Teodor Dume, un poet dedicat suferinței pe care o aduce la rang de Dumnezeu

 Teodor Dume, un poet dedicat suferinței pe care o aduce la rang de Dumnezeu

        Spuneam mai demult, referindu-mă la cartea Azil într-o cicatrice, că ”Teodor Dume este unul dintre poeții care a avut de la început un stil original și foarte personal de scriere, pe care, în ani, l-a rafinat, dar a rămas neschimbat, ca tematică și viziune poetică, calitativ conferindu-i originalitate. A găsit propria formulă sacră a poeziei sale, grație sensibilității și talentului său liric.(…) Durerea devine vitală. Nu știu a mai fi citit un poet atât de dedicat suferinței să o aducă la rang de Dumnezeu. Ești unic,Teodor Dume!.”

        Citind volumul, Moartea, un fluture alb, autor Teodor Dume, mi-am reconsiderat convingerea că poetul e doar inspirat de Thanatos, viziunea simplistă a morţii sau de oximoronicul arhetip Viaţă- Moarte. Mi-am recăpătat înţelegerea versului său, în pondere negru, e adevărat, dar am adăugat sensuri noi de interpretare. Unul ar fi că biografia reală polarizată între copilărie şi pierderea părinţilor exercită asupra versului său o presiune imaginativă aparte, fondată pe realităţi trăite şi captată acum ca spaţialitate şi ereditate conştientizată.

 “în locul în care bunica mea creştea linişti”, “locul din care nu fug niciodată, copilăria”, “printre lumânări stinse”, “puţinul din adolescentul din mine a rămas acolo”, ”tată, de ce m-am născut?”- sunt doar câteva titluri în sensul enuţat.

               Al doilea argument de adăugat ar fi că discursul ondulează nonfictivul existenţial spre blajinul accent al solitudinii asumate. 

(noaptea ca un ghemotoc de ziare vechi 

sau cealaltă jumătate de viaţă ce trece prin mine )

“am ochii mari poate sunt sensibil/ sau poate am devenit/ prea complex/ nu ştiu/ înăuntrul meu e strâmt/ nimeni nu intră nimeni nu iese/ e o lume numai a mea/  cu reguli stricte/ numai că nu-mi dau seama cine/ a trecut ultima oară prin mine”

           Poezia lui Teodor Dume nu are nevoie de o decodare, este un aide-memoire pentru repetabila stare de târziu, fragmentele vieţii amintite în reverii sau meditaţii au resemnarea acceptării declinului până unde Thanatos devine familiar, devine adevăr, ca un drum fix al poeziei-destin.

(moartea, un fluture alb) 

“undeva în copilul din mine/ zbura un fluture alb lăsând o dâră/ un fel de drum  pe care/

oamenii plecau...”

Cristina Ștefan, membru U.S.R