Daniel Corbu, un dar de suflet lui Teodor Dume

 Privind în urmă...

DANIEL CORBU,

carte:Lecția de abis, editura PrincepsMultimedia

Mulțumri din suflet pentru acest DAR deosebit!

Când ești rănit te duci...

 

Ochi de jurnalist, rubrica: Așa, NU!

*Pulsul amiezii de sâmbătă

Un gest al organizatorilor ce, la prima vedere, părea frumos și lăudabil, dar intrând în detalii observăm că nu-i chiar așa...

Chiar la intrarea dinspre str. Dobrogeanu Gherea observ primul gest greșit al poliției locale dar și a administrației cetății  de a permite parcarea pe iarbă, din incinta cetății, a zeci de mașini și autobuse.Așa că dacă e în interesul primăriei se poate încălca orice lege...

Îmi aduc aminte că în urmă cu vreo 3-4 ani, tot intro zi cu festival în cetate, un vecin de al meu parcase mașina, în fața ferestrei lui de pe Dobrogeanu Gherea, doar cu roțile din față pe iarba din fața porții. Instant și-a făcut apariția un echipaj al poliției locale și l-au amendat cu 400 lei.

Deci...

Așadar dacă tot e weekend și așa zis "festival", în Cetatea Oradea, nu prea ai ce să alegi dintre aproape  aceleași produse comune,  fast-food și de cofetărie-patiserie, la zeci de gherete, decât o pizza, făcută la foc "automat" la o altă gheretă stingheră sau o plăcintă la 12 lei. În rest doar... prețuri cosmice, chiar și pentru cei cu portofel dublu.

Deci, nimic clasic din vremurile de altădată ale festivalurilor, ci doar ... prețuri și denumiri străine limbii române!.Aici excepție face o gheretă cu toroș și sărmăluțe(5 lei buc.) la prețuri fantastice.A se înțelege că bucata înseamnă ceva mic de o singură îmbucătură. Am servit și eu o porție de toroș cu aspect plăcut, ispititor dar fără gust.Eu, în general,  sunt adeptul toroșului și al sarmalelor, cu precădere al sarmalelor țărănești.

Unele firme au ocupat câte 5-6 standuri cu aceleași produse dar cu un singur vânzător tânăr și făra nicio experiență, chiar dacă în spatele acestuia mai circulau, fără rost, încă două - trei persoane.

(Predomină firmele Bergenbier și Partner)

Eu personal am stat 20 de minute  la un stand triplu, cu un singur vânzător și preparator, în același timp, care alerga de la un stand la altul, dar eram 2 consumatori la rând. Era un stand cu mici "rahitici" care nu depășeau 30 grame pe bucată.Berea la doză costa 10-12 lei bucata indiferent de denumire.

Ce să-i faci...prețuri de Litoral!

Singura bucurie reală era acea a copiilor care alergau printre mesele goale în timp ce părinții lor așteptau nerăbdători și înfuriați de așteptare în fața standurilor.

PS:

Era să uit...

La nicio gheretă nu găsești pubele sau coșuri pentru reziduri alimentare dacă tot servești ceva instant, pe loc. Nu știu cum au obținut autorizația de funcționare și unde sunt cei de la protecția consumatorului și cei de la dsv și dsp...

Am găsit doar 3 pubele mari de RER (comune) care deserveau cele peste 30 de standuri. Pentru a arunca un ambalaj de hârtie am făcut de 3 ori ocolul standurilor pentru a depista un coș...Deloc plăcut...

Seara în loc de puțină muzică bună doar mult zgomot, la volum maxim, până foarte târziu în noapte pentru "bucuria" vecinilor din jurul cetății!. Și suntem mulți cei care ne "bucurăm" de acest privilegiu oferit de primaria Oradea prin organizatori.

În concluzie: 

intri cu bani în cetate și ieși fără ei...

Ceea ce confirmă că toți ne învârtim în jurul banilor fără a ține cont și de bucuria sufletului! Trist...dar adevărat!

(*teodor dume. Ochi de jurnalist/revista Extemporal l.)

Gheorghe Grigurcu, la 87 de ani!

La mulți ani, din "urbea" de pe Criș, domnule Gheorghe Grigurcu , vă spune același, Teodor Dume!

16 aprilie, pentru unii, e doar o zi obișnuită, dar pentru Gheorghe Grigurcu este ziua în care a împlinit 87 de ani. În fiecare an, în această zi de 16 cobor în mine pentru a-i mulțumi. Deseori îmi spun că tăcerea e un privilegiu de a-i asculta pe alții. Pentru mine această tăcere a rodit în împlinirea a ceea ce sunt astăzi. Gheorghe Grigurcu a devenit un mijloc de comunicare și de ascultare între oameni, poezie și tot ceea ce e frumos. Iată deci că nimic din ceea ce este uman nu-i este străin Marelui Gheorghe Grigurcu (“Homo sum, humani nihil a me alienum puto”).Da, ziua în care ne naștem e cu totul altfel. Și asta pentru că locuim, pentru o vreme, într-o viață în care nu ne aparține. Paradoxal sau nu, suntem experimente vii pe care se încearcă definirea timpului.

Gheorghe Grigurcu a venit printre lucruri în primăvara anului 1936, aprilie, 16. Coincidență sau nu, primăvara aceasta m-a adus și pe mine (Teodor Dume) tot într-o zi de aprilie 4. Poate că tocmai durerea din frumusețea acestui anotimp a creat poteca pe care urma să pășim înspre o lume care nu ne aparține. Chiriași în propria viață oscilăm într-o zbatere surdă dorind să persistăm ca oameni, dar în lupta cu insignifiantele detalii, uneori, uităm de noi. Nu știu, poate că toate aceste elemente sunt semne de recunoaștere a ființei.

Aflându-mă printre cei mulți care nu știu prea bine limbajul cuvântului, în acest context, voi încerca să definesc, printr-o simplă punctare, o părticică din Omul Gheorghe Grigurcu, care în această primăvară, da, a împlinit 87 de ani. Acest Om și mare critic (numărul unu al poeziei din România, citez pe Alex  Ștefănescu), care a creat, prin scriitura domniei sale, lumi paralele într-un Univers arid dar și punți de legătură între cuvânt și cei care știu să-l folosească, trăiește echilibrat într-o lume în care noi cei mulți încercăm să o descoperim. Comportându-ne ca atare noi cei care încercăm să ajungem, sau am ajuns deja, la poarta cuvântului, îl putem privi, la ceas aniversar, ca pe un ușier care ne validează (sau nu) trecerea prin lumea cuvintelor.

Nevoia de a ne apropia de Dumnezeu, dar și de noi înșine, ne face să ne privim, din când în când, și în anumite momente, ca pe niște frumuseți prin complexitatea cărora navigăm. Nutresc speranța că cei mai mulți dintre noi ne hrănim prin și cu frumusețea cuvântului, chiar dacă realitatea ne împinge uneori înspre latura subiectivă cerându-ne sacrificii dar și respect.

Azi, poate doar azi, nu putem fi subiectivi pentru că exprimarea vârstei, prin ceea ce facem, îmbină respectul cu munca și cu celelalte elemente definitorii ale vieții.

Privindu-l pe Gheorghe Grigurcu observ un erou supraviețuitor care s-a debarasat de frică și neputință (deși elementele acestea nu l-au caracterizat niciodată) într-un sistem social trecut neadecvat firii domniei sale. Identitatea acestui mare Om nu trebuie confirmată și nici argumentată pentru că drept mărturie stau nenumăratele sale titluri de cărți și cronicile pe care le-a semnat indicând cu profesionalism nivelul la care a ajuns omul prin creația sa. Nu voi face o enumerare a titlurilor de carte și nici a numelor acelora care au scris, pentru că ziua de 16 aprilie e un moment unic din viața aceluia pe care l-am stimat și-l stimez și care mi-a deschis larg ochii înspre cunoașterea cuvântului. Și cu această ocazie îi mulțumesc pentru episoadele trăite și petrecute împreună în "urbea" de pe Criș. Toate acestea au avut un impact pozitiv asupra a tot ceea ce a urmat să fac. Posibil ca aceste amănunte să nu intereseze, dar orice lucru care mi se întâmplă are valoarea și timpul său. Majoritatea dintre noi suntem lacomi. Vrem mult și dăruim puțin.(...) Darul meu de suflet pentru marele Om Gheorghe Grigurcu la împlinirea celor 86 de ani este respectul pentru mâna pe care mi-a întins-o și m-a condus pe drumul poeziei și literaturii. Trebuie să recunosc, și-i mulțumesc pentru asta, că Teodor Dume, poate, nu ar fi existat în această lume a creației de frumos.

Dialogul cu creația, cu frumosul și cu el însuși a fost și este ținut într-un metalimbaj al operelor și împlinirilor dominei sale care au lăsat o amprentă pe timp.

"Gheorghe Grigurcu domină de ani de zile viața literară fără să se amestece în ea. Nu cred că a existat în ultimii 15 ani un autor mai serios și, în același timp mai productiv, indiferent dacă își exersa condeiul neobișnuit în comentariul politic, în poezie, în eseu, în polemică, în critică sau istorie literară. (…) El nu este un critic literar care scrie și versuri și nici un poet care scrie și critică literară, el este în egală măsură un poet de primă mărime și unul dintre cei mai importanți critici literari ai acestei perioade de tranziție între milenii” ( Ana Blandiana ).”

„„Pentru cine e dispus s-o facă, devine evident că Gheorghe Grigurcu este unul dintre cei mai buni critici de azi”. „Cînd am scris (…) despre o culegere antologică a lui Gheorghe Grigurcu, am indicat numele cîtorva poeți afini, de la Williams la Benn, pe care originala lui poezie îi evocă în latură stilistică, în felul de a concepe metafora sau în compoziția poemului. (…)Aceste șocuri imagistice în lanț, la care poetul ne supune, nu sunt numai decorative, gratuite, ci și frumoase ca niște perle date la iveală dintr-o scoică” (Nicolae Manolescu).”

„„Un simbol al intransigenței devine Gheorghe Grigurcu, criticul literar de mare talent aflat de mulți ani într-un exil neoficial, la Târgu-Jiu. (…)Cel care are dreptate în absolut este, bineînțeles, Gheorghe Grigurcu” (Alex Ștefănescu).”

Iată un număr: 87.

La ceas aniversar, datorită contrastului dintre doi scriitori, îmi sunt încorsetate cuvintele de emoție. Și asta pentru că pe Gheorghe Grigurcu l-am cunoscut în împrejurări favorabile mie și "defavorabile" domniei sale. Spun "defavorabile" domniei sale având în vedere regimul de atunci și traiectoria pe care o avea de urmat. Acest moment de criză a identității a fost punctat de către Gheorghe Grigurcu în prefața cărții mele "Strigăt din copilărie" . Și iarăși îi mulțumesc !

Sunt lucruri care se întâmplă uneori în tăcere și pe care le tatuezi pe suflet. Spuneam la începutul acestor însemnări că tăcerea e un privilegiu de a-i asculta pe alții și mai știu că împlinește. Indiferent de pretext, viața este un experiment, un refugiu și rareori un crez.

Spuneam cândva că cel care suferă se contopește cu ființa și devine unul și același. Acea contopire compensează suferința celuilalt.

Din «Urbea» de pe Criș, la împlinirea celor 87 de ani

același, Teodor Dume, vă spune:

La mulți ani, maestre Gheorghe Grigurcu!

Teodor Dume:Rânduiala lui Dumnezeu

De câteva zile cobor în 

mine 

doar seara

și caut

un anume lucru

pe care poate că nici 

nu l-am avut sau poate

l-am pus undeva 

pentru a- mi aduce aminte de cel care am fost...

și ce trist...

uneori nu mănânc

nu beau și nici

nu mai vorbesc cu Dumnezeu

știu că dincolo de mine

e cimitirul în care

se odihnește tata

plictisit și el de-atâta așteptare...

uneori trec pe lângă el

cu privirea în pământ

pentru că de ceva vreme

am uitat ca să-l întreb dacă

a mai vorbit cu mama 

dusă și ea cu nu prea mult timp

înainte de paști

mi- e greu să-l învinovățesc pe Dumnezeu pentru 

toate astea

dar

sunt sigur că este complice cu timpul ce roade din mine

câte puțin în fiecare zi...

știu că așa trebuie să fie

dar ce să- i spun copilului meu?

 De la fereastra spitalului CF Oradea, în care sunt "cazat" de 6 zile;

Albul de afară (orele 21,30), în contrast cu... albul din spital!

Un personal deosebit cu sufletul pur si larg!

Din nou mulțumiri, dlui dr. Ovidiu Lerintiu !

Teodor Dume: În drumul meu spre Dumnezeu

când voi pleca în călătoria din care

n-am să mă mai întorc niciodată

o să-i las fetiței mele

un bilețel

prin care o să o rog

să nu stingă lumina

din când în când

să măture prin casă și prin curte

să-mi scoată de la curățătorie

costumul negru pe care

l-am îmbrăcat

în ziua în care a murit mama

duminica

să dea de pomană săracilor

câte un cozonac și câteva sarmale

pentru că și mama

înainte de a pleca

mi-a lăsat cu limbă de moarte

să dau săracilor

câte un cozonac și din sarmalele

ce le lăsase în oala de tuci

deasupra pe cuptor

a măturat casa și curtea

apoi a plecat...

unii spun că s-a dus

să se întâlnească cu Dumnezeu

să-l întrebe de ce mi l-a luat pe tata

nu știu dacă în drumul meu

o voi întâlni pe mama dar

știu că acum

am anii

care mă vor face

să înțeleg de ce a plecat tata...

 La multi ani, Radu Butcovan !

Ziua ta de naștere înseamnă un nou început și un moment perfect pentru noi țeluri în viață. Înaintează cu încredere și curaj! Ești o persoană specială iar cei care te-au iubit și te iubesc vor fi mereu alături de tine!. Lor mă alături și eu, împreună cu familia, dorindu- ți tot binele din lume! Fii la fel de iubitor și de fericit ca și până acum! Fii sigur că Dumnezeu te iubește iar noi ne alăturăm lui și iubirii pe care o meriți din plin!

Cu tot dragul,

Familia, Teodor Dume!

Gheorghe Grigurcu, la 86 de ani!

 

Gheorghe Grigurcu, la 86 de ani!

La mulți ani, din "urbea" de pe Criș, domnule Gheorghe Grigurcu , vă spune același, Teodor Dume!

16 aprilie, pentru unii, e doar o zi obișnuită, dar pentru Gheorghe Grigurcu este ziua în care a împlinit 86 de ani. În fiecare an, în această zi de 16 cobor în mine pentru a-i mulțumi. Deseori îmi spun că tăcerea e un privilegiu de a-i asculta pe alții. Pentru mine această tăcere a rodit în împlinirea a ceea ce sunt astăzi. Gheorghe Grigurcu a devenit un mijloc de comunicare și de ascultare între oameni, poezie și tot ceea ce e frumos. Iată deci că nimic din ceea ce este uman nu-i este străin Marelui Gheorghe Grigurcu (“Homo sum, humani nihil a me alienum puto”).Da, ziua în care ne naștem e cu totul altfel. Și asta pentru că locuim, pentru o vreme, într-o viață în care nu ne aparține. Paradoxal sau nu, suntem experimente vii pe care se încearcă definirea timpului.

Gheorghe Grigurcu a venit printre lucruri în primăvara anului 1936, aprilie, 16. Coincidență sau nu, primăvara aceasta m-a adus și pe mine (Teodor Dume) tot într-o zi de aprilie 4. Poate că tocmai durerea din frumusețea acestui anotimp a creat poteca pe care urma să pășim înspre o lume care nu ne aparține. Chiriași în propria viață oscilăm într-o zbatere surdă dorind să persistăm ca oameni, dar în lupta cu insignifiantele detalii, uneori, uităm de noi. Nu știu, poate că toate aceste elemente sunt semne de recunoaștere a ființei.
Aflându-mă printre cei mulți care nu știu prea bine limbajul cuvântului, în acest context, voi încerca să definesc, printr-o simplă punctare, o părticică din Omul Gheorghe Grigurcu, care în această primăvară, da, a împlinit 86 de ani. Acest Om și mare critic (numărul unu al poeziei din România, citez pe Alex  Ștefănescu), care a creat, prin scriitura domniei sale, lumi paralele într-un Univers arid dar și punți de legătură între cuvânt și cei care știu să-l folosească, trăiește echilibrat într-o lume în care noi cei mulți încercăm să o descoperim. Comportându-ne ca atare noi cei care încercăm să ajungem, sau am ajuns deja, la poarta cuvântului, îl putem privi, la ceas aniversar, ca pe un ușier care ne validează (sau nu) trecerea prin lumea cuvintelor.
Nevoia de a ne apropia de Dumnezeu, dar și de noi înșine, ne face să ne privim, din când în când, și în anumite momente, ca pe niște frumuseți prin complexitatea cărora navigăm. Nutresc speranța că cei mai mulți dintre noi ne hrănim prin și cu frumusețea cuvântului, chiar dacă realitatea ne împinge uneori înspre latura subiectivă cerându-ne sacrificii dar și respect.
Azi, poate doar azi, nu putem fi subiectivi pentru că exprimarea vârstei, prin ceea ce facem, îmbină respectul cu munca și cu celelalte elemente definitorii ale vieții.
Privindu-l pe Gheorghe Grigurcu observ un erou supraviețuitor care s-a debarasat de frică și neputință (deși elementele acestea nu l-au caracterizat niciodată) într-un sistem social trecut neadecvat firii domniei sale. Identitatea acestui mare Om nu trebuie confirmată și nici argumentată pentru că drept mărturie stau nenumăratele sale titluri de cărți și cronicile pe care le-a semnat indicând cu profesionalism nivelul la care a ajuns omul prin creația sa. Nu voi face o enumerare a titlurilor de carte și nici a numelor acelora care au scris, pentru că ziua de 16 aprilie e un moment unic din viața aceluia pe care l-am stimat și-l stimez și care mi-a deschis larg ochii înspre cunoașterea cuvântului. Și cu această ocazie îi mulțumesc pentru episoadele trăite și petrecute împreună în "urbea" de pe Criș. Toate acestea au avut un impact pozitiv asupra a tot ceea ce a urmat să fac. Posibil ca aceste amănunte să nu intereseze, dar orice lucru care mi se întâmplă are valoarea și timpul său. Majoritatea dintre noi suntem lacomi. Vrem mult și dăruim puțin.(...) Darul meu de suflet pentru marele Om Gheorghe Grigurcu la împlinirea celor 86 de ani este respectul pentru mâna pe care mi-a întins-o și m-a condus pe drumul poeziei și literaturii. Trebuie să recunosc, și-i mulțumesc pentru asta, că Teodor Dume, poate, nu ar fi existat în această lume a creației de frumos.
Dialogul cu creația, cu frumosul și cu el însuși a fost și este ținut într-un metalimbaj al operelor și împlinirilor dominei sale care au lăsat o amprentă pe timp.
"Gheorghe Grigurcu domină de ani de zile viața literară fără să se amestece în ea. Nu cred că a existat în ultimii 15 ani un autor mai serios și, în același timp mai productiv, indiferent dacă își exersa condeiul neobișnuit în comentariul politic, în poezie, în eseu, în polemică, în critică sau istorie literară. (…) El nu este un critic literar care scrie și versuri și nici un poet care scrie și critică literară, el este în egală măsură un poet de primă mărime și unul dintre cei mai importanți critici literari ai acestei perioade de tranziție între milenii” ( Ana Blandiana ).”
„„Pentru cine e dispus s-o facă, devine evident că Gheorghe Grigurcu este unul dintre cei mai buni critici de azi”. „Cînd am scris (…) despre o culegere antologică a lui Gheorghe Grigurcu, am indicat numele cîtorva poeți afini, de la Williams la Benn, pe care originala lui poezie îi evocă în latură stilistică, în felul de a concepe metafora sau în compoziția poemului. (…)Aceste șocuri imagistice în lanț, la care poetul ne supune, nu sunt numai decorative, gratuite, ci și frumoase ca niște perle date la iveală dintr-o scoică” (Nicolae Manolescu).”
„„Un simbol al intransigenței devine Gheorghe Grigurcu, criticul literar de mare talent aflat de mulți ani într-un exil neoficial, la Târgu-Jiu. (…)Cel care are dreptate în absolut este, bineînțeles, Gheorghe Grigurcu” (Alex Ștefănescu).”

Iată un număr: 86.
La ceas aniversar, datorită contrastului dintre doi scriitori, îmi sunt încorsetate cuvintele de emoție. Și asta pentru că pe Gheorghe Grigurcu l-am cunoscut în împrejurări favorabile mie și "defavorabile" domniei sale. Spun "defavorabile" domniei sale având în vedere regimul de atunci și traiectoria pe care o avea de urmat. Acest moment de criză a identității a fost punctat de către Gheorghe Grigurcu în prefața cărții mele "Strigăt din copilărie" . Și iarăși îi mulțumesc !
Sunt lucruri care se întâmplă uneori în tăcere și pe care le tatuezi pe suflet. Spuneam la începutul acestor însemnări că tăcerea e un privilegiu de a-i asculta pe alții și mai știu că împlinește. Indiferent de pretext, viața este un experiment, un refugiu și rareori un crez.
Spuneam cândva că cel care suferă se contopește cu ființa și devine unul și același. Acea contopire compensează suferința celuilalt.

Din «Urbea» de pe Criș, la împlinirea celor 86 de ani
același, Teodor Dume, vă spune:
La mulți ani, maestre Gheorghe Grigurcu!

Daniel Marian: Preconcepte, prerogative, premoniții

Preconcepte, prerogative, premoniţii

(Teodor Dume – „Eu, Dumnezeu şi lacrima

din colţul ochiului”, Ed. Pim, 2021)

                De departe extrem, imprevizibil şi greu măsurabil, odată dezlănţuit, fenomenul elegiac  are efecte de percutor ori vârtej cataclismic. Impactul poate fi fatal celor dispuşi să rişte în proximitatea unor asemenea practici.  

               Perimetrul consfinţit, poemul de sfredelire a memoriei spiritului, cu o cuprindere obligatorie, precisă: „Eu, Dumnezeu şi lacrimi din colţul ochiului”. Altar al jertfirii şi primirii jertfei!

               Dar ce preţ este pus pe capul poetului, atunci când se îndrăzneşte pe sine, ca fiinţă devenit fapt însuşi, oarecum pe o prelungire a firului demiurgic ce poate deveni astfel perfectibil şi permanent ... „Din inima mea cresc/ şi îmbobocesc trandafiri roşii/ în fiecare dimineaţă îi ud cu lacrimi/ (ce poate fi/ mai curat şi mai pur decât o lacrimă)/ le zâmbesc îi ating pentru/ a-şi împlini culoarea din sângele meu/ şi din când în când/ le spun că/ îi voi dărui lui Dumnezeu/ pentru fiecare iubire din zi/ când îmi închid pleoapele îmi închipui că/ strâng între ele toată durerea aceluia care/ i-a plantat şi totuşi/ dimineaţă de dimineaţă/ ne atingem cu tandreţe de om/ înainte de a face asta/ îmi pun lacrima în căuşul palmei/ şi o rostogolesc dintr-o parte într-alta/ până ce Dumnezeu desparte noaptea din zi” (Gestul care desparte noaptea de zi). 

               Teodor Dume se circumscrie unei lumi acerbe, în care sentimentele apasă precum vremea rea pe grumazul impropriu unui astfel de supliciu... „În crescătoria mea de singurătăţi/ am descoperit un intrus/ uneori îmi ciuguleşte din palmă/ apoi mă priveşte tăcut/ ritualul acesta se repetă/ dimineaţa/ la amiază şi seara/ am o poftă nebună să urlu/ dar nu pot/ liniştea sângerează prin mine/ durerea îmi colorează pielea/ în oglinda în care mă privesc/ văd doar umbre/ se zvoneşte că moartea a trecut malul/ de partea cealaltă/ Dumnezeu îmi face cu mâna” (Crescătoria de singurătăţi).  

               Metamorfic, ritualul acesta al desprinderii de lumea cu ponoasele ei, continuă pe termen nelimitat, cuprinzând mereu alte şi alte forme rezonante... „Am văruit casa şi gardurile/ am întors oglinzile/ am închis uşile/ am pus cheia sub preş/ am strigat-o pe fiica mea/ în gând şi mai apoi/ pe Dumnezeu/ şi am plecat.../ în urma mea doar/ un strigăt de pasăre” (Un fel de rânduială). 

               Dispus strategic pentru obiectualizarea a două entităţi colective piezişe, ale contrariilor firii ce fără aceste disfuncţiuni ar putea fi chiar la locul ei vertical, suflul energetic al poetului decantează vibraţii nediscriminatorii dar undeva tot trebuie să se lămurească, altfel poate rămâne aşa ca un nod al destinaţiilor... „Inima mea e un adăpost/ pentru săraci/ unii vin alţii pleacă/ cei slabi par mulţumiţi/ seară de seară/ îl invită pe Dumnezeu/ la cină/ cei lacomi/ (căutători de iluzii)/ fac naveta/ între două lumi diferite” (Căutătorii de iluzii).

               Între flux şi reflux, viaţa luată la întors ca orice călătorie imperfectă, în mod firesc sufleteşte nu te poate lăsa rece, însă lăsându-te tocmai astfel şi sfărâmat şi scurs, în planul fizic acela care te înghite până la noi ordine/-i ale învierii... „Acolo unde am vrut să ajung/ şi nu am ajuns/ cineva cotrobăie/ sub albastrul decupat/ se vede Dumnezeu aplecat pe o carte/ zadarnic mă prăbuşesc pe genunchi/ şi-l rog/ să-mi spună/ de ce nu mai am timp/ dâra de nisip din trupul meu/ atinge pământul/ nu-i bai/ printre măruntaiele lui/ cerul deschide o rugă/ pentru ziua/ în care/ centrul universului/ va trece prin mine” (Doamne, de ce nu mai am timp). 

                În note caracteristice potenţând o manieră autentică, Teodor Dume perseverează conştient, consacrând o lirică  de reală amplitudine, cu priză la adepţii de existenţialism catalizat   în sonorităţi blânde ori abrupte.

Teodor Dume, la 66 de ani!

Da, azi am împlinit 66 de ani! Nu știu cât e de bine, dar mi-am propus să merg mai departe, înspre 116, că doar  am valabilitatea cărții de  identitate, adică permisiunea șederii mele pe aici, până pe 4 aprilie 2072.

O să merg alături de fiica mea, Teodora Dume , de Radu Butcovan și de frumoasa mea soție, Fabiola, cărora le mulțumesc cu sufletul pentru fericirea de a mă simți iubit și protejat dumnezeiește, zi de zi!

Azi tac și în tăcere îi voi mulțumi lui Dumnezeu pentru comorile de suflet pe care mi le-a dat! Îi voi mulțumi pentru viață!

Vă iubesc pe toți și fiți siguri că din vârful acestor ani, 66, vă privesc atent pe fiecare în parte! Și asta pentru că vă am pe toți la suflet  și îmi sunteți dragi deopotrivă!

Le mulțumesc și acelora care m-au "înțepat" din umbră cu privirea chiar și atunci când stăteam de vorbă cu Dumnezeu și îi spuneam cât de mult vă iubesc pe toți!

***

66 nu e doar un număr...

Azi am decis să vorbesc doar despre mine despre anii 

ce plesnesc de culoare 

și rugină 

ca ultima suferință 

din ochii aceleia 

pe care o numim simplu mamă 

dar cum să vorbesc 

despre mine când 

în fiecare privire 

am o imagine cu mama

dimineață de dimineață coboară către mine 

ca lumina printre 

firele ierbii 

mă privește și tace 

tace și iar tace...

o privesc  și eu 

o clipă 

cred că 

a uitat de mine 

dar nu...

e doar tăcută 

ca pasărea fără aripi 

ce doar își imaginează zborul ...

din înțelesul tăcut 

al privirilor 

revăd ziua în care 

la fel de tăcută și  

îndurerată 

mi-a zis "La mulți ani!"

cuvintele trec prin mine 

ca o îmbrățișare 

și-mi numără anii rămași 

dar ce folos dacă 

nu mai am 

cui povesti...

trupul meu e încă o clepsidră și sângele curge la fel 

ca în acea zi de 

aprilie 4 

când tata 

se bucura cu patos 

la vestea că va avea un băiat

da mamă...

ia- mă în brațe și mai spune-mi încă o dată 

"La mulți ani!"

***

Tată, e 4 aprilie!

azi îți vorbesc despre

o zi de primăvară

când

toți oamenii se împlinesc

ghioceii sunt mult mai ieftini

decât în anul în care ai plecat

mama și-a înghițit ultima lacrimă

spunând că

te-a visat în livada

din spatele casei

dormeai sub prunul

pe care l-ai plantat

la nașterea mea

ai zis că

4 aprilie este ziua care

dă sens existenței tale și că

Dumnezeu te-a binecuvântat

nu știu cât de sincer

a fost cu tine

pentru că

ți-a rupt din trunchi

ce să-ți mai spun...

fotografia de pe noptiera

din camera de oaspeți

am înrămat-o în lacrimi și

va curge mereu înspre suflet

deasupra fântânii

veghează soarele

are mult prea mult

sânge în priviri

și pare trist și flămând

să mai știi că

în patul tău de două persoane

nu mai doarme nimeni

fără tine nu mai suntem noi

toate lucrurile sunt mici

întâmplător sau nu

Dumnezeu privește și tace

acum eu sunt cel care trudește

prin casă

liniștea înspăimântă

din când în când

mă urc în pod și privesc poarta

printre crăpăturile țiglei

dar să știi că

am lăsat-o întredeschisă

pentru ziua în care o să vii

să-mi spui

"La mulți ani!

Teodor Dume, carte: Ferestre spre marginea lumii

 Teodor Dume, 

carte: Ferestre spre marginea lumii. Editura: Pim/Iași. 

Coperta: Mioara Băluță 

Prefața: Atila Racz

* Teodor Dume și  tezaurul din cuvânt

        Poetul, Teodor  Dume, vrea și reușeste cu mărinimie să ia poeziei timpul, care nu de puține ori destramă, ne vremuiește vremelnicia. Dar iată că vremuirea, atât de bine prinsă în discursul autorului , rostuiește, ne petrece inimos, ne imbogățește starea, extazul, trăirea. De aceea repet, poetul îi ia poeziei timpul, acele capete terifiante: nașterea și în cele triste, moartea. 

        Moartea este privită ca o formă de a lăsa în urmă un loc curat, un spațiu vital pentru un nou val, o grădină în care vor veni copiii să-și primenească bucuriile, curiozitatea, drumul inspre maturitate, inspre devenirea fericită de a fi om și de a omeni. 

        Fixarea poetului in timp si spatiu, este derizorie, poetul este cel care vrea și poate să viețuiască, să însuflețească să dea suflare poeziei, el privește poezia ca pe o fereastră prin care poți să vezi lumea. 

        Poezia este o fantă, un caleidoscop, în care culorile se așază în ritmuri și forme, în imagini proaspete și neașteptate, parcă venite din visele adolescentului apoi al gânditorului matur, sensibil, cuminte, trecut prin felurite experiențe.

        Teodor Dume este unul dintre stâlpii poeziei contemporane, cu deschideri largi înspre sufletele cititorilor, construindu-și cu migală, iubire și credință propriul său drum.

        Teodor Dume își desvăluie sufletul, se desvăluie pe sine însuși fără o deghizare a sentimentelor.Maturitatea scrierilor dumiene vine din adâncul ireversibil al copilăriei. 

        Teodor Dume, păstrează viu tezaurul închis în cuvânt, îl redescoperă și- i adaugă valoare, istorie, trăire adâncă. 

        Teodor Dume redefinește, prin scrierile sale,poezia meditativă – filozofică. Este un bun observator al lumii interioare și se limitează doar la concretul palpabil, ceea ce puțini știu  azi să o facă. Iată că rvenim la acea fereastră din care privim, care se deschide, care te împinge să privești dincolo de ea.  Poetul ne stârnește, ne cheamă într -un spațiu temeinic conturat care nu demolează ci clădește, vrea să rodească, nu caută, el trăiește, nu închide, incifrează, el descifrează și dăruiește, într-o sublimă spunere rostul și rostuirea, viața, căutările din spatele umbrelor, și atâta timp cât există umbre trăiește și faptura, obiectul material care se supune existenței, viețuiește. 

        Acceptarea morții,după un sumar al existenței, este un aspect notabil care generează, mai apoi instituie, un alt parcurs existențial al ființei scindat  între realitate și aduceri aminte. 

        Scriitura rafinată a lui Teodor Dume vine din adâncul cunoașterii de sine și se fixează pe timp, așa cum bine remarca  și criticul Gheorghe Grigurcu în prefața volumului de debut (Adevărul din cuvinte,1985).   Iată deci încă o confirmare că Teodor Dume se află pe cel mai de sus palier al poeziei contemporane.

        Critica este formală, de multe ori auzi doar vocea celui care emite sentințe, și nu atutorul. De aceea aplecarea  mea este de a îndemna, de a aduce cititorul in lumea poetului. Iată că ferestrele se deschid în trupul unei poezii prin și în care metafizicul nu incifrează ci descifrează tainele vieții și a morții. Poetul Teodor Dume atinge metafizicul cu aripa unui înger, ne luminează, duce gândul spre posibile deschideri, din interior spre lume, spre altceva, cu blândețe, cu unelte clasice care auresc, care imbogățesc expresia tânară, vioaie, imagistica trecută prin filtrul filozofic, concis, dureros, care ne aduc în lumea tainelor, comorilor topite în spatele cuvintelor, versului bine legat, curgător ca apa unui râu molcom dar cu vârtejuri care te absorb, te poartă în adancuri. 

        Desigur că o analiză pe text, o va face cititorul, pe care-l îndemn să petreacă o vreme prin sufletul bogat al poetului, și sunt sigur că drumul și semnele lăsate de poet sunt dense, aurite de o voce care îmblânzește, care te va cuprinde cu prisosintă în curgerea ei, te va lua cu sine, iți va lecui rănile, vechile dureri și te va readuce la viață. 

        Nu uităm să amintim cu discretia cuvenita că  Teodor Dume este un poet de excepție, asupra caruia, ne vom apleca, și credem in destinul fericit al cărților sale, care au văzut lumina tiparului și implinirea prin cuvânt. 

        Ferestre spre marginea lumii, nu este doar o carte și nici un simplu pașaport de trecere prin poezie, ci este un certificat de naștere valid a unei scriituri  asumate care poartă amprenta lui Teodor Dume

Atila Racz, scriitor Dublin/Irlanda

Teodor Dume: Exil într-o lacrimă

Cine poate fi mai fericit

decât acela

care

zi de zi

se întâlnește cu Dumnezeu

în rugăciunea de seară

se adăpostesc unul în lacrima

celuilalt

și sunt fericiți

Teodor Dume, poezii

 Moartea, o pastilă de somn ..

Moartea mea e o pastilă de somn 

seară de seară 

mă privește ștrengărește 

de dincolo fereastra

 tresar 

îmi trag pătura peste cap și-mi zic "fie ce o fi" 

apoi adorm 

până la dezintegrarea întunericului din mine 

nici morțile nu mai sunt cele care au fost...

*

Dincolo de punct...

Tine-ți gândurile în lesă și moartea 

nu va ști pe unde umbli 

așa că va face cale întoarsă 

*

Nimic în grabă...

Moartea mai are doar câteva suflete pe stoc 

nu vă panicați și 

nu închideți ferestrele 

oricum va veni... 

*

Semnul umbrelor 

Umbrele stau la taifas 

și din  când în când se ceartă  

pe știrile de la ora cinci

semn că azi nu se mai moare... 

* 

Zădărnicie 

Pasărea mi-a colorat chipul 

cu aripa 

crezând că sunt cer 

și de zburat n- a mai zburat... 

*

Fără teamă... 

Nu nu pot sa fug de tine moarte 

știu că mă cauți dar 

dacă într-o zi o să mă zărești 

să știi că nu am plecat din mine 

îți promit că nici nu o să plec peste rând 

voi rămâne aici ca o mlaștină 

ce așteaptă să se înnoreze cerul 

*

Negare...

Inima încrustată pe coaja albă a  mesteacănului 

nu-mi aparține deși 

pe lângă tulpina lui 

am trecut 

de cele mai multe ori toamna 

acoperindu-mi urma trecerii cu lacrimi...

Teodor Dume, poezii

 Contraste...

Mă simt stingher 

in propriul meu trup 

și asta pentru că  

lumina din suflet 

îmi este 

umbrită de prezența 

                unui gând...

nu nu o să cedez 

atât timp cât 

în imaginea ultimă 

a ochilor 

îmi apare Dumnezeu...

(Autor: Teodor Dume)

Umbre pe timp

Imaginea din ochi 

s-a îngălbenit 

la prima atingere 

de lacrimă

nu pare să mai fie 

ceea ce a fost 

o mamă 

ținându-și copilul 

în brațe gata să coloreze cerul 

                   cu zâmbetul ei

nici nu poate fi altceva 

decât o împăcare

(Autor: Teodor Dume)

Teodor Dume

Teodor Dume, poezii

Tristețea lui tata 

Pe tata nu l-am văzut niciodată zâmbind 

în momentele sale de tristețe 

strângea la piept o pisică 

era pisica pe care bunica o păstra 

ca pe o armă sigură 

pentru șoarecii din cămara cu alimente 

care deseori 

își făceau de lucru 

prin sacul cu făină 

înjumătățit înainte de paști 

și avea dreptate tata când spunea că 

este fericit 

de văzut nu l- am văzut niciodată zâmbind 

într-o zi pisica plecase de acasă 

și nu s- a mai întors 

de atunci seară de seară 

tata stătea lângă fereastra cu draperiile trase 

și tăcea 

ca  în dimineața aceea în care 

bunica nu s- a mai trezit din somn 

s-a așezat lângă fereastră și l- a întrebat pe Dumnezeu: De ce?... 

Umbre dansând...

Aud pași 

cineva intră în camera mea fără să bată la ușă 

poarta hainele mele 

aceeași frizură ca și mine 

aceiași pantofi adidas 

primiți anul trecut pe 4 aprilie de ziua mea 

se dezbracă în grabă și 

își așază hainele pe spătarul scaunului meu  

intră sub duș folosește același șampon teo 

pe care îl am de la fiica-mea 

folosește același prosop pe care 

l- am folosit și eu nu demult 

își dă capul pe spate și 

își scutură parul de apa rămasă printre bucle 

se proptește în fața oglinzii  și 

îmi folosește aparatul și pasta de bărbierit 

își șterge picioarele 

stinge lumina  și intră sub pătura 

de sub care 

am ieșit dimineață 

își întinde capul ca pe un arc 

inspectează tavanul cu ochii 

apoi 

își întoarce privirea 

înspre fereastra uitată deschisă 

o liniște stranie străbate camera 

de la un capăt la altul  

liniște și iarăși liniște 

o umbră stă pitită sub raza de lumină a lunii 

nu nu cred că e doar o iluzie 

pieptul îmi provoacă dureri 

aerul devine din ce în ce mai greu 

nu nu pot să mă ridic 

dincolo de fereastră văd 

o umbră dansând 

nu nu este o iluzie 

Moarte apocaliptică

Scormonind prin memorie 

și-a găsit călăul spânzurat de mânerul ușii 

pe care 

a intrat ultima dată 

atent să nu- i strivească liniștea 

a mai făcut un pas 

și încă unul și încă unul 

lăsând o dâră de salivă pe urmele jilave ale morții 

Teodor Dume: singur...

mi-am luat singurătatea de mână

și am scos-o puțin la plimbare

pe o bancă

din parcul de alături

ședea Dumnezeu

era frig și purta

un hanorac cu glugă

ne-am privit ca și cum

ne-am duce moartea pe umeri

apoi a lăcrimat

ca un copil căruia i se furase mingea

atunci mi-am amintit de mama

care îmi spunea că și Dumnezeu plânge

când rămâne singur

și e îngrozitor să fii singur…

(Autor: Teodor Dume)

Teodor Dume: Ferestre spre marginea lumii

  Nihil sine Deo 

Recenzie: Ana Urma 

Ferestre spre marginea lumii,  autor Teodor Dume

***

Teodor Dume ni se descoperă cu eleganță și rafinament  în poezie. O poezie existențialistă din care aflăm că în viața pe lângă dezlănțuitele iubiri există prezențe nevăzute înscrise în ordinea ei atât de firească, una  dintre cele mai răscolitoare fiind moartea. Fin cunoscător al vieții, prin cunoaștere, experiențe și autodepășire, poetul dă prioritate în poezie trăirilor umaniste. Sufletul asemeni umbrei este făuritorul unor imagini care ne duc cu gândul la florile tristeții de tip baudelairean. Și poate că, asemănarea nu este întâmplătoare dacă ne gândim că  volumul anterior celui de față,Quand les ombres traversent la rue, semnat Teodor Dume, apare la început de an 2019, în Franța.Am putea crede că între poet și Univers există un fluid nevăzut purtând energiile creatoare, un fluid presărat cu evenimente și trăiri variabile pe etape, reprezentat ca un segment al existenței, mărginit de două constante primordiale: nașterea și moartea. Evenimentele dintre cele două constante: copilăria, adolescența, maturitatea cu încărcăturile și trăirile specifice, par să fi ordonat și contribuit la creșterea spirituală și știința poetului de a transpune în poezie forța ideii, a emoției, menite să seducă prin vers cititorul.Aflându-se pe un traseu ascendent, cu fiecare carte tipărită (nouăsprezece),poetul pătrunde în abisul metafizicii arzând  etape și ajungând  la o smerenie care dă înțelegere și greutate cuvântului,  iar eul împlinit doar întors spre înăuntru se eliberează prin ferestre deschise într-un anume loc, un loc unde  nimeni nu intră/ nimeni nu iese/Ferestre spre marginea lumii. Alte ori același lăuntru devine abis într-o singură zi,  ziua în care nu poate privi în ochi pe nimeni,ziua în care propriul ochi îl analizează critic: atunci cobor în mine precum ploaia/ peste verdele ierbii/ îmi privesc sângele/ și nu spun nimic/ deși/n-am apucat să văd/ ce mai lipsește din mine/ Lăuntrul înlăuntrului.Ca o dominantă a viziunii poetului este prezența imaterială a sufletului. O viziune bogat ornamentată de experiențele și trăirile unui spirit profund. Sufletul său are răni, cicatrice, devine monedă de schimb pentru inima cuiva drag: în schimb îți voi da sufletul/Supravețuire în doi.Deși: niciun gând nu-mi poate schilodi sufletul/Decolmatarea prin rugă, vom descoperi:sub cicatricea rămasă pe suflet/ Fotografia în formă de inimă și altfel de răni: singurătatea, indiferența, neliniștea, lacrima, aminitirile. Toate în strânsă legătură formează un cerc imaginar cu semnificații larg valabile, un cerc neînchis încă de acel binecunoscut: nu pleca, tată!/În memoriam, copilăria. Poezia este cartea de vizită a poetului atras de ideea însingurării, a cufundării în propria melancolie sau poate că a unei dureri însoțită de  supoziții, închipuiri și goluri ale ființei care precipită versul prin reacții  și stări cum sunt:  tristețe, reculegere, uitare sau slăbiciuni aproape senzoriale. Ideea de proiecție a trăirilor contopite trupului creează o realitate ușor astrală, o părelnicie tactilă, asumată prin rostire și scris: câteva umbre navighează/ în zigzag prin sângele meu// din toamna care-și scutură tristețile/ peste umerii mei/ Nu-i bai;ducându-mi tăcerea în spate/ ca pe un rucsac/Îndeajuns cât să-mi pot grava numele;de atunci sub cicatricea rămasă pe suflet/ simt furnicături/ Fotografia în formă de inimă; nici nu știu cine sunt/ negreala sufletului îmi iese prin pori/ Rătăciri..

Poetul Teodor Dume, pare să fi descoperit armonia lirică a tăcerii atât de râvnită într-un prezent modern, zgomotos și supratehnologizat.O tăcere atentă,  în care doar scârțâitul peniței sau zgomotul tastelor se aude printre gândurile sfârșite în cuvinte: umerii îmi sunt acoperiți cu tăcere; ambianța calmă, destinsă: tăcere…/undeva la capăt de zi  se moare/Un fel de înstrăinare; mâine e o altă zi/ pe care o umplu cu tăcere/ Îndeajuns cât să-mi pot grava numele. Ideea de mișcare și reculegere sunt călătoria sau căderea în adâncul ființei, urmate de zborul tainic, folosind simboluri ale înălțării: aripi, sus, cer, explicate în vers: zborul cu o singură aripă/ nu-i decât zbaterea clipei/ peste tot ce va urma// chiorâș cineva mă privește de sus/Zbaterea clipei.Tăcere, liniște, singurătate, sunt necesități absolute ale reveriei pentru crearea universului propriu  în care-și proiectează cu îndrăzneală ființa, lăsându-ne totuși ferestre deschise prin care să-i descoperim sensibilitatea iar acele zbateri neștiute vor elibera în ascensiune (zbor) eul creator cu o bucurie lucid reținută, ca o rugăciune izbăvitoare pentru suflet.Poezia este pretext de reflecție și comunicare, reconstituie din fragmente disparate un univers liric, un univers plăsmuit din umbre și lumina însoțitoare. Interiorizat sau exilat în singurătate poetul decelează cu tristețe și discernământ propria memorie, recuperând și transpunând în vers, amintirile. Dorul, iubirea, singurătatea devorantă, sunt ipostaze frecvent revelate printr-o exprimare meditativă, gravitatea transpunerii în vers trezindu-ne întrebarea: oare ce eveniment, ce trăire specială îl determină pe poet să aducă în sfera firescului, cu seninătate și dezinvoltură, subiecte ca: moartea, durerea, tristețea. Aflâdu-se într-o permanentă comuniune cu un dincolo, observăm armonia, împăcarea dar și  efortul până la dificultate pe care le întâmpină în construirea relației cu Dumnezeu. Traseul este unul sinuos, dar se poate ghici că demersul ideatic continuă și își atinge țelul; m-am aliat cu singurătatea și/ din când în când cu Dumnezeu/În memoriam, copilăria;par un comdamnat interogat de moarte/ Dumnezeu se face că nu vede nimic/ Dor de mama;l-am strigat pe Dumnezeu/ nu mi-a răspuns/ Dumnezeu nu mi-a răspuns.

Raportându-se la divinitate din perspectiva unui cunoscător intimist trecut de faza căutărilor:privilegiul de-a ajunge la capăt/  mi-l dă panorma din sufletul lipit/ de obrazul lui Dumnezeu/  ca un sărut/ Nu-i bai;versul devine povață: în viața asta/ așa se bate la ușa lui Dumnezeu/ Rugăciunea dintre respirații. Prin această raportare permanentă la divinitate înțelegem că Teodor Dume-poetul se află în etapa întâlnirii cu Dumnezeu, un Dumnezeu atent la fiecare cuvânt al său. Pe parcursul lecturii vom întâlni o superbie a morții din care nu lipsește credința și speranța aleatorie, că mai presus zbaterilor umane există și un hazard al unui alt fel de împlinire,  o împlinire a bucuriei prin cuvântul scris. Simplificând pot spune că am reușit să identific trecerea comună dar cu folos a timpului drept temă a poeziei dumiene. Fie că ne vorbește  de revărsările unui azi înspre ieri trecând prin anotimpul primenirii ființei niciodată pierdut copilăria, cu reveniri în prezentul gânditorului matur, sensibil,cuminte (citat din prefața de Atila Racz) și culminând cu moartea (viitor), poezia lui Teodor Dume este înnobilată de binecunoscut dicton latin: Nihil sine Deo. 

(Ana Urma, Vaslui, 2019)

La multi ani, fiica- mea, Teodora Dume!

La multi ani, fiica-mea,  Teodora Dume!

Ești cea mai iubită ființă de pe pământ - un dar de la Dumnezeu care îmi va uşura şi bucura, de-acum încolo, şederea pe pământ.

Draga mea, Teodora!. 

Să fii sănătoasă, fericită şi să nu uiți că noi, părinții tăi, te-am iubit, te iubim şi te vom iubi veşnic!.

LA MULȚI ANI fericiți alături de cei dragi ție!. Să fii sănătoasă şi Dumnezeu să- ți vegheze fiecare pas pe care îl faci prin viață!

Şi să mai ştii ceva!. TU eşti minunea  pe care Dumnezeu  ne- a pus- o în braţe , pentru ca şi noi, părinții tăi, să fim fericiți!.

Azi, darul meu şi al mamei tale, pentru tine este partea din lacrima pe care, la naşterea ta, am rupt-o în două şi am păstrat- o în căuşul sufletului pentru a ţi-o dărui azi de ziua ta, moment în care  îți confirmăm, cu sufletul, că te- am iubit, te iubim şi te vom iubi veşnic. Nu, nu îți cerem îndărăt  decât, aceeaşi iubire, acum şi după ce Dumnezeu ne va chema la el!.

LA MULȚI ANI, binecuvântaţi!

Teodor Dume: ultima noapte cu tata

 Dragii mei!

Vă propun spre lectură un text drag mie: Ultima noapte cu tata

tradus în lb. Italiană de Lidia Popa!

***

Ultima noapte cu tata

autor: Teodor Dume

nu am aflat niciodată de ce tata

plângea în somn și de ce

își ținea mâinile sub cap în aceeași poziție

noapte de noapte

poate că mamei i-a șoptit

înainte de a stinge lumina

când îi cosea buzunarele

găurite de timp

de câte ori îi săream la gât

seara înainte de culcare

lăcrima și

în răstimpul dintre lacrimi

mă strângea în brațe

dar niciodată

nu mi-a spus te iubesc

îi tremurau mâinile și vocea

ori de câte ori

încerca să-mi vorbească și

deseori își schimba vorba

cu o întrebare

ai mâncat…

în ultima seară când ar fi trebuit

să-l văd cu mâinile așezate sub cap

avea mâinile încrucișate peste piept

și dormea

dimineață când am dat fuga la patul lui

să-l trag de mustață ca de fiecare dată

mama m-a așezat pe genunchi

mi-a luat capul între palmele ridate de timp

m-a privit în ochi și mi-a șoptit ca și când

tata și-ar fi continuat somnul

tatăl tău s-a dus să-l întâlnească

pe Dumnezeu

și mi-a dat de grijă să-ți spun că tu

îi vei ține locul

***

Ultima sera con mio padre

Teodor Dume

Traduzione Lidia Popa

Non ho mai scoperto perché papà

piangeva nel sonno e perché

teneva le mani sotto la testa nella stessa posizione

notte dopo notte

forse ha sussurrato a sua madre

prima di spegnere la luce

quando ha cucito le tasche

forate dal tempo

ogni volta che gli saltavo al collo

la sera prima di andare a letto

lacrima era

in mezzo alle lacrime

mi stava abbracciando

ma mai

non mi ha detto che mi ama

le sue mani e la sua voce tremavano

ogni volta

anche lui stava cercando di parlare con me

spesso cambiava idea

con una domanda

"hai mangiato…"

l'ultima notte quando avrei dovuto

vederlo con le mani sotto la testa

le sue mani erano incrociate sul petto

e stava dormendo

la mattina quando sono corso al suo letto

a tirarlo per i baffi come ogni volta

mia madre mi ha messo in ginocchio

mi prese la testa tra i suoi palmi rugosi

mi guardò negli occhi e mi sussurrò come se

mio padre avrebbe continuato a dormire

"tuo padre gli è andato incontro

a Dio"

e mi ha infastidito dirmi che "tu

prenderai il suo posto"

Tănăsescu Florin: Literatura română îi face o mare nedreptate lui Teodor Dume

https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=4937740626250383&id=100000434827983

Literatura română  îi face o mare nedreptate lui Teodor Dume. Cred!  

-  Ai  răspuns?  Ai scris măcar  "Mulţúmesc, Teodor Dume"?

-  Încă  nu ! 

- ? 

 -  Ai citit măcar  poeziile  din cartea  "Eu, Dumnezeu şi lacrima din colţul ochiului"? 

-  Încă nu. Încă nu toate. Doar câteva versuri. 

- ? 

- "Am  văruit casa  şi gardurile/ am întors oglinzile/ am  închis uşile/ am pus cheia sub preş/ am strigat-o pe fiica  mea/ în gând şi mai apoi pe Dumnezeu/ şi am plecat... /în urma mea/ doar un strigăt de pasăre". 

-  Şi pe mai departe  ce ai  de gând să faci? 

-  Şi în continuare voi susţine că  Literatura română  nu este dreaptă.  Şi nu va fi, câtă vreme poetul Teodor Dume nu  va fi promovat  în  manuale.  

-   De ce ? 

-   Fiindcă  Florin Mugur scria,  în urmă  cu peste trei decenii: "Şi  totuşi... Cine este Teodor Dume? Ştiu că Teodor Dume este un poet care a ajuns deja, înaintea  multora, la linia de sosire a valorii şi a calităţii scrisului".  

-   Alt argument? 

-  Gheorghe Grigurcu: "Poezia, câtă mai e pe lume, se bizuie  pe  oameni ca dumneata". Adică pe Teodor Dume.  

Şi mai am suficiente argumente.  Şi  mai ştiu că  are 33 de volume pubicate.   Că este tradus în străinătate.  Ştiu multe. 

- Spune-mi ceva nou ! 

- "Ştiu că bunătatea/ îmi  va ajuta sufletul / să ajungă la Dumnezeu/ dar nu  ştiu/ câtă şi cui să o împart..." (Teodor Dume). 

***

Scriitorul Teodor Dume  mi-a împărţit-o şi mie.  Mi-a făcut,  pentru a patra oară,  cadou, o altă carte:  "Eu,  Dumnezeu şi lacrima din colţul ochiului".    

Ştiu că un simplu "Mulţumesc!"  este prea puţin.  Dar, altceva  nu ştiu să spun sau să scriu.   

A, ba, da!  

Literatura  română  îi  face o mare  nedreptate lui Teodor Dume.  Literatura română a pus "cheia sub preş".  

În urma ei, "doar un strigăt de pasăre"... 

Cred!

revista EXTEMPORAL LIRIC: Teodor Dume: Tata, AMR 3 zile...

revista EXTEMPORAL LIRIC: Teodor Dume: Tata, AMR 3 zile...:     Teodor Dume, poezie        Pe valiza de armată a lui tata bine pitită ìntr- un colț al podului de pe casa bunicii au mai rămas câteva ur...

revista EXTEMPORAL LIRIC: Teodor Dume: Accident

revista EXTEMPORAL LIRIC: Teodor Dume: Accident: ''''''''''''''''''''''''''''...

Teodor Dume: Când privesc prin fisura unei lacrimi

 tac și îmi închipui că

durerea nu îmi aparține

aparține celui care am fost 

că un răzvrătit 

îmi întorc dosul palmelor  și aștept 

ca intangibila și nesfârșita durere 

să dispară de la sine 

respir 

știu că încă exist și 

sunt recunoscător propriei mele lacrimi 

nu nu și iarăși nu... 

sentimentul de integritate 

nu va dispare decât atunci când 

cineva  mă va privi prin fisura unei lacrimi 

iar timpul meu 

se va dezintegra odată cu lacrima

Teodor Dume: Moarte, tu n-ai nume de om...

 Teodor Dume, la spitalul clinic județean de urgență din Oradea> un pic de...bolnav!

Mulțumesc, fiicei mele Teodora Dume și lui Radu Butcovan, soției Fabiola Dume, prietenilor și colegilor care mi/au fost alături!.Mulțumesc d/nei dr.Ardelean Adriana (medic primar cardiolog,asistent universitar,doctor în medicină).Mulțumesc tuturor cadrelor medicale pentru profesionalismul dovedit!

***

MOARTE, tu n/ai nume de OM!

mai stai o clipă moarte stai

nu cer să-mi dai mie nimic

dacă mi-ai fi dat un semn

oricât de mic

îmi pregăteam valiza

cu toate cele necesare

un aparat de ras

un creion o mapă și un plic

mai stai o clipă moarte stai

nu cer să-mi dai mie nimic

mai zăbovește jos

sub deal un pic

să sting lumina apa

gazul și să las o cheie

ori nu știai că am

o mamă și un copil mai mic

mai stai o clipă moarte stai

nu cer să-mi dai mie nimic

în mine totu-i negru

vai poate doar e un protest

ca și când

ar fi fost să fie

un anotimp în care

aș fi putut să plec

mai stai o clipă moarte stai

nu cer să-mi dai mie nimic

ci îngăduie-mi o rugăminte

să-ți mai zic

de sub tălpi durerea urcă iute ca un scai

și sunt gol-goluț că n-am putut

să-mbrac nimic

așa sunt Om dar nu cu suflet mic

te rog mai lasă-mă un pic

să strâng trecutul și viața între dinți

că nu-i nimic mai scump decât iertarea zic

mai stai o clipă moarte stai

nu cer să-mi dai mie nimic

ți-am spus răgaz să-mi dai

să mai zăbovești la poartă un pic

cât copilu-mi face semn

cu mâna

că doar știai

că-i bolnav și trist

și-i cel mai mic

la urmă-apoi de vrei să-mi dai

un semn

aprinde lumânarea neagră din pridvor

știu că te grăbești

și-i musai

să revin la ceea ce am fost

poate un nimic

dar stai

mai am un Dumnezeu de nu știai

și o mamă care a lăcrimat destul

și-i rog acum când trupul meu

nu-i mai în stare de nimic

să-mi aprindă o lumânare

acolo sub pământ

noa haide moarte hai

te întreb cât încă mai sunt viu

cu ce-am greșit de vii pândind

și totuși dacă vii

adu-mi și tu ceva să-mi placă

nici flori nici lumânări ca la mormânt

ci o noapte de împăcare cu tot ceea

ce am fost și încă sunt

noa haide moarte hai

pășește-ncet de poți

injectează-mi în vene noaptea

fie și în somn

doar atât cât eu către Dumnezeu mă-ndrept

apoi să taci

că n-ai nume de Om

apoi să taci

apoi să taci

să taci...

Între fizic și metafizic

 Între fizic și metafizic 

Stelian Platon chiar dacă marșează prin cotidian nu scrie forțat de împrejurări ori virusat de  stilul clasic și nici  pompos sau exotic pentru că, înainte de toate, își interoghează propriul  suflet  și tocmai de aceea, pe cât de concis pe atât de complex, stările poetului capătă sensuri comune  umanizându- le  ca și când acea trăire ar oferi o larghețe multivalentă.

Și așa este!

"Distanțele m- au înghițit mai lacome ca marea/Pe umeri purtând greu destin ce mi-aruncase Dumnezeu./Rămase sufletul acasă și toata-ngrijirarea./Rămase fericirea ne-ncăpătoare în bagajul meu."(Distanțele).

Refugiul poetului în cuvânt îi dă prioritate gândului, dar și sufletului, de a se întâlni cu neliniștile și dramele celor din jur. Nu, nu este o rutină ordonată  și dictată de stilul în care  scrie ,dar care pare mai plauzibilă, ci este o măsură a emoțiilor  repetabile  zbuciumând, uneori, interiorul său, așa cum de fapt reiese și din citatele inserate în prezența notă de lectură."O flacără înșirată in forma unui dor de țară/Degeaba-n străină mare aș încerca s- o nimicesc/Iubind simt umbrele de-atunci cum greu incep să doară,/Iar vameși cinci îmi confiscară dreptul să iubesc."(Distanțele) sau "Mă duc dureri de suflet înspre voi/ și ura pentru trădători mi-aduce,/Să le strig: Jertfa să îmi dați 'napoi/ Dati-mi înapoi jertfa de pe cruce" (Chemarea) 

Remarcabil la Stelian Platon este onestitatea care convinge chiar dacă, uneori, am impresia că se strecoară subtil în interiorul ființei pentru a o explora motivat fiind de micile "revolte" ale sufletului. Nu, nu tulbură evenimentele și nici ordinea lucrurilor , ci după o parcurgere atentă le descrie  in permanență că fiind parte din el. Uneori emoțiile poetului  nu sunt conforme cu realitatea  dar trăirile repetabile , chiar îndoielnice câteodată,  îi măsoară pulsul  și atunci tentativa de subiectivitate  crește într-un ritm  alarmant. Și da, poetul, după o liniște meditativă, iese din zbuciumul lăuntric  și se înalță ca  un vultur peste ecoul neliniștilor și dezamăgirilor.

Stelian Platon este un poet atent la detalii care, prin până să, le înnobilează ca mai apoi, după caz, să le înregimenteze într- o stare sau alta. Pe scena lirică Stelian Platon joacă un rol bine determinat  caracteristic  actorilor cărora  drama capătă sens și o redirecționează  către mulțimea care  își aplaudă suferința.

Citind ceea ce scrie Stelian Platon și văzându- i preocupările de zi cu zi, deși nu ne- am întâlnit niciodată fizic, m -am tot întrebat,  cum poate un individ  ca din pustietatea lucrurilor să scoată ceva viu, ceva care pulsează și care va întreține  viața lăuntrică a acelora "atinși" de cuvântul său. " Necazul urcă în diagrame//Precum firul unui cântec tot mai trist,/Copiii mor întâi de-ale fi foame/O lacrimă mă-neacă, deci exist!" (Chemarea)

Da, exiști!

(Teodor Dume, membru USE)

Jean-Paul Gavard-Perret: Teodor Dume entre ombres et lumière

 Le salon-litteraire.linternaute.com

Teodor Dume entre ombres et lumière

Editeur Editions Stellamaris

Thèmes Poésie

jean-paul gavard-perret 24/04/2020

critique

Engagé dans le monde culturel de son pays (la Roumanie), Teodor Dune est un de ses poètes majeurs. Il explore l’identité dans un jeu d'éros et de thanatos comme dans celui du corps et de l'esprit.

Ces postulations contradictoires conduisent à une sublimation de leurs pulsions. Surgit une approche qui se démarque du dualisme des rationalités dans une œuvre où les tabous s'effacent selon des processus de remplacement et de déplacement. L'auteur se concentre sur un substitut de l’objet de désir. Celui-ci prend divers aspects et parcours plusieurs champs.

La mélancolie – qui souvent n'est qu'un sentiment introverti selon l’ancienne doctrine des humeurs – trahit ici le manque de quelque chose qui est identifié avec une partie de soi. Ce quelque chose est censé avoir été trouvé mais il a encore été perdu : d'où l'errance du poète en ses parties de vérités.

Dans le sentiment actuel d’un monde globalisé, la solitude et l’isolement prévalent en une telle poésie où les valeurs ne sont pas des prétextes pour attirer consensus et foules. Elles créent une cohérence réelle. La capacité poésie projette, à la place d'un carpe diem, un principe d'incertitude chronique dans la vie de celui qui écrit, je sais seulement que je ne m'appartiens pas.

En ce processus d’identification, fondement du «circuit» des poèmes, ceux-ci recueillent la psyché de Teodor Dume. Existe une projection fantasmatique de sa sensibilité, son ego, ses joies, ses secrets, ses tourments et sa vie.

Cette identification est transmuée en une force qui génère l’acquisition ou, plus précisément, la possession de l'être au profit de l'avoir. Et ce, au moment où le poète génère un dialogue entre des "simulacres". Ils apparaissent comme réels mais l'auteur les défait dans une esthétique circonscrite au sein de cette relation symbolique et totalisante entre l'amour (sous différentes formes) et le sacré.

Jean-Paul Gavard-Perret

***

Teodor Dume între umbre și lumină

Editor Editions Stellamaris

Teme de poezie

jean-paul gavard-perret 24/04/2020

recenzie

Angajat în lumea culturală a țării sale (România), Teodor Dune este unul dintre poeții săi majori. El explorează identitatea într-un joc de eros și thanatos ca în cel al corpului și minții.

Aceste postulări contradictorii duc la o sublimare a impulsurilor lor. O abordare care se deosebește de dualismul raționalităților apare într-o lucrare în care tabuurile sunt șterse prin procese de înlocuire și deplasare. Autorul se concentrează pe un substitut pentru obiectul dorinței. Aceasta preia diverse aspecte și trece prin mai multe domenii.

Melancolia - care este adesea doar un sentiment introvertit conform vechii doctrine a dispozițiilor - trădează aici lipsa a ceva care este identificat cu o parte din sine. Acest lucru se presupune că a fost găsit, dar a fost încă pierdut: de aici rătăcirea poetului în părțile sale de adevăruri.

În sentimentul actual al unei lumi globalizate, singurătatea și izolarea predomină într-o astfel de poezie în care valorile nu sunt pretexte pentru a atrage consensul și mulțimile. Acestea creează o coerență reală. Capacitatea de poezie proiectează, în locul unui carpe diem , un principiu al incertitudinii cronice în viața celui care scrie, știu doar că nu îmi aparțin .

În acest proces de identificare, baza „circuitului” poeziilor, ei colectează psihicul lui Teodor Dume. Există o proiecție fantastică a sensibilității sale, a egoului său, a bucuriilor sale, a secretelor sale, a chinurilor și a vieții sale.

Această identificare este transmutată într-o forță care generează dobândirea sau, mai exact, posesia ființei în beneficiul de a avea. Și asta, când poetul generează un dialog între „simulacre”. Ele apar ca reale, dar autorul le învinge într-o estetică circumscrisă în cadrul acestei relații simbolice și totalizatoare dintre iubire (în diferite forme) și sacru.

Teodor Dume, strigăt din copilărie

 Strigăt din copilărie

(text scris la 14 ani,/cel din foto/ adică în urmă cu 52 de ani când am plecat din satul natal, Luncasprie. Exact la inceperea școlii/pe 15 septembrie)

La capătul pridvorului un stâlp

albit și gârbovit ca un moșneag

îmi apărea ba tainic, ba cu tâlc,

de dincolo, de dincoace de prag.

Cum sprijină un Univers de dor

mă-ntorc mereu cu inima la el,

la colțul lumii noastre din pridvor

cu dor de lunci, blajin și subțirel.

Mă scurg prin el, tăcut , în rădăcini,

și-mi place-adeseori să mă trezesc

pe zarea zdrențuită de ciulini

că zbor, că sunt, că vreau și că iubesc.

(Autor: Teodor Dume)

***

Și cât de grăitoare și actuale, raportate la vârsta mea de acum, sunt versurile lui Adrian Păunescu, pe care vi le redau mai jos:

Bărbatul....

"Am dat un telefon la mine acasă,

Am spus "Alo!" și-apoi am așteptat

Și mi-a răspuns o voce-aproape groasă,

O voce sugrumată, de bărbat.

Și am închis și- mai format o dată

Și-aceeași voce mi-a răspuns, abrupt,

Și-n mine ca-ntr-o mină inundată

Ceva s-a luminat și-apoi s-a rupt.

Era băiatul meu, o, Doamne sfinte,

Și eu care uitasem că-s bătrân,

Că am ajuns și eu un biet părinte

Și-o amintire, doar, am să rămân.

„Alo, băiatul tatii, masa-i gata?"

Și el mi-a zis să vin cât mai curând

Și l-am simțit în trupul meu pe tata

Cu o cazma de purpură săpând.

Așa ne îngropăm la noi în oase

Pe-naintașii ce se sting mereu

Și încă sun la telefon acasă:

„Tu, spune-mi ce mai faci, băiatul meu?"

Autor: ADRIAN PĂUNESCU

Teodor Dume și tezaurul din cuvânt

 Teodor Dume, carte:

Ferestre spre marginea lumii

Editura Pim/ Iași 

Prefața: Atila Racz (scriitor,Dublin/Irlanda)

Redactor: Mioara Băluță

Coperta: Mioara Băluță

O lumânare aprinsă adună în tăcerea și lumina ei toate suferințele unei vieți

(teodor dume)

***

Teodor Dume și tezaurul din cuvânt

Poetul, Teodor Dume, vrea și reușește cu mărinimie să-i ia poeziei timpul, care nu de puține ori destramă, ne vremuiește vremelnicia. Dar iată că vremuirea, atât de bine prinsă în discursul autorului, rostuiește, ne petrece inimos, ne îmbogățește starea, extazul, trăirea. De aceea repet, poetul îi ia poeziei timpul, acele capete terifiante: nașterea și în cele triste moartea. Moartea este privită ca o formă de a lăsa în urmă un loc curat, un spațiu vital pentru un nou val, o grădină în care vor veni copiii să-și primenească bucuriile, curiozitatea, drumul înspre maturitate, înspre devenirea fericită de a fi om și de a omeni.

Fixarea poetului în timp și spațiu este derizorie, poetul este cel care vrea și poate să viețuiască, să însuflețească să dea suflare poeziei, el privește poezia ca pe o fereastră prin care poți să vezi lumea.

Poezia este o fantă, un caleidoscop, în care culorile se așază în ritmuri și forme, în imagini proaspete și neașteptate, parcă venite din visele adolescentului apoi al gânditorului matur, sensibil, cuminte, trecut prin felurite experiențe.

Teodor Dume este unul dintre stâlpii poeziei contemporane, cu deschideri largi înspre sufletele cititorilor, construindu-și cu migală, iubire și credință propriul său drum.

Teodor Dume își dezvăluie sufletul, se dezvăluie pe sine însuși fără o deghizare a sentimentelor. Maturitatea scrierilor dumiene vine din adâncul ireversibil al copilăriei.

Teodor Dume, păstrează viu tezaurul închis în cuvânt, îl redescoperă și-i adaugă valoare, istorie, trăire adâncă.

Teodor Dume redefinește, prin scrierile sale, poezia meditativă – filozofică. Este un bun observator al lumii interioare și se limitează doar la concretul palpabil, ceea ce puțini știu azi să o facă. Iată că revenim la acea fereastră din care privim, care se deschide, care te împinge să privești dincolo de ea. Poetul ne stârnește, ne cheamă într-un spațiu temeinic conturat care nu demolează ci clădește, vrea să rodească, nu caută, el trăiește, nu închide, încifrează, el descifrează și dăruiește, într-o sublimă spunere rostul și rostuirea, viața, căutările din spatele umbrelor, și atâta timp cât există umbre trăiește și făptura, obiectul material care se supune existenței, viețuiește. Acceptarea morții, după un sumar al existenței, este un aspect notabil care generează, mai apoi instituie, un alt parcurs existențial al ființei scindat între realitate și aduceri aminte.

Scriitura rafinată a lui Teodor Dume vine din adâncul cunoașterii de sine și se fixează pe timp, așa cum bine remarca și criticul Gheorghe Grigurcu în prefața volumului de debut, Adevărul din cuvinte, 1985. Iată deci încă o confirmare că Teodor Dume se află pe cel mai de sus palier al poeziei contemporane.

Critica este formală, de multe ori auzi doar vocea celui care emite sentințe, nu și autorul. De aceea aplecarea mea este de a îndemna, de a aduce cititorul în lumea poetului. Iată că ferestrele se deschid în trupul unei poezii prin și în care metafizicul nu încifrează ci descifrează tainele vieții și a morții.

Poetul Teodor Dume atinge metafizicul cu aripa unui înger, ne luminează, duce gândul spre posibile deschideri, din interior spre lume, spre altceva, cu blândețe, cu unelte clasice care auresc, care îmbogățesc expresia tânără, vioaie, imagistica trecută prin filtrul filozofic, concis,

dureros; care ne aduc în lumea tainelor, a comorilor topite în spatele cuvintelor, a versului bine legat, curgător ca apa unui râu molcom dar cu vârtejuri care te absorb, te poartă în adâncuri.

Desigur că o analiză pe text, o va face cititorul, pe care-l îndemn să petreacă o vreme prin sufletul bogat al poetului și sunt sigur că drumul și semnele lăsate de poet sunt dense, aurite de o voce care îmblânzește, care te va cuprinde cu prisosință în curgerea ei, te va lua cu sine, îți va lecui rănile, vechile dureri și te va readuce la viață.

Nu uităm să amintim, cu discreția cuvenită, că Teodor Dume este un poet de excepție asupra căruia ne vom apleca, și credem în destinul fericit al cărților sale, care au văzut lumina tiparului și împlinirea prin cuvânt. Ferestre spre marginea lumii, nu este doar o carte și nici un simplu pașaport de trecere prin poezie, ci este un certificat de naștere valid a unei scriituri asumate care poartă amprenta lui Teodor Dume.

Atila Racz,

(scriitor, Dublin/Irlanda)