Strigăt din copilărie
(text scris la 14 ani,/cel din foto/ adică în urmă cu 52 de ani când am plecat din satul natal, Luncasprie. Exact la inceperea școlii/pe 15 septembrie)
La capătul pridvorului un stâlp
albit și gârbovit ca un moșneag
îmi apărea ba tainic, ba cu tâlc,
de dincolo, de dincoace de prag.
Cum sprijină un Univers de dor
mă-ntorc mereu cu inima la el,
la colțul lumii noastre din pridvor
cu dor de lunci, blajin și subțirel.
Mă scurg prin el, tăcut , în rădăcini,
și-mi place-adeseori să mă trezesc
pe zarea zdrențuită de ciulini
că zbor, că sunt, că vreau și că iubesc.
(Autor: Teodor Dume)
***
Și cât de grăitoare și actuale, raportate la vârsta mea de acum, sunt versurile lui Adrian Păunescu, pe care vi le redau mai jos:
Bărbatul....
"Am dat un telefon la mine acasă,
Am spus "Alo!" și-apoi am așteptat
Și mi-a răspuns o voce-aproape groasă,
O voce sugrumată, de bărbat.
Și am închis și- mai format o dată
Și-aceeași voce mi-a răspuns, abrupt,
Și-n mine ca-ntr-o mină inundată
Ceva s-a luminat și-apoi s-a rupt.
Era băiatul meu, o, Doamne sfinte,
Și eu care uitasem că-s bătrân,
Că am ajuns și eu un biet părinte
Și-o amintire, doar, am să rămân.
„Alo, băiatul tatii, masa-i gata?"
Și el mi-a zis să vin cât mai curând
Și l-am simțit în trupul meu pe tata
Cu o cazma de purpură săpând.
Așa ne îngropăm la noi în oase
Pe-naintașii ce se sting mereu
Și încă sun la telefon acasă:
„Tu, spune-mi ce mai faci, băiatul meu?"
Autor: ADRIAN PĂUNESCU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu