Teodor Dume, entresto

inima mea nu mai este ceea ce a fost - 

un ceas al iubirii și durerii 
dăruit de Dumnezeu 
în ziua în care 
mama a încercat 
să mă mai țină înlăuntrul ei o zi
și mai apoi 
să stăm de vorbă cu Dumnezeu

inima mea arată ca un fulg cazut 
peste o piatră în plină zi 
bătăile ei au devenit 
niște cotoare de mere 
roase până la capăt 
și aruncate la întâmplare 
în momentul în care 
nu te mai vede nimeni

"Entresto" pe care îl servesc 
de două ori pe zi 
îl iau doar în intervalul în care 
încerc să despic timpul în două 
timpul pe care l- am avut 
și cel pe care îl mai am

iertare copilul meu și vouă
care încă mai sunteți...

iată-mă acum 
ținându-mă de mână cu moartea 
mă duc zice ea înspre ultima casă 
pe un drum bătătorit de bunicul 
de tata
de mama și de cei 
care au mai fost...
pe drumul pe care doar se pleacă 
respirând în ritmul păsării 
cu o singură aripă 

iertare copilul meu și vouă
care încă mai sunteți...


@ "Entresto" = o pastilă permanentă pentru echilibrarea ritmului inimii

Teodor Dume, un cadou trimis înspre cer

De ziua lui tata am vrut 
să-i dăruiesc cel mai
frumos cadou pe care și l-a dorit vreodată 
pe fața lui brăzdată de ani 
i-am văzut curgând ultima sa lacrimă 
era în seara de Moș Ajun 
m-a privit cu ochii lui mici și sticlați 
în care 
se adunaseră toți îngerii la taifas 
al lui se rătăcise prin cer
în privirea aceea 
ascundea o durere
îngrijorat am alergat înspre mama 
și am întrbat- o " ce e cu tata"... 
m-a privit 
și-a înșiruit degetele 
prin părul meu cârlionțat 
apoi cu mâneca hainei 
mi- a șters începutul de lacrimă 
ce parcă ezita să mai coboare
aș fi vrut să-i spun lui tata: "te iubesc"
dar n-am mai apucat 
chipul său 
din lumina lumânării aprinse 
și-a dublat umbra 
i-am sărutat mâna întinsă peste marginea patului 
de parcă îl căuta pe Dumnezeu
dar Dumnezeu a ațipit și el 
pentru o clipă

te iubesc tata
azi ar fi fost ziua ta...

Teodor Dume, mama mea nu știa să citească

 Mama mea nu știa să citească 

Colecţia: texte si poezii religioase 

"cei din urmă vor fi cei dintâi" 
îmi spunea mama 
din biblia pe care 
zi de zi 
o deschidea 
o mângâia cu căte o lacrimă 
și mai apoi o închidea la loc 

știu că în lacrima ei 
se oglindea Dumnezeu 
și mai știu că 
mama mea 
nu știa să citească

Teodor Dume, oasele mele o grămadă de vreascuri

 Oasele mele o grămadă de vreascuri 

mi- am prins moartea la furat 
avea sub braț un sac 
cu toate amintirile mele 
și alerga în direcția vântului 
de îi trosneau oasele 
ca o crenguță de brad 
uitată de bunica 
lângă copacul sub care 
s-a odihnit cu bunicul 
întors de la război 

nu n-am atins-o 
și nici nu am certat-o 
ci m-am gândit la bătrânețea mea 
care peste ani va arăta 
ca o grămadă de vreascuri 
peste umbrele celor plecați

Teodor Dume, cartea cu nr. 35

Teodor Dume, cartea nr. 35:tata îmi vorbește prin lacrimi 

ISBN 978-630-6607-42-6

Teodor Dume: poezia-joc și caruselul Timpului

„Cu un căntec de sirenă Lumea ’ntinde lucii mreje” Mihai Eminescu

Doar patinând pe suprafața noului volum semnat Teodor Dume – Tata îmi vorbește prin lacrimi (Editura Castrum De Thymes, Giroc, 2024) – , nu se va reuși necesara traversare dincolo de bariera pilonilor principali pe care volumul esteînălțat, descoperirea, disecarea și atenta analiza a detaliilor, a construcțiilor fine fiind exercițiile care sustrag, în cele din urmă, cititorul din iluzia drumului la finele căruia se presupune că nu s-ar afla nimic, că totul ar fi zadarnic și lipsit de sens – „Lumea n-are nici un sens nu numai fiindcă este irațională în esența sa, dar și fiindcă este infinită.” (1) – și demonstrează exact contrariul prin care – așa cum spunea Petre Țuțea: „Fără Dumnezeu, omul rămîne un biet animal rațional și vorbitor, care vine de nicăieri și merge spre nicăieri.” (2) – elementul divin – despre care Blaga, care îl numește Marele Anonim, ne spune că «este un „tot unitar” de o maximă complexitate substanțială și structurală, o existență pe deplin autarhică, adică suficientă sieși.» (3) – reconfigurează în totalitate tabla de șah convingând astfel că nimic din ce a trecut „dincolo” nu rupe legătura complet și definitiv cu ce a rămas aici.

Este întâlnită de-a lungul volumului o atmosferă a continuei căutări. O continuare complexă, în adânc, care nu se reduce numai la ceea ce a fost ori a celor care au fost, ci merge până într-acolo încât devine propria căutare – de aici începând, așadar, ramificația – cu întrebările specifice, cu incapacitatea de a înțelege atunci firescul, ajungându-se în cele din urmă ca cel de acum să îl cheme în ajutor pe cel de odinioară pentru a se face unul pe celălalt să înțeleagă. Practic, copilul de atunci să reîmprospăteze imaginile/amintirile de atunci, iar adultul de acum să ofere întrebărilor suspendate răspunsurile lăsate în așteptare: «Realitatea mea de azi / e a copilului din mine / care confecționa avioane / din ziarul necitit de tata / plăcut / zâmbăreț și / mereu

cu ochii pe chipul mamei / căruia îi zicea „tu mami meu” / azi stau față în față cu trecutul / și povestim / (...) / nu nu mai sunt eu / sunt / cel plecat care / nu s-a mai întors / bucuria copilului de atunci / o țin la piept și / din când în când o împrumut / ori de câte ori mă așez / pe genunchi ca să vorbesc cu mama» (din Față în față cu trecutul).

Recursul la memorie este în permanență simțit, autorul reușind prin acest exercițiu să își găsească propriul echilibru, un echilibru care nu doar îl ajută să meargă mai departe, ci unul care îl întărește să poată purta cu sine fiecare celulă care prin cei de dinaintea sa îl formează: „dimineață când am dat fuga la patul lui / să-l trag de mustață ca de fiecare dată / mama m-a așezat pe genunchi / mi-a luat capul între palmele ridate de timp / m- a privit în ochi și mi-a șoptit ca și când / tata și-ar fi continuat somnul / tatăl tău s-a dus să-l întâlnească / pe Dumnezeu / și mi-a dat de grijă să-ți spun că tu / îi vei ține locul” (din Ultima noapte cu tata).

Selectiv, la o minimă analiză pe text, același lucru se întâmplă și în cazul versului „din copilul din mine” – vizibil splendid joc de cuvinte și imagine –

care prin dublarea termenului din se indică o impusă nedespărțire de una din părțile propriei ființe, parte care a contribuit la determinarea omului de acum și contribuie în continuare la definirea sa prin răspunsurile în căutarea cărora se află – „acum aștept să redescopăr / de unul singur / lumea / în care locuiește mama ...” (din SMS fără răspuns) –, dar și în cazul unor construcții care încorporează două timpuri, unde verbul la timpul prezent – „în care locuiește mama ...” – sugerează ideea unei lumi noi, așadar a unei continuități acolo posibilă printr-o stopare aici propusă printr-un verb la trecut – „au avut o bunică ...” – realizându- se astfel un frumos joc cu timpul: „acum aștept să redescopăr / de unul singur / lumea / în care locuiește mama ... / și din când în când / le spun nepoților că / au avut o bunică ...” (din SMS fără răspuns).

Deși se angajează într-un carusel al cuvintelor și imaginilor fără a miza pe un ritm alert, Teodor Dume ocolește rătăcirea în procesul unei derulări confuze din care ar reieși doar lumini și umbre, flash-urile copilăriei propagându-se

uniform și clar fără omiterea niciunui colț al acesteia începând de la evocarea unor imagini ce astăzi ar putea părea de domeniul irealului cum întâlnim în poemul Pâine și lacrimi ori care s-au întâmplat în vremuri de demult – „Pasărea de pe pervazul ferestrei mele / are glas de om / seară de seară strânge liniștea între aripi / lovește sticla cu ciocul / dar nu-mi cere nimic / o văd clipind des / ca și cum / mi-ar înțelege fiecare gest // de afară pătrunde un miros / aspru de mucegai / și îmi intră în trupul fragil / ca o pojghiță / de gheață în toiul primăverii” (din Conviețuire) – și până la evadarea din cotidian cum stă desfășurat, de exemplu, în versuri precum „îmi acopăr liniștea / cu noapte / multă noapte / e liniște în jur / nici clopotele nu mai bat” (din În interiorul clipei). Astfel că, privite unitar, noile poeme ale lui Teodor Dume prezintă o întoarcere temporară la rădăcini, o reunire a timpului prezent cu cel rămas încremenit nu numai în curgerea sa firească, ci și în ființa care, vrând- nevrând, în ciuda tuturor lacunelor, a răspunsurilor absente, a mers mai departe fără abandonarea speranței găsirii acestora.

Trasat, bineînțeles, aici în doar câteva(!) idei, acesta este noul volum prin care Teodor Dume se păstrează aproape de cititori, el fiind, după cum am spus, un volum care se citește în adâncime, care se citește dincolo de cuvânt, care se citește în Spirit fiindcă în și dincolo de acest volum stă așezată întreaga trăire: cea care a fost, cea care este și, mai ales, cea care va fi/deveni deoarece, așa cum spune chiar autorul, „cândva ascunsesem acolo / jocurile copilăriei / pentru atunci / când / mă voi înălța pe vârful degetelor / pentru a prinde în căușul palmei / cel mai frumos măr / (...) / până atunci o să desenez o punte / între cer și pământ” (din Jumătatea de cer)

1) Cioran, Emil - Opere: Volume (1) - Academia Română, București / Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă, București, 2012, p. 133 / ediție îngrijită de Marin Diaconu; introducere de Eugen Simion

2) Țuțea, Petre - 321 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea - Editura Humanitas, București, 1993, p. 77 / prefață de Gabriel Liiceanu

3) Blaga, Lucian - Diferențialele divine - Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1940, p. 27

Cristian-Paul MOZORU

Teodor Dume: Doamne, de ce nu mai am timp...

acolo unde am vrut să ajung

și nu am ajuns

cineva cotrobăie

sub albastrul decupat

se vede Dumnezeu aplecat peste o carte

zadarnic mă prăbușesc pe genunchi 

și-l rog 

să-mi spună

de ce nu mai am timp

dâra de nisip din trupul meu

atinge pământul

nu-i bai

printre măruntaiele lui

cerul deschide o rugă

pentru ziua

în care

centrul universului

va trece prin mine

Copilul cu mingea sub braț, autor: Teodor Dume

 Copilul cu mingea sub braț

(autor: Teodor Dume)

ieri trecea un copil cu o minge 

sub braț alții doi îl așteptau în parcul 

de vizavi 

șoferul  îl ceartă ca pe un adult 

înjurături obscenități și alte chestii 

șoseaua gârbovită de atâtea mașini

 părea un bătrân aplecat sub greutatea 

rucsacului de pe spate

pe de-asupra o pasăre neagră 

bătea trist și molatic din aripi 

de pe partea cealaltă  

oamenii strigau înfundat

 "accident accident" 

o femeie gâtuită de frică 

trece strada și- i așază mâinile sub cap

de alături un bătrân mustăcios și cu barbă

 strigă anemic  "Dumnezeu nu vede" "Dumnezeu nu aude" 

Dumnezeu nu mai exsită" 

imi scot tricoul îmi fac loc prin mulțime

și-i șterg sângele de pe gură 

cu ultimile puteri băiatul își ridică capul 

mă privește fix și abia șoptit 

îmi spune "tata tata"

printre lacrimile care mi-au inundat văzul i-am răspuns îndurerat si oarecum silabisind " nu nu sunt ta-ta 

nu sunt ta-ta 

ochii băiatului i se închideau ca două clapete cu mici defecțiuni

m-am ridicat în picioare

și m-am răstit la Dumnezeu

"Doamne de ce ai nevoie de sângele 

și viața unui înger?

Dumnezeu tăcut ca o lacrimă

nu mi-a răspuns

prin mijlocul mulțimii adunate 

își face loc șuierul strident

al unui echipaj de poliție însoțit 

de o ambulanță 

care ar fi vrut să-i mai dea o șansă copilului culcat pe  trotuarul umed și rece timpul s-a oprit odată cu ultimile sale bătăi de inimă 

aerul zilei fuse tăiat de lacrimi rugăminți disperare și îndurare către Dumnezeu

 pe locul acela a mai rămas o pată 

mare de sânge o minge și câteva flori puse pe marginea șoselei 

Dumnezeu a lat un trandafir alb 

câteva petale pe care 

le-a presărat sub forma unui contur 

și a plecat...

tinerețea și dragostea de viața au rămas ca o amprentă pe locului  blestemat 

de cei răi

a doua zi nici-un copil n-a mai  trecut strada cu mingea sub braț

pe banca din parcul de alături

 stă același bătrân negricios cu barba albă

 și se răstește la Dumnezeu

 "vino Doamne că 

amândoi 

suntem la fel de vinovați"

nici-un copil  nu mai trece strada cu mingea sub braț

ps:

textul se vrea un manifest dureros de conștientizare al șoferilor 

grăbiți dar  și al copiilor care nu se asigură atunci când trec strada în fugă!

Elza Hansen: poezie

 RAINBOW - PEACE IS KIND LIKE RAINBOW- 

CURCUBEU

1. Mă iartă, de vrei chiar din viață poți să mă iei 

Greșesc gândind oare, ce-ai vrut să spui

Cu ce megafon ai trântit lumânarea mea suflet

În fașa luminii ce gaura neagră înghite știrea? 

Din tot ce zidesc cu a mea fantezie

Cad dimensiunile "unde naufragiat doar ajung pretinzând că iubesc" Leonard Cohen

Măcinată de dor, de-un cumplit 

imposibil finit 

Căzut în al meu cu semnătură design interior ”Dumnezeu” 

Sufletul se căiește:

- Te rog în culorile curcubeului 

Fiicei tale vorbește!

Dacă prezinți putere minții și inimii mele 

Îndurare durerii să lași!

Nu cu semn exclamator poruncitor

Doar autoritar duhovnicesc glas

Te implor dă-mi o ultimă clipă de pace

Lașitatea la o parte să las! 

Dă-mi putere să înfăptuiesc ce e corect

Măcar în al unsprezecelea ceas!Spin 

Din tot trandafirul divin 

Oare nu Tu, Divin Creator și pe acela mi-ai dat?

Al meu suflet e fără rușine pe genunchi la al tău altar

Din cel mai profund gând 

La altarul divin

Canal ție aici și acum eu mă las

Văd viața, ciripitul păsărilor dimineața

Dar amenințată global

De ceva în substraturi pe mai multe planuri

Ochi stelar vede ce irisului meu îi este nevăzut 

Pe un plan e bolnavă Planeta Viral

Tu îmi spui cu limbi de foc:

- Echilibrul și lumina sunt bolnave în oameni, spiritual!

Val după val

Duce spre mal

Albastrul voal

Galben luminii

Pe o masă în vis

Cu o față de roșu

Matrimonial

La la la la la Al

- Mă cobor printre voi

Parcurgând viermuit 

Din coșmar în coșmar

Holograma undelor tremură paranormal

2. Virtualul război intracelular s-a mutat pe frecvențe reale... 

În oglinda portalelor trei dimensionale  

- Neștiind altfel decât scriindu-mă ție în rugă 

De bun rămas 

De e astfel să fie

Îmi las ruga și plânsul în acest poem

La altarul unde toți oamenii de bine

Treptele lumii închină

Ecumenic doar o inimă 

Genunchii se pleacă 

Au ajuns lacrimile până la măduva oaselor luminii 

Pământul plânge spre cer 

Urgia vărsată

Impactul otrăvii turnată...

Chiar dacă mi-e teamă

Să ajung acuzată

Cer putere să mai cred în ce îmi vei arăta! 

Cum și unde să găsesc ce să fac?!

Ce-aș putea decât deja fac?

Purtând botniță pentru tot ce o pandemie implică 

Țin aproapele meu la distanță fizică 

Mă spăl pe mâini la nesfârșit

Pe când a lumilor toate amvoane 

Se spală și ele ca Pilat

Pe mâinile lor iresponsabile de orice păcat...

Așteptând moartea Oare adaug sau iau vieții ceva ce-a mai rămas?

Poate fi mai mare risc decât moartea, de am să tac?

Chiar de va fi și sfârși-vor aceste gratii în fâșii peste gura mea 

Mărturie las lumii golită de umanitate 

Umbra sub sceptrul de-a pune mâniile pe putere 

Îngrădind a mea libertate

Obsedate în dreptul tribunelor lor 

Ce curând vor fi goale 

Manifestul acesta și inimii obosite de atâta moarte 

Se lansează și cad pe-ale tale brațe 

Golului din teama de Tine 

Doar de tine, Doamne 

Mă las căderii în lumina și groapa acestui poem

În rânduri de lacrimi... 

Văd ceața copiilor fără viitor 

Ruga acesta de protest 

Împotriva suferinței nenecesare

Din dragoste îți mulțumesc

O ultimă suflare prin a Ta îndurare

Să lași în Univers 

Drum poeziei sigilare îi pornesc

Nu e ușor

Într-o plasmă de cerc  mă pășesc 

3.Cerul mă strigă percepției Newtoniene

Gama muzicii șapte popas

Ritm cu pauză duminica pământescului ceas 

Trăiesc frică în tremur dar accept 

Strâng în piept tot mărul din al vieții pom 

Mă trăiesc cu tot ce trebuie să simt fiind om...

Văd culori începând cu cea roșie 

Speranța Cinematografie simbolică pe a realității alb-negru ecran

Nașterea-moartea-renașterea 

Pare cod decodat conștiinței din mintea atlas

Portocaliul să fie al soarelui zâmbet Desenelor din copilăria ce în urmă-am să las 

Roba călugărului când cheamă din est 

Îmi adună-ancestralul și îl bate pilon dorului

Meditând cu elan

Regăsind în neființă ființă 

Transcendentală

Frica spulberă formațiile găurilor negre de van 

Ala-bala-Portocala!...

Sigur sfârși-voi pe acel balansoar 

Jocul cu soarele printre degete

Imaginează fără de ramă 

Vocea bunicii agață  inimii mele icoană

Galbenă este lumina când viața în ea seamănă și seceră 

Dar între timp crește Dansul ce nimeni nu vrea să-l danseze

"Toată lumea vrea să ajungă în rai

Însă nimeni nu vrea să moară" 

Îmi reamintește Søren Kierkegaard 

De durerea trăită profundului Mircea Eliade

Pagini rupte religiei universale 

Emil Cioran a trăit egalitatea supremației "durerea care de fiecare dată se simte de parcă ar fi simțită întâia oară" 

În dezlipire crește frica-n amploare 

Oh! Cât de amarnic despărțirea pe toți 

ne doare!...

Dacă în lecții școlare 

Am învăța de la început să nu ne temem

Ar muta creierul vechi din al spatelui craniu 

Drept în frunte un ochi nou?

Ar privi ce găsim dureros

Concepând că e straniu?

Verdele e liniștea  

Mă privește plângând 

Lacrimi de-argint întinzând 

Uneori prea des și nu pot 

De al dragului stres 

Să mă-opresc

Să-i zâmbesc 

Nelovind propria știință

Cu al meu plastic pretins talant

dumnezeiesc

Te rog, nu te supăra! 

Mă dă afară de pe planetă ochiul golit de înțelepciune

Plin cu miraje circulare

Și idei despre contribuția mea

Că ar fi în zadar!

Păcăleală egală într-un zălud întâmplător

Creator 

Miraculosul jucător de zaruri 

Curcubeu irosit degetar

Balonașe din spume 

Haina lui Mahatma Gandhi - Marele suflet

Dată nereușitului cuier

Uitată e doar mâna mea 

Neechilibrată întinsă de tine condamnării de sine

Ce spune ea despre ce am crezut că eu port divinului tău nume? 

Agățată 

Cu capul spart 

E ce a vrut că să fie 

Schimbarea dorită în mine spre lume

Albastru reține în cerul sihastru

A mea amintire a unui copil drag

M-a întrebat dacă și înghețata poate să fie albastră? 

Necolorată chimic! 

Copil râzând cu inocență 

De a lumii program pervertit și de a ei licență

Nu era naiv 

El știa că ce bagă în gură nu-i la fel ca el de curat...

Schimb subiectul cu inversul lui

Cu ceva mai puțin poluat

Aș dori să vă spun despre cer scandinavic

Unde norii evaporă zorii 

Des de soare privat

E un cântec făcut să ajute lumina 

Rar zâmbind în acest colț lumesc minunat

Cerul, crâmpei din a ochilor oameni înalți 

Ochi albaștri și-au tot fluierat

Până la urmă au materializat 

Un cuvânt 

Eu zic că-i de vreme albastră 

Precum nouă românilor cetera și omul drag

Cuvântul ”hygge” 

Înseamnă plăcut sau cald

Climei nouroase lumină în case 

Singuri și-au creat 

Apoi au inventat acest cântec

"Îmi voi colora orașul în toate culorile”

Spune-un vers

Până acum versul e valid

Oamenii au în general încredere în autorități

Aventurile neterminate 

Democratic cu un parlament au găsit  cale de mijloc Majorității dreptate

Binecuvântate

Aceste regate

Pe niciunul din regi ori regine de o sută de ani încoace 

N-au deranjat

Sanctitatea facerii binelui au încurajat

Indigo amintește uniforma comunistă 

Pe umeri cravată de pioner purtată 

Ritm sacadat nesimțind fiind tânăr greutatea acelei vremi înfometată 

Libertatea de gândire condamnată  

În mine impresia de generație disfuncțională

Bipolară și coruptă a presupus 

Dar încordarea expresiei scade-n cadență

Nici românul indiferent de ce apartenență

Aruncat de geografia nevoii pe a Terrei hartă 

Cine știe unde

Nu e doar un pribeag 

România nu e un loc chiar de tot distrus

Se poate salva

Aici bogatul și săracul aprind lumânări milioane Speranței

Crucile apără gurile rele de cerul noroios 

Toamna miroase a sare-n bucate

Bucate lăsate în săli de-așteptare

Ochilor goliți de demnitate 

Am de subliniat 

Nimic nu ține veșnic!

De aceea, eu colorez al meu cer tricolor

Cu un sfeșnic în care gloria luminii o chem 

Să umple cerul 

Care pe nimeni de bună credință în veșnicie a lăsat uitat

Violet e iubitul meu cu pasiunea

Măcar că el nu știe Nu-s decât în scris năzdrăvană 

Îl las să se scurgă în mici stele mai departe peste acest tot curcubeu 

Cascade de sunete propagate din tastatura mea 

Către cei ce doresc să citească 

Sau vor deveni cum tatăl meu mi-a prevestit

"Să fiu la maturitate o pâine rotundă

Cu coaja aspră"

Așa a fost și el

Dar în miez sățioasă 

Să mă țin tare în tot ce fac - deși uneori mă simt chiar și amară 

Nu atât cât aș vrea de grațioasă- 

Să devin

Precum împărăteasa Șheba lui Solomon

El m-a binecuvântat

- Tată, cât aș vrea să mă mângâi pe creștet, lângă mine sa fii!

Într-o pâine românească oricât de amară, în lumina pământului natal tăiată fraților mei, precum mie în felii

Tu să fii binecuvântat

Și acum și în veci de veci 

Să fii de păcate iertat!

De aici 

În acest mic Paris 

Din frumosul oraș

Cu oamenii harnici

Clădirile dantelează centrul baroc 

Țintuiesc frumusețea o clipă în loc

Să privească potențialul zidirii

Când primaru-i cinstit

Pătrunzătoare inimă cu iubire de cărți

De știință și credință 

Aici m-a adus viața de dragoste și durere plină

Să reflectez la ale curcubeului culori 

Dar și la a mea întâi grea 

În cântarul vieții violetă regină

Din prea mult patos devenită timpului vină

Mă întreb 

Când plătesc nota mea de plată

Cine va șterge lacrima din istorie 

Și ce va fi de ajuns de demn să șteargă această urgie 

Departe  de-a pământului față?!...

De-acolo să plâng

Să cânt

Să vopsesc orașul în culori

Desenând suferința în arcușuri de viori 

Cu a cerului albastră culoare

Dar să și rămân în cuvinte

Materializând după furtuni serioase Mesaj cu idei luminoase

O voce de dincolo de mine fluierată 

Intr-o nouă melodie:

- Nu te teme! 

Ești om

O paleta de culori

Uneori ca o găină păcătoasă Neputincioasă

Dar alte ori ca un vultur 

Să fii pregătit că să zbori!

Fii cât mai des 

Vis de speranță cerului înnorat fără stele

Rugăciune 

Acțiune 

Misiune 

Cerului de lumină mă închin...

Chem înapoi Terra minunată și pacea 

Le voi iubi mai conștient decât până acum! 

Amin

Am regăsit linkul. Mulțumesc maestre Teodor Dume pentru publicarea unei poezii care am scris-o în timpul pandemiei. Este dedicată PACII ȘI IERTARII. Descrie experiența mea de a trăi în două culturi și drumul suferinței parcurs cu ajutorul reîntoarcerii pentru o vreme la rădăcină, pe plaiurile natale, românești. Vă mulțumesc maestre!

 Mulțumesc celei care m-a ”bătut” literar 3 luni de zile ca să scoată ”untul din mine”, scumpa mea mentor poeta Petruţa Niţă. Am și devenit ”năzdrăvană” din întâlnirea cu acești lideri literari și descoperitori de talente literare a grupului literar unic de felul lui, creat de directorul vizionar Teodor Dume. Grupul literar Extemporal liric,(grup al revistei Extemporal liric/ISSN 2668-5620)publică elevii ajunși să ia 10 la extemporal. O școală veche și înțeleaptă. Petruța Niță, redactor șef al grupului literar. Mulțumiri sincere din inimă. Între timp, mergând la școala grupului, mi-am amintit toate lecțiile mele învățate la literatura daneză pentru bacalaureat și am descoperit că Petruţa Niţă este un geniu. Am scris și scriu amestecând toate genurile literare, exact așa cum ea m-a citit. Cel care predomină l-am dezvoltat după ce m-am simțit capabilă să stau pe propriile picioare, ieșind din grup. Este un gen literar învățat cu sârguință în Danemarca. Genul literar se numește proză epică cu vers întrerupt. Următoarea postare va fi din manualele mele de literatură de atunci. Niciodată nu m-am îngrijorat când am învățat ceva, că nu va veni veni și timpul să pot folosi acele cunoștințe. Le-am lăsat la ”dospit” doar, cum Petruța bine spunea. Mulțumesc acestor oameni minunați pentru că în afară de a fi personalități literare respectate în România, sunt oameni de omenie. Sunt oameni dispuși să te vadă ca om, să te audă și să te ajute. Carma maeștrilor! Carma se întoarce întotdeauna! Mulțumesc tuturor care folosesc timp să citească versuri lungi, fără ritm întotdeauna, fără rimă întotdeauna, nici rap, nici lirică indiană, nici panoramică, nici epică doar, nici scenografică doar...Dar așa cum spunea Leonard Cohen în cântecul Anthem  ” acest stil care este liber și de fapt este cântat de spirit, ca melodia părintelui în templu...ca doina omului de rând care își cântă dorul, ca balada și ca forma inițială a primelor versuri scrise, a epopeilor, este definită pe limba daneză, ca lirica ramificată în proză cu versuri discrepante sau întrerupte....Prin aceea discrepanță, cum L. C. spune ” intră și lumina”... Lumina Speranței care a adus cândva un Curcubeu pe cer, ca să amintească furiei fenomenelor naturii să se oprească, să vie și peste timpurile noastre prezente, peste cei suferinzi și să ne păzească să continuăm să trăim în pace și libertate.

Elza Hansen

Tata, un tată confuz

Sunt oameni  cărora nu le plac 

bucuriile altora și nici  

nu le pasă de trecut 

nu nu o să pronunț nici- un nume 

azi pentru că 

nu l-ași putea pronunța corect 

tata mi-ar fi pus ferestrăul în mână

și m-ar fi trimis la pădure 

că doar așa m-ar fi văzut 

ca pe un om împlinit 

sunt oameni care merg la ospețe și nunți dar nu plâng la înmormântări 

nici chiar atunci când 

se dă de pomană cozonac 

vodcă și sarmale 

știu că asta e viața unui bărbat 

așa mi-ar fi spus și mama 

deși nu înțelegea că 

nu- mi doream să fiu decât 

ceea ce sunt un copil 

ce-și împărtea bomboanele la cinci 

sunt oameni cărora nu le plac 

bucuriile altora și nici 

nu le pasă de trecut 

râd dansează și beau 

fără să știe că și mâine mai e o zi 

tata mi-ar fi dat cheia de la tractor 

și m-ar fi trimis la arat  

și el ar fi savurat ultimile picături 

din transpirația mamei care 

îmi făcea munca ori de câte ori 

se îmbăta  tata și înjura de sfinți 

doar gingășia mamei îl mai  potolea 

din când în când  

duminica tata mă ținea de mână 

și înjura vecinii îmbrăcați frumos 

pentru biserică 

iar mama plângea 

până la sughițuri  

sunt oameni cărora nu le plac 

bucuriile altora și nici 

nu le pasă de trecut 

cândva copiii mei mă vor  întreba 

despre bunica și despre bunicul 

iar când se vor juca 

vor  găsi în căpița de fân 

sticla din care a băut tata 

nu n-am să le spun despre asta 

sunt oameni cărora nu le pasă 

de bucuriile altora 

și atunci 

la ce bun să le spun o poveste 

cu a fost  odată  un bunic și o bunică...

Teodor Dume: Pământul din pământ...

ziua în care voi pleca 

să îngrop pământul 

devenit pământ 

va fi o zi de duminică 

o zi în care 

lumea va ține în palme lumina 

și pământul va deveni pământ...

Teodor Dume: Poate cândva...

Nu tot ceea ce simt îmi aparține

dar știu că durerea și iubire

sunt singurele altare

la care vin 

oridecâte ori

vrea să- l întâlnesc pe Dumnezeu

poate cândva  voi renunța

la lumea asta

voi renunța la tot 

și la toate

pentru un mâine

cu o altă imagine

Ottilia Ardeleanu, referințe critice la poezia lui Teodor Dume

 Ottilia Ardeleanu, 

referinţe la textele lui Teodor Dume, Antologia Paradigme virtuale, Ed. PIM/Iași 

Pe Teodor Dume îl caracterizează poezia unei nemărginite suferinţe. Stilul confesiv, petrecerea timpului în singurătate alături de cuvânt - prietenul său de-o viaţă-,accentuarea stărilor de abordare într-o existenţă aflată permenent pe finiş, împletirea elementelor care marchează începutul şi sfârşitul, iată ce-l fac pe Teodor Dume să fie un altfel de poet. Tema specifică demersului său literar  este cea a vieţii şi a morţii, nedespărţite, şi unite prin cuvântul acestuia. Este poetul pentru care iubita şi părinţii vor fi imortalizaţi în cuvânt. Acest cuvânt  al însigurării. Îl iubeşte pe Dumnezeu, Cel pe care îl ignoră uneori, după cum lasă de înţeles într-una dintre poeziile sale. Iubeşte oamenii şi mărturiseşte că "într-o zi cineva o să umple golul acesta şi o să mă bucur pentru că oamenii intră în amintirea celuilalt lăsând o poveste..."

Teodor Dume, între mine și cer e o umbră

nici nu ştiu dacă numele meu e teodor dume 

şi dacă stăpânii celui însemnat de Dumnezeu sunt

Moartea într-un capăt şi Viaţa în celălalt

uneori prins între cele două linişti

îmi lipesc urechea de marginea pământului

şi vorbesc cu tata în prezenţa căruia

am învăţat să iubesc să sufăr

şi să aprind prima lumânare

ţin minte cum am sărutat-o pe mama

şi m-am rugat lui Dumnezeu

să se joace cu mine

eram devorat de frică şi de

întunericul decupat

din veşmintele lui tata

prins în acest sentiment ciudat

am ucis o lacrimă

am strigat şi

moartea s-a zgâit la mine

ca la o pradă

nici nu ştiu dacă sunt fericit sau trist

ştiu doar că nu-mi aparţin

am privirile amputate şi oscilez

între cer şi o umbră leneşă

aş putea să mă prefac într-un băiat care iubea 

sau într-o altă prezenţă în care numele

nici că ar conta

numai că

între mine şi cer există o legătură

care defineşte viaţa şi moartea

şi totul sfârşeşte cu un alt anotimp

(Autor: Teodor Dume)

Teodor Dume, în revista Tribuna

 

Teodor Dume, viața ca un strop de cerneală...

astăzi oamenii nu mai merg la biserică

şi nici la crâşma de la colţ

ei mor câte puţin

în fiecare zi

medicul le prescrie aspirină

contra a cinsprezece lei formularul

dar nu mai contează

ridică din umeri şi privesc

dincolo zarea

şi tac

îşi aşteaptă iertarea

aşa le stă bine oamenilor

îşi modelează viaţa după vremea de-afară

Teodor Dume:Rânduiala lui Dumnezeu

De câteva zile cobor în 

mine 

doar seara

și caut

un anume lucru

pe care poate că nici 

nu l-am avut sau poate

l-am pus undeva 

pentru a- mi aduce aminte de cel care am fost...

și ce trist...

uneori nu mănânc

nu beau și nici

nu mai vorbesc cu Dumnezeu

știu că dincolo de mine

e cimitirul în care

se odihnește tata

plictisit și el de-atâta așteptare...

uneori trec pe lângă el

cu privirea în pământ

pentru că de ceva vreme

am uitat ca să-l întreb dacă

a mai vorbit cu mama 

dusă și ea cu nu prea mult timp

înainte de paști

mi- e greu să-l învinovățesc pe Dumnezeu pentru 

toate astea

dar

sunt sigur că este complice cu timpul ce roade din mine

câte puțin în fiecare zi...

știu că așa trebuie să fie

dar ce să- i spun copilului meu?

Teodor Dume, poezii

 Moartea, o pastilă de somn ..

Moartea mea e o pastilă de somn 

seară de seară 

mă privește ștrengărește 

de dincolo fereastra

 tresar 

îmi trag pătura peste cap și-mi zic "fie ce o fi" 

apoi adorm 

până la dezintegrarea întunericului din mine 

nici morțile nu mai sunt cele care au fost...

*

Dincolo de punct...

Tine-ți gândurile în lesă și moartea 

nu va ști pe unde umbli 

așa că va face cale întoarsă 

*

Nimic în grabă...

Moartea mai are doar câteva suflete pe stoc 

nu vă panicați și 

nu închideți ferestrele 

oricum va veni... 

*

Semnul umbrelor 

Umbrele stau la taifas 

și din  când în când se ceartă  

pe știrile de la ora cinci

semn că azi nu se mai moare... 

* 

Zădărnicie 

Pasărea mi-a colorat chipul 

cu aripa 

crezând că sunt cer 

și de zburat n- a mai zburat... 

*

Fără teamă... 

Nu nu pot sa fug de tine moarte 

știu că mă cauți dar 

dacă într-o zi o să mă zărești 

să știi că nu am plecat din mine 

îți promit că nici nu o să plec peste rând 

voi rămâne aici ca o mlaștină 

ce așteaptă să se înnoreze cerul 

*

Negare...

Inima încrustată pe coaja albă a  mesteacănului 

nu-mi aparține deși 

pe lângă tulpina lui 

am trecut 

de cele mai multe ori toamna 

acoperindu-mi urma trecerii cu lacrimi...

Teodor Dume, poezii

Tristețea lui tata 

Pe tata nu l-am văzut niciodată zâmbind 

în momentele sale de tristețe 

strângea la piept o pisică 

era pisica pe care bunica o păstra 

ca pe o armă sigură 

pentru șoarecii din cămara cu alimente 

care deseori 

își făceau de lucru 

prin sacul cu făină 

înjumătățit înainte de paști 

și avea dreptate tata când spunea că 

este fericit 

de văzut nu l- am văzut niciodată zâmbind 

într-o zi pisica plecase de acasă 

și nu s- a mai întors 

de atunci seară de seară 

tata stătea lângă fereastra cu draperiile trase 

și tăcea 

ca  în dimineața aceea în care 

bunica nu s- a mai trezit din somn 

s-a așezat lângă fereastră și l- a întrebat pe Dumnezeu: De ce?... 

Umbre dansând...

Aud pași 

cineva intră în camera mea fără să bată la ușă 

poarta hainele mele 

aceeași frizură ca și mine 

aceiași pantofi adidas 

primiți anul trecut pe 4 aprilie de ziua mea 

se dezbracă în grabă și 

își așază hainele pe spătarul scaunului meu  

intră sub duș folosește același șampon teo 

pe care îl am de la fiica-mea 

folosește același prosop pe care 

l- am folosit și eu nu demult 

își dă capul pe spate și 

își scutură parul de apa rămasă printre bucle 

se proptește în fața oglinzii  și 

îmi folosește aparatul și pasta de bărbierit 

își șterge picioarele 

stinge lumina  și intră sub pătura 

de sub care 

am ieșit dimineață 

își întinde capul ca pe un arc 

inspectează tavanul cu ochii 

apoi 

își întoarce privirea 

înspre fereastra uitată deschisă 

o liniște stranie străbate camera 

de la un capăt la altul  

liniște și iarăși liniște 

o umbră stă pitită sub raza de lumină a lunii 

nu nu cred că e doar o iluzie 

pieptul îmi provoacă dureri 

aerul devine din ce în ce mai greu 

nu nu pot să mă ridic 

dincolo de fereastră văd 

o umbră dansând 

nu nu este o iluzie 

Moarte apocaliptică

Scormonind prin memorie 

și-a găsit călăul spânzurat de mânerul ușii 

pe care 

a intrat ultima dată 

atent să nu- i strivească liniștea 

a mai făcut un pas 

și încă unul și încă unul 

lăsând o dâră de salivă pe urmele jilave ale morții 

Teodor Dume: Când privesc prin fisura unei lacrimi

 tac și îmi închipui că

durerea nu îmi aparține

aparține celui care am fost 

că un răzvrătit 

îmi întorc dosul palmelor  și aștept 

ca intangibila și nesfârșita durere 

să dispară de la sine 

respir 

știu că încă exist și 

sunt recunoscător propriei mele lacrimi 

nu nu și iarăși nu... 

sentimentul de integritate 

nu va dispare decât atunci când 

cineva  mă va privi prin fisura unei lacrimi 

iar timpul meu 

se va dezintegra odată cu lacrima

Teodor Dume: Moarte, tu n-ai nume de om...

 Teodor Dume, la spitalul clinic județean de urgență din Oradea> un pic de...bolnav!

Mulțumesc, fiicei mele Teodora Dume și lui Radu Butcovan, soției Fabiola Dume, prietenilor și colegilor care mi/au fost alături!.Mulțumesc d/nei dr.Ardelean Adriana (medic primar cardiolog,asistent universitar,doctor în medicină).Mulțumesc tuturor cadrelor medicale pentru profesionalismul dovedit!

***

MOARTE, tu n/ai nume de OM!

mai stai o clipă moarte stai

nu cer să-mi dai mie nimic

dacă mi-ai fi dat un semn

oricât de mic

îmi pregăteam valiza

cu toate cele necesare

un aparat de ras

un creion o mapă și un plic

mai stai o clipă moarte stai

nu cer să-mi dai mie nimic

mai zăbovește jos

sub deal un pic

să sting lumina apa

gazul și să las o cheie

ori nu știai că am

o mamă și un copil mai mic

mai stai o clipă moarte stai

nu cer să-mi dai mie nimic

în mine totu-i negru

vai poate doar e un protest

ca și când

ar fi fost să fie

un anotimp în care

aș fi putut să plec

mai stai o clipă moarte stai

nu cer să-mi dai mie nimic

ci îngăduie-mi o rugăminte

să-ți mai zic

de sub tălpi durerea urcă iute ca un scai

și sunt gol-goluț că n-am putut

să-mbrac nimic

așa sunt Om dar nu cu suflet mic

te rog mai lasă-mă un pic

să strâng trecutul și viața între dinți

că nu-i nimic mai scump decât iertarea zic

mai stai o clipă moarte stai

nu cer să-mi dai mie nimic

ți-am spus răgaz să-mi dai

să mai zăbovești la poartă un pic

cât copilu-mi face semn

cu mâna

că doar știai

că-i bolnav și trist

și-i cel mai mic

la urmă-apoi de vrei să-mi dai

un semn

aprinde lumânarea neagră din pridvor

știu că te grăbești

și-i musai

să revin la ceea ce am fost

poate un nimic

dar stai

mai am un Dumnezeu de nu știai

și o mamă care a lăcrimat destul

și-i rog acum când trupul meu

nu-i mai în stare de nimic

să-mi aprindă o lumânare

acolo sub pământ

noa haide moarte hai

te întreb cât încă mai sunt viu

cu ce-am greșit de vii pândind

și totuși dacă vii

adu-mi și tu ceva să-mi placă

nici flori nici lumânări ca la mormânt

ci o noapte de împăcare cu tot ceea

ce am fost și încă sunt

noa haide moarte hai

pășește-ncet de poți

injectează-mi în vene noaptea

fie și în somn

doar atât cât eu către Dumnezeu mă-ndrept

apoi să taci

că n-ai nume de Om

apoi să taci

apoi să taci

să taci...