Tata
s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă
s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșate, îmi mângâia creștetul,
apoi, "plonja" în ochii mei mari de copil și mă încuraja;"
Fiule, eu nu o să plec de lângă voi niciodată. Spune asta și fraților
tăi".
Cred că a fost singura dată când
l-am văzut lăcrimând. Sărea dintr-o stare într-alta. Uneori, cu degetele sale
lungi și noduroase, își freca tâmplele și înjura printre dinți;"Futu-i
terentișu mă-sii de viață..." Apoi tăcea. Tăcerea lui stranie îmi
împiedica vorbele. Liniștea dar și frica îmi grăbeau respirația. Dincolo de
fereastră era un spațiu în care îmi așezam gândurile și plângeam.
Nu
voiam să-l supăr pe tata. Probabil el se lupta cu tăcerile sale dar și cu viața.
Avea o pensie de 6oo lei și șapte guri de hrănit. Alteori își hrănea sufletul
cu privirile noastre. Și era fericit. Ba din când în când își creiona un plan
de lucru pentru primăvara pe care o aștepta ca pe Dumnezeu în zilele de
duminica. Seară de seară se întorcea înspre oglinda ciobită de timp, dar în
acea seară, obosit de parcă ar fi venit de departe, așezat pe căpătâiul
patului, murmura; " Înainte de Florii o să curăț fântâna, o să refac
gardul din spatele casei, o să schimb balamaua de la poartă, o să..."
Își ținea respirația ca într-o
rugă îndreptată înspre Dumnezeu. Ne privi pe toți cei cinci copii așezați după
mărime și ani pe lavița din fața sobei, apoi continuă;" O să schimb și
scândura de la pat, dacă...mă va ajuta bunul Dumnezeu".
Patul era unul din scândură cu saltea de pânză umplută cu paie și-l moștenea de
la bunicii din partea mamei.Pe ceilalți nu i-am cunoscut.
Tata nu prea era un bun creștin, dar în
momentul acela parcă interiorul său striga după ajutor. Privirea lui plecată
undeva departe developa imagini cadru cu cadru. Părea interesat de ceva
anume.Pândea dincolo fereastra cum parcă din moment în moment s-ar ivi cineva
din ceața abia lăsată.
"Vedeți, voi?", spuse
tremurând. Omul trăiește între două respirații: cea a venirii pe lume și cea a
plecării din lume...Dar țineți minte un singur lucru: Pe Dumnezeu să nu-l
refuzați niciodată. Poate că El are nevoie de mine, acum..."
În sobă ardea focul cu flacără și
din când în când vâjâia printre lemnele umede cum au stat sub streașina casei.
Se făcuse liniște, o liniște fără margini ne țintuii privirea pe chipul
bărbatului de lângă geam care se afunda tot mai mult în necunoscut. În ciuda
frigului din casă, deși din oala de lut de pe sobă ieșeau anemic câțiva aburi,
simțeam cu prin vene îmi curgea toată căldura din lume.Și parcă mă temeam de
liniște. Poate din cauza fricii sau poate a remușcărilor. Eram doar un
adolescent naiv și nici nu știu dacă scuzele mele ar fi contat în acel moment.
Păream victima neputincioasă dintr-un experiment torționar. Pielea buzelor
începea să mi se usuce alarmant de repede. M-am așezat mult mai aproape de ușa
sobei interdeschise și am privit flăcările cum se luptau cu umezeala din lemne.
Mi-am frecat mâinile apoi l-am privit pe tata. Stătea cu ochii undeva pe zare și
pufăia îndelung. După câteva minute bune s-a întors spre noi, ne-a privit
printre lacrimi, apoi a plecat...
A trecut timpul. Gura fântânii e astupată
cu o pânză de păiajeni și multe frunze căzute din nucul de la uliță, ușa de la
poarta de jos a căzut din balama, patul din camera mare e tot acolo...
Gândurile mele se tem să întrebe;
de ce, tată?
Uneori derulez secvență cu secvență timpul în care eram copil. Țin pumnii încleștați
și strig;
De ce, tată?...
