BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME

Oare de ce se moare
fără ca timpul să-ți îngăduie
să te cunoști pe tine însuți?
(teodor dume)
Se afișează postările cu eticheta poezie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta poezie. Afișați toate postările

31/01/2021

Teodor Dume: Naufragiu

 La o aruncătură de băț

era locul în care ne ìntâlneam pe furiş

sub lacrima unei frunze căzută

nu de mult

un sàrut două şi câteva mângâieri

ascunse ìn gànd

ne apropiau de Dumnezeu

şi cât adevăr plutea 

 ca o corabie fărà vâsle  prin sângele 

dintre cele două inimi

care se ìndemnau

una pe alta

să arunce ancora

ìn cel mai frumos loc de naufrugiu

în doi...


30/01/2021

Teodor Dume: versuri

Pact


Atât de mult m- am împrietenit 

cu moartea 

încât 

i- am permis 

să respire din mine


***

Pact II


În zâmbetul meu locuiesc

toți cei pe care îi iubesc

iar în lacrimă

doar cei pe care

i- am iubit dar au plecat...

***

Constatare...


Cei cu sufletul sufocat

de ură, invidie, neputințe 

şi alte reziduuri

mereu 

vor avea câte ceva 

de spus împotriva mea


***

Proimisiune morții


Azi sunt mai bătrân cu o zi

şi mâine cu două 

poimâine 

dacă va fi să fie 

cu mult mai bătrân 

un bătrân fericit sau poate inutil

ca o iluzie 

dar sigur voi fi 

o promisiune pe care

 i - am făcut- o morții


Teodor Dume: Fără vreo urmă de înălțare

 Viața trece dintr- o umbrà într- alta

şi suntem noi cei care am fost

aşa ne vedem unii pe alții

ca pe nişte eroi sculptați pe ceara

lumânărilor stinse

fără zàmbet şi

fàră

vreo urmă de înălțare


şi asta pentru că

suntem doar umre...

Teodor Dume: Ca şi altădată...

 Ți- am scris pe inimă cuvinte 

de dragoste

niciunul nu era de adio

tu ai tăcut ca şi când 

ai fi trecut pe lângă o umbră schilodă

doar gesturile îți erau aceleaşi

de femeie nebună...


nici nu ştiu acum dacă te mai vreau

Teodor Dume: Vise, mereu aceleaşi...

 Singurătatea e mult mai rea

şi mai lacomă decât moartea 

pe care

am avut- o amantă

în lipsa ei m- am avut doar pe mine

eu şi vechile vise erotice

mereu aceleaşi

consumate

sub cearşaful de noapte al anilor

duşi mult prea devreme...


din când în când mă uit

la cel care am fost şi îmi spăl trupul

în lumina lumànării compluce

la ieşirea din mine...


nu- i bai zic

o iubire fără atingeri e doar

o durere rebelă ce navighează

prin sângele înfierbântat...


Teodor Dume: Irizant...

 Privurile ei se furişeau molcom

printre fețele celorlalți

de o seamă cu mine

totul mi se părea a fi un iad

un iad al dracilor din care 

nu se iese niciodată

parcă şi timpul

preț de câteva milisecunde 

s- a oprit să asiste la un început 

de iubire risipită

atingerile haotice prevesteau

o noapte fără martori şi 

alte umbre clonate instant

doar noi şi câteva amintiri

de ici şi de dincolo 

de adolescența noastră

Teodor Dume: Totul celuilalt...

 Ceea ce am fost nu mai pot fi

nici măcar un rezid

un rezid din firicelul de praf

căzut din urma mea rămasă

pe asfalt

doar Dumnezeu

milistiv aşa cum îl ştiu

îmi va mai pune câteva zile

la cele rămase ca să am timp

să- mi rezidesc trupul

aşa cum şi El a făcut- o 

după chipul şi asemănarea Sa


nici nu ştiu dacă nu e prea târziu

oglinda din baie

prin durerea sa lăsată

printre cioburi

imi spune

să las totul celui care va veni


ceea ce am fost nu mai pot fi

şi oricât de milostiv ar fi Dumnezeu

nu- mi mai poate spune

aşteaptă

aşteaptă că

mâine te voi rezidi 

după chipul şi asemănarea 

aceluia care ai fost...

nu

nu mai pot fi Doamne ceea ce am fost

nici măcar un rezid 

din firul de praf 

căzut 

din urma mea pe asfalt

 

Teodor Dume: Distanța dintre noi, o lacrimă

 Scrijelesc pe suflet cuvinte 

pe care 

nu le - am găsit în dicționare  

le- am găsit doar

în bilețelul primit de la tine 


Ştiu e imposibil

să- mi înțelegi gestul 

totuşi între noi  a mai rămas doar 

o bornă pe care scrie 

NOI - o lacrimà şi un suflet...

Teodor Dume: Cămaşa urzită din lacrimi

 Cămaşa pe care o purtam

era cadoul primit de la mama de paşti

de fapt nici nu ştiu dacă era un cadou

ci doar durerea bunicii urzită cu lacrimi

aşa m- am gândit eu când mama 

mi- a dăruit- o în ajunul paştelui

cu ochii aplecați în pământ 

mi- a pus mâna pe creştet 

şi m- a mângâiat ìntr- un fel anume 

cum nu o mai făcuse niciodată

printre lacrimi mi- a spus

bunică- ta ar fi vrut să ți- o dea ție

după ce ai mai fi crescut 

e din cânepa topită în râul

din Luncasprie

la care te ducea de mână la scăldat

de apucat n- a mai apucat să- i facă şi lui

 ta- tu una la fel dar mi- a zis 

ca tu să o îmbraci duminica 

înainte de a se trage clopotele


nu ştiu de ce dar 

cămaşa nu am purtat- o

decât o singură dată

ci am împăturit- o în patru şi

am aşezat- o în dulap pe raftul

cu fotografia bunicii

ori de câte ori deschid dulapul

ochii mi se opresc în lacrimi

şi parcă o revăd pe bunica

ținându- mă de mână 

pe scurtătura de drum 

ce ne ducea înspre râu... 



Teodor Dume: Mesagerul inimii

 Gândul îmi este medagerul inimii

răspunde oricând şi la orice impuls

nici nu are cum să o facă

vorbim aceeaşi limbă

şi suntem la fel

ne asemănăm în toate

suntem ca soarele  care

fără cer

n- ar mai avea unde să apună

noaptea

percutează la fel 

indiferent de anotimp

chiar dacă dragostea e doar 

o picătură de sânge lăsată pe cearşaf

 

Teodor Dume: Casa fără acoperiș

 Nu- mi amintesc să fi văzut

vreodată acoperişul 

pe casa de alături

şi asta pentru că

nu trecusem niciodată pe acolo

totuşi din îndepărtare vin strigăte

şi se chircesc în urechile mele

ceea ce- mi aminteşte că acolo 

locuia un om


nu nu- mi amintesc să- l fi văzut

întotdeauna el ieşea din casă

înainte de răsăritul soarelui

şi de intrat nu avea cum să intre

într- o casă fără acoperiş


şi nimeni nu- şi mai aminteşte de el... 


20/01/2021

Teodor Dume: Un fel de sufocare

 Când te desparți de tine însuți 

e ca şi cum 

s- ar desparte umbra 

de zid şi în întunecimea lui 

ar rămâne captivă lumina 

din care respiri

***

Opțiuni...


La plecarea mamei începusem să plâng 

ìmi promisese că 

nu ne vom despărți niciodată 

şi ce greu e să rămâi 

în întunecimea 

unei lumânări stinse - o beznă 

nenorocită din care nu pot să ies 

fără mama - parcă o văd 

cum mă ținea pe genunchi  

şi- mi mângâia  sufletul 

cu câte o rugă 

prin care 

îi spunea lui Dumnezeu 

să se mai uite şi la noi 

din când în când


mi- s ochii tulburi 

parcă 

văd o umbră cum coboară 

pe lângă fereastră 

oare o fi mama?...

nu nu e mama 

pentru că 

nu ìmi ştie numele mic 

şi atunci mă întreb 

să fug din mine 

sau să- l caut pe Dumnezeu  

pentru că n- a ascultat- o pe mama?...

19/01/2021

Teodor Dume: Un fel de eroare


Mama mi- a spus 

că El este Tatăl 

am început să- l iubesc şi 

am fost fericit  deşi 

niciodată 

nu m-a ţinut pe genunchi 

l- am iubit 

îl iubeam doar pe El şi pe mama  

până în ziua în care  

tot mama mi- a spus 

că tata a murit 

aş fi vrut să o întreb de ce m- a mințit 

dar în dimineața aceea 

vecina de alături 

mi- a spus cămama 

este ìn drum spre cer 

şi că acolo 

se va ìntâlni cu tata 

de atunci mă tot uit pe fereastră 

ca să o văd venind şi 

să o întreb 

de ce m- a mințit...

Teodor Dume: Apocalipsa dintre lumi


Când vom ridica piatra 

unul împotriva celuilalt şi

ochiul universului 

se va roti 

invers acelor de ceasornic 

vom fi condamnați să slugim satanei 

şi tuturor dumnezeilor pe care 

nu i- am avut 

doar unul 

unul singur îşi va aminti 

de durerea care ne- a făcut oameni


disperați vom arunca piatra

fără a şti 

că 

a fost cea din urmă aruncare

Dumnezeu zăcând 

în mijlocul bălții de sânge 

îşi va da ultima suflare...



18/01/2021

Crucea mea, o lacrimă

(fiicei mele, Teodora,  biletul pe care nu i- l-am dat, ìncă... )

 Poate că e prea devreme 

să- mi trag viața pe dreapta 

aş putea continua 

mersul 

de dragul fiicei mele Teodora 

chiar dacă aş mai repara 

câteceva pe ici- colo

folosindu- mi rana ca pe o izoletă

şi meritul ar fi al fiicei mele şi al lui

Dumnezeu

numai că inima

răstignită 

pe umbra aceluia care am fost

pulsează haotic

uneori

sare ìn față cu câte o bătaie pe secund

in aglomerarea de bătăi

se naşte o lacrimà

ce-mi adânceşte rana in care

locuiesc de ceva vreme


tot ceea ce vreau e incă un răgaz

in care să pot

să- i spun Teodorei

că am iubit- o de când 

i- a zâmbit lui Dumnezeu  

o iubesc  şi o voi iubi 

oricât de departe aş fi 


nu nu voi capitula în fața morții

ci voi marşa cu inima

pusă în palme

la vedere

iar dacă va fi 

să nu ajung la capăt

şi sângele din rană işi va mima 

neputința doar inima

imi va putea spune Adio...



28/09/2020

Teodor Dume, despre: Daniel Luca - un soft, o investiție pe termen lung

 

Teodor Dume

Daniel Luca – un soft, o investiție pe termen lung

          Aflându-mă într-un lan cu grâu îmi este foarte greu să vorbesc despre un spic sau un bob știind că în timp acel bob va lumina , cu candoarea și suplețea sa, întregul câmp. O voi face promițându-mi mie însumi  că nu îi voi știrbi din frumusețea înălțării.

          Iată-mă, așadar,  făcând o incizie, de loc ușoară, unui volum de versuri semnat de

Daniel Luca: Croitorul de noapte, Editura Inspirescu/2019.

          Puritatea și bunătatea omului  o spune sufletul, aș zice eu cunoscându-l prin vers pe Daniel Luca. Dincolo de dominantele  stării poetului Daniel Luca  găsesc prospețimea vie  revigorantă a frumuseții din cuvânt ca expresie a aceea ce a fost și, evident, a aceea ce este. Citind și recitind cartea de poezii, Croitorul de noapte, semnată de Daniel Luca , prospețimea stărilor ne invită și ne reîntoarce la fila de început a sufletului  acestui poet care nu experimentează, ci vine apăsat și pregătit pentru a surprinde  realitatea fără nicio cosmetizare.  Autorul ne oferă firimituri din el , pregătindu-se, în acest fel,  pentru o confruntare cu noi și cu realitățile altora

         Limbajul simplu derivă din simțămintele interioare care construiesc, în final, complexitatea. O complexitate a trăirilor care, pe a locuri, trebuie descifrată din interior spre exterior și invers. Straniu de simplu, dar spectaculos, autorul  vine și ne oferă imaginea sufletului său. Da, iată autenticul care  realizează conexiunea  dintre stări: ”Nu  credeam /că e atât de periculos /să fii drogat cu iubire /până nu m-am trezit de unul singur /păzind un cactus  în mijlocul deșertului” (Drog/pag.49), sau: “în palme / îmi cresc /linii știute de fluturi”, ( Aripi/pag.5)

        Tenta pe care autorul o dă întregului  ne creează imagini cu efecte nebănuite , dar ne și dă posibilitatea  de a le interpreta individual în funcție de modul în care au fost plasate, fie un întreg, fie secvență cu secvență. Facilitțile create pentru a putea intra în stările poetului  sunt multiple și depind de abilitățile acelora  care încearcă  să le recepteze. Construcția textelor este una simplă, definitorie pentru formele de propagare a frumuseții  sufletului. Daniel Luca în multe dintre  scrierile sale încearcă, dar și reușește, să aducă îmbunătățiri (a nu se înțelege cosmetizare) stărilor  folosind, în exprimare,  latura aforistică , destinată în principiu esenței. O latură de loc străină autorului.

         Așadar, scriitura lui Daniel Luca nu este, și nici nu poate fi, o întâmplare sau un exercițiu , ci mai degrabă  este o explorare  menită să descopere  și să redesopere  minunea dumnezeiască  din interiorul creației lui Dumnezeu. Unii ar putea spune că Daniel Luca este, sau poate fi, predispus la riscuri seismice”  sau mai bine zis depășirea unui perimetru seismic, într-un anumit loc și într-o perioadă de timp conturbând și diluând, în acest fel, esența lucrurilor. Adevărat, dar numai până la un punct. Din unghiul său de vedere poetul . așezat confortabil,  chiar păe muchia unui obiect ascuțit, poate mima o luptă ofeensivă  cu sinele. El nu este, și nici nu poate fi, o pradă a lucrurilor inchipuite.  Preventiv, totuși, își păstrează îndrăzneala  de a-și construi  o redută, în cazul unei stări de urgență, pe care o va folosi, sau nu, atunci când scenariul de apărare  devine o traumă. Tot ceea ce poate fi plauzibil , în această apărare,  vine tot din interiorul cuvântului. Adică din poezie: „de ce nu mă leg de licuricii de pe bolta lunii /de gânguritul soarelui  la amiază /de ce nu îmbib cu parfumul petalelor /foaia de hârtie pe care aștern versuri /să gâdile  nările oricui /de ce nu elucubrez despre dragoste suferință viață moarte /pe pagini întregi ci doar cu pipeta /de ce nu-mi pun sufletul pe tavă mură-n gură  poetofagilor  /ajuns în stradă /zgâindu-se la mine /vreau să dorm i-am zis să mă odihnesc /mă așteaptă răsăritul(Eul poetic meditativ, pag.54).

         Constat deci că nu este o luptă inegală, nici cu sinele, nici cu timpul și nici cu Dumnezeu. Așadar, Daniel Luca nu este un poet care tranzitează stările folosind cuvântul , ci este un alt tip de poet  care își pune la bătaie întregul fond al existenței. Uneori, în mod obsesiv, comunică  și nu întâmplător, cu toate formele și elementele ființei. E de fapt un fel de soft care furnizează din interior toate elementele de bază care prin asociere scanează și citește viața fără a deprima sufletul într-un fel sau altul.

         Daniel Luca nu scrie în stil diferit  față de alții. Daniel Luca respiră, vede și își trăiește stările diferit. Adică simplu și firesc!.” Ivit /din rătăcire /și vise /mă întrupez /într-un fir /de nisip” (întrupare, pag.62), oriFur timp /sunt prins /și închis /în clepsidră (Hoț, pag.63).

        Scriitura lui Daniel Luca este vie, picmentată ici-colo ca un zâmbet atârnat de colțul gurii care te face să tresari și să-ți demonstrezi ție însuși  că exiști.

Și ce poate fi mai elocvent decât un autodenunț!.Mă trezesc / în mireasma brațelor tale  /înflorite în jurul gâtului meu (…)(Albine, pag.55), ori această explozie:”M-ai găsit /fără să mă cauți /fără să mă ascund /m-ai prins nepregătit /ai năvălit peste mine / altfel de urlet /taifun / dezmebrându-mă în celule(Taifun, pag. 48)

(Teodor Dume, membru U.S.E)

06/06/2020

Teodor Dume: teo, micul apaș


copil fiind
 îmi puneam pe cap o pălărie
 îmbrăcam o geacă din piele
de regulă pe cea a lui tata
 și țineam în mână un pistol  făcut
din creangă de soc
 mă ascundeam în spatele ușii  
și când apărea mama săream și...poc...poc...poc...
alteori din penele de rață căzute pe lângă cuibar
îmi făceam o coroniță și mi-o puneam pe cap
 mă dezbrăcam până la piele
 luam lingura de lemn a bunicii
 o oală din tablă zincată  și începeam să bat
 până începeau vecinii să apară pe la garduri
dar eu băteam...băteam...băteam și tot băteam...
în onoarea micului apaș - că așa îmi spunea bunica –
 aprindeam  focul  și în ritm de tobe
 înconjuram căpițele  de fân ale  vecinilor
care după un timp
păreau  locomotive cu aburi
seara înainte de culcare 
mă uitam  înspre cuiul pe care tata ținea biciul
spre ghinionul meu  deseori era gol
atunci mă ascundeam  în poalele mamii
și cu degetele mici de apaș îi mângâiam buzele

era singura strategie probată care îmi salva curul de  biciul lui tata



31/05/2020

Teodor Dume: Ultima noapte cu tata...


nu am aflat niciodată de ce tata
plângea în somn și de ce
își ținea mâinile sub cap în aceeași poziție
noapte de noapte
poate că mamei i-a șoptit
înainte de a stinge lumina
când îi cosea buzunarele
găurite de timp

de câte ori îi săream la gât
seara înainte de culcare
lăcrima și
în răstimpul dintre lacrimi
mă strângea în brațe
dar niciodată
nu mi-a spus te iubesc
îi tremurau mâinile și vocea
ori de câte ori
încerca să-mi vorbească și
deseori își schimba vorba
cu o întrebare
ai mâncat…

în ultima seară când ar fi trebuit
să-l văd cu mâinile așezate sub cap
avea mâinile încrucișate peste piept
și dormea
dimineață când am dat fuga la patul lui
să-l trag de mustață ca de fiecare dată
mama m-a așezat pe genunchi
mi-a luat capul între palmele ridate de timp
m-a privit în ochi și mi-a șoptit ca și când
tata și-ar fi continuat somnul
tatăl tău s-a dus să-l întâlnească
                            pe Dumnezeu
și mi-a dat de grijă să-ți spun că tu
îi vei ține locul

20/05/2020

Teodor Dume: Orbul

nu mai poate iubi din ochi
prezentul pentru el e întotdeauna altfel
privește dinlăuntru depărtarea
apropiindu-se
ca și cum
ar vrea
să dea mâna cu cerul
și asta pentru ceea
ce nu ar putea să facă

orice atingere îi tulbură sufletul
și carnea-i devine străvezie
precum cerul
chiar dacă
ochii lui adormiți pe un sân de femeie
nu vor cunoaște lumina
el o simte ca pe o înălțare

03/04/2020

Teodor Dume, la ceas de aniversare

https://www.poezie.ro/index.php/personals/14145838/Teo,_b%C4%83iatul_lui_tata

Teo, băiatul lui tata


Patru aprilie e ziua în care mama 
m-a făcut  pe un pat de flori
o zi
de miercuri
luminată de cireșii ce plesneau de culoare
tata era dus la cârciuma din sat
să-și mai înece amarul în vodca de 33 de grade
primită pe datorie până la salariu
din când în când scăpa printre dinți
ultima înjurătura învățată de la bunicul
dus și el cu o zi înainte de paști
“futu-i amarul măsi de viață” și
după câteva înghițituri
de vodcă cu mâinile așezate peste piept
își aștepta moartea de parcă
serviciul de urgență ar fi lucrat numai pentru el

tata era un om bun
milostiv și cumsecade
după ce golea jumătate din sticla cu vodcă
se ridica pe vârful picioarelor și
“o lua din loc” pe lângă gardul de scândură al vecinului
 clătinându-se precum
o barcă pe valuri aflată în derivă
și să nu-l simtă mama se văicărea
că-l doare un picior
dar în ziua aceea de miercuri
patru aprilie
îmi spunea moașa
după ce am mai crescut
că tata
avea sentimentul că l-a întâlnit pe Dumnezeu
și că au stat la „una mică” la bufetul din sat
ca doi tovarăși de drum
cu degetele aspre și noduroase
și-a pipăit obrazul lipit de burta mamei
și cum parcă ar fi la celălalt capăt al lumii
a strigat „E băiat...

și de atunci am rămas „băiatul lui tata
din când în când pipăi ultimul lucru
rămas de la el –
scrânciobul mucegăit de sub nuc

și nu știu de ce
când mă apropii simt
că cineva se plimbă prin mine
tăcut
în răcoarea de sub cer Dumnezeu
an de an binecuvântează o zi -

patru aprilie