Memoria patimilor
(Teodor Dume – Urme
de sânge pe umbra trupului, Editura Castrum de Thymes, 2021)
Un dor limpede
ca o lacrimă şi acelaşi dor, îndelung ca un fuior care nu se mai termină –
într-o haină doar visată, pentru umbra
trupului cea pedepsită cu urme de
sânge. Însemnat o cruce înfiptă în dreptul naşterii, şi până unde va fi să fie, urmând drumul crucilor, „Azi
sunt mai bătrân cu o zi/ şi mâine cu două/ poimâine/ dacă va fi să fie/ cu mult
mai bătrân/ un bătrân fericit sau poate inutil/ ca o iluzie/ dar sigur voi fi/
o promisiune pe care/ i-am făcut-o morții” (Promisiune morții).
Pentru cine l-a urmărit pe Teodor Dume în parcursul său literar,
este ştiut timbrul său de sensibilitate extremă, filtrată prin mijloace specifice,
şi decantată timp de aproape trei decenii, cu generozitatea trăitorului inegal
în realitate şi iluzie. Nicicând, poetul care mai fiind şi om, nu e singur în
(ne)fericirile sale. În această nouă carte, se află de strajă părinţii şi
icoana bunicii. Despre „Urme de sânge pe
umbra trupului”, putându-se astfel spune că este o dureroasă reuniune de
generaţii, în contratimpul venirilor şi plecărilor de pe lume. Emoţia pătrunde
nebuneşte şi nu se opreşte până nu taie răsuflarea: „Cămaşa pe care o purtam/ era
cadoul primit de la mama de paşti/ de fapt nici nu ştiu dacă era un cadou/ ci poate că era doar durerea bunicii/ urzită cu
lacrimi/ aşa m- am gândit eu/ când mama/ mi- a dăruit- o în ajunul paştelui/ cu
ochii aplecați în pământ/ mi- a pus mâna pe creştet/ şi m- a mângâiat ìntr- un fel anume/ cum nu o
mai făcuse niciodată/ printre lacrimi mi-a spus/ “bunică-ta ar fi vrut să ți-o dea ție/ după ce ai mai fi crescut/ că/ e
din cânepa topită în râul/ din Luncasprie/ la care te ducea de mână la scăldat/
de apucat n-a mai apucat nici să-i facă
şi lui/ ta-tu una la fel dar/ mi-a zis/ ca tu să o îmbraci duminica/ înainte de
a se trage clopotele”// nu ştiu de ce dar cămaşa nu am purtat-o/ decât o
singură dată ci am împăturit-o/ în patru şi am aşezat- o în dulap/ pe raftul/ cu
fotografia bunicii// ori de câte ori deschid dulapul/ ochii mi se opresc în
lacrimi/ şi parcă/ o revăd pe bunica/ ținându- mă de mână/ pe scurtătura de
drum/ ce ne ducea înspre râu...” (Cămaşa urzită din lacrimi). Poemele de
asemenea factură cunosc anverguri cataclismice, asemeni replicilor la cutremur,
sunt desfăşurări de sentimente puternice, apăsătoare, care se succed fără
încetare vreme de cât va fi să fie.
Dincolo de titlul pur personal, însă, poezia lui Teodor Dume se manifestă la
dimensiuni universal-astronomice, înscriindu-se în circuitul gândirilor şi
filosofărilor cu care este împresurată lirica de secol douăzecişiunu.
Astfel, poezia
ca eliberare şi exod: „Uneori uit că am o singură viață/ o singură moarte și că/ în acest Univers/ mai
sunt și alții ca mine/ iar ceea ce ar trebui
să se întâmple/ se va întâmpla
oricum// aseară m-am așezat pe genunchi/ și am plâns/ Dumnezeu nu era acasă/ așa că/ mi-am implorat moartea/ să treacă pe la mine/ pentru o partidă de cărți/ un pahar cu vin/ sau pentru o vorbă-două/ noaptea e mare/ și
uneori/ mult prea blăstămată/ pentru a o trece de unul singur// am privit prin geamul ferestrei intredeschisă/
noaptea era atât de rece/ și atât de
tristă/ încât/ și cerul începuse să lăcrimeze/ de venit n-a mai venit
nici moartea/ iar lui Dumnezeu/ nu i-am
mai cerut nimic// oboist ca și păianjenul din colț/ am lăsat totul pentru o
altă zi” (La o partidă de cărți cu
moartea).
Fie că strânge
la piept clipe de abur desprinse din firide de memorie, ori explorează ţinuturi
îndepărtate, despre care nu se ştie până unde se întind, Teodor Dume continuă
să se prezinte ca şi până acum, drept o voce lirică importantă a generaţiei
sale. Spre citire, un superb poem: „Mi-am aruncat ultimul vis într-o groapă
comună/ și frica de a fi greșit/ îmi
spune că/ cel care mi-a bătut
aseară în poartă/ și mi-a cerut o cană cu apă/ a fost Dumnezeu/
și de primit nu l-am primit în casă” (Nu
putea fi decât El).
Daniel Marian
Suflet
pentru suflet
Multă
durere, multă suferință, multe lacrimi se află în recentul volum de versuri pe
care îl semnează Teodor Dume, Urme de
sânge pe umbra trupului (Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2021).
Scrisul său este trăire, nicidecum
poezie, după cum autorul însuși se confesează în Poezia mea, un gest de unică folosință, fiind scrisă din suflet
pentru suflet [„poezia mea nu este poezie // (...) poezia mea este suflet / un
suflet pe care l-am așezat în coșul / cu poeme / printre flori și ierburi
virgine”], și poate învia sufletul celui care scrie, dar și al celui care
citește („sufletul meu se învie / sufletul meu învie și moartea // dar ce am
face fără moarte ...”).
Încetul cu încetul, moartea devine o
prietenă foarte bună („Atât de mult m-am împrietenit / cu moartea / încât /
i-am permis / să respire din mine” – Pact)
și e invitată chiar la câte o partidă de cărți [„mi-am implorat moartea / să
treacă pe la mine / pentru o partidă de cărți / (...) / noaptea e mare / și
uneori / mult prea blăstămată / pentru a o trece de unul singur” – La o partidă de cărți cu moartea].
Moartea, de altfel, este singurul
lucru cert în destinul omului, determinându-l să conștientizeze propria
fragilitate („dar sigur voi fi / o promisiune pe care i-am făcut-o morții” – Promisiunea morții).
Pierdea apropiaților (părinții,
bunicii) este extrem de intensă și e descrisă în imagini memorabile („M-am pus
pe genunchi în fața lui Dumnezeu / și l-am rugat să mi-o trimită pe mama /
acasă / de ziua mea / să tăiem tortul în multe părți / câte o felie pentru
fiecare și una / pentru bunica” – Colind
pentru mama).
Întâlnirea cu moartea conduce la
pierderea inocenței, copilul maturizându-se abrupt, brutal („undeva în copilul
din mine / zbura un fluture alb / lăsând o dâră / un fel de drum / pe care /
oamenii plecau ...” – Moartea, un
fluture alb).
Totuși, oricât ar fi de cruntă, nu
moartea este cea care îl înspăimântă pe om cu adevărat, ci singurătatea
(„Singurătatea e mult mai rea / și mai lacomă decât moartea / pe care / am
avut-o amantă / în lipsa ei m-am avut doar pe mine” – Vise, mereu aceleași ...).
Tocmai de aceea omul are nevoie de
iubire, nu poate trăi fără ea și se află mereu în așteptarea celui/celei
menit/menite. O iubire care nu poate exista fără apropiere, fără atingere, fără
îmbrățișare, chiar și atunci când acestea sunt ținute sub obroc („o iubire fără
atingeri e doar / o durere rebelă ce navighează / prin sângele înfierbântat
...” – Vise, mereu aceleași ...).
Mai mult, iubirea îl scoate pe om
din carapacea sa, îi dă curaj să se înfrunte pe sine însuși, dar și să ia în
piept lumea, iubirea fiind ea însăși o lume întreagă, dar și o poartă către
lumea fiecăruia dintre noi („De iubit am iubit fără să știu că / iubirea
deschide alte lumi / câte o lume pentru fiecare” – Iubirea, singura măsură a bătăilor de inimă).
Dumnezeu însuși este iubire și
sălășluiește în iubire, îndreptarea omului spre credință fiind din ce în ce mai
dorită („Am două vieți una / de unică folosință pe care / o administrează
moartea // și una de rezervă / cea veșnică / pe care / am amanetat-o lui
Dumnezeu / hrănindu-mă cu resturi și / capete de amintiri” – Două vieți; „știu bine că / tot ceea ce
crește și / înflorește din mine / se numește viață și asta / pentru că / îl
recunosc pe Dumnezeu” – Gest).
Viața este un dar divin și omul
trebuie să știe să o trăiască. Fiecare om își duce propria cruce, însă faptele
sale determină greutatea acesteia („în cele din urmă Dumnezeu a izbucnit în râs
/ apoi mi-a șoptit îngăduitor / greutatea crucii pe care o porți / este măsura
faptelor tale” – Greutatea crucii,
măsura faptelor ...).
Dacă în cale-i își fac simțită
prezența umbrele, omul nu are de ce să fugă, ci să le accepte, doar și ele au
menirea lor („Avea dreptate tata când / îmi spunea să nu fug niciodată / de
umbrele ce se arată pe la colțuri / pentru că nu se știe care / îmi va fi
alături pe drumul înspre Dumnezeu” – Un
fel de îmbărbătare).
Teodor Dume construiește cu migală o
punte sufletească între poem și cititor, deosebit de rezistentă în fața
intemperiilor de orice natură ar fi.
Daniel Luca
***
Ierarhiile memoriei
Teodor
Dume își asumă, în volumul de versuri Urme
de sânge pe umbra trupului (Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2021),
condiția aventurii lirice autentice prin sentimentul obsesiv al prăbușirii unei
lumi iar impulsurile sale cresc organic, cu o suferință lăuntrică
neostentativă, interiorizată, ca niște momente unice ale devenirii.
Intuirea
sensurilor validabile dinspre orizontul metafizic spre cel al cerebralității
subliniază exercițiile de interpretare reflectată a trăirii prin resorturile
apăsătoare uneori ale unei deznădejdi existențiale ce îmbracă nebănuite forme :
„aseară m-am așezat pe genunchi/ și am plâns/ Dumnezeu nu era acasă/ așa că/
mi-am implorat moartea/ să treacă pe la mine/ pentru o partidă de cărți/ un
pahar cu vin/ sau pentru o vorbă două/ noaptea e mare”.
Orizontul
de așteptare pare animat de găsirea posibilității de a descifra forța
izbăvitoare a presentimentului inalterabil al supraviețuirii prin taina
creației, o înlănțuire amăgitoare ce provoacă ,regenerează și fascinează
sufletul.
Raportarea
la drumul înapoi al existenței,
împotriva propriei sale esențe închide în ea stimuli ce sfidează materia și
trezesc opțiunea separării timpului ca expresie a spiritului resuscitat prin
dezvăluirea vulnerabilităților sale : „poezia mea nu este poezie/ cel care v-a
spus/ că poezia mea este poezie/ nici cel puțin o depresie personală /poezia
mea este suflet/ un suflet pe care l-am așezat în coșul / cu poeme/ printre
flori și ierburi virgine/ pentru a-l dărui celor rămași fără suflet/ din
bucățile dăruite se va reface un întreg/ sufletul meu învie/ sufletul meu se
învie/ sufletul meu învie și moartea/ dar ce am face fără moarte ...”.
Nervii
acestei poezii, dincolo de lamentația melancolică, sunt bine înfipți în solul
intuițiilor ce particularizează experiențele eului și viziunile sale mitice.
Viermele ascuns al memoriei, departe de a fi doar o anonimă oglindă a iluziei,
sapă cu grijă tunele de acces spre înălțimi și adâncimi, într-un spațiu al
veșnicului mister, al unui anume transfer de cuprindere prin substituția
temporalului cu miracolul ființării insondabile, eliberatoare: „alerg de la un
capăt/ la altul al visului/ în care/ se vorbește despre mine”. Căutându-și
sinteza, poetul oferă un adevărat spectacol despre sine.
Daniel
Mariș
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu