/  să spui tatăl nostru pînă te iert.”, (rugăciuni şi blesteme pentru îndrăgostiţi). De eminescianizare fadă suferă poemele Mioarei Băluţă: „în închisoarea ultimei secunde/ şi brazi supuşi flăcărilor/  sunt o mână de grâu încolţit/   asmuţind corbii/  luceferi/ cu sufletul paj visând luceferi”, (aproape mişcare). Nici lirica sentimentală gen C. Conachi nu aduce aer proaspăt, dar  o practică Vasile Bledea:  „Şi porţile durerii, de mine, au fost închise/ Oamenii, m-au vrut stăpân, peste cuprinsuri/ Şi am fost un rege drept şi bun pentru popoare/ Da’ ce păcat că timpul m-a şters de printre rânduri”, (Am stăpânit odată cerul cu un zâmbet). Motivul romantic al artistului refuzat şi ritualul pregătirii de scris se conjugă vehement în versurile lui Tudor Gheorghe Calotescu: „tot ce începe el/ se lasă cu un sfârşit/ ai văzut tu poezie nesfârşită?/ dă-l încolo/ să nu mai iubească/ să înveţe cum se ţine o sabie/ să tragă cu puşca/ să vâneze/ să facă din când în când copii”, (Azi am ucis un poet).
     Pentru a surâde un pic vom lectura cum se topârceanizează prin Arghezi, precum Valeriu Cercel: „Ferice de acel stejar/ Ce pică mândru pe la noi/ Şi-ajunge-n viaţa de apoi,/ Ales cu har de Ăl divin,/ Până în gât sătul de vin,/ În cercuri, doage de butoi”, (Clemenţă creştinească). Regimul sentimental în simbolistica primară e racolat de Cristina Cîrnicianu: „în van căutăm cu ochii zilei oile albe/ şi oile negre în camuflajul nopţii/ abia atunci când măcelarii din margine de lumi/ îşi vor trece prin cer cuţitele/ va ploua cu milă”, (Oi negre sub cerul liber). Resursele poetice îl apropie de suprarealism cu metafore la pândă pe Raul Coldea: Din absenţele tale s-au construit oraşe. Oamenii pescuiesc dimineaţa/ stelele rămase în bălţile din faţa blocului./ şi eu nici măcar nu ţi-am dat un nume.”, (***).
     Mai sunt de urmărit arta contrapunctului pe subiecte fanate (Relu Coţofană), lirismul cochet al expierii orgolioase (Bianca Dan), gramatica răsucită în textul autoidentificării (Laura Dănăilă),  franciscanism… sirian şi decupaj livresc (Mahmoud Djamal) metafizicul şi rememorarea autoflagelantă (Teodor Dume), conjunctivul şi nehotărârile eului (George Ioniţă), preludii pe tema singurătăţii (Cristina-Monica Moldoveanu), onirism şi geneză a lucrurilor (Paula Munteanu), poema resurecţiei morale (Liviu Ioan Mureşan), gesticulaţia inocenţei (Maria Cecilia Nicu), filonul crepuscular (Maria Oprea), romantismul de bază  (Nadia Pădure), obsesia dicţiei perfecte în retorica solemnităţii (George Paşa), tributul hipnotic al gratuităţii (Veronica Pavel Lerner), motivul fortuna labilis (Ion Popescu Bradoschi), visări păgâne la sfârşitul pubertăţii (Atila Racz), înfiorări romantice (Llelu Nicolae Vălăreanu), vârsta primelor întrebări (Stoian Petru Bogdan), discursul alarmist (Tănase Anca), subiectivitate golaşă (Marcel Ion Vişa), religiozitate şi imbold pitoresc (Dana Ştefan).
     Proza e bunicică – notaţii jurnaliere, înscenări şi dialogisme, descrieri după natura exterioară-interioară. Bruioane şi căutări de sine binevenite. Dar, aşa cum am spus, acesta este un început. Reţinem aici numele celor care s-au exersat: Ottilia Ardeleanu, Adina Lozinschi, Paula Munteanu, Maria Cecilia Nicu şi Virgil Stan.                 Cu eseul, lucrurile stau în matca lor – Ştefan Lucian Mureşanu expune (între altele) un text despre poezia lui G. Bacovia, pe care o supune unui determinism retroactiv (Sainte-Beuve): Poezia bacoviană este strâns legată de boala trupului său iar versurile sale, în marea majoritate exprimate în catrene, smulg albul îndoliindu-l pentru că sufletul a pătruns cu greu în trupu-i vlăguit şi a gemut neîncetat  până când clipa trecerii în eternitate a sosit.”, ( Actul de depeizare în scânteile galbene bacoviene). Apoi, se pare, interpretul textelor nu spune mai multe decât Ion Caraion despre Bacovia, motiv pentru care eseul se transformă în omagiu al fraternităţii, căruia nu i se pot contesta patosul expunerii şi preţuirea pentru marele dispărut băcăoan.
     Am parcurs aceste texte aşteptându-mă la gratuităţi inerente celor aflaţi la început de drum, cu încrederea că voi depista şi autori valabili. Mă refer la Leonard Ancuţa, Teodor Dume şi George Paşa, voci lirice originale între altele care vin din urmă. Faptul că autorii prezenţi aici au luat decizia de a-şi întruni textele într-un volum tipărit, parcă în răspărul agresiunii electronicului în societatea postmodernă, denotă că hârtia şi foşnetul ei, anume cartea pipăită ca un obiect-fiinţă (fetiş al Fiinţei) va rămâne la modă între amatorii de surfing pe Google. Aproape toţi activează pe site-uri dedicate literaturii (în special Confluenţe lirice), unde înscriu diverse texte la vederea tuturor şi acestea pot fi comentate într-un cenaclu on-line. Le urăm succes!


Liviu OFILEANU

03/09/2011

liviu ofileanu: "a fi sau a nu fi antologat", - tratamente pentru inimă (antologie; teodor dume şi alţi cinci autori))


Graţie conceptului de „forţă de impact” prin apartenenţa la un grup, 6 autori (Vali Slavu, Ottilia Ardeleanu, Liviu-Ioan Mureşan, Teodor Dume, Alexandru Gheţie şi Ioan Barb) care activează şi pe situri de literatură „electronică”, au decis să pună mână de la mână pentru o antologie, lucru de care s-au achitat destul de bine dacă judecăm după cele 170 de pagini ale cărţii (Tratamente pentru inimă, Ed. Studis, Iaşi, 2011), doldora de texte poetice cât vezi cu ochii.

O poezie directă ne propune Liviu-Ioan Mureşan în grupajul intitulat Să fim rezonabili, unde miza cade pe economia de tropi (manieră douămiistă), livrându-se totuşi în texte faceţioase, presărate ici-colo cu vreun simbol pentru actul scrierii şi al relaţiei prozaice dintre autor şi textul său. Iată un exemplu: “(…) ne înţelegem prin semne majoritatea speciilor nu au coarde vocale/ de băut beau cu toţii să-şi mai înmoaie simţurile câte or fi/ de bază sînt cele cinci comune tuturor/ unele specii au dezvoltat un al şaselea/ altele au suplimentar simţul măsurii/ cu aceştia e distractivă conversaţia/ te măsoară din cap până în picioare/îţi cântăresc vorbele şi nu se exprimă/ te bănuiesc de simţul umorului (…)”, (Trenul spre lună, p. 6). Textele care i se potrivesc sunt cele în care tautologia, excesul de naivitate jucată şi diafan sunt înlăturate în favoarea unei curgeri naturale a fluidului liric: “în oraşul acesta nimic special/ două trei crime duminica şi câte o sinucidere în cursul săptămânii/ câteva accidente de circulaţie şi mai multe morţi bune/ plictiseală maximă încât oamenii îşi cumpără animale (…)”, (Mici aberaţii despre normalitatea lucrurilor, p. 7). Aşadar, îndemnul din titlu pare să ţină loc şi de principiu catalizator, mai ales că temele obsedante sunt epuizate – dragostea, efemerul şi fragilitatea lumii, relaţia Poet-Poezie şi un eticism întârziat (calchiind tematica Anei Blandiana), însă analogiile suferă de un verbiaj ce poate fi eliminat, pe viitor, cu bisturiul conciziei.

Al doilea autor luat în arcă este orădeanul Teodor Dume, cu secţiunea A iubi înseamnă a trăi înăuntrul celuilalt, atestând un poet matur cu câteva cărţi de poeme lăsate în spate. O “sofistică” ostentativ simplistă se dezvoltă în poemele de faţă – dacă a scrie poezie înseamnă a iubi, atunci, a iubi presupune investitura eului între priorităţile Celuilalt, ajungându-se astfel prin cunoaşterea lumii şi a obiceiurilor ei, la propriul sine. Poezia este o mixtură la foc redus pe vechile teme ale degradării frumuseţii, moartea celor dragi, unde melancolia şi regretele expresioniştilor sunt încorporate în alcătuiri sincopate, anume şoptite conform bunei tradiţii ardelene; din paleta subiectelor acroşate fac parte şi ludica detaşare de bâlciul deşertăciunilor, autoironia, atmosfera de mănăstire, cu mulţumiri pentru darurile vieţii. Versurile tărăgănează sensul ca o litanie, rememorarea unor lucruri emoţionante nu le tulbură curgerea de Criş molcom; câteodată, poetul se erijează într-un adolescent perpetuu (dacă scrisul se trage dintr-o artă a ludicului), un soi de Harry Haller care ar uita de brici în prezenţa sexului frumos: „(...) cred că atunci am auzit-o vorbind/ aveam 18 ani şi-mi spunea să/ mai termin cu gân-gă-vi-tul/ că o să mă însor şi nu o să-mi pot striga/ nevasta pe nume şi o să creadă vecinii/ c-am luat-o la vale...// (...) n-am mai apucat să-i spun/ că o cheamă Maria// de atunci am învăţat/ să tac şi să iubesc/ să iubesc...”, (doar noi, p. 48).

Nu ştiu de ce fetele nu au fost lăsate înainte (între alte minusuri legate de tehnoredactarea precară), nici dacă Ottilia Ardeleanu a publicat vreo carte personală până acum… Tocmai de aceea, Poemelor din dreptul inimii i se pot trece cu vederea clişeele, reluările naive ale unor refrene perimate în dreptul poeziei de curtare. Perorând asupra relaţiei de tip “lesbi” a poetei cu Poezia, a dragostei care aduce fericirea – autoarea îşi expune sufletul cât mai simplu cu putinţă, nelipsind însă nici câte un croşeu de dreapta pentru cei care bagatelizează miracolul dintre El & Ea: “ascultă-mă // iubirea nu trece aşa/ doar spunându-i/ ia dă-te mai încolo/ ai ocupat spaţiul abuziv (…)”, (despre cum şi dacă se poate îndepărta iubirea, p. 63). Nu ar fi de lepădat o mai mare atenţie acordată reminiscenţelor de lectură, şi aici ne referim la versurile “timpul geme/ turtit între noi”, (lesbi, p. 69 – sic!), legătura cu N. Stănescu fiind incriminatoare: “timpul se turti-ntre piepturile noastre”, (poemul Îmbrăţişarea, vol. Sensul iubirii).

Alexandru Gheţie este deja un tânăr premiant al concursurilor literare, iar tipa care colorează iarba, setul de texte impus atenţiei nu îl dezminte. Lirismul se mixează cu uşoare infuzii de autoironie şi cinism jucat, inserturi biografice şi cotidiene de tip jurnalier, indicând aşa cum era de aşteptat, către poezia vorbită de factură ”talking poetry”: “eu sunt bărbatul linişte/ mă aşez cuminte cum apa între valuri/ şi aştept// am calitatea asta uluitoare/ stau şi stau şi stau/ aşteptarea a luat forma oglinzii (…)”, (da, p. 114); sau: “ (…) – hai maică, să-ţi dau un pepene/ - puneţi-mi unul, vă rog, cel mai mic/ - păi de ce unul mic, ăştia mari sunt cei mai buni/ - mie daţi-mi unul mic, cel mai mic. sunt cam singur/ - pe canicula asta? (…)”, (între DA şi NU, p. 115). Modest şi pretins naiv (ancorat, de fapt, cu totul în prezent), poetul suportă diferite influenţe ale poeziei dintodeauna, nelipsindu-se însă de originalitate – textele incluse aici au ca subiect principal triada poet-existenţă-poezie, personajul Ile, alias Ileana sau Elena, “femeia-bulgăre” sau destinatarul prim al mesajului, un fel de l’ecriture dans le miroir, specifică însinguraţilor întru literatură.

Penultima antologare o cuprinde pe autoarea Vali Slavu, cunoscută ca un bun epigramist, care încearcă şi lextul liric cu un Debut inimos, (şi parcimonios, totodată) – un mini-grupaj din 6 poezii. Se spune că din două-trei texte îţi dai seama dacă un autor are vână… în dreptul acestor poezii spunem că da, autorul trece proba citirii, textele au subiect şi predicat, tropi, o anumită doză de lirism şi un timbru personalizat. Însă, la recitire, nu toate poemele au şansa unui treceri, iar acesta e din nou cazul autoarei Vali Slavu, şi chiar talentul e de vină, acea ars combinatoria ghiduşie, temperamentul unui epigramist, care fac din textul poetic o ghicitoare, alăturare oximoronică a termenilor: “pierdut/ plăcere în suferinţă/ suferinţă în plăcere/ le declar nedespărţite (…)”, (mica publicitate, p. 132); dar şi poemul-poantă: “am pierdut/ o groază de timp/ făcându-mi analize/ abia după ultima electrocardiogramă/ diagnosticul e clar/ inima mea are/ o groază de iubire// nu înţeleg/ de ce să-I fie groază/ doar i-am spus că/ iubirea/ e cea mai poetică modalitate/ de a face infarct”, (EKG, p. 137).

Tratamentele pentru inimă încetează grafic odată cu secţiunea Când nu mai este timp pentru iubire a călăneanului Ioan Barb, ale cărui poeme nu aduc în spaţiul editorial nici o noutate stilistică. Textele apar ca nişte bruioane ale unor poeme mai vechi, iubirea neîmpărtăşită a omului pentru om, Artă şi Creator, alternanţa anotimpurilor, amintirile şi reveriile din grădină: „au despachetat amintirile din zilele vechi/ le-au aşezat pe un vitraliu deasupra oraşului/ primăvara se dăruia părea o nălucă/ ademenea fulgerele din ferestre/ le trimitea să împodobească cerul/ cu fâşii de beteală albastră (...)”, (când am fost orb îmi căutam zilele printre cioburile unei femei, p. 167).

Concluzii de final – se observă o căutare a tonului potrivit (de miorelaxare prin actul poetic), donjuanismul şi feminitatea, efortul de a se afla între cei care scriu poezie bună; cupletele antagonice viaţă-moarte, apropiere-depărtare dau acestei încercări literare o savoare a formelor simpliste, în contrast cu metodele poeţilor contemporani, mai acide şi insolente. Însă, pentru căutătorul de noutăţi, textele antologate în volum nu uimesc în nici un fel, sunt poeme care nu arată deocamdată, potenţa creatoare maximă a autorilor ei (o certitudine în deziderat), lăsându-ne un orizont de aşteptare în alt registru editorial – anume câte o carte de căciulă.


(Litere, Anul XII, aprilie 2011

08/05/2011

Liviu ofileanu: "A fi sau a nu fi antologat" , recenzie carte "tratamente pentru inimă"




„A fi sau a nu fi” antologat


Graţie conceptului de „forţă de impact” prin apartenenţa la un grup, 6 autori (Vali Slavu, Ottilia Ardeleanu, Liviu-Ioan Mureşan, Teodor Dume, Alexandru Gheţie şi Ioan Barb) care activează şi pe situri de literatură „electronică”, au decis să pună mână de la mână pentru o antologie, lucru de care s-au achitat destul de bine dacă judecăm după cele 170 de pagini ale cărţii (Tratamente pentru inimă, Ed. Studis, Iaşi, 2011), doldora de texte poetice cât vezi cu ochii.

O poezie directă ne propune Liviu-Ioan Mureşan în grupajul intitulat Să fim rezonabili, unde miza cade pe economia de tropi (manieră douămiistă), livrându-se totuşi în texte faceţioase, presărate ici-colo cu vreun simbol pentru actul scrierii şi al relaţiei prozaice dintre autor şi textul său. Iată un exemplu: “(…) ne înţelegem prin semne majoritatea speciilor nu au coarde vocale/ de băut beau cu toţii să-şi mai înmoaie simţurile câte or fi/ de bază sînt cele cinci comune tuturor/ unele specii au dezvoltat un al şaselea/ altele au suplimentar simţul măsurii/ cu aceştia e distractivă conversaţia/ te măsoară din cap până în picioare/îţi cântăresc vorbele şi nu se exprimă/ te bănuiesc de simţul umorului (…)”, (Trenul spre lună, p. 6). Textele care i se potrivesc sunt cele în care tautologia, excesul de naivitate jucată şi diafan sunt înlăturate în favoarea unei curgeri naturale a fluidului liric: “în oraşul acesta nimic special/ două trei crime duminica şi câte o sinucidere în cursul săptămânii/ câteva accidente de circulaţie şi mai multe morţi bune/ plictiseală maximă încât oamenii îşi cumpără animale (…)”, (Mici aberaţii despre normalitatea lucrurilor, p. 7). Aşadar, îndemnul din titlu pare să ţină loc şi de principiu catalizator, mai ales că temele obsedante sunt epuizate – dragostea, efemerul şi fragilitatea lumii, relaţia Poet-Poezie şi un eticism întârziat (calchiind tematica Anei Blandiana), însă analogiile suferă de un verbiaj ce poate fi eliminat, pe viitor, cu bisturiul conciziei.

Al doilea autor luat în arcă este orădeanul Teodor Dume, cu secţiunea A iubi înseamnă a trăi înăuntrul celuilalt, atestând un poet matur cu câteva cărţi de poeme lăsate în spate. O “sofistică” ostentativ simplistă se dezvoltă în poemele de faţă – dacă a scrie poezie înseamnă a iubi, atunci, a iubi presupune investitura eului între priorităţile Celuilalt, ajungându-se astfel prin cunoaşterea lumii şi a obiceiurilor ei, la propriul sine. Poezia este o mixtură la foc redus pe vechile teme ale degradării frumuseţii, moartea celor dragi, unde melancolia şi regretele expresioniştilor sunt încorporate în alcătuiri sincopate, anume şoptite conform bunei tradiţii ardelene; din paleta subiectelor acroşate fac parte şi ludica detaşare de bâlciul deşertăciunilor, autoironia, atmosfera de mănăstire, cu mulţumiri pentru darurile vieţii. Versurile tărăgănează sensul ca o litanie, rememorarea unor lucruri emoţionante nu le tulbură curgerea de Criş molcom; câteodată, poetul se erijează într-un adolescent perpetuu (dacă scrisul se trage dintr-o artă a ludicului), un soi de Harry Haller care ar uita de brici în prezenţa sexului frumos: „(...) cred că atunci am auzit-o vorbind/ aveam 18 ani şi-mi spunea să/ mai termin cu gân-gă-vi-tul/ că o să mă însor şi nu o să-mi pot striga/ nevasta pe nume şi o să creadă vecinii/ c-am luat-o la vale...// (...) n-am mai apucat să-i spun/ că o cheamă Maria// de atunci am învăţat/ să tac şi să iubesc/ să iubesc...”, (doar noi, p. 48).

Nu ştiu de ce fetele nu au fost lăsate înainte (între alte minusuri legate de tehnoredactarea precară), nici dacă Ottilia Ardeleanu a publicat vreo carte personală până acum… Tocmai de aceea, Poemelor din dreptul inimii i se pot trece cu vederea clişeele, reluările naive ale unor refrene perimate în dreptul poeziei de curtare. Perorând asupra relaţiei de tip “lesbi” a poetei cu Poezia, a dragostei care aduce fericirea – autoarea îşi expune sufletul cât mai simplu cu putinţă, nelipsind însă nici câte un croşeu de dreapta pentru cei care bagatelizează miracolul dintre El & Ea: “ascultă-mă // iubirea nu trece aşa/ doar spunându-i/ ia dă-te mai încolo/ ai ocupat spaţiul abuziv (…)”, (despre cum şi dacă se poate îndepărta iubirea, p. 63). Nu ar fi de lepădat o mai mare atenţie acordată reminiscenţelor de lectură, şi aici ne referim la versurile “timpul geme/ turtit între noi”, (lesbi, p. 69 – sic!), legătura cu N. Stănescu fiind incriminatoare: “timpul se turti-ntre piepturile noastre”, (poemul Îmbrăţişarea, vol. Sensul iubirii).

Alexandru Gheţie este deja un tânăr premiant al concursurilor literare, iar tipa care colorează iarba, setul de texte impus atenţiei nu îl dezminte. Lirismul se mixează cu uşoare infuzii de autoironie şi cinism jucat, inserturi biografice şi cotidiene de tip jurnalier, indicând aşa cum era de aşteptat, către poezia vorbită de factură ”talking poetry”: “eu sunt bărbatul linişte/ mă aşez cuminte cum apa între valuri/ şi aştept// am calitatea asta uluitoare/ stau şi stau şi stau/ aşteptarea a luat forma oglinzii (…)”, (da, p. 114); sau: “ (…) – hai maică, să-ţi dau un pepene/ - puneţi-mi unul, vă rog, cel mai mic/ - păi de ce unul mic, ăştia mari sunt cei mai buni/ - mie daţi-mi unul mic, cel mai mic. sunt cam singur/ - pe canicula asta? (…)”, (între DA şi NU, p. 115). Modest şi pretins naiv (ancorat, de fapt, cu totul în prezent), poetul suportă diferite influenţe ale poeziei dintodeauna, nelipsindu-se însă de originalitate – textele incluse aici au ca subiect principal triada poet-existenţă-poezie, personajul Ile, alias Ileana sau Elena, “femeia-bulgăre” sau destinatarul prim al mesajului, un fel de l’ecriture dans le miroir, specifică însinguraţilor întru literatură.

Penultima antologare o cuprinde pe autoarea Vali Slavu, cunoscută ca un bun epigramist, care încearcă şi lextul liric cu un Debut inimos, (şi parcimonios, totodată) – un mini-grupaj din 6 poezii. Se spune că din două-trei texte îţi dai seama dacă un autor are vână… în dreptul acestor poezii spunem că da, autorul trece proba citirii, textele au subiect şi predicat, tropi, o anumită doză de lirism şi un timbru personalizat. Însă, la recitire, nu toate poemele au şansa unui treceri, iar acesta e din nou cazul autoarei Vali Slavu, şi chiar talentul e de vină, acea ars combinatoria ghiduşie, temperamentul unui epigramist, care fac din textul poetic o ghicitoare, alăturare oximoronică a termenilor: “pierdut/ plăcere în suferinţă/ suferinţă în plăcere/ le declar nedespărţite (…)”, (mica publicitate, p. 132); dar şi poemul-poantă: “am pierdut/ o groază de timp/ făcându-mi analize/ abia după ultima electrocardiogramă/ diagnosticul e clar/ inima mea are/ o groază de iubire// nu înţeleg/ de ce să-I fie groază/ doar i-am spus că/ iubirea/ e cea mai poetică modalitate/ de a face infarct”, (EKG, p. 137).

Tratamentele pentru inimă încetează grafic odată cu secţiunea Când nu mai este timp pentru iubire a călăneanului Ioan Barb, ale cărui poeme nu aduc în spaţiul editorial nici o noutate stilistică. Textele apar ca nişte bruioane ale unor poeme mai vechi, iubirea neîmpărtăşită a omului pentru om, Artă şi Creator, alternanţa anotimpurilor, amintirile şi reveriile din grădină: „au despachetat amintirile din zilele vechi/ le-au aşezat pe un vitraliu deasupra oraşului/ primăvara se dăruia părea o nălucă/ ademenea fulgerele din ferestre/ le trimitea să împodobească cerul/ cu fâşii de beteală albastră (...)”, (când am fost orb îmi căutam zilele printre cioburile unei femei, p. 167).

Concluzii de final – se observă o căutare a tonului potrivit (de miorelaxare prin actul poetic), donjuanismul şi feminitatea, efortul de a se afla între cei care scriu poezie bună; cupletele antagonice viaţă-moarte, apropiere-depărtare dau acestei încercări literare o savoare a formelor simpliste, în contrast cu metodele poeţilor contemporani, mai acide şi insolente. Însă, pentru căutătorul de noutăţi, textele antologate în volum nu uimesc în nici un fel, sunt poeme care nu arată deocamdată, potenţa creatoare maximă a autorilor ei (o certitudine în deziderat), lăsându-ne un orizont de aşteptare în alt registru editorial – anume câte o carte de căciulă.


(Litere, Anul XII, aprilie 2011)

31/05/2010

Liviu Ofileanu: am auzit că viaţa e frumoasă - Lucian Mănăilescu

(recenzie)

Cunoscut publicului şi colegilor de breaslă ca un merituos organizator de concursuri literare, cu o evoluţie editorială lentă, de parcă apariţia cărţilor sale are loc după un anume calendar din trei în trei ani – redactorul şef al revistei „Fereastra” din Mizil, poetul Lucian Mănăilescu recidivează a cincea oară cu o carte elegantă după volumele „Cartea junglei” (1997), „Lacrimi de Murano” (2001), „Rememorări” (2004), „Ultima eră glaciară” (2006) – e vorba volumul de poeme „Am auzit că viaţa e frumoasă”, tipărit la Editura Teocora, Buzău, martie 2009. Depăşind prefaţa de autor – unde poetul anunţă volumul ca o antologie cu poeme alese pe sprânceană, intrăm pe tărâmul nins al paginilor
aşteptându-ne la o anumită oboseală a depunerii icrelor, lucru infirmat pe măsura cuceririi spaţiului psihologic.

Acuzatoare, reflexivă, dar şi colocvială şi totuşi moderată – poezia de faţă se desfăşoară pe 4 secţiuni ( Patria amară, Foşnetul grecilor, Lacrimi de Murano şi alte poezii, Lumea din nori), destul de consistente tematic şi are afinităţi cu duhurile poetice ale unui Goga sau Whitman pentru hulita „iubire de patrie”, cu Vasile Voiculescu şi Marin Sorescu livraţi în poemele lor cu tuşe religioase şi autoironice, unde ultimul pare să fie un părinte al renumitei ironii postmoderne. Deşi este variat, discursul consumă etape interioare construite în mod unitar şi datorită acelei ars-combinatoria – care face dintr-un om cu ureche muzicală un fin cunoscător de ritmuri şi gradaţii, de la tonuri calme până la diatribă – Lucian Mănăilescu are cheia unei poezii de calitate la mâna dreaptă.

În prima secţiune intitulată „Piatra amară” autorul selectează cele mai reprezentative piese pentru recuperarea trecutului. Astfel „debutează” (aşa cum era de aşteptat) în continuitatea unor texte din volumele mai vechi, în care „platforma de trăit” e similară unui act total de renunţare şi unde fiecare om începând cu „ai tăi din casă” era un posibil Iuda: „Era vremea filmelor ruseşti / cu nemţi de duzină şi eroi cu stea în frunte / striviţi sub şenile de ceaţă, cu tinerii înecaţi / în marea de spice a Studiourilor Sahia, / despre care scriau ziarele / băgate pe sub uşa realităţii. / Pe atunci la mine în sat oamenii trăiau în şoaptă / iar cireşii bunicului, înscrişi la CAP, / se lepădau, ca de satana, de floare…(…)” , poemul „Vremea filmelor ruseşti”, p. 10, sau următoarele versuri din poemul „Atlantida”, p.13: „Atlantida adolescenţei mele s-a scufundat / în mahalaua paradisului proletar.// Au fost valuri mari de ceaţă, / discursuri şi ore văruite cu linişte, / într-un liceu în care zborul era pedepsit mai rău decât fumatul sau prostia...(…).

Nici o clipă autorul nu scapă din vedere radiografia cotidianului, reprezentările şi analogiile funcţiei sale, „poetul” văzut ca „Il postino” – poştaşul, apoi ca un „dictator” nemilos cu sine: „Seara dictatorul ajunge / obosit acasă, / se dezbracă de umbră /şi joacă table cu amintirile / lui din copilărie.” , poemul „Firul roşu”, p.15. Urmează în talazuri de descrieri – maşina de scris, „moartea se face că citeşte ziarul”, politrucii politici, Raiul Pirania – (eufemism pentru USR?), poeme-dedicaţii, descrieri ale peisajelor, primăvara etc. Poetul se teme de adevărul trist că „gura lumii e slobodă” numai când e vorba de bani, ori că e mută când trebuie să povestească un calvar în faţa căruia tac prea mulţi şi el se simte îndrituit să scrie pentru a depune mărturia chinului colectiv:
„Nimeni nu va depune mărturie! / Toţi se grăbesc, toţi au / de trăit ceva mai bun decât viaţa, / pe toţi îi leagă celebritatea / la colţul străzii; n-au timp de prostii / nu vor să depună mărturie, / nu e vina lor că respiră pe apucate / înghesuind aer în plămâni / cât pentru o scufundare în cer…/ Ei plâng cu lacrimi sintetice, / multiplicând realitatea în ocheane / îmbâcsite de vuietul mării / sau vorbesc limbi îngrozitor de străine / în timp ce răsfoiesc catastiful norocului. / Nu se poate face nimic! / Nimeni nu va depune mărturie…” , poemul „Sentinţă, p.22.

Cu „Foşnetul grecilor” marcând a doua secţiune a volumului, se dilematizează „gloria literară” luată în răspăr de: „Pe vremea lui Shakespeare scria un singur Shakespreare, / pe vremea lui Marin Sorescu scriau o sută de mii / de Marin Sorescu, pe vremea mea gloria a devenit, deja, / o problemă locală, deja sunt în oraş zece Lucian Mănăilescu (…)”, poemul „Fereastra”, p.34.
Apologia marilor boeme dar şi creaţii stănesciene ( Ziua ta de ieri,p.35), nostalgia vremurilor când marea muzică rock era o alternativă lecturilor din poeţii umflaţi cu pompa ( Fotografie utopică, p.36), viaţa care ne înghite ca un Triunghi al Bermudelor ( Siaj cu îngeri, p.38) şi nu la urmă textele care imaginează dialoguri cu îngerii, cu personaje istorice precum Alexandru Macedon, Bonaparte, Chaplin, Zahei-Orbul, Eugenio Montale, Moby Dik, Robinson Crusoe, Hemingway sau rezonează cu sublimul unor tablouri flamande (Urechea lui Van Gogh, p.43).

Între livresc şi cotidian scriitura modernă are „necesarul” bagaj de simboluri care mediază traseul recepţiei pe ruta modern-postmodern, directeţe şi suflu sistolic: „Trebuie să fii puţin nebun / să te înveşmântezi / precum Manuel del Cabral / în odăjdiile mării / şi să zbori aşa, fără noimă, / peste oraşul celor / o mie de bucurii mărunte.” , poemul „Înger ratat”, p. 47 sau poemul-fantă, unde cititorul e aruncat pur şi simplu în abisul lexical al simbolului: „O apă lividă trece de la nord către sud, / o apă secetoasă umflând / cadavrele peştilor, revărsându-se / peste măruntaiele deşertului, / înnebunită de presimţirea mării…/ Despre toate acestea bătrânul / Cousteau, cel ce i-a disecat / trupul de sturion în călduri / a consemnat în jurnalul său: / Ianuarie 1996: / Realitatea nu mai contează.”, poemul „Abis cu Jaques Cousteau”, p. 48. sau mai vechea temă a scufundării Titanicului proiectată drept simbol pentru triada Poet/ Poezie/Cititor ( Titanic, p. 63).

„Lacrimi de Murano şi alte poezii” deschide a treia parte a cărţii în care se păstrează tonul reflexiv şi miza pe simboluri îndeobşte acceptate ca fiind universale, care ţin de livresc şi marea literatură a lumii. Aici poemele se „zgârcesc” la vorbă de parcă un curent glaciar le-ar fi atins înspre finalul cărţii: „Urcam desculţ / la răsăritul soarelui / un munte. / În urma mea / iarba îşi aprindea lumânările de rouă.” , poemul „Golgotă”, p.66.
Poetul nu se dă la o parte de la accesele boemei ( Crailâc, p.67) şi suportă o singurătate colectivă (Simfonie neterminată, p.68) sau îşi bea cafeaua cea-de-toate-zilele cu tot alt Eu trezit alături de poet în fiecare zi (Străinul, p.69).
Diatriba de care aminteam mai sus are loc pe terenul matusalemicei îndoieli religioase, al neputinţei de a schimba ceva în faţa iminenţei naturale, reflecţia asupra morţii:
„(…) încercând să descifrez estetica eternităţii, / ştiu că, de fapt, Dumnezeu / e un artist mediocru.” , poemul „Artist mediocru”, p.71. Această secţiune pare cea mai predispusă la „pictarea” lucrurilor simple, obiectele neluate în seamă şi sentimentele „banale” precum dragostea sau stările de solitudine creativă, alături de Celălalt…
Ultima zonă de vizitat în muzeul lucrurilor care fac viaţa frumoasă e „Lumea din Nori”, cu adevărat un titlu potrivit dacă judecăm după simplitatea poemelor din această parte a cărţii. Las cititorul să descopere singur textele care vorbesc de ploaie, de amintiri, de oglinzi sau chipul frumos al soţiei.

Începând de la titlul inspirat, ales de autor tocmai pentru banalitatea care o consumă – adică „viaţa e frumoasă” şi poetul află acest lucru tot de la alţii, din cunoscutele motive ale condiţiei artistului; află de la clasa parveniţilor şi de la bolnavii care îşi trăiesc agonia sperând în naivitatea lor „venirea Regelui” sau „o ţară unde curge lapte şi miere” –, pe măsură ce înaintăm sub ploaia de repere negative ale cotidianului social-politic vom descoperi şi reversul medaliei, un om care a învins şi e totuşi înfrânt, un trăitor în labirintul melancoliei unde rememorarea vieţii doare şi totuşi e amintită – e viaţa lui, aşa cum a fost înainte de căderea dictaturii, şi după ’89, când „soarele democrat” a topit orice speranţă într-un popor renăscut, e viaţa care l-a mistuit şi-acum e rândul să o dea în vileag aşa cum a fost.

Cred că aceste aspecte ale denunţării minciunii sunt liniile de forţă definitorii pentru această poezie simplă şi dureroasă. Poate că unii vor lectura cartea cu aerul acelui „deja-văzut” lamentabil, poate vor spune că poetul nu inovează asta sau cealaltă; e suficient adevărul conţinut de aceste versuri pentru a retracta imediat orice acuză, mai ales că poetul a suferit (alături de alţii) şi o face încă prin explicaţia sumară din titlul cărţii: „am auzit (mereu de la alţii, n.n.) că viaţa e frumoasă”… În faţa suferinţei, oricât de mult s-ar zbate pentru întâietate curentele literare se vor reuni spre lauda Omului, în dreptul omului care îşi strigă drepturile, în faţa femeii gravide şi a celor fără acoperiş deasupra capului… Ce se mai poate adăuga pe marginea poeziei scrise de Lucian Mănăilescu – meşter lucrător în basorelief al chipurilor e numai umilul semn de întrebare: „Quo vadis, Domine”?





Liviu Ofileanu