Un autor miliardar în imagini şivariaţiuni pe aceeaşi temã este orãdeanul
Teodor Dume, o prezenţã activã pe diverse
site-uri de creaþie online şi având la activ
doar trei (!) volume de poezie – Adevãrul
din cuvinte (1985); Strigãt din copilãrie
(1994) şi Moartea, un fluture alb, Ed. Pim,
Iaşi, 2015, cel de care ne vom ocupa mai
jos. Înainte de toate (numele care iscãlesc ba câte o scurtã referinţã, ba o elogioasã dare de seamã),
atenţia ne este atrasã de prefaţa reputatului critic
Gheorghe Grigurcu, din ale cãrui aprecieri şi citãm:
„Geometria unei stãri lirice se precizeazã treptat.
Adâncindu-se, poetul Teodor Dume, alege o singurã cale.Risipa e prevenitã atât sub aspectul structural cât şi celmal selecţiei. În plan
organizatoric al valorilor, poate fi, pe durata a câtorva versuri, egalul poeziei mari. E de remarcat câtã emoţie ţâşneşte din versurile acestui meşteşug simplu, comparabil, în legãturile sale cu lumea din jur şi cu sine, cu pictura naivã.” (prefaţã, p. 5). Aşadar, ştim la ce
sã ne aşteptãm, anume la o poezie strãinã de vreo modã, întoarsã cu spatele la orice influenţã inovatoare, cu centrul iradiant în simbolisticã şi metaforã, la meşteşug.
Cartea este structuratã în trei pãrţi (deşi nu se întrevãd clare delimitãri ideatice): dinspre pãrinţi; prin Dumnezeu; spre mine însã putem observa cã e vorba de un indicator de lecturã, o frazã tãiatã în trei:
Dinspre pãrinţi... prin Dumnezeu... spre mine... – o aluzie la (sau reminisceţã din) Tudor Arghezi. Evocarea figurilor pãrinteşti, în speţã perioada copilãriei reprezintã un laitmotiv, sunt aici afinitãţi cu melancolia desprinderii de lumea satului, apoi întoarcerea în sat, casa pãrinteascã şi absenţa celor dragi – motive şi imagini
consacrate de şaizecişti preluând ştafeta copilãriei dârze a unui Nicolae Labiş.
Procedeul calchierii e oarecum inversat şi prozaic: „s-a întâmplat la margine de copilãrie// avem cred vreo şapte-opt ani/ era primãvarã sau toamnã târzie/ ploua mãrunt era frig şi/ multã ceaţã/ nu-mi aduc bine aminte/ tata mã ţinea strâns de mânã/ şi lãcrima/ din când în când/ mã privea pieziş/ purta o cãmaşã albã/ cu mâneci
lungi/ înãuntru era mult întuneric doar/ sub lumânarea aprinsã ca într-un luminiş/ se zãrea o carte mare şi fotografia mamei/ în care pãrea cã aşteaptã pe cineva drag (...)/ simţeam cum parcã cineva ar muşca
din/ mine/ ca dintr-un mãr copt” (aluviuni, p. 37).Asemenea unui Kirillov, subiectul se întoarce la locul
trãirii evenimentelor care l-au marcat, devenit acum un spaţiu favorabil reconstituirii: în locul în care am copilãrit/ nu mai locuieşte nimeni/ mama s-a dus într-o dimineaţã la bisericã/ şi nu s-a mai întors/
iar tata/ nu prea s-a înţeles cu Dumnezeu şi întâmplãtor sau nu/ s-a dus sã o caute/ şi uite aşa am plecat/ din copilul care eram şi/ am lãsat o amintire/ deschisã/ ca o ranã se întinde pe dinãuntru// uneori ne mai
intersectãm/ la marginea privirii/ şi am impresia cã-mi duc viaţa/ în acelaşi loc unde uitãrile/ cresc printre pietre...// singurãtatea devorã fiecare clipã/ şi parcã se amplificã/ în mine// simt o furnicãturã un fel de
amorţealã/ închid ochii şi mã privesc pe dinãuntru// vãd apusul un apus roşiatic/ deşi pare neatins/ respirã din mine// afarã încã mai plouã/ plouã mãrunt şi e din ce în ce mai frig...” (singurãtatea pietrelor, p. 39). Ni se propun fulgurante portretizãri retrospective, ceremonialuri ale despãrþirii din care rãzbate o singurãtate mortificatoare. Dume nu se complicã în dezvoltãri şi aluzii livreşti, gloseazã însã la nesfârşit pe valoarea poeticã a cuvântului în sine: amintirile, aşteptarea, bãtrâneţea, casa bãtrâneascã, copilãria, câinele din curte,
emoţia, frigul, insomnia, iluzia, întunericul, liniştea, marginea, moartea, neputinţa, ploaia, respiraþia, singurãtatea, suferinţa, speranţa, tãcerea, târziul, timpul, tristeţea, uitarea, umbra, viaţa, veşnicia şi visul etc.
Din combinarea la nesfârşit a acestor cuvinte-simboluri îi rezultã dexteritatea asociativã, aerul patetic expresionist, nu lipsit de rateuri şi clişee pernicioase, poza de etern-copil-bãtrân, tonul solemn în consonanţã cu producţiile anterioare. Vom cita integral un text pentru a ne edifica asupra modului în care curg poemele cãrţii de faţã: „nici nu ştiu dacã/ numele meu e teodor dume/ şi dacã stãpânul celui însemnat de/ Dumnezeu e/ moartea într-un capãt şi viaþa în celãlalt// uneori prins între cele douã linişti/ îmi lipesc urechea de
marginea pãmântului/ şi vorbesc cu tata în prezenţa cãruia/ am învãţat sã iubesc sã sufãr/ şi sã aprind prima lumânare// ţin minte cum am sãrutat-o pe mama/ şi m-am rugat lui Dumnezeu/ sã se joace cu mine/
eram devorat de fricã şi de/ întunericul decupat/ din veşmintele lui tata// prins în acest sentiment ciudat/ am ucis o lacrimã/ am strigat şi/ moartea s-a zgâit la mine// ca la o pradã// nici nu ştiu dacã sunt fericit
sau trist/ ştiu doar cã nu-mi parţin/ am privirile amputate şi oscilez/ între cer şi o umbrã leneşã// aş putea sã mã prefac într- un bãiat care/ iubea/ sau într-o altã prezenţã în care numele/ nici cã ar conta/ numai
cã/ între mine şi cer existã o legãturã/ care defineşte viaţa şi moartea// şi totul sfârşeşte cu un alt anotimp” (între mine şi cer e o umbrã, p. 51).
Dupã cum vom vedea mai jos, Teodor Dume este oarecum la curent cu învãluirile poeziei moderne, cu punerile în abis ºş dublul sens al tablourilor pretins domestice, el ştie pe care butoane sã apese pentru ca
sonoritatea cuvintelor sã capteze un minimum de interes –, începe cu un enunţ referitor la vreo condiţionare a trãitului în normalitate, a somnului ori a scrisului, apoi trece prin descrieri de interior-exterior la
dezvoltarea mizei morþii, la exprimarea celor mai banale adevãruri prin haloul figurativ şi antinomic al simbolurilor (porumbel / pisicã), dopându-le cu un iz anecdotic: „sã nu mai fiu trezit dimineaţa la cinci/ de câinele vecinului gãzduit/ în balconul apartamentului de deasupra ori/ de alarma stridentã a telefonului mobil şi/ de nevasta mea cu vocea şuieratã/ care- mi sfâşie carnea/ pânã la os am hotãrât/ sã ies din mine şi/ am intrat/ pentru o vreme în/ pielea unui porumbel alb suficient/ cât sã pot privi lumea de sus// mi-am desfãcut
aripile/ gata de zbor// o pisicã tot albã lipitã de pervaz/ îmi pândea tremurul înfuleca din imaginea/ desprinsã de pãmânt/ şi uite aşa am ieşit dintr-o dimineaţã/ obositã (...)” (diferenţe şi spaţii, p. 118). Însã mizeria
ocupã toate golurile şi eliminã treptat fiinþa, oamenii sunt duplicitari şi incapabili de a sesiza frumuseţea vieţii, iatã o tuşã cu nuanţe kafkiene: „pe stradã la muncã sau acasã sub duş/ peste tot acolo unde mizeria
se/ ascunde în golurile din viaţã/ mã urmãreşte o amorþealã/ e ca un fel de frig continuu/ pişcã nu doare/ şi nici nu-mi pasã/ / în fiecare zi/ înãuntrul meu se ghemuieşte/ o şansã// îmi împachetez senzaţia şi/ plec
departe de locul/ în care oamenii se bifurcã...” (şi totuşi un motiv, p. 126). Sunt prezente cam peste tot invocaţiile divinitãţii, semnalele amurgului şi lista destul de lungã a referinţelor la tata, figurã tutelarã ca în unele poeme ale lui Gheorghe Pituţ, dar şi umbra unei femei, anume Ana, pierdutã şi ea în negura trecerii timpului.
Între trãire autenticã şi însemnul ei grafic este ceva spaţiu, dacã e sã fim serioşi pânã la capãt putem afirma cã aceastã poezie seamãnã cu jarul rãmas dupã un foc de tabãrã, n-am vãzut mai nimic din frumuseţea desfãşurãrii vieţii, se rãspândeşte pretutindeni ca un strop de cernealã în apã viziunea decrepitudinii.
Poezia mare trebuie nu doar sã insoliteze, ci şi sã aducã prea puţin (sau deloc) cu ceva aproape scos din uz ori intens patinat. Nu-i cazul sã fim pretinşi devoratori de poezie pentru a înţelege omenia şi sinceritatea netrucatã din spatele acestor texte, în sprijinul poetului vin parcimonia editorialã (3 cãrţi la 60 de ani) şi dezinteresul programatic pentru bâlciul vieţii literare. Chiar dacã distanţa pânã la poezia înaltã se micşoreazã anevoios, chiar dacã insistenţa autorului pe cãi destul de bãtãtorite nu îi este un aliat, dincolo de penuria limbajului cu prizã certã la simplul cetitoriu – mesajul acestor poeme atestã rezistenþa individului în faţa agresiunii artificiale şi naturale, o luptã cu inconvenientul de a fi nãscut. Este, în fond, o terapie prin confesiune, dorinţa de a lãsa o urmã reperabilã pe nisipul marilor teme; şi, într-adevãr, poetul este
consecvent cu sine, dupã trei decenii de la debut Teodor Dume continuã nestingherit aceeaşi admiraţie fãrã de margini a lumii în întregul ei, adeseori mimând o naivitate a exprimãrii dublatã de un oftat al cãrunteţii
îngăduitoare
Liviu Ofileanu, lecturi
Revista LITERE Anul XVI, Nr. 7-8 (184-185) – iulie-august 2015
***
CRISTINA ŞTEFAN,
Azi am primit o carte așteptată de ceva timp…"Moartea, un fluture alb", a poetului Teodor Dume. Am primit-o cu emoție , pentru că știam versurile cuprinse, postate in Lira21, le citisem la vremea lor, pe unele cu tristețe, pe altele cu revolta durerii resimțite, pe cele pentru tată, cu acuratețea dorului real…dar am primit-o și cu bucuria unui volum ireproșabil realizat( Editura ”pim”), cu cuvintele lui Gheorghe Grigurcu, înălțătoare recunoașterii calității acestor versuri. Poate că în jungla literară în care trăim evaluarea unui astfel de volum va rămâne nepremiată, deși merită cu prisosință un premiu, dar poetul Teodor Dume are premiul meu de suflet.
(facebook,31.07.2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu