Teodor Dume, cartea cu nr. 35

Teodor Dume, cartea nr. 35:tata îmi vorbește prin lacrimi 

ISBN 978-630-6607-42-6

Teodor Dume: poezia-joc și caruselul Timpului

„Cu un căntec de sirenă Lumea ’ntinde lucii mreje” Mihai Eminescu

Doar patinând pe suprafața noului volum semnat Teodor Dume – Tata îmi vorbește prin lacrimi (Editura Castrum De Thymes, Giroc, 2024) – , nu se va reuși necesara traversare dincolo de bariera pilonilor principali pe care volumul esteînălțat, descoperirea, disecarea și atenta analiza a detaliilor, a construcțiilor fine fiind exercițiile care sustrag, în cele din urmă, cititorul din iluzia drumului la finele căruia se presupune că nu s-ar afla nimic, că totul ar fi zadarnic și lipsit de sens – „Lumea n-are nici un sens nu numai fiindcă este irațională în esența sa, dar și fiindcă este infinită.” (1) – și demonstrează exact contrariul prin care – așa cum spunea Petre Țuțea: „Fără Dumnezeu, omul rămîne un biet animal rațional și vorbitor, care vine de nicăieri și merge spre nicăieri.” (2) – elementul divin – despre care Blaga, care îl numește Marele Anonim, ne spune că «este un „tot unitar” de o maximă complexitate substanțială și structurală, o existență pe deplin autarhică, adică suficientă sieși.» (3) – reconfigurează în totalitate tabla de șah convingând astfel că nimic din ce a trecut „dincolo” nu rupe legătura complet și definitiv cu ce a rămas aici.

Este întâlnită de-a lungul volumului o atmosferă a continuei căutări. O continuare complexă, în adânc, care nu se reduce numai la ceea ce a fost ori a celor care au fost, ci merge până într-acolo încât devine propria căutare – de aici începând, așadar, ramificația – cu întrebările specifice, cu incapacitatea de a înțelege atunci firescul, ajungându-se în cele din urmă ca cel de acum să îl cheme în ajutor pe cel de odinioară pentru a se face unul pe celălalt să înțeleagă. Practic, copilul de atunci să reîmprospăteze imaginile/amintirile de atunci, iar adultul de acum să ofere întrebărilor suspendate răspunsurile lăsate în așteptare: «Realitatea mea de azi / e a copilului din mine / care confecționa avioane / din ziarul necitit de tata / plăcut / zâmbăreț și / mereu

cu ochii pe chipul mamei / căruia îi zicea „tu mami meu” / azi stau față în față cu trecutul / și povestim / (...) / nu nu mai sunt eu / sunt / cel plecat care / nu s-a mai întors / bucuria copilului de atunci / o țin la piept și / din când în când o împrumut / ori de câte ori mă așez / pe genunchi ca să vorbesc cu mama» (din Față în față cu trecutul).

Recursul la memorie este în permanență simțit, autorul reușind prin acest exercițiu să își găsească propriul echilibru, un echilibru care nu doar îl ajută să meargă mai departe, ci unul care îl întărește să poată purta cu sine fiecare celulă care prin cei de dinaintea sa îl formează: „dimineață când am dat fuga la patul lui / să-l trag de mustață ca de fiecare dată / mama m-a așezat pe genunchi / mi-a luat capul între palmele ridate de timp / m- a privit în ochi și mi-a șoptit ca și când / tata și-ar fi continuat somnul / tatăl tău s-a dus să-l întâlnească / pe Dumnezeu / și mi-a dat de grijă să-ți spun că tu / îi vei ține locul” (din Ultima noapte cu tata).

Selectiv, la o minimă analiză pe text, același lucru se întâmplă și în cazul versului „din copilul din mine” – vizibil splendid joc de cuvinte și imagine –

care prin dublarea termenului din se indică o impusă nedespărțire de una din părțile propriei ființe, parte care a contribuit la determinarea omului de acum și contribuie în continuare la definirea sa prin răspunsurile în căutarea cărora se află – „acum aștept să redescopăr / de unul singur / lumea / în care locuiește mama ...” (din SMS fără răspuns) –, dar și în cazul unor construcții care încorporează două timpuri, unde verbul la timpul prezent – „în care locuiește mama ...” – sugerează ideea unei lumi noi, așadar a unei continuități acolo posibilă printr-o stopare aici propusă printr-un verb la trecut – „au avut o bunică ...” – realizându- se astfel un frumos joc cu timpul: „acum aștept să redescopăr / de unul singur / lumea / în care locuiește mama ... / și din când în când / le spun nepoților că / au avut o bunică ...” (din SMS fără răspuns).

Deși se angajează într-un carusel al cuvintelor și imaginilor fără a miza pe un ritm alert, Teodor Dume ocolește rătăcirea în procesul unei derulări confuze din care ar reieși doar lumini și umbre, flash-urile copilăriei propagându-se

uniform și clar fără omiterea niciunui colț al acesteia începând de la evocarea unor imagini ce astăzi ar putea părea de domeniul irealului cum întâlnim în poemul Pâine și lacrimi ori care s-au întâmplat în vremuri de demult – „Pasărea de pe pervazul ferestrei mele / are glas de om / seară de seară strânge liniștea între aripi / lovește sticla cu ciocul / dar nu-mi cere nimic / o văd clipind des / ca și cum / mi-ar înțelege fiecare gest // de afară pătrunde un miros / aspru de mucegai / și îmi intră în trupul fragil / ca o pojghiță / de gheață în toiul primăverii” (din Conviețuire) – și până la evadarea din cotidian cum stă desfășurat, de exemplu, în versuri precum „îmi acopăr liniștea / cu noapte / multă noapte / e liniște în jur / nici clopotele nu mai bat” (din În interiorul clipei). Astfel că, privite unitar, noile poeme ale lui Teodor Dume prezintă o întoarcere temporară la rădăcini, o reunire a timpului prezent cu cel rămas încremenit nu numai în curgerea sa firească, ci și în ființa care, vrând- nevrând, în ciuda tuturor lacunelor, a răspunsurilor absente, a mers mai departe fără abandonarea speranței găsirii acestora.

Trasat, bineînțeles, aici în doar câteva(!) idei, acesta este noul volum prin care Teodor Dume se păstrează aproape de cititori, el fiind, după cum am spus, un volum care se citește în adâncime, care se citește dincolo de cuvânt, care se citește în Spirit fiindcă în și dincolo de acest volum stă așezată întreaga trăire: cea care a fost, cea care este și, mai ales, cea care va fi/deveni deoarece, așa cum spune chiar autorul, „cândva ascunsesem acolo / jocurile copilăriei / pentru atunci / când / mă voi înălța pe vârful degetelor / pentru a prinde în căușul palmei / cel mai frumos măr / (...) / până atunci o să desenez o punte / între cer și pământ” (din Jumătatea de cer)

1) Cioran, Emil - Opere: Volume (1) - Academia Română, București / Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă, București, 2012, p. 133 / ediție îngrijită de Marin Diaconu; introducere de Eugen Simion

2) Țuțea, Petre - 321 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea - Editura Humanitas, București, 1993, p. 77 / prefață de Gabriel Liiceanu

3) Blaga, Lucian - Diferențialele divine - Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1940, p. 27

Cristian-Paul MOZORU

Teodor Dume, aforisme

 

Teodor Dume, aforisme

 

Teodor Dume, carte: Crucea mes, o lacrimă

 Teodor Dume,

Carte: Crucea mea, o lacrimă

(apărută recent la Editura Pim/Iași)

Coperta: Mioara Băluță )

Mulțumesc, Corina Rusu !

Mulțumesc, Mioara Băluță!

Teodor Dume, Temnița de sub rană

 Teodor Dume,

carte: Temnița de sub rană

Coperta: Mioara Băluță 

Editura: Pim/Iași

Angela Nache Mamier, Lacrimi pe altarul sufletului de Teodor Dume

Spiritualitatea lacrimilor este prezentă în aceasta nouă carte  a poetului Teodor Dume, unde asistam la aceeasi uniune a sufletului cu Dumnezeul crestin. Autorul face o mutație  crepusculară în sânul unei conștiințe de sine din ce în ce supusă unei interogații vaste adresate eului. Un abandon voinței divine  absolut natural, sincer. Versurile sunt liturgii intime pe « altarul trupului ».Manifestarile sensibile îmbracă hainele religiei , deși într-un context ascetic Lacrimile sunt fierbinți, provin din flașh-uri celeste, proprii inspiratiei ,meditatiei si moralei  poetice . Suntem în PUR AMOUR  și aceste poeme se înscriu în tradiția mistică a Bisericii …omniprezentă lacrimilor din Biblie ,dar mai ales lacrimile lui Christ din Noul Testament îndeamnă poetul spre o asumată mare de lacrimi de extaz dar și de pocăință. Viața profană este legată strâns de marea istorie a plânsetelor mistice din istoria umanității ,care cunoaște triste destine  (un ex .Maria Magdalena ,ori Pascal care  vorbeste de « lacrimile de bucurie »)

A avea HARUL  lacrimilor, conduce adesea la numeroase situații în  care lacrimile  au o valoare pozitivă. Conștiința vinelor, speranțele legate de Cer, teama de iad, propriul destin, angoasele în fața morții , etc …provoaca apariția lor  …Poetul nu le dă o formulare tragică, dimpotrivă sunt un catharsis  o forță purificatoare, semnul unei credințe profunde .(Ceea ce la Părinții greci purta numele de penthos ). La diverși  poeți  ele conduc la elevație spirituală și o detasare totală de lucrurile terestre. În Evul Mediu  se va instaura rugăciunea prin care lacrimile erau cerute, invocate : « Pro petitione lacrimarum ». La autor lacrimile devin expresia sufletului în cioburi, devin un limbaj  purificator, de grație divină ». În acest volum, a plânge devine echivalent cu «  a se ruga » ,volumul se numește (deloc întâmplator ): « Lacrimi de pe altarul trupului».(Editura: Pim,

Coperta: Mioara Băluță )

Teodor Dume, poetul care sfidează moartea

 

Daniel Marian: Preconcepte, prerogative, premoniții

Preconcepte, prerogative, premoniţii

(Teodor Dume – „Eu, Dumnezeu şi lacrima

din colţul ochiului”, Ed. Pim, 2021)

                De departe extrem, imprevizibil şi greu măsurabil, odată dezlănţuit, fenomenul elegiac  are efecte de percutor ori vârtej cataclismic. Impactul poate fi fatal celor dispuşi să rişte în proximitatea unor asemenea practici.  

               Perimetrul consfinţit, poemul de sfredelire a memoriei spiritului, cu o cuprindere obligatorie, precisă: „Eu, Dumnezeu şi lacrimi din colţul ochiului”. Altar al jertfirii şi primirii jertfei!

               Dar ce preţ este pus pe capul poetului, atunci când se îndrăzneşte pe sine, ca fiinţă devenit fapt însuşi, oarecum pe o prelungire a firului demiurgic ce poate deveni astfel perfectibil şi permanent ... „Din inima mea cresc/ şi îmbobocesc trandafiri roşii/ în fiecare dimineaţă îi ud cu lacrimi/ (ce poate fi/ mai curat şi mai pur decât o lacrimă)/ le zâmbesc îi ating pentru/ a-şi împlini culoarea din sângele meu/ şi din când în când/ le spun că/ îi voi dărui lui Dumnezeu/ pentru fiecare iubire din zi/ când îmi închid pleoapele îmi închipui că/ strâng între ele toată durerea aceluia care/ i-a plantat şi totuşi/ dimineaţă de dimineaţă/ ne atingem cu tandreţe de om/ înainte de a face asta/ îmi pun lacrima în căuşul palmei/ şi o rostogolesc dintr-o parte într-alta/ până ce Dumnezeu desparte noaptea din zi” (Gestul care desparte noaptea de zi). 

               Teodor Dume se circumscrie unei lumi acerbe, în care sentimentele apasă precum vremea rea pe grumazul impropriu unui astfel de supliciu... „În crescătoria mea de singurătăţi/ am descoperit un intrus/ uneori îmi ciuguleşte din palmă/ apoi mă priveşte tăcut/ ritualul acesta se repetă/ dimineaţa/ la amiază şi seara/ am o poftă nebună să urlu/ dar nu pot/ liniştea sângerează prin mine/ durerea îmi colorează pielea/ în oglinda în care mă privesc/ văd doar umbre/ se zvoneşte că moartea a trecut malul/ de partea cealaltă/ Dumnezeu îmi face cu mâna” (Crescătoria de singurătăţi).  

               Metamorfic, ritualul acesta al desprinderii de lumea cu ponoasele ei, continuă pe termen nelimitat, cuprinzând mereu alte şi alte forme rezonante... „Am văruit casa şi gardurile/ am întors oglinzile/ am închis uşile/ am pus cheia sub preş/ am strigat-o pe fiica mea/ în gând şi mai apoi/ pe Dumnezeu/ şi am plecat.../ în urma mea doar/ un strigăt de pasăre” (Un fel de rânduială). 

               Dispus strategic pentru obiectualizarea a două entităţi colective piezişe, ale contrariilor firii ce fără aceste disfuncţiuni ar putea fi chiar la locul ei vertical, suflul energetic al poetului decantează vibraţii nediscriminatorii dar undeva tot trebuie să se lămurească, altfel poate rămâne aşa ca un nod al destinaţiilor... „Inima mea e un adăpost/ pentru săraci/ unii vin alţii pleacă/ cei slabi par mulţumiţi/ seară de seară/ îl invită pe Dumnezeu/ la cină/ cei lacomi/ (căutători de iluzii)/ fac naveta/ între două lumi diferite” (Căutătorii de iluzii).

               Între flux şi reflux, viaţa luată la întors ca orice călătorie imperfectă, în mod firesc sufleteşte nu te poate lăsa rece, însă lăsându-te tocmai astfel şi sfărâmat şi scurs, în planul fizic acela care te înghite până la noi ordine/-i ale învierii... „Acolo unde am vrut să ajung/ şi nu am ajuns/ cineva cotrobăie/ sub albastrul decupat/ se vede Dumnezeu aplecat pe o carte/ zadarnic mă prăbuşesc pe genunchi/ şi-l rog/ să-mi spună/ de ce nu mai am timp/ dâra de nisip din trupul meu/ atinge pământul/ nu-i bai/ printre măruntaiele lui/ cerul deschide o rugă/ pentru ziua/ în care/ centrul universului/ va trece prin mine” (Doamne, de ce nu mai am timp). 

                În note caracteristice potenţând o manieră autentică, Teodor Dume perseverează conştient, consacrând o lirică  de reală amplitudine, cu priză la adepţii de existenţialism catalizat   în sonorităţi blânde ori abrupte.

Silvia Bodea Sălăjan:Un fel de neliniște

Teodor Dume, 

Pete de sânge pe umbra trupului   

 Teodor Dume scrie, sau poate ”desenează” prin cuvânt ”Urme de sânge pe umbra trupului”, un titlu cu puternică încărcătură metaforică, un titlu ce-și dezvăluie sensurile în poemele ce alcătuiesc acest volum.

            Cunoscându-l pe Teodor Dume, chiar dacă doar din poemele lui, am avut privilegiul să cunosc un poet de o sensibilitate notabilă, care scrie”poveștile cu oamenii” despre care însă spune că sunt ”cele mai nereușite” și aduce argumente în acest sens, dar argumentele nu fac decât să incite la lectură, ca cititorul, ” cu care stă de vorbă... și i se destăinuie ca unui prieten”să descopere dincolo de cuvânt o dragoste necondiționată față de semeni deoarece:” suntem la fel/ne asemănăm în toate/ suntem ca soarele care/ fără cer/ n-ar mai avea unde să apună...”( Mesagerul inimii).                  

            Temele abordate în acest volum sunt existențiale: viața, moartea, raportul eului cu divinitatea, timpul etc.    

            Lirismul este subiectiv în majoritatea poemeleor, ceea ce face din acest volum o lungă și intimă confesiune, uneori dureroasă, alteori străbătută de fiorul împăcării cu soarta, dar de cele mai multe ori poemele devin meditații, îndemnuri către sine, într-un cuvânt- solilocvii spirituale. Evocarea părinților, în special a tatălui ” ajuns la capăt de linie”,a mamei, a bunicilor,  transformă cuvântul:”  în toamne” ceea ce realizează o apropiere, poate până la identificare, între poet și cei pentru care :” din ochiul cerului picură lacrimi!” 

           Cuvântul, pentru care poetul manifestă o adevărată venerație, dă posibilitatea eliberării, devine catharsis deoarece:” motivul cuvântului meu este disperarea”. Ideile sunt dense în fiecare poem, sunt experiențe de intensitate unică:” undeva în copilul din mine/zbura un future alb/lăsând o dâră/ un fel de drum/ pe care/oamenii plecau”(Moartea , un future alb). Există aici o sugestie a faptului că moartea este parte din viață, că încă de la naștere o purtăm în noi- un itinerar fără vacanță, fără opreliște, înafara celei finale:” atât de mult m-am împrietenit/ cu moartea/ încât/i-am permis/să respire din mine!” Este oare aici un semn de împăcare? Este oare o acceptare a unui dat față de care, oricum nu avem opțiuni? Cred că versurile impun o necesitate a nepătimirii inutile, devreme ce ” așa ne-a fost dat!” Cred că puntea de salvare este apropierea de Dumnezeu, credința că acolo, la capăt, însuși Părintele Universului ne așteaptă împărtășindu-ne temerile:” Stau față în față cu Dumnezeu/îl întreb despre moartea mea/își întoarce capul/ lăcrimează și tace/ îmi dau seama că l-am tulburat…” Iată că divinității i se atribuie trăsături umane, poate tocmai pentru că omul este făcut după chipul și asemănarea Lui.  Poemele domnului Teodor Dume sunt experiențe de intensitate uimitoare în plan spiritual. Tristețea devine durere organică. Singurătatea este o lumânare ce se arde pe sine, este undeva, dincolo de cuvânt, și generează o evadare permanentă din propriul trup, pentru că ” este mult mai rea/ și mai lacomă decât moartea/ pe care/ am avut-o amantă!”(Vise, mereu aceleași)

          ”Urme de sânge pe umbra trupului” este o carte de creație și inspirație spontană, aș spune, deoarece fiecare poem pare o erupție vulcanică a unor trăiri autentice prin care poetul comunică atât cu sinele, cu lumea înconjurătoate, cât și cu transcendentul. 

                                                      Silvia Bodea Sălăjan                            

Teodor Dume, Aphorismes roumains d'aujourd'hui,Edițions,Stellamaris,France

Teodor Dume,

Aphorismes roumains d'aujourd'hui,Edițions,Stellamaris,France
coordinateur principal - Ionuț Caragea
traducteur - Constantin Frosin
préface - Jean-Paul Gavard-Perret

Teodor Dume, journaliste, écrivain et poète roumain (né le 04 avril 1956, à Luncasprie, Bihor). A fondé, en 1990, et dirigé en tant que directeur général, le journal Ecoul (L’Echo). Avec Stelian Vasilescu (et d’autres) a fondé, en 1990, la revue de culture Țara Crișurilor d’Oradea, 3e édition. A été directeur général de l’ensemble artistique Ecoul Tinereții (L’Echo de la Jeunesse) d’Oradea. A travaillé pour le Conseil Départemental des Syndicats de Bihor en tant que directeur du Club Înfrățirea (Fraternité) d’Oradea, qu’il a fondé en 1986. A partir de juin 1991, a travaillé pour la Maison de la Culture des Syndicats d’Oradea, en tant que directeur adjoint. Durant la période 1992-2013 a été directeur général du Sc. Club Teo Dume S.R.L d’Oradea.

Membre de l’Union des Ecrivains Européens, membre de l’Association des Ecrivains de Langue Roumaine du Québec, membre fondateur de WARM – l’Association Mass-media des Roumains de par le Monde, membre du Conseil Honorifique International Reţeaua Literară (le Réseau Littéraire), rédacteur de la revue Algorithme littéraire (2010) etc. Auteur de 16 recueils de poésie et aphorismes. Co-auteur pour 31 anthologies. Il a remporté de nombreux prix littéraires.

La critique littéraire roumaine le considère comme l’un des écrivains roumains contemporains les plus profonds et originaux.
*
C’e unst tout juste la pierre du gouffre d’un puits qui peut parler de la douleur de l’eau.
*
Plus on se rapproche de la vérité, plus on apparaît comme plus puissant aux yeux des autres.
*
S’il pouvait avoir ne fût-ce qu’une aile, l’homme pourrait égratigner le ciel.
*
L’entourage est simplement une grotte, où seuls peuvent respirer ceux qui l’habitent.
*
Ne prodigue pas de conseils d’escalade d’une montagne, si tu n’en as pas encore atteint le sommet.
*
Il est des fois où l’amour est l’arme la plus puissante de l’humilité.
*
Si toutes les douleurs se limitaient à une seule larme, on deviendrait très, très pauvres.
*
En l’absence de l’amour, on ne saurait pas même se dépasser soi-même.
*
L’âme de l’humain est toute pareille à l’amour, elle ne vieillit au grand jamais.
*
La sagesse mûrit, sans pour autant vieillir.
*
Quand on n’a plus de corps, on peut être n’importe quoi, ça n’a plus aucune importance.
*
LA FOI – notre seul soutien pendant notre passage sur terre.
*
La foi vous aliène des faux amis, mais vous rapproche de Dieu et de vous-même.
*
Le brouillage – deux coeurs défiant le silence.
*
La peur de l’enfer ne doit pas être le fouet qui vous mène vers la foi, mais la peur de soi-même.
*
L’amour devient une maladie incurable, seulement quand on ne sait le traiter respectueusement.
*
Si l’on n’aime pas le jardin de grand-mère, c’est qu’on a mal passé son enfance.
*
L’enfance est un conte auquel on croit seulement à l’âge adulte.
*
Toute larme a son histoire et moi je suis dans chaque histoire.
*
La vie – un labyrinthe où nous nous cachons de nous-mêmes.
*
Les enfants ne reviennent au sein de la famille que lorsqu’ils ont „froid”.
*
La foi est le remède de la compatibilité entre le corps et l’âme.
*
L’homme est le seul de taille à identifier et déchiffrer le code de la trahison.
*
La vie se mesure par le temps, et la durée de notre absence - par la mort.
*
Il est bien triste de regarder en arrière et de ne voir rien de rien.
*
Un coeur sec ressemble à s’y méprendre à un ténébreux coucher de soleil.
*
La veillesse incarne la grandeur de tous vos accomplissements.
*
L’amour est le langage commun de tout ce qui est vivant.
*
Un sourire peut colorier même les visages des autres.
*
Le brave homme est heureux alors même qu’il se réjouit du bonheur autrui.
*
Quelle triste et incommode vérité que de voir le désert de son âme.
*
La vie empêchée de suivre son cours, ressemble à un moulin déconnecté de sa source.
*
L’effondrement dans la mort est le sens unique de l’existence.
*
Sois toi-même, ainsi seulement pourras-tu démontrer que tu existes.
*
On cosmétise sa vie tous les jours pour se démontrer à soi-même qu’on existe.
*
On ne saurait acheter l’intelligence, mais simplement son produit.
*
Quand le sage se tait, son geste devient une improvisation philosophique.
*
Ce qui fait la différence entre un prêtre et un mendiant, c’est la main que chacun d’eux vous tend.
*
L’homme est une vérité que peu nombreux sont ceux qui savent apprécier.

*





On ne saurait acheter temps ni santé, néanmoins on peut en jouir.

Teodor Dume, carte: Interogatorii critice

        Teodor Dume, Interogatorii critice * Referințe, recenzii, note critice 

Coperta și tehnoredactarea, Mioara Băluță
Editura, Pim/Iași, iunie 2021
Coperta color cât și o parte dintre paginile din interior
Pagini 127

Cele câteva note critice sau de lectură din cartea de față le-am reunit într-un suflet comun și le-am contopit cu stările create în momentul lecturării textelor autorilor aci prezentați. Și le mulțumesc pentru asta pentru că mi-au permis să pătrund în profunzimea lor, nu cu tehnici profesionale de analiză, ci cu sufletul.
Așadar, în rândurile de față , nu voi face, în mod special, referiri la tehnicile scrisului, la neglijențele sau accentele stilistice sau la alte artificii punctate ca reguli, ci voi indica și permanentiza (din perspectiva cititorului) sursa gândirii care creează spațiul de înțelegere a relației dintre autor – cititor și nu dintre autor – critic, cu atât mai mult cu cât am intrat în intimitatea creațiilor unor autori de mare valoare, ca; Gheorghe Grigurcu, Daniel Corbu, Nicolae Silade, Ionuț Caragea, Daniel Luca, Mioara Băluță, Ottilia Ardeleanu, Gina Zaharia, Sorin Cerin, Marin Voicu, Ștefan Popa și mulți alții, la care am alăturat (făcându-le onorabilă alăturarea)și nume mai puțin cunoscute, dar care marșează , cu tact și pricepere, pe drumul literaturii. Ori iată și nume care se află la început de drum și pe care le-am detectat ca fiind notabile în formarea detașamentului de exlporare a frumuseții din cuvânt; Alin-Claudiu Baciu, Radu-Alin Balaj și Alexandru- Eusebiu Ciobanu.
Cartea reuneşte note de lectură asupra unor texte selective din cărți scrise de diferiţi autori, cu vârste diferite, în perioade diferite. Punctând, uneori, și valoarea Om, (în cazul lui Gheorghe Grigurcu, și nu numai) am căutat să duc o paralelă între Om și creațiile lui..
Cu siguranţă că și numele acelora, aflați la început de drum, va deschide căi înspre un viitor literar, iar altele, ca într-o joacă de copil, îşi va acoperi amintirile stând în spatele singurătăţii încercând să-şi cosmetizeze anii prin care au trecut. Totuși le rămâne mândria de a sta alături, în acestă carte, de mai marii literaturii române, cotați ca unii dintre cei mai de seamă scriitori din România.
Scrierile de aici, în mare parte, sunt amănunte ale existenţei, realităţi care clădesc o personalitate. Originalitatea construcţiei constă în libertăţile sentimentale şi uneori în discursul confesiv al unor autori în dialog cu sinele sau cu realităţile din jur.
Cert este că tot ceea ce am detectat, citindu-i pe autori, se desfăşoară sub expresia unor trăiri la tensiuni maxime.
Etalarea stărilor şi sentimentelor susţine atmosfera interioară a cuvintelor care ne recheamă pentru a ne delecta sufletul.
==============================

Teodor Dume,

Teodor Dume, un poet dedicat suferinței pe care o aduce la rang de Dumnezeu

 Teodor Dume, un poet dedicat suferinței pe care o aduce la rang de Dumnezeu

        Spuneam mai demult, referindu-mă la cartea Azil într-o cicatrice, că ”Teodor Dume este unul dintre poeții care a avut de la început un stil original și foarte personal de scriere, pe care, în ani, l-a rafinat, dar a rămas neschimbat, ca tematică și viziune poetică, calitativ conferindu-i originalitate. A găsit propria formulă sacră a poeziei sale, grație sensibilității și talentului său liric.(…) Durerea devine vitală. Nu știu a mai fi citit un poet atât de dedicat suferinței să o aducă la rang de Dumnezeu. Ești unic,Teodor Dume!.”

        Citind volumul, Moartea, un fluture alb, autor Teodor Dume, mi-am reconsiderat convingerea că poetul e doar inspirat de Thanatos, viziunea simplistă a morţii sau de oximoronicul arhetip Viaţă- Moarte. Mi-am recăpătat înţelegerea versului său, în pondere negru, e adevărat, dar am adăugat sensuri noi de interpretare. Unul ar fi că biografia reală polarizată între copilărie şi pierderea părinţilor exercită asupra versului său o presiune imaginativă aparte, fondată pe realităţi trăite şi captată acum ca spaţialitate şi ereditate conştientizată.

 “în locul în care bunica mea creştea linişti”, “locul din care nu fug niciodată, copilăria”, “printre lumânări stinse”, “puţinul din adolescentul din mine a rămas acolo”, ”tată, de ce m-am născut?”- sunt doar câteva titluri în sensul enuţat.

               Al doilea argument de adăugat ar fi că discursul ondulează nonfictivul existenţial spre blajinul accent al solitudinii asumate. 

(noaptea ca un ghemotoc de ziare vechi 

sau cealaltă jumătate de viaţă ce trece prin mine )

“am ochii mari poate sunt sensibil/ sau poate am devenit/ prea complex/ nu ştiu/ înăuntrul meu e strâmt/ nimeni nu intră nimeni nu iese/ e o lume numai a mea/  cu reguli stricte/ numai că nu-mi dau seama cine/ a trecut ultima oară prin mine”

           Poezia lui Teodor Dume nu are nevoie de o decodare, este un aide-memoire pentru repetabila stare de târziu, fragmentele vieţii amintite în reverii sau meditaţii au resemnarea acceptării declinului până unde Thanatos devine familiar, devine adevăr, ca un drum fix al poeziei-destin.

(moartea, un fluture alb) 

“undeva în copilul din mine/ zbura un fluture alb lăsând o dâră/ un fel de drum  pe care/

oamenii plecau...”

Cristina Ștefan, membru U.S.R

Nicolae Silade, între marile proiecte ale ființei, în general, şi cele vocaționale de identificare a sufletului

       

La Nicolae Silade cuvintele, prin senzualitatea lor, amplifică activitatea simțului tactil alăturându-i și rolul  de a sensibiliza sufletul ca mai apoi să poată interacționa cu celelalte componente ale trupului. . Acea tensiune subtilă sălăsluieşte  ìn ìntreg sufletul și ca drept recompensă  contribuie la crearea unor  noi punți de legătură  ìntre trup şi minte, angrenând, în acest fel, un întreg absolut. 

         A- l poziționa pe Nicolae Silade într- un anumit unghi în spațiul literaturii e ca și cum ai avea curajul să- l apostrofezi public pe Dumnezeu pentru fărădelegile tale. Știm bine că Dumnezeu este partea nevăzută din noi și că disponibilitatea lui  este veşnică atât timp cât partea umană este percepută ca pe ceva sacru .Privindu- l pe Nicolae Silade, din unghiul meu de vedere, aşezat pe cel mai de sus palier al literaturii, nu  îndrăsnesc să mă aşez decât lângă  umbra frumuseții cuvântului său. Iată de ce Nicolae Silade, prin creațiile sale, se identifică, fàră greş, cu viața, şi la rândul său, prin metode viabile, identifică fiecare părticică a sufletului.

Spun asta, pentru că am avut privilegiul, de la o vreme încoace, să însoțesc, "sub acoperire", fiecare scriere ce poartă semnătura, Nicolae Silade. Şi pentru că mă pot autoproclama " fan" Nicolae Silade ìmi permit să-l diagnostichez, din punct de vedere literar, ca fiind unul dintre scriitorii care, ìn momentele de explorare lăuntrică, uită de sine şi ìşi smulge  bucăți din suflet pentru a ni- le dărui nouă tuturora, chiar şi acelora care au aruncat primii cu piatra.

        Nicolae Silade este un pervetit irecuperabil care ìşi găseşte plăcerea şi satisfacția âîìn durerea cuvintelor. Şi totul doar pentru a descoperi rolul sacru al sufletului. Sub incidența acestui gest autorul caută să separe trupul de suflet ca mai apoi să reconstruiască acea punte care ìl va ajuta sà traversezeî ìnspre imaginarul unui întreg binecuvântat al ființei.În faţa mea am părți din sufletul său pe care şi le- a aşezat pe palme şi mi le- a dăruit prin cartea sa  "everest". O carte cu un format altfel decât cele cu care ne- am obişnuit, 143 de pagini pe care sunt alocate 49 de titluri. Carte elegantă, prin ținută şi conținut, apărută la binecunoscuta editură, Brumar din Timişoara, ìn 2020. O contribuție aparte, la  reuşita acestei lucrări, au avut-o: Loredana Tîrzioru  (editare şi copertă), precum şi Alina Guțuleac (tehnoredactare).

O carte "care ìi fac pe oameni să se bucure să se întristeze când minunele / se înşiră una după alta şi înăuntru şi afară unde copiii nu mai ştiu să/ rămână copii unde oamenii nu mai ştiu să fie oameni" (printre troiene şi troieni), pag. 93. Citind cartea te trezeşti absorbit cu totul de ființa din lăuntrul cuvântelor în care a găzduit deopotrivă: lumina,întunericul, fericirea, tristețea, dragostea a acelui cuvânt "mama", dependența de ființa care a hărăzit lumea prin care va trece înspre o altă lume "ìn copilărie iubeam deopotrivă lumina şi întunerucul (...) acum lumina are alt înțeles iar întunericul acelaşi/ şi fie că  ìnțelegem fie că nu soarele tot răsare  şi nicio noapte nu e nesfârştă" (lumina şi ìntunericul),pag.56/57.

Şi cum să nu ți- se interpună, în calea oricărei pete de întuneric, lumina din sufletul mamei! "pe mama o chema elisabeta nu nu e regina angliei dar e frumoasă(...)e altfel(...)mă sună mereu şi- mi citeşte din/ biblie şi are o oră a ei pe care o ține ascunsă o oră a ei  ìn care se ascunde/ o oră de taină o oră de dragoste ìn care numără toate orele lumii / până la o nouă ìntâlnire cu mine şi ìn ora aceea ìşi mută pe ascuns toate irele/ adunate şi ìn ora aceea trăieşte ca  într- o casă nouă într- o lume pe/ care lumea de azi nu o cunoaşte"(elisabeta),pag.53/54.

        Nu, nu pot să nu îmi caut lacrima pe care am scăpat- o citind acest text şi în care să nu ìl caut pe Dumnezeu să-l rog să vegheze asupra tuturor mamelor  de aici  şi a acelora plecate, poate mult prea devreme. 

        Ştiu că sufletul lui Nicolae Silade este unul autentic, dovadă firimiturile existenței sale. carantinându-le, preventiv, între coperțile acestei cărți. Spun "preventiv" nu ca măsură de detenție, ci de prevenție pentru a le proteja  până la găsirea  celui mai bun confort în sufletul cititorului. Elementele componente ale fiecărui text de aici sunt filtrate  cu grijă şi mai apoi controlate sub aspectul emoției pe care o produc, fie chiar şi printr- o simplă atingere a cuvântelor: mamă, lumină, ìntuneric, dragoste, răsărit, bunătate, pâine, apă, dureri, oameni, trăiri şi fapte.

Explicația folosirii acestor cuvinte (liantul dintre trup şi suflet) vine din naturalețea ființei, din exprimarea simplă care imunizează în timp ce şi menține tensiunea dintre stări şi o face credibilă. Poate că rafinamentul existențial consolidat odată cu trecerea anilor il fac pe autor să se supună adevărului absolut, un adevăr care îi va implini trecerea prin viață.

        Ceea ce am constatat la Nicolae Silade, şi imi place acest aspect, este raportul dintre cantitate şi calitate, modul in care ocoleşte, cu tact, procedeele ermetice folosite de unii care se învârt in jurul cuvintelor tehnice, reci, robotizate,  fără acoperire valorică, din punct de vedere literar, încadrându- le, zic ei, ca opțiune de redimensionare a scriiturii "noii generații".Da, atàt timp, zic eu, cât sufletul creează frumusețea umană şi nu reziduurile de pe fundul lui, vom avea "hrană" pentru toată perioada existenței omului pe pământ. Nu o spun numai eu, ci o spune chiar  şi autorul, sub o altă formă, "eu prefer să locuiesc (...) într- o casă de 4x4 cu un frigider  într- un colț  şi un calorifer in altul/ pe malul unui râu de munte sau la marginea mării / eu prefer să locuiesc in mine însumi" (everest v),pag.16.

Da, aceasta este lumea pe care Dumnezeu a populat-o cu oameni "după chipul şi asemănarea Sa".Revin, totuşi, la cuvintele lui Nicolae Silade,"incepe realitatea cine al cui vis este cine a visat  pe cine şi cine a fost/ viu în vis și cine este viu în realitate  în realitatea care este tot / un vis"(o realitate de vis),pag.107. Nu- mi permit să definesc sau să redefinesc poezia lui Nicolae Silade, ca fiind o poezie hermeneutică dacă alții nu şi-au permis, dar imi permit să declar că am sesizat valoarea ca simbol al interpretării vieții, bine conturată în tot ceea ce scrie Nicolae Silade.

        Aş fi vrut să consemnez discret delicatețea cu care Nicolae Silade îşi stoarce emoțional sufletul , dar având la îndemână doar opțiunea "cititor" ori  "consumator" al frumosului din cuvânt, m- am limitat doar la " materia primă" pusă la dispoziție de către însusi autorul prin volumul " everest" şi prin încă câteva volume de autor pe care am avut şansa de a le citi, fără să mai contabilizez aparițiile in revistele de cultură care l- au găzduit.

        Vorbind aceeaşi limbă, care ne călăuzeşte pe drumul literaturii şi care ne uneşte sufleteşte,  voi incheia cu un citat dintre copertile " everest"- ului, care ori de câte ori il intorci sau il rostogoleşti, cu acesaşi inţelepciune, găseşti cheia sub preşul din faţa uşii, ceea ce inseamnă incredere, recunoştință,şi sinceritate, "era atât de intuneric pe pământ / că m- am gândit să vin şi eu/ să fac lumină" , pag.87

Teodor Dume, membru U.S.E

Teodor Dume, carte: Anacronisme erotice / Falsificatorul de sex -III -

 Dacă prin cele peste 26 de volume publicate până acum, v-am obișnuit cu stilul dumian, iată că, voit, în Trilogia de față: (În lanul cu maci, Fluturele din spermă și Falsificatorul de sex), am deviat de la temă și m-am axat pe stările specifice unei vârste tulburi, dezvoltate într-o comunitate timidă, și poate limitată, datorită convingerilor moral-creștine. Indiferent de convingeri și moralitate adolescența poate fi definită ca pe o perioadă tulbure din viața unui individ, ba chiar o perioadă de insatisfacție și nesiguranță. Perioada de transformare fizică este un câmp tensionat cu multe frământări interioare, sau mai bine zis, este o autoizolare. Stările adolescentului sunt unice, el trăiește in universul său lăuntric ca un rege fără supuși. De aici se trage limbajul colorat dar și trăirile individualizate, uneori mult prea interiorizate, adică o luptă cu el însuși. Alteori dorința de integrare și asociere în găști devine inevitabilă, ceea ce duce la o tulburare formală de comportament. Poate că numai citind cu răbdare și uitându-vă după anii adolescenței, veți putea înțelege ceea ce am vrut să spun în această Trilogie. Evident că vă veți întreba de ce Teodor Dume a renunțat la stilul său original și binecunoscut. Ba, unii mă vor blama, din varii motive, 8 | P a g e chiar și personale, învinovățindu-mă de o „ratare” a unei scrieri erotice acceptate de canoanele genului. Greșit! „Ratarea” închipuită este de fapt o parte din viața cantonată într-un trup de adolescent fericit în lumea sa de vis. O lume în care fiecare dintre voi v-ați simțit trăind în trupul unui Făt frumos sau al unui erou dintr-o poveste interminabilă. Evident că nu am pretenția că am scris un text erotic agreat de către cei mai mulți, dar în sinea mea am scris istoria unei vieți la care nici eu nu mă voi reîntoarce vreodată și nici voi, cei care azi v-ați luat mult prea în serios rolul de adult, un adult care „ține în deget” morala creștină. Așadar, valoarea textelor din această Trilogie nu are și nici nu poate să aibă, în viziunea unora, una literară specifică genului. Valoarea acestor texte este supremă dacă o voi folosi ca element de identificare a ființei. În primele două părți din Trilogie (În lanul cu maci și Fluturele din spermă), am încercat a mă motiva și nicidecum a mă scuza, reliefând partea neînțeleasă, moral vorbind, a aceea ce numim sex sau relație sexuală. Rolul sexului, după cum se știe, nu este numai pentru împlinirea unor nevoi fiziologice, necesare. Acest aspect, al moralei creștine, din punctul meu de vedere, nu este interpretat corect deși viziunea asupra sexului ar trebui să fie una realistă. Nu o să vorbesc despre negarea acestui aspect, ci o să dau frâu liber simțămintelor pentru a putea defini, în particular, ceea ce nu s-a putut defini la timpul potrivit. Istoria, Biblia, cât și studiile făcute pe această temă, încă tabu, ne arată că sexul deține una dintre cele mai importante P a g e | 9 funcții ale corpului uman. Dar ce ne facem cu cei care încă îl mai consideră parte rușinoasă și murdară a existenței? Contrar acestor păreri, chiar Biblia ne spune că sexul este o binecuvântare. Desigur că moraliștii găsesc tot felul de „chichițe” pentru a susține acea parte „rușinoasă și murdară” a sexului. Iată de ce vin în întâmpinarea cititorului argumentând că receptivitatea individului față de sex recomandă o educație deschisă, principială, bazată pe studii și înțelegere și nicidecum pe o tăinuire (sau o nerecunoaștere a aceea ce există), în vederea unei așazise „protecții” a adolescentului sau a individului în general. Vina mea, dacă se poate considera vină, parcurgând toate textele care fac obiectul acestei Trilogii, se naște din dorința de a vă readuce în prezent acea părte din voi pe care, din varii motive, ați ținut-o departe de ochii celor mulți, poate chiar și față de voi înșivă, datorită comportamentului moral impus de părinți, dascăli, religie sau alte împrejurări. Intenția mea nu este și nici nu se vrea o scuză pentru că nu am de dat socoteală nimănui, ci se vrea mai degrabă o acceptare a „înțepăturilor” morale care probabil o să mi-le faceți fără a se ține cont de context. 

Mă întorc, totuși, la ceea ce îmi definește ființa și existența. Și o fac printr-un aforism ce-mi aparține: „Dumnezeu nu judecă, nu pedepsește, 

El doar crează posibilități și oferă înțelepciune 

în așa fel, încât 

fiecare să poată ajunge la propriul său adevăr” 

teodor dume

Teodor Dume, carte: Anacronisme erotice / Fluturele din spermă -II-

 Cartea de față, Fluturele din spermă, este al doilea element care compune Trilogia Anacronisme erotice și-l precede pe ce de-al treilea intitulat, Falsificatorul de sex. De fapt e o continuare a evenimentelor întâmplate într-alt timp și așezate mult prea devreme într-un trup adolescentin, fragil datorită complexității transformărilor care au loc în această etapă a vieții. Posibil ca unele dintre gurile rele o să mă învinuiască,( ba chiar să mă înțepe), pe ascuns, de schimbare de stil și de nerespectare a canoanelor acestui gen de scrieri erotice. Nu, nu mi-am schimbat stilul și nici forma de scriere, ci doar tema. De altfel nici nu mi-am propus să scriu texte erotice, ci doar să le dau o tentă erotică, având în vedere că marea majoritate a textelor au fost scrise în anii în care fiecare visam Ilene Cosânzene și Feți frumoși. Recitindu-le am simțit că acolo a rămas o părticică din mine, iar partea lipsă se regăsește în povestea acestor rânduri. Sunt sigur că și partea lipsă din voi o regăsiți în povestea acestor texte. Și dacă nu ați recunoaște ar fi ultima voastră minciună ținută ca pe o taină până în ultimile clipe de viață. Am recurs la această modalitate de a mă reîntoarce în adolescență (unica stare sinceră dintr-o viață de om), nu pentru a mă da în spectacol și nici pentru a crea subiecte de analiză, (să nu zic de bârfă), sau oarecare facilități acelora care cred (ei) că se află pe cel mai de sus palier al literaturii, ci pentru a consolida ceea ce nu s-a putut în acele vremuri prinse între baierele moralității creștine. Da, 8 | P a g e acesta e un adevăr imuabil cu prestanță și în zilele de azi. De ce?. Pentru că cei care caută afecțiunea și nu o găsesc recurg, uneori, la metode ajutătoare, folosind ca și monedă de schimb sexul, tocmai pentru a atrage atenția și a se evidenția.înaintea altora. Această tentație sexuală nu dăunează în momentul în care încerci să descoperi o parte din tine pe care nici nu știai la ce folosește. Intervenția mea nu propune o lecție despre sex, ci motivează cauza devierii, de moment, a scriituri dumiene. Folosind în unele texte cuvinte uzitate în vorbirea de stradă a găștilor de cartier, nu înseamnă că dezonorez trupul sau sufletul unei ființe supuse moralei creștine. Doresc doar a vă readuce acele stări care în adolescență v-au tulburat, bucurat sau satisfăcut, într-un fel sau altul. Toate acele modificări ale trupului, azi, sunt detalii pe care încercăm a le înțelege și ale transmite generațiilor care au nevoie de un comportament sănătos și de o viață sexuală normală acceptată de familie, colectivitate, religie și de înțelegerea ta cu tine însuți. Spuneam, în prima parte a Trilogiei, că „vinovăția” de a intra, prin scris, în intimitatea altora mi-o asum pentru că toate „fazele” descrise fac parte din „mișmașurile” adolescenței. Și așa este!.

 Iată și o motivație definită prin acest aforism:

 „Sexul e partea din tine care te poate ține prizonier în închipuirea altuia atât timp cât nu-i facilitezi atingerea” 

(teodor dume)

Teodor Dume, carte: Anacronisme erotice / În lanul cu maci -I-

  Trilogie: Anacronisme erotice      Teodor Dume, carte

Anacronisme erotice:
În lanul cu maci - I -
Ed. Pim/2020
Coperta şi tehnoredactarea:
Mioara Băluță!

Cartea se află la tipar, ed. Pim/ Iaşi
Face parte din trilogia Anacronisme erotice, urmată de încă 2 cărți ( elemente componente) care le voi posta pe parcurs.
Este un alt fel de scriere, păstrând acelaşi stil( dumian) dar cu o tentă aparte datorită faptului că textele au fost scrise în perioada anilor 1970- 1980. Deci, în adolescență dar cosmetizate acum când nivelul percepției despre sex, exprimare şi aventurile adolescenței a crescut.

Nota autorului:

În lanul cu maci -I-, Fluturele din spermă -II- și Falsificatorul de sex -III -, sunt componente ale Trilogiei Anacronisme erotice. în care, pe lângă
cuvintele cu care v-am obișnuit, am folosit și expresii vulgare (josnice și nu prea) care ies din anumite comportamente în împrejurări de trăire intimă. Deși uzuale, în vorbirea liberă de „gașcă”, nu se recomandă persoanelor pudice, sensibile, care nu au înțeles, nu înțeleg și nici nu vor înțelege o lume mereu în mișcare. De asemenea nu se recomandă nici acelora prea plini de sine care au sufletele îngreunate de reziduurile trecutului.
Unele texte, chiar dacă nu sunt erotice, așa cum s-ar fi
așteptat unii, și nici nu respectă canoanele scriiturii de gen, în opinia mea, duc înspre o tentă erotică, altele înspre cea sexuală și s-ar putea să lase urme pe gândirea acelora sensibili și cu o educație aparte...
De fapt cartea nu se adresează unei terțe persoane sau colectivități ci unei (sau mai multor) stări din ciclul unei vieți numit adolescență ori tinerețe și pe care l-am
supus judecății timpului, unui timp carnivor, înrămându-l
într-un tablou la care mă reîntorc și îl privesc ori de câte ori mă întreb: cine am fost (sau ați fost), cum am trăit (sau ați trăit) și cine sunt (sau sunteți). Ruptura aceasta din trup, pe care noi toți am pierdut-o pentru totdeauna, ne face, din când în când, să ne oprim și să ne uităm la ceea ce am fost și la aceea ce a mai rămas sub cicatrice. Adică un „nimic” înfofolit într-un înveliș al amintirilor pe care timpul ni l-a dezintegrat.
Și cât de dureros este când scormonești în adâncul sufletului și nu găsești nimic...
De schimbat nu mi-am schimbat stilul. Ceea
ce veți găsi în această carte este doar o anexă. O scriitură
anexă care se regăsește și în volumul Fluturele din spermă,
conceput simultan cu cel de față, În lanul cu maci. De
asemenea, dacă timpul și Dumnezeu îmi vor fi alături, acest
stil se va regăsi și în romanul (în lucru) Îngerul negru.
Cartea de față (opusul celorlalte 23 de volume care poartă
semnătura Teodor Dume) s-a născut nu pentru a sensibiliza
sau deranja pe cei care dorm cu biblia sub cap și nici pentru a da verdicte legate de modul în care este perceput și absorbit sexul în sine sau un act sexual consumat sau nu, ci din o oarecare revoltă interioară iscată în anii adolescenței, și de ce nu chiar și în anii adolescenței de acum a unora. Fiecare dintre noi, indiferent de religie, etnie, orientare sexuală sau educația din familie, școală sau din societate am „gustat” din amărăciunea sau dulceața acrișoară a adolescenței.
Textele au fost scrise în anii 1970-1980 și cosmetizate acum, pe ici-colo. Și pentru că mă regăsesc în adolescența de atunci, pe care am purtat-o necondiționat, am ținut să mi-o aduc în realitatea de acum pentru a-l vedea pe cel care am fost atunci și (în oglindă) pe cel care sunt acum. Nu voi descrie în detaliu actul în sine și nici motivația scrierii mele, ci voi puncta. De aceea, între coperțile cărții, veți găsi, pe lângă expresiile care incită, și intenții consumate benefice unora și de defăimare a altora (deși în dragoste nu poate să existe victime ci doar părți care tolerează sau acceptă condiționat sau necondiționat sub presiunea unor favoruri ori impulsuri astfel de practici asociate vârstei). „Vinovăția” de a intra, prin scris, în intimitatea altora mi-o asum pentru că toate „fazele” descrise fac parte din „mișmașurile” adolescenței, din amestecătura necontrolată a stărilor de care unii am avut parte iar alții mai puțin sau chiar de loc. Prin gestul meu nu am făcut altceva
decât să intru în starea adolescenței rătăcite prin ceața anilor și să o transpun sau să-mi imaginez cum poate fi „ciuntită” sau consumată, o relație emoțională intimă printr-un comportament sexual defectuos care poate periclita, sau nu, inocența și sănătatea individului.
Dar să nu uităm, așa cum am mai
spus, că
sexul e un turn din care privești viața ca pe o iubită
pe care o mângâi, și o exciți până alunecă din palma ei o altă
viață.

teodor dume


Timidul dintr-a noua

poate că porecla îmi vine dintr-a noua
păream că sunt un ciudat
dar nu eram
păream băiatul fără țigări și fără o iubită
dar nu eram
păream băiatul care nu-și făcuse temele
și îi era frică să copieze
dar nu eram
păream băiatul care nu fugise
niciodată de la ultimele două ore de curs
dar nu eram
păream băiatul care nu se masturbase niciodată
dar nu eram
păream băiatul care nu văzuse un sân de femeie
dar nu eram
sau poate că eram câte puțin din fiecare
eram doar băiatul cu sufletul bătut în cuie
pe o cruce mult prea mare și grea
pentru un trup firav de copil
eram doar băiatul cu trupul subțire ca o vergea
și ochii ademenitori
adânci ca două tunele
pe care Dumnezeu l-a cioplit după chipul
și asemănarea sa

Teodor Dume, carte: Dumnezeu tăcut ca o lacrimă

https://www.poezie.ro/index.php/press/14148929/Teodor_Dume,_carte:_Dumnezeu_t%C4%83cut_ca_o_lacrim%C4%83
Editura Pim/ Iași, 2020

Autor: Teodor Dume
Tehnoredactare: Mioara Băluță
Coperta: Mioara Băluță
Cartea cuprinde 151 de pagini alb - negru
Format 13/20,6

„Unul dintre poeții adevărați și profunzi din
peisajul liric românesc de azi este Teodor Dume.(...)
Teodor Dume și-a construit cu migală, cu o
știință a fiziologiei poemului și o formulă originală un
univers liric inconfundabil. El impune în poezia
ultimilor decenii o mitologie proprie, fiind unul dintre
cei mai profunzi poeți de azi.(...) Pentru mine, cel care
pledez pentru menținerea poeziei române în metafizic
și nu în joculețe lirice exterioare, descoperirea lui
Teodor Dume e o bucurie, iar lectura acestei cărți, o
sărbătoare. Pentru că, poet al profunzimilor, al
spectacolului ființial, poetul în discuție este
constructorul unui univers liric magnetic, original.”

(Daniel Corbu,în cartea de critică: Escale în Panteon de la Dosoftei la Vișniec, Ed.Princeps Multimedia/2019)



Ultima noapte cu tata

nu am aflat niciodată de ce tata
plângea în somn și de ce
își ținea mâinile sub cap în aceeași poziție
noapte de noapte
poate că mamei i-a șoptit
înainte de a stinge lumina
când îi cosea buzunarele
găurite de timp
de câte ori îi săream la gât
seara înainte de culcare
lăcrima și
în răstimpul dintre lacrimi
mă strângea în brațe
dar niciodată
nu mi-a spus te iubesc
îi tremurau mâinile și vocea
ori de câte ori
încerca să-mi vorbească și
deseori își schimba vorba
cu o întrebare
ai mâncat...

în ultima seară când ar fi trebuit
să-l văd cu mâinile așezate sub cap
avea mâinile încrucișate peste piept
și dormea
dimineața când am dat fuga la patul lui
să-l trag de mustață ca de fiecare dată
mama m-a așezat pe genunchi
mi-a luat capul între palmele ridate de timp
m-a privit în ochi și mi-a șoptit ca și când
tata și-ar fi continuat somnul:
tatăl tău s-a dus să-l întâlnească
pe Dumnezeu
și mi-a dat de grijă să-ți spun că tu
îi vei ține locul

Ionel Bota: Poezia lui Teodor Dume între temele primordialului și propria geneză

Ionel BOTA

Resuscitări, supraviețuiri, autenticism.
Poezia lui Teodor Dume între temele primordialului și propria geneză

Numai în literatură, spune critica, deconstrucția e pozitivă, eul creator/creativ fiind cel ce sancționează, după ce negociază, ipostaze ale deciziilor neașteptate privind de-compoziția imaginarului. Dar de-construcția pozitivă e la ea acasă în mai toate literaturile lumii contemporane iar temele provocărilor poeziei – la cele en vogue, ca să zicem așa, mai alăturăm reducțiile edificării, ambiționarea indistincției, consacrarea afecțiunii ușor intimizante ca maximă vizibilitate într-un discurs contrabalansat de utopia agonică – plusează en abyme experimentul ordinii vernaculare. Eul liric e tot mai reticent tentaculelor melancoliei, însuși demersul sugerând o permanentă așteptare. Așadar, obsesia poemului vizionar e peste tot arcana autenticismului sever.
La noi, unde „stratigrafierea” promoțiilor post 90 a îngăduit adeseori afirmarea adolescenței punk, vârstnicii nu dau semne de oboseală, ei sunt activi, jucând și la două capete: fanfaronadă grațios-abrazivă ori ecranare oniric-grotescă a stării de poezie. Un poet atent la propriile subtilități, ca o instanță cerebrală, cu un ritm specific în aparițiile editoriale, este Teodor Dume. Ciudat, oricât am crede că survine la un moment dat clacarea și deriva, cărțile sale, care apar la intervale scurte de timp, sunt fiecare în sine mostre de strategie particulară/particularizată. Fiecare din aceste volume devenind jaloane în sine ale unei ascensiuni valorice care, oricât ne-ar contrazice destui chiar acum, trebuie luată în seamă dacă vrem să știm cu adevărat ce se mai întâmplă la ora actuală cu poezia românească.
Iată, de pildă, Moartea din vis (Iași, Editura PIM, 2020, 154 p.), e o carte iscată din acest autenticism obsedant. Dar cartea aceasta este, cum s-ar zice, grea de poezie. Încărcătura lirică indică o experiență matură, ecranarea imaginarului având ca fundamente un onirism evanescent („dincolo de orice tăcere/e-ntuneric și nici un cer/umbrele adorm într-un fel anume/ca și când/nu ar fi existat atingeri//aciuit în primul anotimp/după naștere/îmi desfac singurătățile în șuvițe lungi//pe palmele mele goale au mai rîmas/doar urme de fluturi”) dar și candoare de ingenuu mai mereu aflat în priza convertirilor. Partitura ține, e drept, de cotidian, de evenimențialul sincopat, dar unitatea de măsură e, totuși, metafora. Dinamicile discursului liric perspectivează, mai degrabă, o adâncire în sine, ființa supraviețuiește visând, scriind, imaginând, scenariile, uneori decerebrate, țintind distopic ritmările intemperantului psihedelic. Febricitatea sintaxei lirice nu complică nici codul, nici mimata depersonalizare. Jocurile eului – un eu opresiv, totuși, față cu o lume dementă - amestecă, desigur compensativ, planurile simplității fade, edificate din registrul discursului, orchestrează un suprarealism pliat pe inițiala fanteziei, condiționată și ea de starea personajului: „în fiecare duminică/la biserica albastră/slujba începe la nouă fix//Dumnezeu mereu pare grăbit//îmi șterg ochelarii/iau biblia și plec//între două rugăciuni/cineva îmi spune că Dumnezeu/trăiește prin noi//deși nu s-ar fi cuvenit/să vorbesc despre asemenea lucruri/i-am răspuns//dacă eu sunt poarta spre cer/și Dumnezeu este calea/atunci copilul meu va fi/consistența trupului sau/șoapta morții trupului meu?/o bucată de liniște oprită între noi/scurta dangătul clopotului//poate din pricina asta încercând/să-mi descâlcesc nodurile din viață/am tăcut...” (Poarta spre cer, p. 115-116).
E multă coerență în delirantul dualism realitate-visare. Un continuum constitutiv e supus destul de brutal imprevizibilului, dar nici un element nu e dislocat violent din alcătuirea întregului, nici o „rătăcire” nu consemnează inadvertențe ale eului liric. Melancoliile sunt incinerate prin enunțare, practic (,azi-noapte mi-am dus iubita acasă/o să locuim în acest anotimp/pentru o vreme și/în aceeași casă/o să dormim în același pat/din când în când/tăcuți ca păianjenul din colț/o să facem dragoste și copii/ne vom îmbrățișa tristețile ne/vom mângâia în gol/vom număra pe degete orele/rămase neatinse/cineva ne va ademeni prin semne/va fi singura noastră noapte în care/nu ne vom striga pe nume//privesc din mijlocul emoției/și tac//oare ce nume să-i dau/singurătății mele...”), nici o dulcegărie nu sabotează ritmările figurativului lăuntric. Uneori, funambulescul, și el bine mimat, pare să fie nimic altceva decât refuzul salvării artificiale a ființei, emblema spiritualului se redistribuie în ciudate stigmate, realitatea imaginară inducând sensibilitate exorbitantă deschiderilor vizionarului.
Nu este scutită poezia aceasta de o tensionare gripată, convulsivă. Dintr-un cadru în alt cadru, poemul are un traiect in crescendo, lumea/realul trece prin stări de estompare, volatilizare, contorsiuni ale imaginarului dau un statut de ambiguizări peremptorii plonjeurilor eului în universuri meta-lirice. Antinomii diafan-lugubru întâlnești la tot pasul și ele fac parte din zestrea stilistic-estetică a liricii lui Teodor Dume. Histrionismul discursiv explodează, însă, în fluidizările stilisticii („nici chiar moartea nu doare/mai tare decât dorința/de a iubi sau/a fi iubit”), furia existențială determină dislocări semantice. Intarsii fictivizante impun o energie discursivă edificiului liric (dar și edificărilor poematice), șarjele eului denotând curaj imaginativ, asta pentru că și solemnizările tonului de fond (uneori și grotescul incumbă formal suprarelismul) duc în desuetudine doar harnașamentul, nu și vocea (eului, da) verificabilă. E ca și cum ai trăi vremuri fantastice, deopotrivă cu autorul. Numai că vremurile sunt cum sunt (adică tare urâte), iar a căuta dinadins reabilitări și destrămarea stranietății prin versuri altminteri abile, subtile, frumoase, înseamnă șefuirea unora din fațetele lui Ianus. Or, decadentismul poeziei lui Teodor Dume constă tocmai în a dezvălui „putrefacția” melancoliei, instinctul libertății provizorii e augmentat de un fior mistic, ontogenetic, mocnind emoțional, trezind din criză somatică energii paradoxale:
În creuzetul descifrărilor sentimentale, eul liric inovează direct în barochismul texturii poemului. Interogativul cedează bifurcațiilor sofianiste, același eu devine alteori extrem de recluziv. Să mai spunem că supraviețuirile se transformă în recuperări și procedura introspecției fascinației elimină riscul „agresiunilor” calofile, trecutul și uitarea impusă au asemănări cu proiecția abandonului tragic. Fragile, vulnerabile, sunt evaluările de miracol palpitant-hipnotice („dâra de nisip din trupul meu/atinge pământul/printre/măruntaiele lui/cerul/deschide o rugă”), de combinatoriu al realităților consensuale. Extincția și revenirea în ciclul primordialului inițiatic fac din cazurile multor poeme o reverie fără rezerve, cumva neverosimilă. Or, stările afective, cred eu acum,cel puțin la lectura acestei cărți, întrețin și individualizează, aici, starea de poezie.
Altminteri, e o liniște absolută, o energie ascunsă, expurgată din tonalitatea anti-edulcorărilor. O poezie care se ferește, programatic, de a deveni peltea erotică, poeme care își află regenerarea în ele, în maximalismul „vegherii” faliilor din tectonica percutantă a reliefului metaforei. În pofida angrenajului vetust al realului, avem de unde alege, chiar dacă nu eul este impenitent, precum în poezia post-optzecistă de azi. Autorul e interesat doar de partizanatul poemului-poem. Poemul anulează, poate anula nenorocirile lumii, alungă îndoiala, resuscită mereu memoria primordialului, consacră vieții fulgurații lirice, redistribuie Lumii statusul de imprevizibil road stories: „am pus totul deoparte/somnul munca libertatea/ipocrizia și femeia//stau nemișcat și fac infuzie/cu aromă de cer//poate puțin dezamăgit/că n-am oprit un strop/de înțelepciune//cât să mai pot rămâne/printre oameni” (Omul din piatră, p. 80)
E și mult parfum de mister și inefabil fiindcă, nu-i așa, între Eu și Celălalt inegalabilul suspans tot poezie înseamnă. De aceea mai degrabă aș vorbi de capturarea melancoliei, de păstrarea ei în rezervă, deși explicitul nu e deloc operant, scrisul învinge memoria. Teodor Dume știe foarte bine că, semn al unei revelații, poemul caligrafiază mistuitor o realitate, alta decât realitatea calpă în care conviețuim, grav proiect de amneziere, de umilințe ale intelectualului. Poetul, rebel nelecuit, caută sensurile cele mai adânci, versul îngemănează nevoia plenitudinii lumii, emoțiile sinelui, întreține vâlvătăile interogativului. Marja lui pensiero debole poate remodela, prin poem, scenariul reificării.
Volumul acesta continuă ritualul unei poezii bune prin care Teodor Dume, ambiționând destul de des să iasă din mrejele genericului, izbutește de fiecare dată să facă demonstrația unui poet pur sânge. Ceea ce nu e de neglijat, dacă vrem să inventariem cu adevărat dinamicile poeziei noastre din ultimele trei decenii.

revista EXTEMPORAL LIRIC: Angela Nache Mamier: Moartea un fluture alb, de Te...

revista EXTEMPORAL LIRIC: Angela Nache Mamier: Moartea un fluture alb, de Te...: Cuvântul prăbușit în liniștea ritualizată a morții : (Teodor Dume, volum: Moartea din vis,Editura Pim ,2020) ...

Angela Nache Mamier: Moartea din vis, de Teodor Dume

*Moartea din vis este o scriere directă ,aproape un genunchi   pe jos, într-un confesional, un manual de viata . Poetul ne antrenează într-un dialog cu sine și cu ceilalți,cu viii dar și cu morții ,cu un Dumnezeu tutelar . :  ‘’mi-ai spus că Dumnezeu/a murit strivit de întuneric/și te-am crezut/mult mai târziu/mi-ai spus că/Dumnezeu a înviat/și te-am crezut/a pășit printre suflete/a pus durere lângă durere/viață lângă viață/și ne-a privit(…)(Dumnezeu e acasă)’’

Peste tot  guvernează implacabila  lege a morții ,dar autorul este într-un registru zen,blând,șoptit. Scrie despre acest eveniment ce pare că se apropie ,acolo unde la frontierele nopții ,cuvântul se prăbușește în liniște ,în senectute : ‘’ nu mi-am ales ziua în care/o să mor/deși /știu că voi fi strigat/pe numele de botez/o să aștept în întuneric/ca un iubit la primul său sărut/mă voiridica de pe locul meu/și voi privi înspre răsărit/apoi/o voi ruga pe fiica-mea/să tragă întunericul de pe mine/și când o să deschid ochii/în fereastră va sta Dumnezeu/nu-i cine știe ce/și cu moartea asta/un fleac...(Moartea din vis,un fleac)”

Moartea este o realitate a sufletului uman ,tonul este grav,solemn,cu sânge rece,cu sânge cald .Ne situăm la o încrucișare de confidente ,amintiri,și o lecție de înțelepciune .Rar ,o mizantropie  și un cinism apar  in pagini,dar și acest ton este o manieră de a combate angoasa,frica de  fi pe această lume

.Poetul are o privire resemnată asupra morții sale,are conștiința vulnerabilității și pozitivează .Poezie luminoasă luată in globalitatea ei ,un mod discret și elegant de a lăsa aceste cuvinte moștenire ,un testament de autor dar și de bărbat cu o viața normală,terestră ,printre femei și prieteni : ‘’ într-o bună zi
voi uita geamul deschis/ca oamenii să poată/privi înăuntru/n-am nimic deascuns/
pe noptieră am doar cărți/un bilet de la mama și/un notess cu ultima/însemnarepe care/Dumnezeu o va citi/cu discreție/
dovadă că am trecut pe aici/celelalte lucruri nu-mi mai aparțin/
dar sunt conștient că/între mine și oameni/golul rămas se rotunjește/ca un ghem și crește/și crește și crește/
și crește...(Doar un semn )‘’

Pote că autorul își pune întrebarea cum să facă doliul de sine ori de ceilalți ,cum să supraviețuim celor plecați în veșnicie. Poemele se aliniază ,într-un strat  melancolic ,se confruntă cu  vidul ,botezat Dumnezeu ,se scriu,  se eliberează,vorbesc despre sine și o manieră ghicită de a-și lua ramas bun .Moartea este o realitate   care ne ajunge din urmă pe toți ,e strâns legată de istoria civilizațiilor ,până azi,este o necunoscută,un sfârșit  ,un rit de pasaj ,în care trebuie să învingem teama ,să fim capabili de a ne face un bilanț pentru a accede la o altă lume. Un pretext de reflexie filozofic pentru  a intelege  moartea , un sentiment teribil și universal : ‘’Gustul de lut grăbește reîntoarcerea luminii/printre îmbrățișări de oameni/păsări/invalide de zbor scormonesc/în rana învadată de timp/deasupra o lume oprită/la semnul crucii/
din care/ne naștem în fiecare zi/cu teamă ca atunci/când așezăm flori parfumate/
sub icoane care plâng.../tristețea acoperă o buză/gura se umple de lacrimi/
nicio umbră nu răcorește/îndeajuns pașii care trec/pe lângă siluetele evadate/
din pământ/deși fuga de trup/se măsoară în bătăi/de clopot/și indiferența în tăcere.../tăcerea vine din două sensuri(Sensuri)’’

Moartea  poate fi acceptată  deși nu neapărat aăteptată.Moartea devine la Teodor Dume un subiect liric obsesional.Baudelaire în poemul Orologiul descrie moartea ca un mecanism imuabil și mereu câștigător ,e fatalist .Autorul nostru crede în viață și trăiește cu speranța ca într-o zi ființele dragi se vor revedea pe terra .Vivre c’est mourir .Moartea părinților este o temă care  se repetă,este încă  debusolat și contrariat de moartea parintilor .Ei reprezintă timpul fericirii,al unui paradis pierdut : ‘’ mama/s-a dus să adune câteva ierburi/să le așeze în mănunchi/sub grindă/să poarte de belșug și de noroc.../nu mai are cumsă ajungă la cină/de va veni târziu/pe întuneric/îmi va pune mâna în poală/
și-mi va sprijini somnul/până dimineață/când liniștea spartă/de întâiul cântat al cocoșului/îi va reconstitui chipul/o lumină va țâșni din/răsăritul târziu/separându-i chipul de umbră/și va pleca cu Dumnezeu/tata/s-a dus și el/
într-o dimineață pe la patru/cu merindea sub braț și/o fotografie învelită într-un ziar/și nu s-a mai întors/o fi vrând să se întâlnească/cu mama/la capăt de drum/
unde se odihnesc sufletele/aș fi vrut să știe și mama/că am mai crescut/
și că-i seamăn mult/că o duc bine și că/mi-am cumpărat un cal/
ar fi bine să vadă cum îl mângâi/și mă joc lângă lăstarul ieșit din scorbura/
nucului sub care/bunicul trăgea cu sete dintr-o pipă cumpărată/
de la târgul din Dobrești/și cum o aștept/seara/la capătul uliței/și privesc spre sat/până când văd cerul aplecându-se/să sărute pământul de/noapte bună.../
sunt singur acum/ștergarul alb/în care/mi-am uitat copilăria -/singurul suvenir de la mama/îl port la piept/și mă prefac uneori/că o văd/ținându-mi capul pe genunchi.../cu firul tors din lacrimi/coase cerul de marginile pământului/
ca să nu-mi fie frig.../ca un fluture agățat de noapte/o să colorez cu privirea/
cele două imagini/între care mă caut/tată – mamă/
noapte bună!(Imaginile în care mă caut)’’

Autorul se atacă la un subiect greu,tabu,ne invită să avem o viziune echilibrată despre moarte ,pentru a o întelege și a o accepta .Credința este cheia beatitudinii ,echilibrul său afișat ,fără exagerări lacrimogene,rămânem într-o anumită pioșenie .

Temele poemelor ne confruntă cu diferite stări fizice și psihice,precum anxietatea,neliniștea,tristețea,dureri emotionale ,diverse,depresie,simpatie,compasiune,ori singurătate. De dincolo de mormintele  familiale are unde pozitive .Figurile părintești sunt înconjurate de o aură sacră ,protectoare. Autorul cultivă conform tradiției ortodoxe,cultul strămoșilor,ritualele de separare de cei dragi .În diverse poeme redevine copil,embrion în pântecul mamei venerată,in acest mod ,plecarea spre infinit pentru a muri si a reveni într-o nouă viață,i se par firești ,suportabile. ‘’ copilul din mine agită cerul şi plânge/cu mâinile lui desenează pe cer/un Dumnezeu tânăr/există o relaţie între ei/de parcă s-ar şti/de undeva/iată îi spune copilul/
ţi-am desenat un măr/jumătatea cea mare ţi-o dau ţie/cealaltă o păstrez pentru mama/să-i spui lucrul ăsta/şi să-i mai spui că tata s-a dus/într-o dimineaţă devreme în pădure/după vreascuri şi nu s-a mai întors/hornul de la casă a căzut/
peste iedera urcată până la cer/cireşii au privirile pline cu flori/poarta se zgâlţâie în balamaua/ruptă de anul trecut/duminică /bătrânele satului /cu mâinile sorojite de vreme/au îngenuncheat lângă altar/clopotul a bătut în dungă//s-a dus şi mătuşa...//anul ăsta nu vom împodobi bradul/să-i spui că răsăritul caută pământul/şi-l ţin aproape de piept /pentru ziua în care/ ne vom întâlni.../
să-i spui şi asta/înlăuntrul meu se face târziu/contaminez spaţiul dintre mine şi cer/nu mai pot rămâne aici/nu mai pot privi îndărătul zilei/ochii mei sunt plecaţi să caute înţelesuri/cerul e cusut pe la margini cu lacrimi/împing durerea printre rugăminţi/şi aştept...(Mamei, plecată în lumea fără timp) ‘’

Cartea este un sanctuar,cuvintele sunt ofrande,aceste ființe  dragi dorm învelite  in cuvinte .Cartea sa se vrea întalnirea dintre Om și Terra care l-a creat și protejat ,înainte si după moarte .  Poezie ceremonială ,murmur de slujbă ortodoxă  în camera nocturnă ce îi  este sanctuarul liniștii ,pe ai cărei  pèreți defilează iconografia bunicii,mamei,tatalui ,nepotul,copilul : ‘’ tata a murit într-o noapte de joi spre vineri/aerul greu amplifica teama/sub cerul atât de rece şi negru/
se prăvălea ca un bulgăre lumina/adâncind disperarea/undeva s-a produs o greşeală/
mama avea ochii sticlaţi şi/mirosea a pâine proaspătă/mă ţinea strâns cât mai aproape de piept/să mai fim împreună doar pentru o vreme/dincolo de toate acestea/chiar şi Dumnezeu clipea îngăduitor/poate sunt vinovat în ideea că/n-am ştiut să aprind o lumânare pentru tata/
dar exista riscul să nu pot să-l mai strig/ca atunci când îmi doream să fiu bărbat/şi îi imitam toate mişcările/însă am învăţat cu timpul/că acel ritual/e jumătatea care rămâne aici/
mi-e teamă acum/respiraţia îmi abureşte vederea/bântui printre imagini/undeva la margine cade o stea/îmi aduce aminte de copilărie/de serile târzii în care număram/stelele în cădere şi inima îmi bătea/ca aripa unui fluture/nici nu ştiu dacă totul e adevăr sau minciună/
dar ştiu că dincolo de clipa aceasta/mă aşteaptă tata/şi e decembrie/am glezne de sticlă realitatea/muşcă din mine sufăr dar nu spun nimic/nici nu vorbesc despre tata/
e decembrie/şi oricum anotimpurile se repetă (Decembrie se repetă)’’

Visul cu ochii deschiși,eliberează motive magic-ritualizate,alină amintirile care îi ornamentaeză sufletul singuratic,ascet.Cuvintele sunt nunți mioritice sufletești,ancestrale,între  azi și maine .Legatura dintre morți și vii trece prin vis (de unde titlul Moartea din vis) ,trece poarta simbolică a unui DINCOLO,lume unde obstacolele între morți și vii nu mai există.

Firul memoriei țese un lintoliu protector,echivalentul unui omagiu sacralizat .

A muri înseamnă pentru poet  să intre in sânul pamântului să aibă un raport cu forțele subterane care nu îl sperie .Poezia devine poarta ce-i facilitează trecerea  Stixului,în pace cu sine însuși .

Teodor Dume, jurnalist, scriitor și poet român (n. 04 aprilie 1956, Luncasprie, Bihor): A urmat cursurile școlii generale din satul natal și Școala profesională "Înfrățirea" din Oradea. Este absolvent al Liceului "Înfrățirea" din Oradea, al Școlii Populare de Artă din Oradea (secția Regie-teatru, specialitatea Actorie) și al Academiei de Studii Social-Politice, pentru pregătirea cadrelor de conducere, din București.Autor de numeroase volume de poezie si de aforisme ,apreciate de critica literara ; „Teodor Dume este un poet de mare calibru, un poet adevărat, valoare menționată și confirmată de către marele critic Gheorghe Grigurcu – călăuză umană (a lui Teodor Dume) pe drumul cuvintelor, care, de fapt i-a și prefațat primele cărți¨.îl citez pe Grigurcu : » Domnule, Teodor Dume !

Te felicit din toată inima pentru apariția volumului dumitale de poezie. Citindu-l  mi-am confirmat  impresia că ești un mare suflet de poet (…)

Poezia, cîtă mai e în lume, se bizuie pe oameni ca dumneata, puri și modești, de bună credință care slujesc cu pasiune, dezinteresat. Te socotesc unul dintre cei mai de calitate din îndeajuns de numeroși tineri literați pe care, de-a lungul anilor, am avut prilejul a-i întîlni « (Gheorghe Grigurcu)