La o aruncătură de băț
era locul în care ne ìntâlneam pe furiş
sub lacrima unei frunze căzută
nu de mult
un sàrut două şi câteva mângâieri
ascunse ìn gànd
ne apropiau de Dumnezeu
şi cât adevăr plutea
ca o corabie fărà vâsle prin sângele
dintre cele două inimi
care se ìndemnau
una pe alta
să arunce ancora
ìn cel mai frumos loc de naufrugiu
în doi...
Pact
Atât de mult m- am împrietenit
cu moartea
încât
i- am permis
să respire din mine
***
Pact II
În zâmbetul meu locuiesc
toți cei pe care îi iubesc
iar în lacrimă
doar cei pe care
i- am iubit dar au plecat...
***
Constatare...
Cei cu sufletul sufocat
de ură, invidie, neputințe
şi alte reziduuri
mereu
vor avea câte ceva
de spus împotriva mea
***
Proimisiune morții
Azi sunt mai bătrân cu o zi
şi mâine cu două
poimâine
dacă va fi să fie
cu mult mai bătrân
un bătrân fericit sau poate inutil
ca o iluzie
dar sigur voi fi
o promisiune pe care
i - am făcut- o morții
Viața trece dintr- o umbrà într- alta
şi suntem noi cei care am fost
aşa ne vedem unii pe alții
ca pe nişte eroi sculptați pe ceara
lumânărilor stinse
fără zàmbet şi
fàră
vreo urmă de înălțare
şi asta pentru că
suntem doar umre...
Ți- am scris pe inimă cuvinte
de dragoste
niciunul nu era de adio
tu ai tăcut ca şi când
ai fi trecut pe lângă o umbră schilodă
doar gesturile îți erau aceleaşi
de femeie nebună...
nici nu ştiu acum dacă te mai vreau
Singurătatea e mult mai rea
şi mai lacomă decât moartea
pe care
am avut- o amantă
în lipsa ei m- am avut doar pe mine
eu şi vechile vise erotice
mereu aceleaşi
consumate
sub cearşaful de noapte al anilor
duşi mult prea devreme...
din când în când mă uit
la cel care am fost şi îmi spăl trupul
în lumina lumànării compluce
la ieşirea din mine...
nu- i bai zic
o iubire fără atingeri e doar
o durere rebelă ce navighează
prin sângele înfierbântat...
Privurile ei se furişeau molcom
printre fețele celorlalți
de o seamă cu mine
totul mi se părea a fi un iad
un iad al dracilor din care
nu se iese niciodată
parcă şi timpul
preț de câteva milisecunde
s- a oprit să asiste la un început
de iubire risipită
atingerile haotice prevesteau
o noapte fără martori şi
alte umbre clonate instant
doar noi şi câteva amintiri
de ici şi de dincolo
de adolescența noastră
Ceea ce am fost nu mai pot fi
nici măcar un rezid
un rezid din firicelul de praf
căzut din urma mea rămasă
pe asfalt
doar Dumnezeu
milistiv aşa cum îl ştiu
îmi va mai pune câteva zile
la cele rămase ca să am timp
să- mi rezidesc trupul
aşa cum şi El a făcut- o
după chipul şi asemănarea Sa
nici nu ştiu dacă nu e prea târziu
oglinda din baie
prin durerea sa lăsată
printre cioburi
imi spune
să las totul celui care va veni
ceea ce am fost nu mai pot fi
şi oricât de milostiv ar fi Dumnezeu
nu- mi mai poate spune
aşteaptă
aşteaptă că
mâine te voi rezidi
după chipul şi asemănarea
aceluia care ai fost...
nu
nu mai pot fi Doamne ceea ce am fost
nici măcar un rezid
din firul de praf
căzut
din urma mea pe asfalt
Scrijelesc pe suflet cuvinte
pe care
nu le - am găsit în dicționare
le- am găsit doar
în bilețelul primit de la tine
Ştiu e imposibil
să- mi înțelegi gestul
totuşi între noi a mai rămas doar
o bornă pe care scrie
NOI - o lacrimà şi un suflet...
Cămaşa pe care o purtam
era cadoul primit de la mama de paşti
de fapt nici nu ştiu dacă era un cadou
ci doar durerea bunicii urzită cu lacrimi
aşa m- am gândit eu când mama
mi- a dăruit- o în ajunul paştelui
cu ochii aplecați în pământ
mi- a pus mâna pe creştet
şi m- a mângâiat ìntr- un fel anume
cum nu o mai făcuse niciodată
printre lacrimi mi- a spus
bunică- ta ar fi vrut să ți- o dea ție
după ce ai mai fi crescut
că
e din cânepa topită în râul
din Luncasprie
la care te ducea de mână la scăldat
de apucat n- a mai apucat să- i facă şi lui
ta- tu una la fel dar mi- a zis
ca tu să o îmbraci duminica
înainte de a se trage clopotele
nu ştiu de ce dar
cămaşa nu am purtat- o
decât o singură dată
ci am împăturit- o în patru şi
am aşezat- o în dulap pe raftul
cu fotografia bunicii
ori de câte ori deschid dulapul
ochii mi se opresc în lacrimi
şi parcă o revăd pe bunica
ținându- mă de mână
pe scurtătura de drum
ce ne ducea înspre râu...
Gândul îmi este medagerul inimii
răspunde oricând şi la orice impuls
nici nu are cum să o facă
vorbim aceeaşi limbă
şi suntem la fel
ne asemănăm în toate
suntem ca soarele care
fără cer
n- ar mai avea unde să apună
noaptea
percutează la fel
indiferent de anotimp
chiar dacă dragostea e doar
o picătură de sânge lăsată pe cearşaf
Nu- mi amintesc să fi văzut
vreodată acoperişul
pe casa de alături
şi asta pentru că
nu trecusem niciodată pe acolo
totuşi din îndepărtare vin strigăte
şi se chircesc în urechile mele
ceea ce- mi aminteşte că acolo
locuia un om
nu nu- mi amintesc să- l fi văzut
întotdeauna el ieşea din casă
înainte de răsăritul soarelui
şi de intrat nu avea cum să intre
într- o casă fără acoperiş
şi nimeni nu- şi mai aminteşte de el...
Când te desparți de tine însuți
e ca şi cum
s- ar desparte umbra
de zid şi în întunecimea lui
ar rămâne captivă lumina
din care respiri
***
Opțiuni...
La plecarea mamei începusem să plâng
ìmi promisese că
nu ne vom despărți niciodată
şi ce greu e să rămâi
în întunecimea
unei lumânări stinse - o beznă
nenorocită din care nu pot să ies
fără mama - parcă o văd
cum mă ținea pe genunchi
şi- mi mângâia sufletul
cu câte o rugă
prin care
îi spunea lui Dumnezeu
să se mai uite şi la noi
din când în când
mi- s ochii tulburi
parcă
văd o umbră cum coboară
pe lângă fereastră
oare o fi mama?...
nu nu e mama
pentru că
nu ìmi ştie numele mic
şi atunci mă întreb
să fug din mine
sau să- l caut pe Dumnezeu
pentru că n- a ascultat- o pe mama?...
Mama mi- a spus
că El este Tatăl
am început să- l iubesc şi
am fost fericit deşi
niciodată
nu m-a ţinut pe genunchi
l- am iubit
îl iubeam doar pe El şi pe mama
până în ziua în care
tot mama mi- a spus
că tata a murit
aş fi vrut să o întreb de ce m- a mințit
dar în dimineața aceea
vecina de alături
mi- a spus cămama
este ìn drum spre cer
şi că acolo
se va ìntâlni cu tata
de atunci mă tot uit pe fereastră
ca să o văd venind şi
să o întreb
de ce m- a mințit...
Când vom ridica piatra
unul împotriva celuilalt şi
ochiul universului
se va roti
invers acelor de ceasornic
vom fi condamnați să slugim satanei
şi tuturor dumnezeilor pe care
nu i- am avut
doar unul
unul singur îşi va aminti
de durerea care ne- a făcut oameni
disperați vom arunca piatra
fără a şti
că
a fost cea din urmă aruncare
Dumnezeu zăcând
în mijlocul bălții de sânge
îşi va da ultima suflare...
(fiicei mele, Teodora, biletul pe care nu i- l-am dat, ìncă... )
Poate că e prea devreme
să- mi trag viața pe dreapta
aş putea continua
mersul
de dragul fiicei mele Teodora
chiar dacă aş mai repara
câteceva pe ici- colo
folosindu- mi rana ca pe o izoletă
şi meritul ar fi al fiicei mele şi al lui
Dumnezeu
numai că inima
răstignită
pe umbra aceluia care am fost
pulsează haotic
uneori
sare ìn față cu câte o bătaie pe secund
in aglomerarea de bătăi
se naşte o lacrimà
ce-mi adânceşte rana in care
locuiesc de ceva vreme
tot ceea ce vreau e incă un răgaz
in care să pot
să- i spun Teodorei
că am iubit- o de când
i- a zâmbit lui Dumnezeu
o iubesc şi o voi iubi
oricât de departe aş fi
nu nu voi capitula în fața morții
ci voi marşa cu inima
pusă în palme
la vedere
iar dacă va fi
să nu ajung la capăt
şi sângele din rană işi va mima
neputința doar inima
imi va putea spune Adio...
Teodor Dume
Daniel Luca – un soft, o investiție pe termen lung
Aflându-mă într-un lan cu grâu îmi este foarte greu să
vorbesc despre un spic sau un bob știind că în timp acel bob va lumina , cu
candoarea și suplețea sa, întregul câmp. O voi face promițându-mi mie
însumi că nu îi voi știrbi din frumusețea
înălțării.
Iată-mă, așadar, făcând o incizie, de loc ușoară, unui volum
de versuri semnat de
Daniel Luca: Croitorul de noapte, Editura Inspirescu/2019.
Puritatea și bunătatea omului o spune sufletul, aș zice eu cunoscându-l
prin vers pe Daniel Luca. Dincolo de dominantele stării poetului Daniel Luca găsesc prospețimea vie revigorantă a frumuseții din cuvânt ca
expresie a aceea ce a fost și, evident, a aceea ce este. Citind și recitind
cartea de poezii, Croitorul de noapte, semnată de Daniel Luca , prospețimea
stărilor ne invită și ne reîntoarce la fila de început a sufletului acestui poet care nu experimentează, ci vine
apăsat și pregătit pentru a surprinde
realitatea fără nicio cosmetizare.
Autorul ne oferă firimituri din el , pregătindu-se, în acest fel, pentru o confruntare cu noi și cu realitățile
altora
Limbajul simplu derivă din
simțămintele interioare care construiesc, în final, complexitatea. O
complexitate a trăirilor care, pe a locuri, trebuie descifrată din interior
spre exterior și invers. Straniu de simplu, dar spectaculos, autorul vine și ne oferă imaginea sufletului său. Da,
iată autenticul care realizează
conexiunea dintre stări: ”Nu credeam /că e atât de periculos /să fii
drogat cu iubire /până nu m-am trezit de unul singur /păzind un cactus în mijlocul deșertului” (Drog/pag.49), sau: “în palme / îmi cresc /linii
știute de fluturi”, ( Aripi/pag.5)
Tenta pe care autorul o dă
întregului ne creează imagini cu efecte
nebănuite , dar ne și dă posibilitatea
de a le interpreta individual în funcție de modul în care au fost
plasate, fie un întreg, fie secvență cu secvență. Facilitțile create pentru a
putea intra în stările poetului sunt
multiple și depind de abilitățile acelora
care încearcă să le recepteze.
Construcția textelor este una simplă, definitorie pentru formele de propagare a
frumuseții sufletului. Daniel Luca în
multe dintre scrierile sale încearcă,
dar și reușește, să aducă îmbunătățiri (a nu se înțelege cosmetizare) stărilor folosind, în exprimare, latura aforistică , destinată în principiu
esenței. O latură de loc străină autorului.
Așadar, scriitura lui Daniel Luca nu
este, și nici nu poate fi, o întâmplare sau un exercițiu , ci mai degrabă este o explorare menită să descopere și să redesopere minunea dumnezeiască din interiorul creației lui Dumnezeu. Unii ar
putea spune că Daniel Luca este, sau poate fi, predispus la “riscuri seismice” sau mai bine zis depășirea unui perimetru
seismic, într-un anumit loc și într-o perioadă de timp conturbând și diluând,
în acest fel, esența lucrurilor. Adevărat, dar numai până la un punct. Din
unghiul său de vedere poetul . așezat confortabil, chiar păe muchia unui obiect ascuțit, poate
mima o luptă ofeensivă cu sinele. El nu
este, și nici nu poate fi, o pradă a lucrurilor inchipuite. Preventiv, totuși, își păstrează îndrăzneala de a-și construi o redută, în cazul unei stări de urgență, pe
care o va folosi, sau nu, atunci când scenariul de apărare devine o traumă. Tot ceea ce poate fi
plauzibil , în această apărare, vine tot
din interiorul cuvântului. Adică din poezie: „de ce nu mă leg de licuricii de
pe bolta lunii /de gânguritul soarelui
la amiază /de ce nu îmbib cu parfumul petalelor /foaia de hârtie pe care
aștern versuri /să gâdile nările oricui
/de ce nu elucubrez despre dragoste suferință viață moarte /pe pagini întregi ci
doar cu pipeta /de ce nu-mi pun sufletul pe tavă mură-n gură poetofagilor
/ajuns în stradă /zgâindu-se la mine /vreau să dorm i-am zis să mă
odihnesc /mă așteaptă răsăritul”(Eul
poetic meditativ, pag.54).
Constat deci că nu este o luptă inegală, nici cu sinele, nici cu timpul
și nici cu Dumnezeu. Așadar, Daniel Luca nu este un poet care tranzitează
stările folosind cuvântul , ci este un alt tip de poet care își pune la bătaie întregul fond al
existenței. Uneori, în mod obsesiv, comunică
și nu întâmplător, cu toate formele și elementele ființei. E de fapt un
fel de soft care furnizează din interior toate elementele de bază care prin
asociere scanează și citește viața fără a deprima sufletul într-un fel sau
altul.
Daniel Luca nu scrie în stil diferit
față de alții. Daniel Luca respiră, vede și își trăiește stările
diferit. Adică simplu și firesc!.” Ivit /din rătăcire /și vise /mă întrupez
/într-un fir /de nisip” (întrupare, pag.62), ori “ Fur timp /sunt prins /și închis /în clepsidră (Hoț, pag.63).
Scriitura lui Daniel Luca este vie, picmentată ici-colo
ca un zâmbet atârnat de colțul gurii care te face să tresari și să-ți
demonstrezi ție însuși că exiști.
Și ce poate
fi mai elocvent decât un autodenunț!.”Mă trezesc / în mireasma brațelor tale /înflorite în jurul gâtului meu (…)(Albine,
pag.55), ori această explozie:”M-ai găsit /fără să
mă cauți /fără să mă ascund /m-ai prins nepregătit /ai năvălit peste mine /
altfel de urlet /taifun / dezmebrându-mă în celule”(Taifun, pag. 48)
(Teodor
Dume, membru U.S.E)
Patru aprilie e ziua în care mama 
