Teodor Dume, incident între cuvinte

Singurătatea mea nu este o farsă

ea există

ea există cu adevărat  în carne și oase  ne întâlnim dimineața  la amiază și seara  iar duminica  în loc să mergem la biserică  ne interogăm unul pe celălalt  ne punem întrebări de tot felul  și ne rugăm împreună  doar seara  obsesiv ne întrebăm  unul pe celălalt  când vom muri  și când va fi să fie  să nu ne ascundem de nimeni  i- am spus că eu o să mor  într- o zi de duminica  fără soare  ci doar umbre și rotiri negre pe cer  nu- mi pasă mi- a zis  oricum vom fi împreună mereu

Teodor Dume, ultima zi pe pământ

Azi nu mai am nevoie de apă 

și nici de mâncare

o să adorm flămând cu burta lipită de spate

în visul ce va fi să fie

înspre dimineață

știu că voi fi în altă parte de lume

disperat precum cerul când atinge pământul

voi cerși la ușa lui Dumnezeu

nu apă și nici mâncare

în cele din urmă îndurerat îi voi cere

să mă mai lase o zi două să

pot privi în trecut

să-mi mângâi copilul

și să iau cu mine o mână de pământ

din locul în care se odihnește mama

și când va veni noaptea voi rupe din mine

puțin câte puțin si îmi voi hrăni moartea

cuminte voi privi cerul și

din când în când

mă voi uita la ceas

la ceasul de  perete care

îmi strica jocul când îl trezea pe tata

acele lui vor bate zgomotos și lent

ca o inimă obosită

timp în care

ochii mi se vor închide tot mai mult

la poarta la care voi ajunge

unde oamenii se dezbracă

de păcate și de lume

mă va primi Dumnezeu

apoi mă va duce undeva

la marginea

unei câmpii de unde

mă va deconecta de

la lumea din care am venit

Teodor Dume, un cadou trimis înspre cer

De ziua lui tata am vrut 
să-i dăruiesc cel mai
frumos cadou pe care și l-a dorit vreodată 
pe fața lui brăzdată de ani 
i-am văzut curgând ultima sa lacrimă 
era în seara de Moș Ajun 
m-a privit cu ochii lui mici și sticlați 
în care 
se adunaseră toți îngerii la taifas 
al lui se rătăcise prin cer
în privirea aceea 
ascundea o durere
îngrijorat am alergat înspre mama 
și am întrbat- o " ce e cu tata"... 
m-a privit 
și-a înșiruit degetele 
prin părul meu cârlionțat 
apoi cu mâneca hainei 
mi- a șters începutul de lacrimă 
ce parcă ezita să mai coboare
aș fi vrut să-i spun lui tata: "te iubesc"
dar n-am mai apucat 
chipul său 
din lumina lumânării aprinse 
și-a dublat umbra 
i-am sărutat mâna întinsă peste marginea patului 
de parcă îl căuta pe Dumnezeu
dar Dumnezeu a ațipit și el 
pentru o clipă

te iubesc tata
azi ar fi fost ziua ta...

Teodor Dume, casa de la răsărit

 Casa de la răsărit 

am să-ţi dau din mine o zi
apoi alta
suficient cât
să-ţi clădeşti o casă
cu ferestrele înspre răsărit
de unde
seară de seară o
să mă vezi trecând

să nu mă strigi

lasă noaptea să respire din mine
ca-n tăcerea ei să-mi pot
înveli chipul
pentru o altă zi

schijele de lună îmi intră în ochi
şi frigul din oase
îmi subţiază tăcerea
mă retrag în deşertul din mine
şi aştept
primul tău semn

Teodor Dume, mama mea nu știa să citească

 Mama mea nu știa să citească 

Colecţia: texte si poezii religioase 

"cei din urmă vor fi cei dintâi" 
îmi spunea mama 
din biblia pe care 
zi de zi 
o deschidea 
o mângâia cu căte o lacrimă 
și mai apoi o închidea la loc 

știu că în lacrima ei 
se oglindea Dumnezeu 
și mai știu că 
mama mea 
nu știa să citească

Teodor Dume, oasele mele o grămadă de vreascuri

 Oasele mele o grămadă de vreascuri 

mi- am prins moartea la furat 
avea sub braț un sac 
cu toate amintirile mele 
și alerga în direcția vântului 
de îi trosneau oasele 
ca o crenguță de brad 
uitată de bunica 
lângă copacul sub care 
s-a odihnit cu bunicul 
întors de la război 

nu n-am atins-o 
și nici nu am certat-o 
ci m-am gândit la bătrânețea mea 
care peste ani va arăta 
ca o grămadă de vreascuri 
peste umbrele celor plecați

Teodor Dume, am vrut...

am vrut să merg 

pe un drum neștiut de nimeni 

și să mă reîntorc mai repede 

decât moartea 

să mă odihnesc în patul meu 

făcut de tata 

din scândură de brad 

dar e prea târziu 

și noaptea mult prea lungă 

și noaptea mult prea lungă 

mult prea lungă...

Teodor Dume, cartea cu nr. 35

Teodor Dume, cartea nr. 35:tata îmi vorbește prin lacrimi 

ISBN 978-630-6607-42-6

Teodor Dume: poezia-joc și caruselul Timpului

„Cu un căntec de sirenă Lumea ’ntinde lucii mreje” Mihai Eminescu

Doar patinând pe suprafața noului volum semnat Teodor Dume – Tata îmi vorbește prin lacrimi (Editura Castrum De Thymes, Giroc, 2024) – , nu se va reuși necesara traversare dincolo de bariera pilonilor principali pe care volumul esteînălțat, descoperirea, disecarea și atenta analiza a detaliilor, a construcțiilor fine fiind exercițiile care sustrag, în cele din urmă, cititorul din iluzia drumului la finele căruia se presupune că nu s-ar afla nimic, că totul ar fi zadarnic și lipsit de sens – „Lumea n-are nici un sens nu numai fiindcă este irațională în esența sa, dar și fiindcă este infinită.” (1) – și demonstrează exact contrariul prin care – așa cum spunea Petre Țuțea: „Fără Dumnezeu, omul rămîne un biet animal rațional și vorbitor, care vine de nicăieri și merge spre nicăieri.” (2) – elementul divin – despre care Blaga, care îl numește Marele Anonim, ne spune că «este un „tot unitar” de o maximă complexitate substanțială și structurală, o existență pe deplin autarhică, adică suficientă sieși.» (3) – reconfigurează în totalitate tabla de șah convingând astfel că nimic din ce a trecut „dincolo” nu rupe legătura complet și definitiv cu ce a rămas aici.

Este întâlnită de-a lungul volumului o atmosferă a continuei căutări. O continuare complexă, în adânc, care nu se reduce numai la ceea ce a fost ori a celor care au fost, ci merge până într-acolo încât devine propria căutare – de aici începând, așadar, ramificația – cu întrebările specifice, cu incapacitatea de a înțelege atunci firescul, ajungându-se în cele din urmă ca cel de acum să îl cheme în ajutor pe cel de odinioară pentru a se face unul pe celălalt să înțeleagă. Practic, copilul de atunci să reîmprospăteze imaginile/amintirile de atunci, iar adultul de acum să ofere întrebărilor suspendate răspunsurile lăsate în așteptare: «Realitatea mea de azi / e a copilului din mine / care confecționa avioane / din ziarul necitit de tata / plăcut / zâmbăreț și / mereu

cu ochii pe chipul mamei / căruia îi zicea „tu mami meu” / azi stau față în față cu trecutul / și povestim / (...) / nu nu mai sunt eu / sunt / cel plecat care / nu s-a mai întors / bucuria copilului de atunci / o țin la piept și / din când în când o împrumut / ori de câte ori mă așez / pe genunchi ca să vorbesc cu mama» (din Față în față cu trecutul).

Recursul la memorie este în permanență simțit, autorul reușind prin acest exercițiu să își găsească propriul echilibru, un echilibru care nu doar îl ajută să meargă mai departe, ci unul care îl întărește să poată purta cu sine fiecare celulă care prin cei de dinaintea sa îl formează: „dimineață când am dat fuga la patul lui / să-l trag de mustață ca de fiecare dată / mama m-a așezat pe genunchi / mi-a luat capul între palmele ridate de timp / m- a privit în ochi și mi-a șoptit ca și când / tata și-ar fi continuat somnul / tatăl tău s-a dus să-l întâlnească / pe Dumnezeu / și mi-a dat de grijă să-ți spun că tu / îi vei ține locul” (din Ultima noapte cu tata).

Selectiv, la o minimă analiză pe text, același lucru se întâmplă și în cazul versului „din copilul din mine” – vizibil splendid joc de cuvinte și imagine –

care prin dublarea termenului din se indică o impusă nedespărțire de una din părțile propriei ființe, parte care a contribuit la determinarea omului de acum și contribuie în continuare la definirea sa prin răspunsurile în căutarea cărora se află – „acum aștept să redescopăr / de unul singur / lumea / în care locuiește mama ...” (din SMS fără răspuns) –, dar și în cazul unor construcții care încorporează două timpuri, unde verbul la timpul prezent – „în care locuiește mama ...” – sugerează ideea unei lumi noi, așadar a unei continuități acolo posibilă printr-o stopare aici propusă printr-un verb la trecut – „au avut o bunică ...” – realizându- se astfel un frumos joc cu timpul: „acum aștept să redescopăr / de unul singur / lumea / în care locuiește mama ... / și din când în când / le spun nepoților că / au avut o bunică ...” (din SMS fără răspuns).

Deși se angajează într-un carusel al cuvintelor și imaginilor fără a miza pe un ritm alert, Teodor Dume ocolește rătăcirea în procesul unei derulări confuze din care ar reieși doar lumini și umbre, flash-urile copilăriei propagându-se

uniform și clar fără omiterea niciunui colț al acesteia începând de la evocarea unor imagini ce astăzi ar putea părea de domeniul irealului cum întâlnim în poemul Pâine și lacrimi ori care s-au întâmplat în vremuri de demult – „Pasărea de pe pervazul ferestrei mele / are glas de om / seară de seară strânge liniștea între aripi / lovește sticla cu ciocul / dar nu-mi cere nimic / o văd clipind des / ca și cum / mi-ar înțelege fiecare gest // de afară pătrunde un miros / aspru de mucegai / și îmi intră în trupul fragil / ca o pojghiță / de gheață în toiul primăverii” (din Conviețuire) – și până la evadarea din cotidian cum stă desfășurat, de exemplu, în versuri precum „îmi acopăr liniștea / cu noapte / multă noapte / e liniște în jur / nici clopotele nu mai bat” (din În interiorul clipei). Astfel că, privite unitar, noile poeme ale lui Teodor Dume prezintă o întoarcere temporară la rădăcini, o reunire a timpului prezent cu cel rămas încremenit nu numai în curgerea sa firească, ci și în ființa care, vrând- nevrând, în ciuda tuturor lacunelor, a răspunsurilor absente, a mers mai departe fără abandonarea speranței găsirii acestora.

Trasat, bineînțeles, aici în doar câteva(!) idei, acesta este noul volum prin care Teodor Dume se păstrează aproape de cititori, el fiind, după cum am spus, un volum care se citește în adâncime, care se citește dincolo de cuvânt, care se citește în Spirit fiindcă în și dincolo de acest volum stă așezată întreaga trăire: cea care a fost, cea care este și, mai ales, cea care va fi/deveni deoarece, așa cum spune chiar autorul, „cândva ascunsesem acolo / jocurile copilăriei / pentru atunci / când / mă voi înălța pe vârful degetelor / pentru a prinde în căușul palmei / cel mai frumos măr / (...) / până atunci o să desenez o punte / între cer și pământ” (din Jumătatea de cer)

1) Cioran, Emil - Opere: Volume (1) - Academia Română, București / Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă, București, 2012, p. 133 / ediție îngrijită de Marin Diaconu; introducere de Eugen Simion

2) Țuțea, Petre - 321 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea - Editura Humanitas, București, 1993, p. 77 / prefață de Gabriel Liiceanu

3) Blaga, Lucian - Diferențialele divine - Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1940, p. 27

Cristian-Paul MOZORU

teodor dume, citat

 acasă ești acolo unde îți spune inima

Teodor Dume: Locul în care zăbovește timpul

Colecţia: Texte Filozofice  

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 

Cel mai greu e să aștepți

uneori chiar te plictisești

nu te vede și nu te aude nimeni

și atunci vin umbrele 

să ducă totul...

chiar dacă pare sfârșit

n-aș vrea să renunț la trup

și să-mi umplu venele cu lacrimi

dar e singurul loc în care

zăbovește timpul

umbra neîncăpătoare și grea 

adâncește urma în care

mă pierd ilizibil...

niciun alt gest nu-mi poate

ocroti chipul

Teodor Dume: Doamne, de ce nu mai am timp...

acolo unde am vrut să ajung

și nu am ajuns

cineva cotrobăie

sub albastrul decupat

se vede Dumnezeu aplecat peste o carte

zadarnic mă prăbușesc pe genunchi 

și-l rog 

să-mi spună

de ce nu mai am timp

dâra de nisip din trupul meu

atinge pământul

nu-i bai

printre măruntaiele lui

cerul deschide o rugă

pentru ziua

în care

centrul universului

va trece prin mine

Copilul cu mingea sub braț, autor: Teodor Dume

 Copilul cu mingea sub braț

(autor: Teodor Dume)

ieri trecea un copil cu o minge 

sub braț alții doi îl așteptau în parcul 

de vizavi 

șoferul  îl ceartă ca pe un adult 

înjurături obscenități și alte chestii 

șoseaua gârbovită de atâtea mașini

 părea un bătrân aplecat sub greutatea 

rucsacului de pe spate

pe de-asupra o pasăre neagră 

bătea trist și molatic din aripi 

de pe partea cealaltă  

oamenii strigau înfundat

 "accident accident" 

o femeie gâtuită de frică 

trece strada și- i așază mâinile sub cap

de alături un bătrân mustăcios și cu barbă

 strigă anemic  "Dumnezeu nu vede" "Dumnezeu nu aude" 

Dumnezeu nu mai exsită" 

imi scot tricoul îmi fac loc prin mulțime

și-i șterg sângele de pe gură 

cu ultimile puteri băiatul își ridică capul 

mă privește fix și abia șoptit 

îmi spune "tata tata"

printre lacrimile care mi-au inundat văzul i-am răspuns îndurerat si oarecum silabisind " nu nu sunt ta-ta 

nu sunt ta-ta 

ochii băiatului i se închideau ca două clapete cu mici defecțiuni

m-am ridicat în picioare

și m-am răstit la Dumnezeu

"Doamne de ce ai nevoie de sângele 

și viața unui înger?

Dumnezeu tăcut ca o lacrimă

nu mi-a răspuns

prin mijlocul mulțimii adunate 

își face loc șuierul strident

al unui echipaj de poliție însoțit 

de o ambulanță 

care ar fi vrut să-i mai dea o șansă copilului culcat pe  trotuarul umed și rece timpul s-a oprit odată cu ultimile sale bătăi de inimă 

aerul zilei fuse tăiat de lacrimi rugăminți disperare și îndurare către Dumnezeu

 pe locul acela a mai rămas o pată 

mare de sânge o minge și câteva flori puse pe marginea șoselei 

Dumnezeu a lat un trandafir alb 

câteva petale pe care 

le-a presărat sub forma unui contur 

și a plecat...

tinerețea și dragostea de viața au rămas ca o amprentă pe locului  blestemat 

de cei răi

a doua zi nici-un copil n-a mai  trecut strada cu mingea sub braț

pe banca din parcul de alături

 stă același bătrân negricios cu barba albă

 și se răstește la Dumnezeu

 "vino Doamne că 

amândoi 

suntem la fel de vinovați"

nici-un copil  nu mai trece strada cu mingea sub braț

ps:

textul se vrea un manifest dureros de conștientizare al șoferilor 

grăbiți dar  și al copiilor care nu se asigură atunci când trec strada în fugă!

Elza Hansen: poezie

 RAINBOW - PEACE IS KIND LIKE RAINBOW- 

CURCUBEU

1. Mă iartă, de vrei chiar din viață poți să mă iei 

Greșesc gândind oare, ce-ai vrut să spui

Cu ce megafon ai trântit lumânarea mea suflet

În fașa luminii ce gaura neagră înghite știrea? 

Din tot ce zidesc cu a mea fantezie

Cad dimensiunile "unde naufragiat doar ajung pretinzând că iubesc" Leonard Cohen

Măcinată de dor, de-un cumplit 

imposibil finit 

Căzut în al meu cu semnătură design interior ”Dumnezeu” 

Sufletul se căiește:

- Te rog în culorile curcubeului 

Fiicei tale vorbește!

Dacă prezinți putere minții și inimii mele 

Îndurare durerii să lași!

Nu cu semn exclamator poruncitor

Doar autoritar duhovnicesc glas

Te implor dă-mi o ultimă clipă de pace

Lașitatea la o parte să las! 

Dă-mi putere să înfăptuiesc ce e corect

Măcar în al unsprezecelea ceas!Spin 

Din tot trandafirul divin 

Oare nu Tu, Divin Creator și pe acela mi-ai dat?

Al meu suflet e fără rușine pe genunchi la al tău altar

Din cel mai profund gând 

La altarul divin

Canal ție aici și acum eu mă las

Văd viața, ciripitul păsărilor dimineața

Dar amenințată global

De ceva în substraturi pe mai multe planuri

Ochi stelar vede ce irisului meu îi este nevăzut 

Pe un plan e bolnavă Planeta Viral

Tu îmi spui cu limbi de foc:

- Echilibrul și lumina sunt bolnave în oameni, spiritual!

Val după val

Duce spre mal

Albastrul voal

Galben luminii

Pe o masă în vis

Cu o față de roșu

Matrimonial

La la la la la Al

- Mă cobor printre voi

Parcurgând viermuit 

Din coșmar în coșmar

Holograma undelor tremură paranormal

2. Virtualul război intracelular s-a mutat pe frecvențe reale... 

În oglinda portalelor trei dimensionale  

- Neștiind altfel decât scriindu-mă ție în rugă 

De bun rămas 

De e astfel să fie

Îmi las ruga și plânsul în acest poem

La altarul unde toți oamenii de bine

Treptele lumii închină

Ecumenic doar o inimă 

Genunchii se pleacă 

Au ajuns lacrimile până la măduva oaselor luminii 

Pământul plânge spre cer 

Urgia vărsată

Impactul otrăvii turnată...

Chiar dacă mi-e teamă

Să ajung acuzată

Cer putere să mai cred în ce îmi vei arăta! 

Cum și unde să găsesc ce să fac?!

Ce-aș putea decât deja fac?

Purtând botniță pentru tot ce o pandemie implică 

Țin aproapele meu la distanță fizică 

Mă spăl pe mâini la nesfârșit

Pe când a lumilor toate amvoane 

Se spală și ele ca Pilat

Pe mâinile lor iresponsabile de orice păcat...

Așteptând moartea Oare adaug sau iau vieții ceva ce-a mai rămas?

Poate fi mai mare risc decât moartea, de am să tac?

Chiar de va fi și sfârși-vor aceste gratii în fâșii peste gura mea 

Mărturie las lumii golită de umanitate 

Umbra sub sceptrul de-a pune mâniile pe putere 

Îngrădind a mea libertate

Obsedate în dreptul tribunelor lor 

Ce curând vor fi goale 

Manifestul acesta și inimii obosite de atâta moarte 

Se lansează și cad pe-ale tale brațe 

Golului din teama de Tine 

Doar de tine, Doamne 

Mă las căderii în lumina și groapa acestui poem

În rânduri de lacrimi... 

Văd ceața copiilor fără viitor 

Ruga acesta de protest 

Împotriva suferinței nenecesare

Din dragoste îți mulțumesc

O ultimă suflare prin a Ta îndurare

Să lași în Univers 

Drum poeziei sigilare îi pornesc

Nu e ușor

Într-o plasmă de cerc  mă pășesc 

3.Cerul mă strigă percepției Newtoniene

Gama muzicii șapte popas

Ritm cu pauză duminica pământescului ceas 

Trăiesc frică în tremur dar accept 

Strâng în piept tot mărul din al vieții pom 

Mă trăiesc cu tot ce trebuie să simt fiind om...

Văd culori începând cu cea roșie 

Speranța Cinematografie simbolică pe a realității alb-negru ecran

Nașterea-moartea-renașterea 

Pare cod decodat conștiinței din mintea atlas

Portocaliul să fie al soarelui zâmbet Desenelor din copilăria ce în urmă-am să las 

Roba călugărului când cheamă din est 

Îmi adună-ancestralul și îl bate pilon dorului

Meditând cu elan

Regăsind în neființă ființă 

Transcendentală

Frica spulberă formațiile găurilor negre de van 

Ala-bala-Portocala!...

Sigur sfârși-voi pe acel balansoar 

Jocul cu soarele printre degete

Imaginează fără de ramă 

Vocea bunicii agață  inimii mele icoană

Galbenă este lumina când viața în ea seamănă și seceră 

Dar între timp crește Dansul ce nimeni nu vrea să-l danseze

"Toată lumea vrea să ajungă în rai

Însă nimeni nu vrea să moară" 

Îmi reamintește Søren Kierkegaard 

De durerea trăită profundului Mircea Eliade

Pagini rupte religiei universale 

Emil Cioran a trăit egalitatea supremației "durerea care de fiecare dată se simte de parcă ar fi simțită întâia oară" 

În dezlipire crește frica-n amploare 

Oh! Cât de amarnic despărțirea pe toți 

ne doare!...

Dacă în lecții școlare 

Am învăța de la început să nu ne temem

Ar muta creierul vechi din al spatelui craniu 

Drept în frunte un ochi nou?

Ar privi ce găsim dureros

Concepând că e straniu?

Verdele e liniștea  

Mă privește plângând 

Lacrimi de-argint întinzând 

Uneori prea des și nu pot 

De al dragului stres 

Să mă-opresc

Să-i zâmbesc 

Nelovind propria știință

Cu al meu plastic pretins talant

dumnezeiesc

Te rog, nu te supăra! 

Mă dă afară de pe planetă ochiul golit de înțelepciune

Plin cu miraje circulare

Și idei despre contribuția mea

Că ar fi în zadar!

Păcăleală egală într-un zălud întâmplător

Creator 

Miraculosul jucător de zaruri 

Curcubeu irosit degetar

Balonașe din spume 

Haina lui Mahatma Gandhi - Marele suflet

Dată nereușitului cuier

Uitată e doar mâna mea 

Neechilibrată întinsă de tine condamnării de sine

Ce spune ea despre ce am crezut că eu port divinului tău nume? 

Agățată 

Cu capul spart 

E ce a vrut că să fie 

Schimbarea dorită în mine spre lume

Albastru reține în cerul sihastru

A mea amintire a unui copil drag

M-a întrebat dacă și înghețata poate să fie albastră? 

Necolorată chimic! 

Copil râzând cu inocență 

De a lumii program pervertit și de a ei licență

Nu era naiv 

El știa că ce bagă în gură nu-i la fel ca el de curat...

Schimb subiectul cu inversul lui

Cu ceva mai puțin poluat

Aș dori să vă spun despre cer scandinavic

Unde norii evaporă zorii 

Des de soare privat

E un cântec făcut să ajute lumina 

Rar zâmbind în acest colț lumesc minunat

Cerul, crâmpei din a ochilor oameni înalți 

Ochi albaștri și-au tot fluierat

Până la urmă au materializat 

Un cuvânt 

Eu zic că-i de vreme albastră 

Precum nouă românilor cetera și omul drag

Cuvântul ”hygge” 

Înseamnă plăcut sau cald

Climei nouroase lumină în case 

Singuri și-au creat 

Apoi au inventat acest cântec

"Îmi voi colora orașul în toate culorile”

Spune-un vers

Până acum versul e valid

Oamenii au în general încredere în autorități

Aventurile neterminate 

Democratic cu un parlament au găsit  cale de mijloc Majorității dreptate

Binecuvântate

Aceste regate

Pe niciunul din regi ori regine de o sută de ani încoace 

N-au deranjat

Sanctitatea facerii binelui au încurajat

Indigo amintește uniforma comunistă 

Pe umeri cravată de pioner purtată 

Ritm sacadat nesimțind fiind tânăr greutatea acelei vremi înfometată 

Libertatea de gândire condamnată  

În mine impresia de generație disfuncțională

Bipolară și coruptă a presupus 

Dar încordarea expresiei scade-n cadență

Nici românul indiferent de ce apartenență

Aruncat de geografia nevoii pe a Terrei hartă 

Cine știe unde

Nu e doar un pribeag 

România nu e un loc chiar de tot distrus

Se poate salva

Aici bogatul și săracul aprind lumânări milioane Speranței

Crucile apără gurile rele de cerul noroios 

Toamna miroase a sare-n bucate

Bucate lăsate în săli de-așteptare

Ochilor goliți de demnitate 

Am de subliniat 

Nimic nu ține veșnic!

De aceea, eu colorez al meu cer tricolor

Cu un sfeșnic în care gloria luminii o chem 

Să umple cerul 

Care pe nimeni de bună credință în veșnicie a lăsat uitat

Violet e iubitul meu cu pasiunea

Măcar că el nu știe Nu-s decât în scris năzdrăvană 

Îl las să se scurgă în mici stele mai departe peste acest tot curcubeu 

Cascade de sunete propagate din tastatura mea 

Către cei ce doresc să citească 

Sau vor deveni cum tatăl meu mi-a prevestit

"Să fiu la maturitate o pâine rotundă

Cu coaja aspră"

Așa a fost și el

Dar în miez sățioasă 

Să mă țin tare în tot ce fac - deși uneori mă simt chiar și amară 

Nu atât cât aș vrea de grațioasă- 

Să devin

Precum împărăteasa Șheba lui Solomon

El m-a binecuvântat

- Tată, cât aș vrea să mă mângâi pe creștet, lângă mine sa fii!

Într-o pâine românească oricât de amară, în lumina pământului natal tăiată fraților mei, precum mie în felii

Tu să fii binecuvântat

Și acum și în veci de veci 

Să fii de păcate iertat!

De aici 

În acest mic Paris 

Din frumosul oraș

Cu oamenii harnici

Clădirile dantelează centrul baroc 

Țintuiesc frumusețea o clipă în loc

Să privească potențialul zidirii

Când primaru-i cinstit

Pătrunzătoare inimă cu iubire de cărți

De știință și credință 

Aici m-a adus viața de dragoste și durere plină

Să reflectez la ale curcubeului culori 

Dar și la a mea întâi grea 

În cântarul vieții violetă regină

Din prea mult patos devenită timpului vină

Mă întreb 

Când plătesc nota mea de plată

Cine va șterge lacrima din istorie 

Și ce va fi de ajuns de demn să șteargă această urgie 

Departe  de-a pământului față?!...

De-acolo să plâng

Să cânt

Să vopsesc orașul în culori

Desenând suferința în arcușuri de viori 

Cu a cerului albastră culoare

Dar să și rămân în cuvinte

Materializând după furtuni serioase Mesaj cu idei luminoase

O voce de dincolo de mine fluierată 

Intr-o nouă melodie:

- Nu te teme! 

Ești om

O paleta de culori

Uneori ca o găină păcătoasă Neputincioasă

Dar alte ori ca un vultur 

Să fii pregătit că să zbori!

Fii cât mai des 

Vis de speranță cerului înnorat fără stele

Rugăciune 

Acțiune 

Misiune 

Cerului de lumină mă închin...

Chem înapoi Terra minunată și pacea 

Le voi iubi mai conștient decât până acum! 

Amin

Am regăsit linkul. Mulțumesc maestre Teodor Dume pentru publicarea unei poezii care am scris-o în timpul pandemiei. Este dedicată PACII ȘI IERTARII. Descrie experiența mea de a trăi în două culturi și drumul suferinței parcurs cu ajutorul reîntoarcerii pentru o vreme la rădăcină, pe plaiurile natale, românești. Vă mulțumesc maestre!

 Mulțumesc celei care m-a ”bătut” literar 3 luni de zile ca să scoată ”untul din mine”, scumpa mea mentor poeta Petruţa Niţă. Am și devenit ”năzdrăvană” din întâlnirea cu acești lideri literari și descoperitori de talente literare a grupului literar unic de felul lui, creat de directorul vizionar Teodor Dume. Grupul literar Extemporal liric,(grup al revistei Extemporal liric/ISSN 2668-5620)publică elevii ajunși să ia 10 la extemporal. O școală veche și înțeleaptă. Petruța Niță, redactor șef al grupului literar. Mulțumiri sincere din inimă. Între timp, mergând la școala grupului, mi-am amintit toate lecțiile mele învățate la literatura daneză pentru bacalaureat și am descoperit că Petruţa Niţă este un geniu. Am scris și scriu amestecând toate genurile literare, exact așa cum ea m-a citit. Cel care predomină l-am dezvoltat după ce m-am simțit capabilă să stau pe propriile picioare, ieșind din grup. Este un gen literar învățat cu sârguință în Danemarca. Genul literar se numește proză epică cu vers întrerupt. Următoarea postare va fi din manualele mele de literatură de atunci. Niciodată nu m-am îngrijorat când am învățat ceva, că nu va veni veni și timpul să pot folosi acele cunoștințe. Le-am lăsat la ”dospit” doar, cum Petruța bine spunea. Mulțumesc acestor oameni minunați pentru că în afară de a fi personalități literare respectate în România, sunt oameni de omenie. Sunt oameni dispuși să te vadă ca om, să te audă și să te ajute. Carma maeștrilor! Carma se întoarce întotdeauna! Mulțumesc tuturor care folosesc timp să citească versuri lungi, fără ritm întotdeauna, fără rimă întotdeauna, nici rap, nici lirică indiană, nici panoramică, nici epică doar, nici scenografică doar...Dar așa cum spunea Leonard Cohen în cântecul Anthem  ” acest stil care este liber și de fapt este cântat de spirit, ca melodia părintelui în templu...ca doina omului de rând care își cântă dorul, ca balada și ca forma inițială a primelor versuri scrise, a epopeilor, este definită pe limba daneză, ca lirica ramificată în proză cu versuri discrepante sau întrerupte....Prin aceea discrepanță, cum L. C. spune ” intră și lumina”... Lumina Speranței care a adus cândva un Curcubeu pe cer, ca să amintească furiei fenomenelor naturii să se oprească, să vie și peste timpurile noastre prezente, peste cei suferinzi și să ne păzească să continuăm să trăim în pace și libertate.

Elza Hansen

Tata, un tată confuz

Sunt oameni  cărora nu le plac 

bucuriile altora și nici  

nu le pasă de trecut 

nu nu o să pronunț nici- un nume 

azi pentru că 

nu l-ași putea pronunța corect 

tata mi-ar fi pus ferestrăul în mână

și m-ar fi trimis la pădure 

că doar așa m-ar fi văzut 

ca pe un om împlinit 

sunt oameni care merg la ospețe și nunți dar nu plâng la înmormântări 

nici chiar atunci când 

se dă de pomană cozonac 

vodcă și sarmale 

știu că asta e viața unui bărbat 

așa mi-ar fi spus și mama 

deși nu înțelegea că 

nu- mi doream să fiu decât 

ceea ce sunt un copil 

ce-și împărtea bomboanele la cinci 

sunt oameni cărora nu le plac 

bucuriile altora și nici 

nu le pasă de trecut 

râd dansează și beau 

fără să știe că și mâine mai e o zi 

tata mi-ar fi dat cheia de la tractor 

și m-ar fi trimis la arat  

și el ar fi savurat ultimile picături 

din transpirația mamei care 

îmi făcea munca ori de câte ori 

se îmbăta  tata și înjura de sfinți 

doar gingășia mamei îl mai  potolea 

din când în când  

duminica tata mă ținea de mână 

și înjura vecinii îmbrăcați frumos 

pentru biserică 

iar mama plângea 

până la sughițuri  

sunt oameni cărora nu le plac 

bucuriile altora și nici 

nu le pasă de trecut 

cândva copiii mei mă vor  întreba 

despre bunica și despre bunicul 

iar când se vor juca 

vor  găsi în căpița de fân 

sticla din care a băut tata 

nu n-am să le spun despre asta 

sunt oameni cărora nu le pasă 

de bucuriile altora 

și atunci 

la ce bun să le spun o poveste 

cu a fost  odată  un bunic și o bunică...

Frânturi din suflet, autor: Teodor Dume

în zâmbetul meu locuiesc

 toți cei pe care îi iubesc 

iar în lacrimă 

doar cei pe care i-am iubit 

dar au plecat...

Pentru Poliția locală Oradea nu sunt Avertismente ci doar amezi

În atenția primarului  de Oradea!

Poliția locală Oradea nu știe să dea Avertismente ci  doar să dea cu biciul dintruna, într-un mod nejustificat

O cutie goală mică de margarină  pusă întâmplător de către un trecător într- o pubelă de pe ste C D Gherea,pe 21 dec 2023, a dus , deținătorului pubelei (fără vină), o amendă de 150 lei. În aceeași cauză se mai află încă trei vecini care au fost amendați, tot fără vină și un minim de verificare. Mă întreb: Oare acei polițiști locali sau funcționari constatatori au introdus mâinile până la fundul pubelelor pentru a scormoni gunoiul?

Și iarăși mă tot întreb de ce acești ziși  "polițiști" locali  fac de râs uniforma statului?

Oare numai în Oradea avem "polițiști"  locali fără un minim de cunoștințe în domeniu?

Răspund tot eu. Primăria are nevoie, la început de an 2024, de bani pentru "rotunjirea" bugetul local și atunci și- a trimis "căteii" pe teren, la produs

Vrem un oraș curat și demn de urmat dar nu cu funcționari care ne fac de râs!

ps:

poate colegii corecți și profesioniști din cadrul poliției locale îi va prinde de guler pe "colegii"  lor întrebându-i: ce făcuși colega?

***

Revista Extemporal liric va face o anchetă privind constatarea la fața locului  și a proceselor verbale emise

Și totodată modul de "frăție" între Primăria Oradea, Poliția locală cu firma de salubritate RER care nu este sancționată  pentru reziduurile lăsate lângă pubele după ridicarea acestora. Dar pe poliția locală cine o sancționează pentru că nu face constatări într-un mod profesionist?

***Materialul de față  nu a fost  redactat din răutate sau răzbunare, ci din dorința de a elimina neajunsurile și pe cei care ne fac de râs orașul și instituțiile statului într-un mod nejustificat, și asta din cauza slabei pregătiri profesionale.

Felicitări și mulțumiri celor din cadrul poliției locale  și funcționarilor din cadrul primăriei  Oradea care ne fac cinste prin modul lor de a acționa în temeiul legii și al bunului simț!

t.d ochi de jurnalist

Teodor Dume, aforisme

 

Teodor Dume: Pământul din pământ...

ziua în care voi pleca 

să îngrop pământul 

devenit pământ 

va fi o zi de duminică 

o zi în care 

lumea va ține în palme lumina 

și pământul va deveni pământ...

Teodor Dume: Aforism

 Când iubești e ca și cum ți-ai construi 

o fântână de lumină în suflet

(teodor dume)

Teodor Dume: Poate cândva...

Nu tot ceea ce simt îmi aparține

dar știu că durerea și iubire

sunt singurele altare

la care vin 

oridecâte ori

vrea să- l întâlnesc pe Dumnezeu

poate cândva  voi renunța

la lumea asta

voi renunța la tot 

și la toate

pentru un mâine

cu o altă imagine

Teodor Dume: aforism

 Când iubești gestul îți îngăduie 

să iei forma zilei și să respiri

(teodor dume)

Teodor Dume: Aforism

 Sunt două lucruri care îți pot răni sufletul: 

iubirea și prietenii

(teodor dume)

Teodor Dume: aforism

 Doar piatra  din afâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei

(teodor dume)

Ottilia Ardeleanu, referințe critice la poezia lui Teodor Dume

 Ottilia Ardeleanu, 

referinţe la textele lui Teodor Dume, Antologia Paradigme virtuale, Ed. PIM/Iași 

Pe Teodor Dume îl caracterizează poezia unei nemărginite suferinţe. Stilul confesiv, petrecerea timpului în singurătate alături de cuvânt - prietenul său de-o viaţă-,accentuarea stărilor de abordare într-o existenţă aflată permenent pe finiş, împletirea elementelor care marchează începutul şi sfârşitul, iată ce-l fac pe Teodor Dume să fie un altfel de poet. Tema specifică demersului său literar  este cea a vieţii şi a morţii, nedespărţite, şi unite prin cuvântul acestuia. Este poetul pentru care iubita şi părinţii vor fi imortalizaţi în cuvânt. Acest cuvânt  al însigurării. Îl iubeşte pe Dumnezeu, Cel pe care îl ignoră uneori, după cum lasă de înţeles într-una dintre poeziile sale. Iubeşte oamenii şi mărturiseşte că "într-o zi cineva o să umple golul acesta şi o să mă bucur pentru că oamenii intră în amintirea celuilalt lăsând o poveste..."

Teodor Dume si Daniel Corbu

 

Teodor Dume, între mine și cer e o umbră

nici nu ştiu dacă numele meu e teodor dume 

şi dacă stăpânii celui însemnat de Dumnezeu sunt

Moartea într-un capăt şi Viaţa în celălalt

uneori prins între cele două linişti

îmi lipesc urechea de marginea pământului

şi vorbesc cu tata în prezenţa căruia

am învăţat să iubesc să sufăr

şi să aprind prima lumânare

ţin minte cum am sărutat-o pe mama

şi m-am rugat lui Dumnezeu

să se joace cu mine

eram devorat de frică şi de

întunericul decupat

din veşmintele lui tata

prins în acest sentiment ciudat

am ucis o lacrimă

am strigat şi

moartea s-a zgâit la mine

ca la o pradă

nici nu ştiu dacă sunt fericit sau trist

ştiu doar că nu-mi aparţin

am privirile amputate şi oscilez

între cer şi o umbră leneşă

aş putea să mă prefac într-un băiat care iubea 

sau într-o altă prezenţă în care numele

nici că ar conta

numai că

între mine şi cer există o legătură

care defineşte viaţa şi moartea

şi totul sfârşeşte cu un alt anotimp

(Autor: Teodor Dume)

Teodor Dume, barajul Vida/Luncasprie

 

Teodor Dume, aforisme

 

Teodor Dume, aforisme

 

Yeodor Dume, pregătiri pentru weekend

 

Teodor Dume, aforisme

 

Teodor Dume, carte: Crucea mes, o lacrimă

 Teodor Dume,

Carte: Crucea mea, o lacrimă

(apărută recent la Editura Pim/Iași)

Coperta: Mioara Băluță )

Mulțumesc, Corina Rusu !

Mulțumesc, Mioara Băluță!

Teodor Dume, la a înot...

 

La mulți ani. Teodora Dume!

 

Teodor Dume, relaxare ..

 

Teodor Dume, aforisme

 Doar piatra din adâncul fântânii 

îți poate vorbi 

despre durerea apei

(Teodor Dume)

Teodor Dume, în revista Tribuna

 

Teodor Dume, cumpărrături

 

Teodor Dume, Temnița de sub rană

 Teodor Dume,

carte: Temnița de sub rană

Coperta: Mioara Băluță 

Editura: Pim/Iași

Angela Nache Mamier, Lacrimi pe altarul sufletului de Teodor Dume

Spiritualitatea lacrimilor este prezentă în aceasta nouă carte  a poetului Teodor Dume, unde asistam la aceeasi uniune a sufletului cu Dumnezeul crestin. Autorul face o mutație  crepusculară în sânul unei conștiințe de sine din ce în ce supusă unei interogații vaste adresate eului. Un abandon voinței divine  absolut natural, sincer. Versurile sunt liturgii intime pe « altarul trupului ».Manifestarile sensibile îmbracă hainele religiei , deși într-un context ascetic Lacrimile sunt fierbinți, provin din flașh-uri celeste, proprii inspiratiei ,meditatiei si moralei  poetice . Suntem în PUR AMOUR  și aceste poeme se înscriu în tradiția mistică a Bisericii …omniprezentă lacrimilor din Biblie ,dar mai ales lacrimile lui Christ din Noul Testament îndeamnă poetul spre o asumată mare de lacrimi de extaz dar și de pocăință. Viața profană este legată strâns de marea istorie a plânsetelor mistice din istoria umanității ,care cunoaște triste destine  (un ex .Maria Magdalena ,ori Pascal care  vorbeste de « lacrimile de bucurie »)

A avea HARUL  lacrimilor, conduce adesea la numeroase situații în  care lacrimile  au o valoare pozitivă. Conștiința vinelor, speranțele legate de Cer, teama de iad, propriul destin, angoasele în fața morții , etc …provoaca apariția lor  …Poetul nu le dă o formulare tragică, dimpotrivă sunt un catharsis  o forță purificatoare, semnul unei credințe profunde .(Ceea ce la Părinții greci purta numele de penthos ). La diverși  poeți  ele conduc la elevație spirituală și o detasare totală de lucrurile terestre. În Evul Mediu  se va instaura rugăciunea prin care lacrimile erau cerute, invocate : « Pro petitione lacrimarum ». La autor lacrimile devin expresia sufletului în cioburi, devin un limbaj  purificator, de grație divină ». În acest volum, a plânge devine echivalent cu «  a se ruga » ,volumul se numește (deloc întâmplator ): « Lacrimi de pe altarul trupului».(Editura: Pim,

Coperta: Mioara Băluță )

Teodor Dume, poetul care sfidează moartea

 

Teodor Dume, aforisme

 

Teodor Dume, portret

 

Teodor Dume nu accepta niciodată înfrângerea

 

Teodor Dume... bălăceală

 

Teodor Dume, viața ca un strop de cerneală...

astăzi oamenii nu mai merg la biserică

şi nici la crâşma de la colţ

ei mor câte puţin

în fiecare zi

medicul le prescrie aspirină

contra a cinsprezece lei formularul

dar nu mai contează

ridică din umeri şi privesc

dincolo zarea

şi tac

îşi aşteaptă iertarea

aşa le stă bine oamenilor

îşi modelează viaţa după vremea de-afară

Teodor Dume, "șef" de fermă

 Iată-mă în "probă" de lucru...

Un nou job ...de viitor

Noa...ce ziceti? Îmi stă bine ca "șef" de fermă?. În urmă cu peste 60 de ani, copil fiind, păstoream doar două vaci pe câmpul peste care azi se află barajul Vida/Luncasprie 

De ceva timp am pus deoparte orice activitate și nici nu mai scriu. Mă relaxez  păstorind o cireadă de peste 200 de vaci...

Și  asta spre bucuria unora care m-au "sfătuit" (pe Facebook) să mă las de scris...

Teodor Dume,aforisme cu mama

 

Teodor Dume portret

 

Teodor Dume, aforisme

 Credința nu este o bursă în creștere și nici în scădere, ea trebuie să fie o constantâ a sufletului

(Teodor Dume)

Teodor Dume, aforisme

 fericit eşti atunci când ajungi la capătul zilei şi-l chemi pe Dumnezeu la cină

(teodor dume)

Teodor Dume. aforisme

 

Teodor Dume cu soția Fabiola ...

 

Eu și ..touranul meu...

 

Teodor Dume cu nepotu' Ionuț Rapiga

 

 o iubire sufocată de promsiuni diminuează efectul

(teodor dume)

 

 

 

Teodor Dume, aforisme

 Bunătatea sufletului desăvârșește ființa și lucrurile din jurul ei

(Teodor Dume)

Teodor Dume,

 

 

 

Am fost și eu eu cândva ..mire!

 

Gina Zaharia: moartea, un fluture alb, de teodor dume

*Despre radiografia nopților cu fluturi  albi

Mă aflu printre privilegiații cărora poetul Teodor Dume le-a îmbogățit, cu volumul „moartea, un fluture alb”, biblioteca sufletului. Acum știu de ce îi prețuiesc poezia: odată pătruns pe tărâmul său, vei fi martorul unor stări atât de curate și profunde, încât vei învăța să le taci cu sfințenie, pentru a nu strivi  fluturii de pe drumul ce leagă cerul de pământ prin cuvinte alese, fluturii care dau ocol apusului, într-un ritual cu dor sidefiu „dinspre părinți”.

 I-a rămas, „ștergarul alb/ în care mi-am uitat copilăria / singurul suvenir de la mama) / îl port la piept/ uneori mă prefac/ că o văd/ ținându-mi capul pe genunchi”. Dar nu e suficient. Din când în când, copilul de atunci înrămează acele imagini „în locul în care bunica creștea liniști”, le șoptește o rugăciune albă precum gândurile pe care le-a trimis să spintece noaptea lor. 

 Dăruire, așteptare, îngrijorare, resemnare, tristețe, destăinuire, toate într-un decor alb-negru în care poetul pășește cu încredere, chiar dacă „singurătatea atârnă ca un păianjen”.

Cu toate acestea, în „4 aprilie, ziua în care am învățat să mint” „eram sigur că cineva/  trebuia să-mi dea un nume/ o proprietate până când în mine/ se va așeza un Om ca o blândețe/ ascunsă sub cearcănele mamei”. Și a primit, pe lângă blândețe, harul. 

„Spre mine” este un drum limpede, pe care autorul își plimbă sinceritatea peste „toate crăpăturile uscate ale  pământului”. Tristețea își face loc precum un soldat la pândă: „în fiecare zi/ aștept și îmi spun/ că trebuie să plec și că/ în mine/ n-a mai rămas nimic/ chiar nimic”.

Nici „ploaia de peste Criș” nu șterge  umbrele din sufletul poetului ci aduce „codul galben”, până când „poate mai înspre seară/ o să cobor în mine/ să mă privesc”. Oare ecoul pe care autorul îl trimite spre noi se întoarce cu nuanțele așteptate? 

„Păianjenii nu ucid”, ei duc mesajul trecerii prin viață, „un fel de remiză” care stăpânește frigul și deschide un atlas al călătoriilor prin el.

Dacă faci o „radiografie” a poemelor lui Teodor Dume, vei zări Omul care dăruiește visele sale  nopților, într-o insomnie perfectă, poetul care împrăștie fluturii albi ai peroanelor negre și care îi învață să invadeze cerul prin cântec: „și ce dacă la noapte/ îmi înlocuiesc somnul/ și ies din realitate puțin”.

„Rogu-vă călcați încet/ asemeni umbrei/ mă retrag în mine pentru/ a mi se ierta ceea ce am fost/ o taină…”

Iată o mărturie a adevărului văzut prin ochi poetici, deschiși la orice ceas al zilei. Timpul i-a dictat, Teodor Dume a scris. Un jurnal al tăcerilor, cu litere de aur! 

Gina Zaharia