În prima parte a evenimentului se va lansa volumul de poeme “Iubirea mea abisală” (Ed. Fides, 2019), semnat de Ionuț Caragea. Ediția franceză a acestui volum, publicată la editura Stellamaris din Brest în 2018, a câștigat premiul François-Victor Hugo, oferit de Societatea Poeților Francezi, cea mai veche și mai prestigioasă societate de poezie din Franța.
Evenimentul va continua cu lansarea volumului de poeme “Când umbrele trec strada” (Editura Pim, 2019), semnat de Teodor Dume. Și ediția franceză a acestui volum a fost publicată în 2019 la editura Stellamaris.
Evenimentul se va încheia cu lansarea cărții „XURA” (roman și poeme, editura Fides, Iași, 2019), creată după un fragment de joc de roluri bazat pe „Tărâmurile viselor“ de H. P. Lovecraft. Această carte este o traducere în limba română a ediției originale care a apărut în 2013 la editura Stellamaris. Directorul editurii Stellamaris și autor principal al ediției franceze: Michel Chevalier. Traducerea în limba română: Amalia Achard. Revizor și îngrijitor al traducerii poetice: Ionuț Caragea. Grafica: Annaïg Morel și Stéphane Butreau. Ilustrația copertei: Stéphane Butreau. Redactor de carte: Dumitru Scorțanu (directorul editurii Fides).
Invitați speciali la eveniment: Michel Chevalier, Amalia Achard, Annaïg Morel, Stéphane Butreau (toți din Franța).
Cărțile vor fi prezentate de Ionuț Caragea și Florian Chelu-Madeva.
După cum menționează autorul Stellamaris (Michel Chevalier) în cuvântul înainte din XURA, « această carte este o creație colectivă. Înainte de toate, un omagiu, dar și expresia recunoștinței față de marele scriitor H. P. Lovecraft, necunoscut în timpul vieții sale, dar care a știut să creeze un mit atât de „real“ încât să devină universal și în care milioane de oameni să se regăsească. Din el fac parte și „Tărâmurile viselor“, unde se desfășoară o mare parte a povestirii. Este, totodată, și o dare de seamă romanțată și poetizată a unei campanii de joc de roluri. Pentru necunoscători, este o modalitate prin care un grup de prieteni creează împreună o poveste. Dacă povestea este o creație colectivă, alegerea formei și a redactării, atât în cazul romanului cât și a poemelor ce-l ilustrează, sunt rezultatul „penelului“ meu. Am ales să completez proza relatării cu poeme, așa cum, în unele filme sau desene animate, pete d
poezia lui Theodor Dume, un poet ajuns la maturitate, autor al câtorva volume, e turnată într‑un limbaj mai flexibil şi mai sofisticat, al cărui principal procedeu retoric e jocul deconstrucţiei sensului literal în sens alegoric („alegorie a lecturii”, cum l‑a numit Paul de Man). Iată un fragment de poem în care călătoria spre un dincolo imaginar de după moarte se suprapune cu scenariul mutării într‑o nouă locuinţă şi al sfinţirii ei de către preot: vreau să mă mut în ziua de mâine/ fără niciun bagaj/ dar mi‑e teamă/ simt o răceală în oase/nu ştiu dacă sunt abandonat/ în propria‑mi umbră sau/ e doar o renovare ori/ o preschimbare de trup/ în care/ îmi voi aşeza amintirile/ şi câteva lucruri// la sfârşit îl voi aştepta pe Dumnezeu/ ca să‑mi binecuvânteze noua casă („Îngrijorare, vreau să mă mut în ziua de mâine …” din volumul Devoratorul de umbre, Princeps Multimedia 2018, cu o prefaţă de Daniel Corbu.) Existenţa este pentru poet un şir de efecte ale luminii: alienat în viaţa anostă a fiecărei zile, silit să se conformeze unui pat procustian al birocraţiei unei zile de muncă, îşi simte personalitatea metonimizată, el fiind prezent numai precum lumina sinteză în vreuna sau alta din culorile spectrului. Este o poezie de tradiţie existenţialistă, anxioasă, a disperării în faţa neantului, a transcedentului gol, dedus din contemplarea instabilului dublu de umbră al trupului. Divinitatea e devoratoare de umbre – patetic rest ale celui care primeşte odată cu candela ultima porţie de lumină –, în vreme ce figurile părinţilor sunt rememorate în poeme de un patetism nedisimulat. Inversând scenariul istoriei teocratice a lumii, de la Geneză la redempţiune, poetul vede întemeierea fiinţei sale în căminul parental şi în ordinea afectelor şi valorilor deprinse atunci. Copilul îşi aminteşte de întunericul decupat de veşmintele tatălui, acesta părând a‑i crea o lume din haos. Existenţa sa e acum marcată de sentimentul acut al absenţei tatălui, aşteptat să se întoarcă de ziua de naştere a fiului, redus la o fotografie păstrată într‑o cameră. Ca în infinita substituire lacaniană a trupului tabuizat al mamei (aici şi a figurii paterne) prin alte semnificate ale dorinţei, poetul regizează o neîntreruptă dramă a traumatizantelor despărţiri, dispariţii, absenţe – a iubitei, a cititorului sau a oricărui alt pol de comunicare. Contrar parabolei biblice a bobului de grâu ce cade pe pământ, într‑o societate insensibilă la valoare orice manifestare de nobleţe e o risipă: „de unde să ştiu că seminţele /curg pe arătură fără să treacă/ nimeni cu plugul / de unde să ştiu că şi seminţele mor…”.
