Teodor Dume: teo, micul apaș

copil fiind

 îmi puneam pe cap o pălărie

 îmbrăcam o geacă din piele

de regulă pe cea a lui tata

 și țineam în mână un pistol  făcut

din creangă de soc

 mă ascundeam în spatele ușii  

și când apărea mama săream și...poc...poc...poc...

alteori din penele de rață căzute pe lângă cuibar

îmi făceam o coroniță și mi-o puneam pe cap

 mă dezbrăcam până la piele

 luam lingura de lemn a bunicii

 o oală din tablă zincată  și începeam să bat

 până începeau vecinii să apară pe la garduri

dar eu băteam...băteam...băteam și tot băteam...

în onoarea micului apaș - că așa îmi spunea bunica –

 aprindeam  focul  și în ritm de tobe

 înconjuram căpițele  de fân ale  vecinilor

care după un timp

păreau  locomotive cu aburi

seara înainte de culcare 

mă uitam  înspre cuiul pe care tata ținea biciul

spre ghinionul meu  deseori era gol

atunci mă ascundeam  în poalele mamii

și cu degetele mici de apaș îi mângâiam buzele

era singura strategie probată care îmi salva curul de  biciul lui tata