BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME


(cel ce ocoleşte suferinţa moare încet

pentru că nimeni şi nimic nu poate

înlocui atingerea < teodor dume>)

joi, 7 decembrie 2017

Forma morţii de Teodor Dume

Forma morţii de Teodor Dume: ziua în care mor oamenii/are forma unei lacrimi/este cea mai scurtă /zi de pe pământ/vine dar/nu se ştie când/mâine poate fi o altă zi/în care/voi găsi răspunsul/şi o voi numi/după numele tatălui meu/încrustat pe marginea/ultimei lacrimi/dintr-o c...

miercuri, 6 decembrie 2017

Semne de iarnă de Teodor Dume

Semne de iarnă de Teodor Dume: nici nu ştiu dacă/durerea pe care o port îmi aparţine/ştiu doar că trecem iarna în doi/ocupând aceeaşi parte de drum/din când în când/lumina/se aprinde pe la colţuri/Dumnezeu ne face cu mâna/prind curaj/împing întunericul de-o parte şi/mă uit îndă...

duminică, 3 decembrie 2017

Casa cu nr. 106 de Teodor Dume

Casa cu nr. 106 de Teodor Dume: a îmbătrânit împreună cu mine/fără ca cineva să bage de seamă/nici vecinii din stânga nici/cei din dreapta /n-au tras perdeaua /să se uite pe fereastră/singura care mi-a umilit destinul/a fost Ea/ca un câine vagabond/mi-am aplecat ochii şi-am/dese...

sâmbătă, 2 decembrie 2017

ţipătul umbrei de Teodor Dume

ţipătul umbrei de Teodor Dume: am târât după mine invidii/am furat şi sechestrat sentimente/am ucis din priviri/câteodată am şi iubit/când mi-am adus aminte de mine/Dumnezeu a lăcrimat/acum stăm amândoi între două drumuri/şi ne privim...

vineri, 1 decembrie 2017

Mamă, vine toamna de Teodor Dume

Mamă, vine toamna de Teodor Dume: nici eu nu mai sunt cel care am fost/ştii bine asta /mamă/mimez doar ceea ce am fost/o parte din mine se clatină/precum vântul/din când în când/mă uit în oglindă şi mă contrazic/de dragul a ceea ce am fost/m-aş pregăti să-şi cer ceva dar/cuvintele...

luni, 27 noiembrie 2017

http://poetii-nostri.ro/decembrie-se-repeta-poezie-user-id-23704/LOCUL -I - POEZIA SĂPTĂMÂNII, POEŢII NOŞTRI

DECEMBRIE SE REPETĂ

tata a murit într-o noapte de joi spre vineri

aerul greu amplifica teama
sub cerul atât de rece şi negru
se prăvălea ca un bulgăre lumina
adâncind disperarea

undeva s-a produs o greşeală

mama avea ochii sticlaţi şi
mirosea a pâine proaspătă
mă ţinea strâns cât mai aproape de piept
să mai fim împreună doar pentru o vreme

dincolo de toate acestea
chiar şi Dumnezeu clipea îngăduitor

poate sunt vinovat în ideea că
n-am ştiut să aprind o lumânare pentru tata
dar exista riscul să nu pot să-l mai strig
ca atunci când îmi doream să fiu bărbat
şi îi imitam toate mişcările
însă am învăţat cu timpul
că acel ritual
e jumătatea care rămâne aici

mi-e teamă acum
respiraţia îmi abureşte vederea
bântui printre imagini
undeva la margine cade o stea
îmi aduce aminte de copilărie
de serile târzii în care număram
stelele în cădere şi inima îmi bătea
ca aripa unui fluture

nici nu ştiu dacă totul e adevăr sau minciună

dar ştiu că dincolo de clipa aceasta
mă aşteaptă tata

şi e decembrie

am glezne de sticlă realitatea
muşcă din mine sufăr dar nu spun nimic
nici nu vorbesc despre tata

e decembrie

şi oricum anotimpurile se repetă

vineri, 17 noiembrie 2017

Casa de la răsărit de Teodor Dume

Casa de la răsărit de Teodor Dume: am să-ţi dau din mine câte o zi/doar una/suficient cât/să-ţi clădeşti o casă/cu ferestrele înspre răsărit/de unde/seară de seară o/să mă vezi trecând/să nu mă strigi/lasă noaptea să respire din mine/ca-n tăcerea ei să-mi pot /înveli chipul/pentru ...

marți, 14 noiembrie 2017

nimicul din umbră, de teodor dume

nu cere ajutorul umbrei
te va privi ca pe un nimic
şi asta pentru că
nu încerci să faci ceea
ce ştii mai bine

nu există ierburi de leac
pentru lene
iubire 
blesteme şi nici pentru moarte
nu există
nici alte posibilităţi
când dorinţa devine 
un cuib părăsit 
de vrăbii
şi
ambele braţe îţi sunt amputate
de frică în interiorul tău creşte o umbră
singura cu ochii de piatră
ce creşte
tot creşte...

nu-i cere ajutorul
te va privi ca pe un nimic

sâmbătă, 4 noiembrie 2017

teodor dume, confesiunea unei umbre

în războiul cu tine însuţi
nu moare nimeni
nu există pradă şi
nici prădători
câmpul de luptă e doar
un spaţiu al insomniilor
dintre două clipe

durerea ta e şi a celuilalt

doar unul îşi potriveşte paşii
după mers
şi acela eşti tu
căutând în rucsacul de pe spate
toate spaimele morţii

vineri, 3 noiembrie 2017

teodor dume (teodor - lider, în egipteana veche) o frumuseţe interioară rară!

Teodor, numele tău înseamnă Lider în egipteana veche! Chiar se potrivește cu personalitatea ta. E și normal - numele tău are o frumusețe în toate limbile, Teodor, pentru că și tu ai o frumusețe interioară rară!

sâmbătă, 21 octombrie 2017

teodor dume, faţă în faţă cu mine



azi stau faţă în faţă cu mine
pentru a-mi putea da seama
cât sunt adevăr
cât minciună şi
cât sunt eu
ceea ce înseamnă
că fac parte din lumea
lucrurilor ce încă respiră

azi voi învăţa cât
să dau vieţii
cât morţii şi cât să
las lui Dumezeu
apoi
mai am de făcut
un singur drum
unul singur

poarta o voi lăsa întredeschisă
să intre toţi rătăciţii pământului
şi când moartea
mă va căuta pe acasă
eu
voi fi departe
departe


departe...


ps.
din cartea
lacrimi de pe altarul trupului

duminică, 17 septembrie 2017

între două singurătăţi, de Teodor Dume

mă plimb între două singurătăţi
nici nu ştiu pe care să o aleg
una dintre ele îmi biciuie obrajii
negreşit voi continua să mă plimb
şi să sorb din trupul meu ca
dintr-o ceaşcă
cu iluzii

prin ochiul de sticlă al timpului
imaginile trec una câte una
nu mă recunosc
ştiu însă că Ea
va veni
dinspre partea cealaltă a răsăritului
şi-mi va spune că
viaţa are gust de pământ

voi trece şi prin gândul acesta
aşa cum de la o vreme
am trecut pe lângă mine însumi


...şi nu m-am recunoscut

marți, 29 august 2017

Teodor Dume

Teodor Dume: Bunătatea te face prada celor pe care îi ajuţi.

Ion Lazăr da Coza: Din privinţa boierului Dume (microcronică la Temniţa de sub rană, de Teodor Dume)




În frac
       Atunci când termin de citit o carte, o etichetez, în secunda următoare, cu un cuvânt sau, cel mult, cu o propoziţie.
        „Pură!” e adjectivul pe care mi l-a smuls volumul de versuri „TEMNIȚA DE SUB RANĂ”, Editura Pim, 2017 – autor, Teodor DUME!
        „Pură”, în sensul că pe tot parcursul cărţii nu am găsit o poezie-balast, în nici o poezie nu am găsit măcar un vers-balast, iar în vers – nici un cuvânt-balast.
       Mesajul poetic e construit cu minimum de cuvinte. Asta nu înseamnă că poezia lui Teodor Dume e austeră, ci poetul demonstrează, vers cu vers, că arta de a folosi figurile de stil e bine stăpânită, atingând de multe ori desăvârşirea.
       Teme predominante: relaţia cu Dumnezeu, amintirea tatălui, casa părintească, mama, copilăria, introspecţia ş.a.
       Teodor Dume nu-i un răzvrătit, dovadă că a trecut la treapta superioară a intelectului uman – înţelepciunea! Poezia sa nu e rigidă, moralizatoare, ascetică, „de chilie întunecată, jilavă”, nu e o poezie scrisă la vreo masă murdară din restaurantul gării, sau dictată, la beție, cuiva care încă mai poate ține creionul în mână... dimpotrivă, e o poezie „de conac”, boierească, generoasă, patiarhală, adesea filosofică, sentenţioasă (nu în sensul peiorativ al cuvântului!), ceea ce-l obligă pe cititor, dacă nu să-şi îmbrace haine de gală în timpul lecturii, măcar o parte din ritualul sacerdotal al lecturii să fie respectat.
       Cum aceste gânduri/rânduri nu se vor o cronică literară (nimic nu mă califică pentru așa ceva!), ci se vor o plecăciune frăţească (sper că mi se îngăduie de către „împricinat” acest „frăţească”) făcută în faţa boierului Dume – boier al cuvântului scris, desigur – închei urându-i ca, în pivniţă, să aibă cât mai multe budane, din care, neîndoielnic, vom degusta, în frac sau în rochii de bal, ambrozie în cupe de aur!
              Cu preţuire,
                             da Coza
29 august 2017, Însemne Culturaşle
Ion Lazăr da Coza

miercuri, 23 august 2017

teodor dume: S.C. CLUB TEO DUME S.R.L : AVIZE DE FUNCŢIONARE MI...

teodor dume: S.C. CLUB TEO DUME S.R.L : AVIZE DE FUNCŢIONARE MI...: ROMANIA MINISTERUL ÎNVĂŢĂMÂNTULI În baza Hotărârii Guvernului Romaniei nr.812/1992, 201/1990, în temeiul Legii 21/1924, Legii 15/1990, L...

teodor dume: CLUB TEO DUME: CURSURI AUTORIZATE de Ministerul În...

teodor dume: CLUB TEO DUME: CURSURI AUTORIZATE de Ministerul În...: CLUB TEO DUME, ORADEA: CURSURI AUTORIZATE DE MINISTERUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI  AVIZE DE FUNCŢIONARE, 1101/1994, 1073/1994, PRIN ORDINUL MIN.ÎNV....

teodor dume: CLUB TEO DUME, CURSURI DE INIŢIERE, PREGĂTIRE ŞI T...

teodor dume: CLUB TEO DUME, CURSURI DE INIŢIERE, PREGĂTIRE ŞI T...: CLUB TEO DUME:  CURSURI DE INIŢIERE, PREGĂTIRE ŞI TEHNICO APLICATIVE, org. în baza informării MINISTERULUI ÎNVĂŢĂMÂNTULUI Direcţia General...

joi, 17 august 2017

Teodor Dume

Teodor Dume: Oamenii care mor singuri sunt mai împăcaţi cu Dumnezeu decât cei care urăsc şi luptă chiar şi pe patul de moarte.

sâmbătă, 22 iulie 2017

teodor dume, fără grupă sanguină-editura ArtBook,2017









teodor dume, o nouă carte:fără grupă sanguină, editura ArtBook, 2017





TEODOR DUME- FĂRĂ GRUPĂ SANGUINĂ

Al optulea volum de poezie al lui Teodor Dume î
și urmează calea stilistică, originală, după celelalte șapte titluri: “colecţionarul de răni”, “durerea din spatele cărnii”, “vitralii pe un interior scorojit”, “azil într-o cicatrice”, “moartea, un fluture alb”, “strigăt din copilărie”, “adevărul din cuvinte”, scrise între anii 1985-2017. Poezia lui Teodor Dume nu are nevoie de o decodare, este un aide-memoire pentru repetabila stare de târziu, fragmentele vieţii amintite în reverii sau meditaţii au resemnarea acceptării declinului până unde Thanatos devine familiar, devine adevăr, ca un drum fix al poeziei-destin.
Filozofia sa de via
ță, transpusă în definiții aforistice, a trecut de la căutare la maturizarea sinelui poetic, la liniștea interioară dată de înțelegerea rostului omului pe pământ numai în umbra lui Dumnezeu:
“Viaţa e o umbră grea/ pe care o cari/ de la răsărit la apus”;“la viaţa asta trăită printre oameni/ unde e Dumnezeu e şi lumină”;“cum umbra trece strada/ să nu plângi/ orice cărare duce înspre Dumnezeu; “Există doar oameni şi un singur Dumnezeu”.
“Fără grupă sanguină” înseamnă acea stare de revela
ție față cu Dumnezeu, starea de catharsis, când scrisul poeziei devine purificator, trece în imaterial și se apropie de divinitate. Arta scrisă, o realizare ideală oricărui poet, iar Teodor Dume a găsit propria formulă sacră a poeziei sale, grație sensibilității și talentului său liric.

Cristina
Ștefan , scriitor/ membru USR 





UN POET ŞI UMBRA CUVÂNTULUI SĂU ÎN LUMINĂ

Teodor Dume, fără grupă sanguină,

        Seria meditaţiilor lirice din volumele anterioare, continuă cu acest volum, în acelaşi ton şi în această carte, intitulată „fără grupă sanguină”.
          Cartea începe cu o declaraţie aproape paradoxală: „Viaţa e o umbră grea / pe care o cari / de la răsărit la apus şi / de la apus la răsărit”, singura care te însoţeşte fiind de nedezlipit, decât în clipa din urmă şi singura care „îţi măsoară umbra”. Dar şi, conchide autorul „singura care nu mai are nevoie de tine” (fără grupă sanguină).
          Prin volumele editate până în prezent, Teodor Dume şi-a câştigat notorietatea şi simpatia cititorilor, fiind aşteptat şi întâmpinat, cu fiecare nouă apariţie, fiind cotat unul dintre cei mai originali poeţi contemporani.
          El îşi urmează vocaţia lirică, fără să îmbrace straie de împrumut, lăsând liberă Pasărea Poemului să zboare, după propriile îndemnuri ale inimii. Şi aceasta nu greşeşte drumul de-ntors în acasa sinelui, drum pe care-l recunoaşte după semne numai de ea ştiute.
          Legătura cu Divinitatea este atât de strânsă încât îi susţine aerul, pentru ca aripile să înoate în voie, în larg şi chiar să se autodepăşească. Martor la Naşterea, la Moartea şi la Învierea lui Dumnezeu, poetul trăieşte realitatea supranaturală a Misterului Pascal, dând mărturie prin vers, prin gând, prin faptă şi cuvânt. Dar mai ales, prin simplul fapt de a fi creat de Creatorul a toate. Convins fiind că, „unde e Dumnezeu e şi lumină” poetul a purces în căutarea Luminii, îngenunchind „la capăt de zi” şi aflându-L, nu în cine ştie ce loc binecuvântat, ci în Acasa de sine, în locul de unde survine fiinţa (Dumnezeu e acasă).
          În plan orizontal, dragostea se răsfrânge asupra iubitei, pe care o ia complice la trăirile sale mistice: „din când în când / îngenunchez la capăt de zi / şi te strig / vino iubito fii complice / la viaţa asta trăită printre oameni // unde e Dumnezeu e şi lumină” (Dumnezeu e acasă).
          Ajuns la înţelesurile esenţiale de parcă le-ar fi ştiut din totdeauna, poetul e împăcat cu toate acestea, dorind să le împărtăşească fiinţei iubite. Sunt poeme tulburătoare care te copleşesc prin intensitatea emoţiei pe care ţi-o produc: „viaţa îmi curge spre moarte precum / depărtarea înspre capătul lumii / nu-i bai, zic / trupul e o fărâmă de pământ / în care Dumnezeu / a plantat / veşnicia / păcatul şi iubirea // aşa e lumea făcută iubito / din iubirea ultimilor / trecători / prin păcat / Dumnezeu ştie asta şi / mai ştie că / oamenii cu o singură viaţă / îşi numără păcatele / duminica / e prea multă durere între noi / iubito // aşteptarea înmugureşte suferinţe // înfrigurat privesc / cum umbra trece strada / să nu plângi // orice cărare duce înspre Dumnezeu” (Aşa e lumea, iubito!) De fapt, ce vrea să spună autorul? Orice drum am apuca, acesta tot spre Dumnezeu duce în cele din urmă.
          Umbra se desprinde uşor de om, dispare fără să lase urmă,  părăseşte viaţa aceasta, fără grupă sanguină.
          Tema umbrei se reia şi în alte poeme. Între umbre şi urmele lor, omul încearcă zborul de unul singur. Urma umbrei devine lumină.
          Poetul este binefeciarul unor convorbiri intime cu Dumnezeu care, în pedagogia Lui, îl învaţă să îndure, să plângă, să deprindă zborul de pasăre.
          Şi nu e de mirare că: „agăţat de o lumină / vreau să rostesc: viaţă / cuvintele ard / şi flacăra mută / se stinge în semn de iertare//...şi iată-mă alunecând adânc / în liniştea lucrurilor” (Pentru o clipă doar pentru una opriţi acele ceasornicului). Poezia este dedicată lui Adrian Păunescu – In memoriam.
          Alunecarea, desprinderea, îndepărtarea de cele cunoscute, este semnul cel mai puternic pe care-l lasă poemele lui Teodor Dume. Este senzaţia de după bilanţul provizoriu, când pui pe terezie făcutul cu nefăcutul, vorbirea cu nevorbirea, tăcerea cu netăcerea. Şi rezultatul nu mai poate fi amânat. E-n ordinea firească a lucrurilor. „În urmă / strigăt de pasăre” – spune autorul” (Un alt fel de rânduială). Şi ce-i rămâne omului să facă decât: „îmi şterg amintirile / una câte una şi / mai mor câte puţin / în fiecare clipă / îmi ating faţa / şi strig // ştiu că / nu mă poate auzi nimeni // înăuntru rămâne o durere / un fel de nimic pe lângă toate / morţile îngropate lângă oameni // dar ce mai contează încă o zi / fără imagini...// o ştiu şi trăiesc doar / pentru următoarea noapte” (Cât mai aproape).
          Uneori, poemul are gust de lemn putrezit. Versurile sunt absolut tulburătoare: „ştiu // aici totul se termină / între mine şi durere / e doar o felie de aer / nu mai e loc / trupul mi se scurge / în palma lui Dumnezeu / ca o rugă // Doamne!/ Cu voia ta o să plec / ştiu că aşa trebuie / las ziua să adoarmă / în mine / dincolo de lumânare / bântuie frigul noaptea / miroase a lemn putrezit.../ dar pleoapele tale / acoperă totul”  (Poem cu gust de lemn putrezit).
          Ceea ce este destul de curios, e faptul că poetul nu face o dramă din plecarea lui, aşa cum fac, îndeobşte oamenii obişnuiţi, nici nu-i obligă pe ceilalţi să sufere, dimpotrivă. Există o pedagogie a durerii, o filozofie a morţii. Poetul e năpădit de o linişte aproape ireală pe care o împrumută oamenilor şi lucrurilor din jur. Nu o dată, priveşte toate acestea detaşat, fără patetisme, doar cu un uşor sarcasm: „sufăr de linişte - / ultimul diagnostic emis / de sentimente prin constrângere // de la o vreme pendulez între cuvinte /şi absenţa din trup de parcă / aş trăi într-un gol rotund / ca o gaură de fântână seacă / în rest / mă simt mult mai bine / şi îmi place să aud/ că sunt / incompatibil cu trupul // uneori mai şi mor / ca să văd lumea cum se schimbă / şi preferă chipul de duminică / nu-i contrazic oricum / trăiesc din alte motive” (Diagnostic: incompatibil cu trupul).
          Imaginea pe care şi-o oferă poetul, baletând între ceea ce a fost şi ceea ce este, e de natură să-i provoace mâhniri nostalgice inerente: „nici eu nu mai sunt cel care am fost / ştii bine asta / mamă / mimez doar ceea ce am fost / o parte din mine se clatină / precum vântul / din când în când / mă uit în oglindă şi mă contrazic / de dragul a ceea ce am fost / m-aş pregăti să-ţi cer ceva dar / cuvintele mi se transformă în umbre / aidoma apei în gheaţă // vine toamna mamă şi / cuvintele nu se mai leagă” (mamă, vine toamna).
 Starea aceasta persistă şi în poezia: „şi viaţa ca un scai”: „nu mai sunt cel care am fost / privirea mi se risipeşte / peste umbre / copiii îmi zic / eşti orb bătrâne uite / uite / lumina cum fuge de tine // în piept port o inimă grea / aud paşi dar nimeni / nimeni nu mă mai strigă / pe nume / doar viaţa ca un scai / se mai ţine de umbră / copiii îmi zic / uite bătrâne uite lumina / cum fuge de tine...”  
De asemenea: „e prea târziu să ne amintim de noi / şi ca o dezgolire a ceea ce am fost / ne rebotezăm umbrele / între timp un Dumnezeu sub acoperire / ne priveşte printre vitralii” (Un Dumnezeu sub acoperire).
Ipostaza în care se află, îl face pe poet să spună: „aici este timpul oprit între / ceea ce am fost şi ceea ce sunt / tic-tac, tic-tac, tic-tac...” (viaţa, tic-tac, tic-tac, tic-tac).
          O altă dimensiune la care se raportează poetul este singurătatea: „singurătatea lacomă / îmi trece prin măduvă” (Câte puţin).
          Mai mult decât lumina, umbra capătă noi dimensiuni, creşte şi scade, are o geometrie variabilă, de fiecare dată, câteodată e martoră: „martor îmi e umbra că / spun adevărul şi numai adevărul”(împăcarea cu sine). Până şi viaţa este, în viziunea poetului, „o umbră grea / pe care o cari / de la răsărit la apus / şi de la apus la răsărit” (Fără grupă sanguină). Poetul ştie chiar şi de unde „începe umbra” şi anume: „de acolo de unde se termină punctul”. Altădată, „între noi / e o mare de culori /care îmi acoperă umbra” (Identitate la indigo).
          Când înainte, când după, când alături, umbra este însoţită de o urmă vizibilă. Uneori se suprapun, se abstrag una pe cealaltă, devin una, nu mai ştii care pe care. Poetul l-a aflat şi pe „Dresorul de umbre”, care nu e altul decât el însuşi, cel care-şi trăieşte, clipă de clipă moartea: „Nu voi mai vorbi despre moarte / mă voi muta în zborul de fluture / noaptea / ca o rugăciune / voi respira prin suferinţă / voi fi un întreg pustiu / în noaptea aceea / un frig grăbit îmi va sufoca vederea / voi respira sacadat / nu va exista milă şi nici îndurare / voi supravieţui zile şi voi deveni / singurul dresor de umbre / în anotimpul întoarcerii acasă / sângele îmi va pulsa printre / ultimele speranţe şi / noaptea va veni mult prea devreme / voi fi un anonim într-o umbră / de care / moartea nu ştie // dar despre ea nu voi vorbi niciodată”.
          Câtă luciditate – tot atâta tristeţe care se simte în glas, în cuvânt, în suflet. Realitatea bate orice fantezie. Ori cel puţin aşa doreşte poetul să-i facă pe cei care citesc, să creadă. În orice caz, trăirile sunt autentice şi l-am putea bănui de un oarecare cinism, autopersiflare: „Rup între degete suferinţa / să nu plângi / doar tu îmi vei înţelege gestul rămas / în trecerea mea spre nefiinţă” (În loc de adio).
          Dar poetul ştie ca nimeni altul să înnobileze această suferinţă, ridicând-o la rangul de jertfă mântuitoare.
          Însoţitoare este şi liniştea care „creşte ca un muşuroi”(Poate doar astăzi); „...şi iată-mă alunecând adânc / în liniştea lucrurilor” – spune poetul.
          Mai mult decât atât, poetul suferă de linişte – după ultimul diagnostic emis.
          Liniştea este legată întrucâtva de absenţă, chiar şi absenţa din sine: „din când în când mai lipsesc din mine / ca să pot privi depărtarea / când mă reîntorc / mă privesc / şi plâng...” (împăcarea cu sine).
          Tăcerea, aşteptarea, absenţa, singurătatea, tristeţea, pustiul, resemnarea, sunt coordonatele omului şi poetului Teodor Dume. Suferinţa este ridicată la rang de sublim. Ea înalţă mai mult decât doboară. Cât de trist însă, poate fi, atunci când, deşi auzi paşi, nimeni nu te mai strigă pe nume: „aud paşi dar nimeni / nimeni nu mă mai strigă / pe nume” (şi viaţa ca un scai). Dintre toate acestea, Singurătatea e de-a dreptul ucigătoare: „Singurătatea sfredeleşte lacom, nu doare dar mă sting” – spune poetul în titlul unei poezii. Singurătatea absolută, cea neacoperită de nimic: „cum cerul acoperă zarea / sufletul mi se umple de oameni // dar ce folos...” (Singurătatea sfredeleşte lacom, nu doare dar mă sting).
          Depărtarea este însă apanajul poeţilor, doar lor le place să o privească fix în ochi, când vin ori când pleacă, precum Fata Morgana: „încerc acum să reconstitui / fereastra prin care / o să privesc depărtarea, - / ea însăşi o fereastră / a sunetelor spre nesfârşit. // ştiu, / poate e doar o iluzie ce se termină aici / ca respiraţia în camera cu multe oglinzi...” (Între mine şi realitate).
         Şi dacă există vreo temere, aceea e de vântul care ar putea şterge într-o clipită, „oameni şi umbre” (Timp şi umbre).
          Autorul foloseşte ca mijloace de expresie artistică, personificarea, atribuind însuşiri antropomorfice unor sentimente şi stări: „ura se aruncă asupra tuturor lucrurilor / scâncetul abia perceptibil al umbrelor / osândite la tăcere / îmi va trezi interesul pentru voi / cei care mai sunt / în urmele întunericului”(în a şaptea zi).
De aici, poetul are viziunea înălţării sale deasupra tuturor lucrurilor: „nu va fi nici o procesiune / în ziua aceea / numele meu va fi strigat / dimineaţa devreme / când păsările se vor înălţa / pe acoperişul de lumină al cerului // cu o treaptă mai sus / voi fi eu” (în a şaptea zi). El ştie de asemenea, când se vor petrece toate acestea: în ziua în care s-a odihnit Dumnezeu după Facere.
           Este interesant cum, poetul este mai mult preocupat de ceea ce îl aşteaptă cândva, decât de prezent. El ştie cum va fi, mai mult decât cum este. Cu alte cuvinte, trăieşte şi după ce nu va mai fi. Şi din tot ce a fost, rămâne: „un ţipăt de pasăre şi / un zbor hăituit” (durerea frunzei).
            Ipostazele în care poetul îl vede (ori şi-l închipuie) pe Dumnezeu sunt diverse: „Un Dumnezeu sub acoperire”; care „priveşte printre vitralii”;  „Dumnezeu e acasă”; „timpul / se ia la ceartă cu Dumnezeu”; „trupul mi se scurge / în palma lui Dumnezeu”; un Dumnezeu care „este plecat”; „...Dumnezeu preocupat de alte lucruri / uită să mai treacă pe la tine”.
            Şi totuşi, cine pe cine minte şi cât? Nimeni nu e scutit de teamă. O spune singur: „în acest decor de întuneric / îmi joc ultima reprezentaţie / cineva îmi şopteşte că-s / prea bătrân să mai învăţ / repertoriul // încerc să-mi închipui plecarea / ca pe o toamnă văduvită de păsări / şi un cer sub care groparii / au marcat o bucăţică de pământ / pe întunericul din  care a plecat şi tata // adevărul e că mi-e frică // dorm cu lumina aprinsă şi / mă hrănesc din singurătăţi / ce-nmuguresc în mine / toamna / din când în când / decupez o gaură în cer şi / mă rog lui Dumnezeu să mai aştepte / până când prin inima mea / vor mai trece o dată toate anotimpurile” (Îl rog pe Dumnezeu să mai aştepte).
       Despre cum vede poetul moartea s-ar putea vorbi mult. În orice caz, ea nu mai e o necunoscută: „poate că e prima oară când / mă gândesc la moarte / o văd frumoasă / ca o înălţare / ca un zbor / fără lumină / dinspre primăvară către toamnă / şi invers...” (Singurătatea sfredeleşte lacom, nu doare dar mă sting).
        Aşa cum îi place să se numească pe sine „un plimbăreţ printre amintiri”, „alteori ies din mine şi / mă dedic indiferenţei / de parcă aş fi singurul care / acceptă cu atâta uşurinţă moartea / să se scurgă ca o smoală printre pietre” (Tată, lasă-mă să-mi construiesc pe lacrima ta o altă viaţă).
          Între ipostaza de a se afla nehotărât, între viaţă şi moarte, poetul alege să fie sămânţă care, conform învăţăturii evanghelice, doar îngropată în pământ, răsare, creşte şi aduce rod: „Stau între VIAŢĂ şi MOARTE / şi nu sunt hotărât / pe cine să aleg / afară plouă mărunt / pământul înghite fiecare strop /cuibărindu-mă între gânduri aidoma / pruncului între braţele mamei / aştept imaginaţia să-mi dea forma / prin care să ies ca o prezenţă // înainte de toate vreau să fiu / sămânţa ce-mi poartă zvâcnirea / în propriul pământ // când eşti sămânţă / te descompui în primăvară şi / devii spaţiu / dăruind tuturor semnele luminii” (Semnele luminii).
           La fel de persistent apar şi umbrele mişcătoare ale copilăriei, chipul tatălui şi cel al mamei, casa părintească: „azi am intrat puţin prin copilărie // (...) // casa e crăpată pe la colţuri / şi frigul se zbate de zid / umbrele albe se-mpiedică de cruci // tata nu mai vine... // mă aplec / zăpada lăcrimează sub genunchi” (acasă, priviri de pe marginea drumului).
          Adeseori, scriitorii încearcă să dea o definiţie vieţii, „Viaţa ca o coridă”; „Viaţa ca o pradă”, etc. Teodor Dume vede „Viaţa ca o clepsidră”- ceea ce nu-i deloc curios, având în vedere că-şi prefiră boabele de nisip care sunt clipele noastre, devenite muşuroi: „Dumnezeu era singura linişte / în care aţipea // bucăţica aceea de trup era / ca o poveste în care / alergam zi de zi / de la un capăt la altul // acum respir de parcă / cineva ar ciopli în mine / restituindu-mi toate amintirile...// poate că nu ar fi trebuit să / mă opresc şi să mă uit îndărăt / ci să mă limitez la mersul firesc / şi să încerc să respir regulat.../ oricum soarele îl am mereu deasupra // în rest câteva firicele de nisip / rămase pe tălpi şi o scorbură / prin care mă scurg continuu...” (Viaţa ca o clepsidră).
           Teodor Dume este poetul care îşi trăieşte arzând, ultima suflare de har, conştient de impactul pe care îl au cuvintele sale. El nu dramatizează, nu e patetic, e meditativ şi întors într-un timp în care ne face şi nouă un locşor, alături. Preţ de-o privire. Preţ de o lacrimă. Preţ de un gând.
Preţ de o îmbărbătare. De o strângere de mână.
Pietrele sale preţioase înalţă edificiul şi asta îl costă. Dar, de fapt, ce e gratis pe lumea aceasta? Poetul Jose Marti scria: „Dintr-o rană mai cumplită iese versul mai frumos”.
Meritul incontestabil al poeziilor sale, în afara virtuozităţii condeiului, exersat  pe o plajă de câteva zeci de ani, este sinceritatea. Frustă, dezarmantă. Năucitoare. Născătoare de pronii. Şi până la urmă, el nu se amăgeşte, luciditatea îi inundă simţurile şi spune: „ştiu // orice sfârşit are o poveste / şi dincolo de ea o altă lume...(Începutul sfârşitului).
        Şi poezia de final întrece orice aşteptare în ceea ce priveşte arta de a muri: „Adevărul e că oamenii nu mor / ei sunt ca nişte trepte/ pe care călcăm / şi ne înălţăm / unul / pe celălalt // înfricoşător e doar momentul / în care ne afundăm / tot mai adânc / pentru a face loc / şi altora / în pământ / nimeni nu-şi cunoaşte identitatea / chiar şi Dumnezeu preocupat de alte lucruri / uită să mai treacă pe la tine / umbra din care întunericul / şi-a construit adăpost / îşi caută înlocuitor / nu există un AZI din care / să crească alte umbre // există doar oameni şi un Dumnezeu / care din propria lor suferinţă / şi-au modelat chipul pe lut” (Există doar oameni şi un singur Dumnezeu).
Ceea ce şi a făcut, în mod remarcabil, poetul Teodor Dume. 
          Experienţa aceasta covârşitoare şi unică este trăită de oameni, fiecare în felul său. Teodor Dume a ales să vorbească despre ea, mai mult, să o gândească, să o transfigureze artistic, împărtăşind-o cu noi, în cele mai mici amănunte.
           Cu un preţ de neestimat.


CEZARINA ADAMESCU

18 Mai 2017

sâmbătă, 8 iulie 2017

casa cu numărul 106, autor teodor dume

Casa cu numărul 106

a îmbătrânit împreună cu mine
fără ca cineva să bage de seamă
nici vecinii din stânga nici
cei din dreapta
n-au tras perdeaua
să se uite pe fereastră
singura care mi-a umilit destinul
a fost Ea
ca un câine vagabond
mi-am aplecat ochii şi-am
desenat pe nisip
un alt anotimp
în care
speranţa îmboboceşte în fiecare zi

şi ce folos...

pe strada mea la casa cu numărul 106
nu mai locuieşte nimeni
dar cine
s-asculte o poveste în care
nicio singurătate nu mai are chip

un fel de linişte îmi curge cascadă
prin trup

cineva pleacă şi tot pleacă...


luni, 3 iulie 2017

Ottilia ardeleanu, recenzie la cartea TEMNIŢA DE SUB RANĂ, de Teodor Dume

În Temnița de sub rană, volum apărut la editura PIM, Iași 2017, găsesc în Teodor Dume un poet al umbrelor, care a învățat să-și poarte singurătatea, pe urmele lui tata.
Prefațat de Cezarina Adamescu și încheiat cu o serie de opinii venite din partea cititorilor săi, de-a lungul vremii, mulți fiind cunoscuți în lumea literară și de pe saitul poezie.ro, Teodor Dume este acel om bun care își duce în tăcere viața ca pe o haină grea, merge pe același drum către Dumnezeu și rememorează permanent amintirea tatălui.
El ia acest fel de a trece prin viață ca pe o situație dată, ca pe ceva deja pregătit: nu știu dacă amprentele/ tatălui meu/ sunt puncte pe/ o linie continuă sau/ un timp între mine și Dumnezeu/ Situație.
Poetul își trăiește intens clipele, vulcanic aș putea spune: zgomotul din lăuntrul meu/ vibrează la suprafață/ ca un vulcan/ vine din adânc, tinzând/ să-mi acopere ființa// și fiindcă știu să iubesc/ respir din/ frumusețea celorlalte lucruriCa un vulcan.
În multe dintre poeziile sale, fie în titluri, fie în versuri, dă impresia că s-ar afla aproape de margine, pe margine (Înviind marginea, Aici este marginea), iar vocabularul folosit este unul al durerii, al resemnării, al unui sfârșit simțit tot mai aproape, al angoaselor personale: între o pată de soare și/ una de umbrăclopotnița din satEu, doar un nume... lucrurile trecprin mineînspăimântat de fricăImitațiedurerea înghite totulvăduvit de lumină și zbor/ miroase a hoitApocalipsa, ca un vin spumantatâtea lucruri și atâtea goluriîn sufletul meuSensuri și lucruri
Repetițiile unor astfel de cuvinte, de asemenea, vin să accentueze stările de teamă, obsesia către trecere spre lumea de dincolo:clopotniță: ... /de atunci mă urc în clopotniță/ de trei ori pe zi și îl/ strig pe Dumnezeu// de fapt nu fac altceva decât/ să reconstitui ziua în care/ nu se mai moareCealaltă față a lui Dumnezeuîntre o pată de soare și/ una de umbră/ desăvârșesc infinitul/ mă tem însă că într-o bună zi/ Dumnezeu va uita de mine...// doar soarele cuibărit în clopotnița din sat/ își va aminti cine am fostEu, doar un nume... 
Poetul are adesea tendința oponenței pentru a evidenția latura pozitivă a lucrurilor, a oamenilor, a situațiilor, cum le spune acesta:umbre - lumini, noapte - zi, Dumnezeu - omul, zgomote/ vulcan/ ecou - liniște/ tăcere, fericire – tristețe etc.
Poetul umbrelor se regăsește peste tot în Temnița de sub rană, este prins între gratiile sufletului, înoată în volbura propriului sânge. Exemplele sunt multe și grăitoare, dar voi expune doar câteva: împinge capătul unei sfori/ zice și asta pentru că așa/ vede el depărtarea/ un capăt/ un nimic sub care/ se tânguie o umbrăNebunul, un trecător anonimEl plecase să vadă ce mai e pe dincolo/ lumina vibra ca o durere/ din mine țâșneau firimituri de umbre/ creșteautot mai mult/ ca în poveste/ Cealaltă față a lui Dumnezeutăcut ca o umbră/ nelocuită de nimeni/ mă afund în mine și așteptCine altul... scriu/ despre nimicuri/ despre tristețea umbrelor/ lipite de trotuarVraiște, frig și chinezăriisă ai buzele uscate ca iasca/ setea să-ți ucidă umbra/ de-atâta uscăciune să mori în visBlestemul iubiriiîn adâncul meu e frig/ noaptea abundă de umbre/ pe asfalt multe inscripții/ e un fel de atentat la linișteUn fel de atentat
La un moment dat, simți că poezia dumiană se află într-o stare de mișcare, de alertă, cursul ei este dinamic, lucrurile iau când o formă, când alta, este traversată de zborul păsărilor, al gândurilor, tinde către marginea eului, dar și a lumii, lumina și umbrele se rostogolesc, cuvintele au un itinerar, o țintă, nu stau pe loc. În același timp, se simte și o transparență a sinelui despre care poetul nu se sfiește să scrie: e o toamnă blândă și-mi ține de cald/ ca un poem de dragoste/ în dimineața asta/ totul se vede din mine/ pământ oameni păsări/ și cer/ doar câteva iubiri/ îmi scormonesc prin suflet/ De împrumutînăuntrul meu se aud zgomote/ strigăte și un ecou plecând/ ca dintr-un depou de tramvaie/... /frica se infiltrează prin piele/ se scurge ca apa prin zid/.../ ... o durere se/ târăște prin mine și am impresia/ că cineva a depozitat acolo/ un container de cioburi/... / încerc să zâmbesc/ dar durerea aceea există/ și-i a naibii de rea// sting lumina închid ochii/ simt că nu mai e niciun loc în mine/ și mi-e frig... Să nu mă ntrebi de unde vin.
Legătura cu Dumnezeu este extrem de strânsă și ordonată, devenită un ritual, așa cum spun și versurile acestea: corpul meu e un templu în care intru/ dimineața la amiză și seara/ pentru desvelirea sufletului/ această golire e un ritual și/ îl practic în spațiul în care/ doar iubirea coaboasră/ odată cu lacrima lui Dumnezeu// nici nu-mi pasă de celelalte lucruri/ atâta timp cât primesc binecuvântarea/ fie și pentru câteva clipe/ încetez să mai fiu ce am fost/ durerea se transformă în liniște/ îmi împreunez palmele/ să pot vorbi cu Dumnezeu apoi/ mă plimb prin universul din mineTemplu; sau este dialogul zilnic despre neliniști, neajunsuri și nedreptăți, atât de necesar pornirii la drumul încă unei zile din viață și totodată își exprimă considerația față de Dumnezeu, intermediatorul cu părinții săi: astăzi tot ce vreau doamne e/ să stau de vorbă cu tine/ ca între Tată și Fiu/... / nu trebuie să mă înveți să mor/ tata sau poate mama au o datorie/ mai veche față de tine/ lasă gestul meu să acopere totul/ asta-i tot ce vreau, Doamne! Ca între Tată și Fiuțin ochii larg deschiși cât să/ încapă DumnezeuUndeva între mine și tristețea lucrurilor.
Din capitolul vieții tratat de Teodor Dume în poezie, nelipsită este moartea, dar poetul o sfidează: ceea ce nu știe moartea despre mine/ e partea pe care dorm/ nu întotdeauna aceeași/ de altfel a devenit o plăcere/ să păcălesc moarteaPartea din care lipsesc. Mai cred că o amprentă a felului cum tratează poetul viața și moartea în tandem se află în exprimarea de aici: sângele îmi curge sub formă de clopot (o metaforă înțeleaptă!)/ ... și ce mă fac eusunt mult mai mult decât/ o moarte în pântecul tău/ Viața, între două răsărituri; între noapte și zi doar eu-/ ascunzătoarea perfectă a morțiiRătăciri
În acest volum, Teodor Dume oscilează între poeziile scurte și titlurile lungi, adică încearcă esențializarea temelor propuse. Cel mai scurt text este din cinci versuri, scurte și ele, Înviind marginea, dar și Între timp și umbră și Umbre, dar cu versurile mai lungi, iar cel mai lung titlu conține nouă cuvinte (Iubirea, supremația supremă a tot ceea ce sunt și Deasupra tuturor lucrurilor există un timp, parte din mine). Aș putea afirma că există și un cel mai îngust text, numit Speranță, foarte potrivit noțiunii, de altfel, și pe care îl redau în întregime: în fiecare bătaie/ a inimii mele/ e un strigăt/ un crez/ și o uitare/ aș fi preferat/ să fii doar tu-/ răsăritul ce/ se închină cerului/ pentru o nouă zi/ Speranță.
Poetul se întoarce în timp la copilărie, bunici și părinți pe care îi evocă într-un fel copleșitor: ... lumea aceea am pierdut-o/ în ziua în care mama a luat/ busuiocul din grindă și/ l-a pus în odaia cu miros/ de lumânare arsă... Copilăria, craterul din sufletmaică, iartă-mi plânsul schimbat în viori/ acolo înlăuntru tu încă pulsezi/ Scrisoare către mama.
Nu întâmplător volumul înceope cu acest titlu, Temnița de sub rană, și se încheie cu Dumnezeu e acasă. Pentru sufletul omenesc aflat în suferință de orice fel, se găsește acea forță, divină, creatoare, care face ceea ce omul nu ar putea niciodată: mântuirea!
Dar, cioranian vorbind, cel ce n-a suferit nu e o ființă: cel mult un individ! 

Ottilia Ardeleanu,
Năvodari,
2 iulie 2017