Între fizic și metafizic
Stelian Platon chiar dacă marșează prin cotidian nu scrie forțat de împrejurări ori virusat de stilul clasic și nici pompos sau exotic pentru că, înainte de toate, își interoghează propriul suflet și tocmai de aceea, pe cât de concis pe atât de complex, stările poetului capătă sensuri comune umanizându- le ca și când acea trăire ar oferi o larghețe multivalentă.
Și așa este!
"Distanțele m- au înghițit mai lacome ca marea/Pe umeri purtând greu destin ce mi-aruncase Dumnezeu./Rămase sufletul acasă și toata-ngrijirarea./Rămase fericirea ne-ncăpătoare în bagajul meu."(Distanțele).
Refugiul poetului în cuvânt îi dă prioritate gândului, dar și sufletului, de a se întâlni cu neliniștile și dramele celor din jur. Nu, nu este o rutină ordonată și dictată de stilul în care scrie ,dar care pare mai plauzibilă, ci este o măsură a emoțiilor repetabile zbuciumând, uneori, interiorul său, așa cum de fapt reiese și din citatele inserate în prezența notă de lectură."O flacără înșirată in forma unui dor de țară/Degeaba-n străină mare aș încerca s- o nimicesc/Iubind simt umbrele de-atunci cum greu incep să doară,/Iar vameși cinci îmi confiscară dreptul să iubesc."(Distanțele) sau "Mă duc dureri de suflet înspre voi/ și ura pentru trădători mi-aduce,/Să le strig: Jertfa să îmi dați 'napoi/ Dati-mi înapoi jertfa de pe cruce" (Chemarea)
Remarcabil la Stelian Platon este onestitatea care convinge chiar dacă, uneori, am impresia că se strecoară subtil în interiorul ființei pentru a o explora motivat fiind de micile "revolte" ale sufletului. Nu, nu tulbură evenimentele și nici ordinea lucrurilor , ci după o parcurgere atentă le descrie in permanență că fiind parte din el. Uneori emoțiile poetului nu sunt conforme cu realitatea dar trăirile repetabile , chiar îndoielnice câteodată, îi măsoară pulsul și atunci tentativa de subiectivitate crește într-un ritm alarmant. Și da, poetul, după o liniște meditativă, iese din zbuciumul lăuntric și se înalță ca un vultur peste ecoul neliniștilor și dezamăgirilor.
Stelian Platon este un poet atent la detalii care, prin până să, le înnobilează ca mai apoi, după caz, să le înregimenteze într- o stare sau alta. Pe scena lirică Stelian Platon joacă un rol bine determinat caracteristic actorilor cărora drama capătă sens și o redirecționează către mulțimea care își aplaudă suferința.
Citind ceea ce scrie Stelian Platon și văzându- i preocupările de zi cu zi, deși nu ne- am întâlnit niciodată fizic, m -am tot întrebat, cum poate un individ ca din pustietatea lucrurilor să scoată ceva viu, ceva care pulsează și care va întreține viața lăuntrică a acelora "atinși" de cuvântul său. " Necazul urcă în diagrame//Precum firul unui cântec tot mai trist,/Copiii mor întâi de-ale fi foame/O lacrimă mă-neacă, deci exist!" (Chemarea)
Da, exiști!
(Teodor Dume, membru USE)