Doru Emanuel Iconar: trece

cenuşa bântuise aseară
adusă de târziu-n spinare
şoptise mai ai o cărare
cu pietre în piept de străbătut
cel mai probabil un hop de dus
în ring în ritm de swing departe
de mine cuvintele împing
trece...

se topeşte gri-ul în noapte
străbat cu mişcări circulare
hârtiile, o întâmplare
număr paşii cu care timpul
ne-a tatuat în roşu limbul
în adâncuri luna creşte sâmburi
albe geamanduri pentru gânduri
trece…

alunec lin din răul de ieri
un fir de pelin se strecoară
între sunet şi tăceri pe străzi
carnea care m-ascunde e neagră
rugăciuni întorc amintiri din
neant înmuguresc arcuiri
spulberând distanţele, anii
trece...

ating dezamăgirea uşor
redevin osânditul, frământ
în pumni nelinişti, neştiutul
resemnarea-i pe chip decojită
vezi şi tu printre coji zâmbetul?
înhaţ norocul în braţe şi...
Fie Doamne cum vrei Tu

a trecut

teodor dume: mesaj pentru tata

 
poezie [

 

astăzi am mers mai mult
ca în toate zilele
ascunse sub tălpi
venele sufocate de umbre
şi de multe alte lucruri
s-au încins
între timp mă gândesc
să scriu o scrisoare dar
nu ştiu cum să încep
ideile se detaşează
şi nu pot să inventez
nicio scuză
buzele îmi vibrează ca
aripa unui fluture prins în lumină

sunt multe lucruri pe care
vreau să le scriu
între două gânduri
cuvintele se transformă în toamnă
şi se rânduiesc adânc în mine

închid ochii şi respir
din plămâni ies aripi
nimic din ce-am văzut nu există
nici tata şi totuşi vreau să-i scriu
cerul şi-a rupt din margini
poteca e tot mai strâmtă
în oraşul din mine
nu mai suflă nici vântul
aerul trece dintr-o tăcere în alta
dar aştept până se termină toamna

e destul de lungă

astăzi am tăcut mai mult
ca în toate zilele în care timpul
muşcă din marginile trupului
ca dintr-o halcă sfâşiată
oricum nu mai contează
e târziu şi iar tac
sfârtec un gând şi
despic senzaţii
neputinţa de a scrie
mă face să las un mesaj
pentru singura parte care
lipseşte

nimic mai trist decât timpul oprit
între degetele dezgolite de carne

între mâinile mele de copil
cuprind cerul
şi supus
pentru o clipă
tac
ca într-un joc
să nu-l trezesc pe tata
ştiu că mă simte

în urmă vin liniştile şoptind umbrei
doar în pieptul toamnei
respiră un greier

se aude

nu-mi pot opri teama
e prea mult pentru o zi în care
am uitat suferinţa
în mine
mă opresc pentru o clipă
şi privesc dintre coapse
o icoană

emoţia intră adânc
mă chircesc şi ţip
până se sparge umbra

eu voi pleca la tata

din trupul gol voi privi
o altă naştere

Gheorghe Grigurcu: prefaţă la volumul *Adevărul din cuvinte* de Teodor Dume

Condiţia debutantului este irevocabil enigmatică. Pornind de la un punct zero al personalităţii, aceasta "propune" o personalitate ipotetică, de la cea mai strălucitor-seducătoare accepţie până la cea mai dezarmantă înfăţişare, ca o silă de literatură obiectivă încorporată. Dar situaţia e reversibilă, deoarece (cu foarte puţine excepţii care confirmă regula) debutul e un semn al mobilităţii. Începutul literar constituie o germinaţie pe care sentimentul lumii (proprii) o integrează imprevizibil în momentele ulterioare (fericite). Geometria unei stări lirice se precizează treptat. Adîncindu-se, poetul alege o singură cale. Risipa e prevenită, atît sub raportul structural cît şi cel al selecţiei. Bineînţeles, poate avea loc şi fenomenul invers, cînd scînteierile făgăduinţei se mistuie, cînd vocaţia firavă se suprimă pe sine. De atîtea ori, vai, conturul ezitant al unei creaţii se dovedeşte iluzoriu, ceea ce pare a se forma se destramă, ceea ce pare a se înfiripa se destramă. Fiind împotriva unei atitudini oraculare faţă de tinerii scriitori (pe care o socotim neserioasă), credem că există un mod rezonabil de a-i aprecia, fixîndu-le demersul iniţial, tratîndu-i drept ce sunt de fapt. Fără a anticipa viitorul problematic şi fără a ne informa de trecutul inexistent, sîntem liberi a vedea în prima lor producţie un gest "absolut". Regimul creaţiei, dintr-un punct de vedere lipsit de prejudecăţi, ni se prezintă omogen şi cel mai neînsemnat dintre autori, în planul organizatoric al valorilor, poate fi, pe durata a cîtorva versuri, egalul poeziei mari.
Teodor Dume, are un interes cu un atribut pentru poezie aparte. Sub stîngăciile versului său tenace, procesul culturalizării se iluminează prin cel al căutării lirice, înnobilîndu-l nespus. Inocenţa se transpune în ardoare poetică, fără vreun îndemn exterior, fără vreo tangenţă profesională ori lucrativă. El face parte din rîndul acelor tineri care, în mediul cenaclurilor literare, visează cu ochi larg deschişi mirajul Artei, sub stigmatul unei neconvenţionale purităţi şi al unei exemplare modestii.
În atmosfera de perspective incerte, înfloreşte tipul poetului pur, tulburător complement psihologic al controversatei noţiuni estetice de poezie pură.
Teodor Dume îl ilustrează prin tensiunea poetică iscată de propria sa cauză, ca un imbold patetic al naturii însăşi.
Ceea ce surprinde în cele mai bune dintre stihurile sale e un stranbiu rafinament, provenit parcă dintr-o viaţă interioară consumată, care se revelează în flăcările decorative ale entuziasmului juvenil:

Veniţi prieteni!
Să nu vă-nspăimînte
zările noastre aprinse
în luptele păcii.
Căutaţi-ne în mijlocul
luminii
locuitori pe lira aceasta.

O superbă încredere în sine (a poeziei, nu a poetului) se pronunţă într-o melodie holderliană (deşi e foarte puţin probabil că poetul aci prezentat să-l fi citit pe marele german):

Vîslesc în memorie
nesigur pe teamă,
împrumutîndu-mi nemurirea
ce-mprăştie
răcoarea serii
prin ani.

Da, ele, vîrstele,
plîng inocente.

O disciplină de bun augur, tradusă în discreţie, substanţializează subtile imagini:

Mi-am oprit lacrimile
pentru a le număra.
Mîna începuse să-mi tremure
şi deodată se rostogoli
în nemărginire,
conturată de-o lumină.
Apoi auzii
iluzia sărutului.

Ori această explozie cosmică, grafiată într-o atît de dezinvoltă lapidaritate:

Plecată, noaptea cade peste văi:
uimire
/Pe semne cerul a aruncat-o afară/.

Indiscutabil suflet de poet, Teodor Dume deţine în formula fiinţei sale însetate de limbaj metaforic propriul său viitor. Întrucît în planul artei cuvîntul "amator" e lipsit de sens, îi dorim o realizare ce, împlinind dezideratele conştiinţei de sine, să-i justifice elanul primei culegeri.

Cu cele mai bune gînduri
şi sentimente,
Gheorghe Grigurcu

Nichita Stănescu: A cumpăra un câine

poezie [ ]

A venit îngerul şi mi-a spus:
- Nu vrei să cumperi un câine?
Eu nu am fost în stare să-i răspund.
Cuvintele pe care i le-aş fi putut striga erau
lătrătoare.
- Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul, ţinând în braţe
inima mea
lătrătoare,
dând din stânga ca dintr-o coadă.
- Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul
în timp ce inima mea
dădea din sânge ca dintr-o coadă.

Nichita Stănescu: Cântec

poezie [ ]
(manuscrisul original se găseşte la teodor dume,
primit cu ocazia zilei de naştere)

Sunt urma
trecerii tatălui meu, pe pământ,
semnul pe care l-a lăsat
lumina pe întuneric,
starea de a fi fost, a secundei,
după ce a sângerat
timpul, trecând

Eu sunt grija naşterii
de a o avea om,
unul niciunului
dinafara lăuntrului
rostirea cuvântului...

doru emanuel iconar:trece, a trecut...

bântuise aseară,
aşa, de nicăieri
o aripă de tristeţe
străvezie ploaie de vară
scăpată din mâneca dreaptă
a unui magician ce scormoneşte
andrele şi pânza îşi ţese
lasă, trece...

o adusese seară-n spinare sau
ora ce-mi şoptise mai ai o cărare
cu pietre-n suflet de străbătut
un hop de dus sau
un apus de condus
în ring în ritm de swing departe
de mine cuvintele împing
lasă, trece...

s-a topit și-această seară
cu mişcări circulare
cutreier hârtia, o-ntâmplare
număr mia de pași cu care timpul
ne-a tatuat trupul
în adâncuri doar luna creşte sâmburi
geamanduri pentru gânduri
lasă, trece…

mă dezbrac de ziua de ieri
un fir de pelin se strecoară
între sunet și tăceri pe străzi
carnea care mă ascunde e neagră
rugăciunile întorc amintiri
înmuguresc arcuiri
spulberând distante și ani
lasă, trece...

ating dezamăgirea cu degetul
redevin osânditul ce nătâng frământă
în pumni neliniștea sunt neștiutul
cu resemnarea pe chip decojită
vezi și tu printre cioburi zâmbetul?
cu norocul în brațe
cobor să împlinesc profeția
lasă, a trecut

Nichita Stănescu: Steaua

poezie [ ]
(textul în manuscrisul original se găseşte la teodor dume
primit cu ocazia zilei de naştere)

Am invitat steaua
să lumineze,
să fie.

Am iubit-o
pentru că e fixă
şi nu se clatină
ca mine.

Da.
Adică nu.
Am iubit-o
fără pricină
de fapt...

Gheorghe Grigurcu: 8 ipostaze ale cerului

I

Ah dureros cel mai dureros
cer printre frunze
răsărind spre-ale corupe.

II

De-a pururi se ţese
crisalida cerului
virginala indiferenţă.

III

Ochi estropiat
văzîndu-se doar
pe sine.

IV

Lichid vîndut acestor ape
neîncoronate
(Tiara se află alături).

V

Pe cer se plimbă o furnică.

VI

Cuib obscur
al omului dispreţuind ciocîrlia
fiincă-o poate iubi.

VII

Iese un astru din altul.

VIII

Un fluture mort
de-o mie de ori mai de seamă
dar nimeni nu ştie nimeni
cum l-am putea regăsi.

teodor dume: noaptea ca un ghemotoc de ziare vechi sau cealaltă jumătate de viaţă ce trece prin mine

am ochii mari poate sunt sensibil
sau poate am devenit
prea complex
nu ştiu
înăuntrul meu e strâmt
nimeni nu intră nimeni nu iese
e o lume numai a mea
cu reguli stricte
numai că nu-mi dau seama cine
a trecut ultima oară prin mine

e duminică spre luni
aştept somnul să vină să mă ia
din lumea lucrurilor mărunte
întunericul a intrat peste tot
şi în găurile cele mai mici
e tot noapte
se revarsă în mine ca un râu

aprind bricheta şi mă uit la ceas
umbrele cad pe gresia umedă
mă răsucesc dar nu spun nimic

simt o aşchie sub piele
am ochii fierbinţi şi carnea lipicioasă
strâng întunercul între pleoape
îmi imaginez un vis
şi aştept

deşi ştiu că singurătatea
e mai neagră decât noaptea...

teodor dume>Un nume pe copertă: Gheorghe Grigurcu, laureat al Premiului Naţional *Monica Lovinescu - Virgil Ierunca, * 2009

Gheorghe Grigurcu este omul de litere, criticul şi poetul. Pe el îl interesează doar literatura şi numai literatura. El nu face din literatură un mijloc pentru obţinerea unor titluri ştiinţifice sau a unor poziţii sociale.
În istoria culturii noastre, numai E. Lovinescu a mai dat dovadă de atâta devotament faţă de literatură.
Şi iată că, meritele incontestabile lui Gheorghe Grigurcu sunt răsplătite.

Juriul pentru acordarea Premiului Național "Monica Lovinescu și Virgil Ierunca" 2009, format din autentice personalități de prestigiu recunoscute în România şi în străinătate, precum acad. Basarab Nicolescu, Vladimir Tismăneanu, Valeriu Stoica, Corin Braga, Ion Pop, şi Gheorghe Flutur a hotărât, în cadrul Programului anual *Zilele Monica Lovinescu* inițiat la Suceava , şi aflat acum la a doua ediție, ca laureatul pe anul 2009 al acestui important premiu (aflat la prima sa decernare) să fie Gheorghe Grigurcu.
Opera domniei sale, întreaga sa atitudine confirmă și de ce încă din timpul vieții sale, Monica Lovinescu l-a desemnat pe Gheorghe Grigurcu drept cel mai important continuator - prin critica și istoria literară, prin eseistica politico-filosofică și opera civică - , al principiului est-etic, principiu căruia i-a fost fidelă de-a lungul întregii sale cariere de disidentă anticomunistă, gânditoare și eseistă, scriitoare, critic și istoric literar, dar și ca militantă, luptătoare pentru drepturile omului și ale cetățeanului, filosof politic, jurnalist liberal-democrat și intelectual public de expresie profund și constant antitotalitară.

Gheorghe Grigurcu
s-a născut în 16 aprilie 1936 la Soroca - romania,(azi în Rebublica Moldova) şi a parcurs un traseu biografic care l-a purtat prin Oradea, unde a urmat liceul, apoi la Bucureşti, unde timp de un an a fost cursant al Şcolii de Literatură "Мihai Eminescu". La Cluj a studiat Literele. A revenit la Oradea, unde a lucrat ca funcţionar la „Societatea de Ştiinţe Istorice şi Filologice” şi ca profesor de şcoală, după care a devenit pentru un deceniu redactor la revista „Familia”, pentru ca, după ce a fost îndepărtat din redacţie, să se retragă la Târgu Jiu, unde locuieşte şi în ziua de azi.
L-am cunoscut personal, în urmă cu peste 35 de ani în urbea de pe Criş, prin intermediul epigramistului Al.Silaghi, -fost redactor şef la revista de cultură *Familia* şi mai apoi la ziarul *Crişana*.
De fapt, Gheorghe Grigurcu, a fost mentorul meu şi ca drept urmare , mi-a prefaţat volumul de debut *Adevărul din cuvinte*, apărut în 1984 la o editură din Bucureşti şi după zece ani, cea de a doua carte *Strigăt din copilărie*, apărută la Oradea în 1994. După retragerea la Târgu Jiu, zona Sâmboteanu, am păstrat legătura de suflet prin corespondenţă.
În prezent este director al revistei „Acolada” din Satu Mare. Scrie de aproape patru decenii: cronici literare la cărţi de poezie sau de critică, eseistică, teorie literară etc. A publicat în „Familia”, „Viaţa românească”, în „Contemporanul”, la care a fost redactor de la distanţă, de la Târgu Jiu, la „România literară”, în ieşenele „Convorbiri literare” şi în multe alte publicaţii.
Este unul dintre cei mai importanţi critici români postbelici, autorul este, tipologic, un călinescian. Scenariul articolelor sale se repetă invariabil: parcurse calm, cărţile recenzate sunt citate sistematic, analiza constituindu-se din enunţuri critice descriptive, urmate întotdeauna de citatele exemplificatoare. Tehnic vorbind, Gheorghe Grigurcu supune poezia sau critica unui decupaj expert şi apoi compune un soi de colaje comentate. Inserţiile sale au adeseori şi somptuozitatea, şi aspectul paradoxal al modelului călinescian.
S-a afirmat şi ca un polemist acerb, mai ales după 1990, când s-a angajat în lungi campanii de promovare a principiilor morale în evaluarea istoriei literare române din perioada regimului comunist.
În paralel cu critica, Gheorghe Grigurcu n-a încetat să scrie şi să publice aforisme, poezie de factură modernistă, concentrată, metaforică şi conceptualizantă, subtil-livrescă, disimulând teribile fervori existenţiale şi intelectuale.
Între capetele acoladei literare încerc să sintetizez întreaga sa activitate.

*Premii şi distincţii
Premiile Uniunii Scriitorilor din România, ale Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, ale revistelor „Familia”, „Convorbiri literare”, „Poesis”, „Euphorion”, „Mozaic”, „Cuget liber”, Premiul naţional „Tudor Arghezi” (Tg-Cărbuneşti), Premiul oraşului Bistriţa, premiul Serilor de la Brădiceni, premiul Festivalului internaţional de poezie Emia (Deva), premiul Asociaţiei Culturale „Duiliu Zamfirescu” (Focşani), premiul „Opera Omnia” al Uniunii Scriitorilor din România, premiul oraşului Beclean, premiul de poezie (Deseşti, Sighet), premiul „Virgil Mazilescu” (Corabia), premiul Consiliului Judeţean Gorj

Volume publicate
***Poezie
* Un trandafir învaţă matematica (1968)
* Trei nori (1969)
* Râul incinerat (1971)
* Salută viaţa (1972)
* Înflorirea lucrurilor (1973)
* Apologii (1975)
* Rigoarea văzduhului (1978)
* Contemplaţii (1984)
* Cotidiene (1986)
* Oglinda şi vidul (1993)
* Un izvor bolborosind înăuntrul termometrului (1996)
* Nimic n-ar trebui să cadă (1997)
* Amarul Târg (1997)
* Dealul purtat de scripeţi (1999)
* Spaţiul dintre corole (2000)
* Acul şi steaua (2001)
* De unde până unde (2002)
* Natură moartă şi vie (2003)
* Un trandafir învaţă matematica, ediţie definitivă a creaţiei poetice de până în anul 2000 (Ed. Vinea, 2004)
* Calendar (2004)
* Fiindcă (2005)
* Castele în Spania (2005)
* Şterge soarele de praf cu o cârpă (2006)

***Critică, istorie literară, publicistică
* Miron Pompiliu şi Junimea (1969)
* Teritoriu liric (1972)
* Idei şi forme critice (1973)
* Bacovia - un antisentimental (1974)
* Poeţi români de azi (1979)
* Critici români de azi (1981)
* Printre critici (1983)
* Existenţa poeziei (1986)
* De la Mihai Eminescu la Nicolae Labiş (1989)
* Peisaj critic, I, II, III (1993), (1997), (1999)
* E.Lovinescu între continuatori şi uzurpatori (1997)
* Cum am devenit stalinist (1997)
* A doua viaţă (1997)
* Imposibila neutralitate (1997)
* Dialoguri crude şi insolite (1999)
* Amurgul idolilor (1999)
* Poezie română contemporană, I, II, (2000)
* Amintiri din epoca de platină (2000)
* În răspăr (2001)
* Repere critice (2001)
* În jurul libertăţii (2003)
* În pădurea de metafore (2003)
* Post-texte (2003)
* Jocul literaturii şi al sorţii (2004)
* Vorbind, în colaborare cu Laszlo Alexandru şi Ovidiu Pecican (2004)
* De la un critic la altul (2005)
* La ce oră vine dentistul (2005)
* Fişele unui memorialist (2006)
* Opinii în genere inconfortabile (2007)

"Ne aflăm în faţa unuia din cei mai fertili poeţi români (comparabil cu Mircea Ivănescu şi Miron Kiropol), autor a peste 2500 poeme. În plus, lui Grigurcu nu i-a fost dat ca nouă, altora, să scrie şi versuri indeniabil proaste sau măcar anoste, impersonale. Mai în glumă, mai în serios, numim aceasta un uşor "handicap", cu gândul că lectorului îi place să ne surprindă sărind de la limita anonimatului la expresia personală, de la neajunsul estetic la un anume echilibru prin care să putem fi identificaţi... Mă grăbesc să constat că poezia lui Gheorghe Grigurcu îşi găsise preţioasa-i stabilitate încă de la debutul editorial din 1968, cu o culegere al cărei titlu avea să fie reluat, 36 de ani mai târziu, pe coperta ediţiei definitive! Acest poet s-a născut achevé, arta sa nu va cunoaşte "evoluţie", aflându-se completă din capul locului. Sunt numeroase, în istoria recentă şi mai îndepărtată a poeziei române, cazurile de poeţi astfel veniţi pe lume, literar: gata, fără preocuparea de a-şi ameliora mijloacele de expresie, deja singuri faţă cu destinul lor."(ilie constantin)
***
"Gheorghe Grigurcu a preferat sa ramîna atasat principiilor sale de viata, sa-si urmeze destinul – un destin care nu i-a adus prea multe bucurii omenesti, dar l-a rasplatit – speram sa fie asa si în continuare – cu o recunoastere unanima astazi. Pentru ca, pronuntînd numele lui Gheorghe Grigurcu, definim onoarea (se poate scrie si cu majuscula!), demnitatea unui om care a fost incomparabil mai mult decît noi „supt vremi”." (Grigore Scarlat)

surse: wikipedia,

teodor dume: nu l-am văzut niciodată pe tata iubind

în seara aceea s-a mutat mult
mai aproape de geam şi m-a strigat
să-i aduc ustensilele de ras
din când în când privea
spre balconul vecinei de la trei
o femeie cu zâmbetul sarcastic
adesea incisiv

în seara asta o să aprindă lumina
şi o să se învârtă în cerc
prin faţa oglinzii dar tu
nu cred că înţelegi mi-a zis
alunecând parcă într-un of resemnat
apoi mi-a prins şoldurile între mâini
şi m-a tras înspre el

înăuntru lui se derula un film

era prima dată când rupea din
dragostea lui şi o împărţea cu mine

dimineaţa l-am găsit îmbrăcat
în cămaşa lui albă pe care o purta
duminica la biserică în cele
câteva ore de slujbă

dincolo de clipa asta
am rămas doar eu
muşc din cuvinte şi aştept...

teodor dume: efectul ploii ca o boală înţepenită sub piele

pătrunde în mine cu o vitalitate de invidiat
se plimbă prin sângele meu ca printr-o junglă
în tăcere
mănâncă din carnea rămasă neatinsă
de o vreme
căldura mă înăbuşă mă gândesc
la tot felul de chestii
presimt că nu o să ajung
până la capătul zilei
şi ar fi păcat
am lăsat câteva lucruri neterminate
situaţia de faţă mă intrigă
mi-e teamă
mama mă ia de mână
îmi examinează privirea
şi tace
liniştea se înteţeşte
îmi las capul pe spate şi aştept
umbra intrată prin efracţie se
lungeşte peste mine ca un val

nu nu mai plouă dar
aud sunete se risipesc prin creier
gândul îmi aleargă la întâmplare
încerc să înghit am gâtul uscat
ceva mă zgârie rău ca şi cum
ar plesni o rană
încerc să mimez indiferenţa
şi uit de durere uit de toate
nimic nu îmi vine în minte acum

nici vorbă de nepăsare şi nici de curaj

stau cu ochii aţintiţi spre tavanul
scorojit şi negru de fum
nu mai am zâmbet ci doar o tresărire
din când în când
şi o tristeţe

ştiu că nu voi schimba nimic
voi fi tot eu într-o lume rămasă la fel

undeva deasupra patului
pluteşte un abur

teodor dume: preinfarct

jocul cu moartea

şi ce dacă la noapte
îmi înlocuiesc somnul
şi ies din realitate puţin

de fapt poate dau o fugă
până dincolo...

oricum nu mai am timp să
împart cu nimeni nimic
inima se încăpăţânează
să mai fie gestul
ce-mi aparţine
şi atunci
îmi îndoi genunchii
şi-n aceea porţiune de linişte
îmi desenez amintirile

ştiu că e o simplă
întrerupere înăuntru...

sunt doar câteva rupturi
între mine şi lucruri...

moment în care Dumnezeu
suflă-n lumânare

teodor dume: doar oamenii buni mor în decembrie

(doamne cum să explic ceva ce rămâne fără sens... )

tata a murit într-o noapte de joi spre vineri

aerul greu amplifica teama
sub cerul atât de rece şi negru
se prăvălea ca un bulgăre lumina
adâncind disperarea

undeva s-a produs o greşeală

copilul din mine nu înţelegea de ce
toţi oamenii îmbrăcaţi în negru şoşoteau şi
de ce atâta relaţie între noi şi vecini

mama avea ochii sticlaţi şi
mirosea a pâine proaspătă
mă ţinea strâns cât mai aproape de piept
să mai fim împreună doar pentru o vreme

dincolo de toate acestea
chiar şi Dumnezeu clipea îngăduitor

poate sunt vinovat în ideea că
n-am ştiut să aprind o lumânare pentru tata
dar exista riscul să nu pot să-l mai strig
ca atunci când îmi doream să fiu bărbat
şi îi imitam toate mişcările
însă am învăţat cu timpul
că acel ritual
e jumătatea care rămâne aici


aşa am ajuns să iubesc mai mult şi să înţeleg
că e singurul drum pe care păşesc cu frică

mi-e teamă acum
respiraţia îmi abureşte vederea
bântui printre imagini
undeva la margine cade o stea
îmi aduce aminte de copilărie
de serile târzii în care număram
stelele în cădere şi inima îmi bătea
ca aripa unui fluture

nici nu ştiu dacă totul e adevăr sau minciună

dar ştiu că dincolo de clipa aceasta
mă aşteaptă tata

şi e decembrie

am glezne de sticlă realitatea
muşcă din mine sufăr dar nu spun nimic
nici nu vorbesc despre tata
mă las în mine şi aştept

e decembrie

şi oricum anotimpurile se repetă