BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME


(cel ce ocoleşte suferinţa moare încet

pentru că nimeni şi nimic nu poate

înlocui atingerea < teodor dume>)

joi, 29 septembrie 2016

casa fără trepte, autor Teodor Dume

sunt mai bătrân cu câteva anotimpuri
nu ştiu precis câte au mai trecut
 sau câte mai sunt
am părul albit
şi
ochii sticlaţi
îmi place aşa cum sunt cu
umerii apropiaţi şi
gâtul reazăm
sub cer
doar pantalonii mi-au rămas mici
şi
privirea cât o rază

nu-i bai

privesc în urma anotimpurilor ce
au trăit în carnea mea şi
acum se duc...
nu pot să le mai ţin în mine
chiar dacă unul l-am pus de-o parte
pentru atunci când nimeni nu va înţelege nimic
dar cine ştie...


azi am învăţat să-mi fac o cafea
şi să îmi strig nepotul
mai am şi câteva amintiri
poate într-o altă zi îmi a fi
cu mult mai bine
rănile îmi vor curge precum sîngele absent
în târziul din noapte o
să mă ghemuiesc până adorm
şi-n tot timpul acesta cineva
îmi va construi o casă fără trepte
cu o singură fereastră care
va da
înspre apus...

despre toate aceste lucruri
am vorbit cu Dumnezeu
şi totuşi
nu mă pot desprinde de de voi

miercuri, 21 septembrie 2016

eCreator.ro, poezii de Teodor DUME

Ca un refugiu


răvăşit pe lumină devin răsărit
moment în care alerg
între două anotimpuri
căutându-mă
în istoria fiecărei clipe
e sărbătoare
o umbră aproape netedă
lumecă pe talpa lui Dumnezeu
orizontul pare o zbatere de fluture
întorc capul şi zâmbesc
anotimpului
în care mai cred
dezbrăcându-mă de moarte
în tăcere
sorb din fiecare clipă deşi
fiecare pare la fel
doar sufletul
lasă de înţeles că fiecare zi
e o punte înspre o altă
zi
fără umbre
culori şi lumină

cu siguranţă poate am uitat ceva
să sting lumina
gazul
bileţelul de pe noptieră
florile din borcan şi
fotografia din dulap

e târziu şi aerul tot mai puţin

Doamne!
uitasem să vorbesc despre tine şi despre
călătoriile dintre cele două anotimpuri


Traiectorii

în mine mai port câteva urme şi
deseori mă cert cu Dumnezeu
pentru toate răutăţile lumii
nu pentru că ar fi vinovat
duelul acesta se duce
de peste două mii de ani
supremaţia vorbelor schimbă traiectorii
ochiul bolnav al nopţii clipeşte des
pentru nevoia de a fi ceea ce sunt
mă pedepsesc marile întrebări
la care
nici Dumnezeu nu a răspuns

trupul meu reîntors în ceea ce am fost
caută răspunsuri...

 
Urme de fluturi


dincolo de orice tăcere
e-ntuneric şi niciun cer
umbrele adorm într-un fel anume
ca şi când
nu ar fi existat atingeri

aciuit în primul anotimp
după naştere
îmi desfac singurătăţile în şuviţe lungi

pe palmele mele goale au mai rămas
doar urme de fluturi


Colecţionarul de răni


poate că teama pe care o invoc
nici nu există
nici oamenii întorşi de la muncă
cu haina purtată pe umeri ca un semn
de ultimă suflare a trudei
nu există
decât
o moarte prin care văd înăuntru

nu ştiu dacă e bine sau rău
toate acestea îmi inflamează iubirea
şi tot ce-am avut...
până la urmă aş putea spune că
nu există nicio amintire
cu un copil în pantalon scurt
ci doar un bătrân colecţionar de răni
pe care şi Dumnezeu l-a uitat

nu mai ştiu niciun cuvânt care începe cu mine
ştiu însă un loc pe unde nu mai trece nimeni
singurătatea cotrobăie prin umbră şi
muşcă
puţin câte puţin
îmi fac loc în propria-mi rană şi aştept...

 
Complicele umbrei


când îţi vine timpul
calci pe întuneric ca pe o iarbă
cosită prea devreme
primăvara
o altă realitate respiră din tine
e ca şi cum ai traversa strada
simţind umbrele altui anotimp
nu te clatini dar brusc
îţi aminteşti de tine


în acest răgaz dintre noapte şi zi
eşti doar tu şi
o umbră care
te desparte de lucruri


cineva intră prin efracţie
nu-i nimic
zici
e doar complicele umbrei
pe care o aştept...


Mă strigă, teo

lumea mă strigă teo
domn ajung din când în când
e ca şi
cum aş trăi
între două paranteze
dar niciuna la fel

azi nu mai contează nimic
singurătatea mi-se mulează pe trup
ca iedera de horn
există un singur sens şi
o singură zbatere
ce se sparge de zi

nimic mai mult

înspre seară Dumnezeu negociează cu moartea
şi mă strigă teo


Teama de întuneric

 
ziua de azi e un fel de plictis
ocaziţional casc de parcă
sunt pedepsit pentru toate răutăţile lumii
uneori oscilez între cer şi pământ
caut locul în care o să
locuiesc pentru o vreme
potrivindu-mi respiraţia după
zborul de pasăre
o să o iau de la început
şi pentru că mi-e teamă de întuneric
cineva o să-mi fie complice
alteori stau să desenez cu privirea pe cer
un Dumnezeu răutăcios şi fără barbă
cu mâinile lui însângerate
agită norii
un înger crapă cerul în două
mă priveşte lacom şi plescăie din buze

pe lângă mine trece o umbră

ştiu

când vine vremea peştii
se lasă la fund
păsările coboară pe vârfuri de copaci
câinii scheaună bezmetic
Dumnezeu fără motiv
se plimbă de colo-colo şi
nici că-i pasă de scâncetul
noului născut

un petec de cer negru cade peste zare
mă aplec
îmi fac semnul crucii şi aştept...
GTop.ro - cel mai complex monitor de statistici 

Teodor Dume, în revista e Creator.ro, cu textul De ce tată?

http://www.ecreator.ro/proza/3688-de-ce-tata.html

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu ştiu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile înceţoşate, îmi mângâia creştetul, apoi, "plonja" în ochii mei mari de copil şi mă încuraja;" Fiule, eu nu o să plec de lângă voi niciodată. Spune asta şi fraţilor tăi".
Cred că a fost singura dată când l-am văzut lăcrimând. Sărea dintr-o stare într-alta. Uneori, cu degetele sale lungi şi noduroase, îşi freca tâmplele şi înjura printre dinţi;"Futu-i terentişu mă-sii de viaţă..." Apoi tăcea. Tăcerea lui stranieîmi împiedica vorbele. Liniştea dar şi frica îmi grăbeau respiraţia. Dincolo de fereastră era un spaţiu în care îmi aşezam gândurile şi plângeam. Nu voiam să-l supăr pe tata. Probabil el se lupta cu tăcerile sale dar şi cu viaţa. Avea o pensie de 6oo lei şi şapte guri de hrănit.
Alteori îşi hrănea sufletul cu privirile noastre. Şi era fericit. Ba din când în când îşi creiona un plan de lucru pentru primăvara pe care o aştepta ca pe Dumnezeu în zilele de duminica. Seară de seară se întorcea înspre oglinda ciobită de timp, dar în acea seară, obosit de parcă ar fi venit de departe, aşezat pe căpătâiul patului, murmura; " Înainte de Florii o să curăţ fântâna, o să refac gardul din spatele casei, o să schimb balamaua de la poartă, o să..."
Îşi ţinea respiraţia ca într-o rugă îndreptată înspre Dumnezeu. Ne privi pe toţi cei cinci copii aşezaţi după mărime şi ani pe laviţa din faţa sobei, apoi continuă;" O să schimb şi scândura de la pat, dacă...mă va ajuta bunul Dumnezeu".
Patul era unul din scândură cu saltea de pânză umplută cu paie şi-l moştenea de la bunicii din partea mamei.Pe ceilalţi nu i-am cunoscut.
Tata nu prea era un bun creştin, dar în momentul acela parcă interiorul său striga după ajutor. Privirea lui plecată undeva departe developa imagini cadru cu cadru. Părea interesat de ceva anume.Pândea dincolo fereastra cum parcă din moment în moment s-ar ivi cineva din ceaţa abia lăsată.
"Vedeţi, voi?", spuse tremurând. Omul trăieşte între două respiraţii: cea a venirii pe lume şi cea a plecării din lume...Dar ţineţi minte un singur lucru: Pe Dumnezeu să nu-l refuzaţi niciodată. Poate că El are nevoie de mine, acum..."
În sobă ardea focul cu flacără şi din când în când vâjâia printre lemnele umede cum au stat sub streaşina casei. Se făcuse linişte, o linişte fără margini ne ţintuii privirea pe chipul bărbatului de lângă geam care se afunda tot mai mult în necunoscut. În ciuda frigului din casă, deşi din oala de lut de pe sobă ieşeau anemic câţiva aburi, simţeam cu prin vene îmi curgea toată căldura din lume.Şi parcă mă temeam de linişte. Poate din cauza fricii sau poate a remuşcărilor. Eram doar un adolescent naiv şi nici nu ştiu dacă scuzele mele ar fi contat în acel moment. Păream victima neputincioasă dintr-un experiment torţionar. Pielea buzelor începea să mi se usuce alarmant de repede. M-am aşezat mult mai aproape de uşa sobei interdeschise şi am privit flăcările cum se luptau cu umezeala din lemne. Mi-am frecat mâinile apoi l-am privit pe tata. Stătea cu ochii undeva pe zare şi pufăia îndelung. După câteva minute bune s-a întors spre noi, ne-a porivit printre lacrimi, apoi a plecat...
A trecut timpul. Gura fântânii e astupată cu o pânză de păiajeni şi multe frunze căzute din nucul de la uliţă, uşa de la poarta de jos a căzut din balama, patul din camera mare e tot acolo...
Gândurile mele se tem să întrebe; de ce, tată?
Uneori derulez secvenţă cu secvenţă timpul în care eram copil. Ţin pumnii încleştaţi şi strig; De ce, tată?...

vineri, 16 septembrie 2016

aşa moare viaţa, autor Teodor Dume

eşti bogat şi totuşi nu ai nimic
şi asta pentru că
nu îndrăzneşti să te uiţi
înlăuntrul tău
nu îţi priveşti soţia şi nici copiii
cumperi lucruri de nimic
lumea se învârte în jurul
banilor tăi
de Dumnezeu nici că îţi pasă
noaptea păşeşti printre morţii din gînd
care nu îţi dau pace
te miceşti pe dinlăuntru
de ură şi invidie inima
ţi-e prinsă pe sloiuri de gheaţă
nu mai e loc de nimic
nici chiar pentru tine însuţi
de la o vreme ţi-se face frig
de dincolo de zid priveşte Dumnezeu
dar taci...

aşa moare viaţa

joi, 8 septembrie 2016

pentru o posibilă întâlnire cu mama, autor Teodor Dume

locuiesc la periferia unei clipe şi
deseori îmi închiriez
o singurătate
doar aşa pentru a-mi pierde vremea
în tot acest timp
mai vorbesc cu Dumnezeu
despre una-alta
ultima oară l-am întrebat despre mama şi
l-am rugat să lase fereastra deschisă
ca să pot privi înăuntru
şi ca o consecinţă a indiferenţei
m-a privit drept în ochi
apoi a râs

doar atât...

unii ar putea crede că sunt nebun
şi că uneori îmi închipui lucruri
care nici nu există
ori că-mi împrumut durerea
pentru a face impresie

oare de ce trebuie să fie mereu o regulă
doar pentru cei care rămân
umbre printre lucruri...

vineri, 2 septembrie 2016

CU O CANDELĂ DE NISIP, autor Teodor Dume, poezia zilei 01 iulie 2016,selectată de CITATEPEDIA.RO

distincţieAceastă poezie a fost selectată Poezia zilei pe 1 iulie 2016.

Teodor Dume - Autori de citate - Citatepedia.ro

autori.citatepedia.ro/de.php?a=Teodor+Dume

Cu o candelă de nisip

în fiecare seară cobor pe un drum
ce nu duce nicăieri
la marginea lui îmi întind umbra
sub care mă aşez
grijuliu
o durere de moarte se prinde cu mine
sunt primitor şi nu ripostez
nu caut cuvinte nici semne şi nici răzbunare
în oraşul din mine sunt doar ziduri
un ceasornic şi o noapte
fără sfârşit
poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

poarta înspre mama, autor teodor dume.poezia zilei de 06 iulie 2016, selectată de citatepedia.ro/

Teodor Dume - Autori de citate - Citatepedia.ro

autori.citatepedia.ro/de.php?a=Teodor+Dume

Poarta înspre mama

câteodată mi-e dor de
zilele în care
bâjbâiam prin pădure cu tata
cineva scrijelise pe un copac numele Ana
scoarţa lăcrima cu precizia unui ceas
tata mă ţinea strâns de mână şi parcă
vorbea cu Dumnezeu
când m-a atins
în inima mea
s-a cârcit o durere,-
singura poartă înspre mama
fără să ne atingem
trecem unul prin celălalt apoi
ne hrănim din zilele rămase
poezie de Teodor Dume (2015)Adăugat de Teodor Dume

Citate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!
distincţieAceastă poezie a fost selectată Poezia zilei pe 6 iulie 2016.

duminică, 28 august 2016

Între rugă şi asfinţit, autor Teodor Dume

ÎNTRE RUGĂ ŞI ASFINŢIT

nu mai am timp să privesc în mine
nici spre cartierele de taină ale trecutului
stau între rugă şi asfinţit

câtă umilinţă în respiraţia clipei

îngenunchez pe linia de jos a orizontului
şi aştept până când cineva
îmi va şopti
noa hai...

aşa începe orice aşteptare
în haine noi
barbierit
repetând aceeaşi rugăciune

doamne!

sâmbătă, 13 august 2016

poate ultimul dar, autor Teodor Dume,

ştiu că
nu voi mai fi niciodată
ceea ce am fost dar
azi
sunt mult mai aproape de mine
şi-mi permit să vorbesc cu Dumnezeu
o să-l rog să-mi împrumute
clipele dintre două respiraţii
doar atât
cât să-l strig pe tata
să o mângâi pe mama şi
să-mi sărut copilul
nepotului să-i pot lăsa
urmele paşilor şi ceasul îmbătrânit
de sub grindă...

doar atât...

întind mâna înspre tine
Doamne
dă-mi ceea ce aşteaptă sufletul meu
la urma urmei lasă-mă să fiu
pâinea ce hrăneşte trupurile celor mulţi

şi asta pentru o altă zi

duminică, 24 iulie 2016

Teodor Dume; De ce, tată? (proză)

 Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu ştiu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile înceţoşate, îmi mângâia creştetul, apoi, "plonja" în ochii mei mari de copil şi mă încuraja;" Fiule, eu nu o să plec de lângă voi niciodată. Spune asta şi fraţilor tăi".
       Cred că a fost singura dată când l-am văzut lăcrimând. Sărea dintr-o stare într-alta. Uneori, cu degetele sale lungi şi noduroase, îşi freca tâmplele şi înjura printre dinţi;"Futu-i terentişu mă-sii de viaţă..." Apoi tăcea. Tăcerea lui stranieîmi împiedica vorbele. Liniştea dar şi frica îmi grăbeau respiraţia. Dincolo de fereastră era un spaţiu în care îmi aşezam gândurile şi plângeam. Nu voiam să-l supăr pe tata. Probabil el se lupta cu tăcerile sale dar şi cu viaţa. Avea o pensie de 6oo lei şi şapte guri de hrănit. Alteori îşi hrănea sufletul cu privirile noastre. Şi era fericit. Ba din când în când îşi creiona un plan de lucru pentru primăvara pe care o aştepta ca pe Dumnezeu în zilele de duminica. Seară de seară se întorcea înspre oglinda ciobită de timp, dar în acea seară, obosit de parcă ar fi venit de departe, aşezat pe căpătâiul patului, murmura; " Înainte de Florii o să curăţ fântâna, o să refac gardul din spatele casei, o să schimb balamaua de la poartă, o să..."
Îşi ţinea respiraţia ca într-o rugă îndreptată înspre Dumnezeu. Ne privi pe toţi cei cinci copii aşezaţi după mărime şi ani pe laviţa din faţa sobei, apoi continuă;" O să schimb şi scândura de la pat, dacă...mă va ajuta bunul Dumnezeu".
Patul era unul din scândură cu saltea de pânză umplută cu paie şi-l moştenea de la bunicii din partea mamei.Pe ceilalţi nu i-am cunoscut.
Tata nu prea era un bun creştin, dar în momentul acela parcă interiorul său striga după ajutor. Privirea lui plecată undeva departe developa imagini cadru cu cadru. Părea interesat de ceva anume.Pândea dincolo fereastra cum parcă din moment în moment s-ar ivi cineva din ceaţa abia lăsată.
"Vedeţi, voi?", spuse tremurând. Omul trăieşte  între două respiraţii: cea a venirii pe lume şi cea a plecării din lume...Dar ţineţi minte un singur lucru: Pe Dumnezeu să nu-l refuzaţi niciodată. Poate că El are nevoie de mine, acum..."
În sobă ardea focul cu  flacără şi din când în când vâjâia printre lemnele umede cum au stat sub streaşina casei. Se făcuse linişte, o linişte fără margini ne ţintuii privirea pe chipul bărbatului de lângă geam care se afunda tot mai mult în necunoscut. În ciuda frigului din casă, deşi din oala de lut de pe sobă ieşeau anemic câţiva  aburi, simţeam cu prin vene îmi curgea toată căldura din lume.Şi parcă mă temeam de linişte. Poate din cauza fricii sau poate a remuşcărilor. Eram doar un adolescent naiv şi nici nu ştiu dacă scuzele mele ar fi contat în acel moment. Păream victima neputincioasă dintr-un experiment torţionar. Pielea buzelor începea să mi se usuce alarmant de repede. M-am aşezat mult mai aproape de uşa sobei interdeschise şi am privit flăcările cum se luptau cu umezeala din lemne. Mi-am frecat mâinile apoi l-am privit pe tata. Stătea cu ochii undeva pe zare şi pufăia îndelung. După câteva minute bune s-a întors spre noi, ne-a porivit printre lacrimi, apoi a plecat...
       A trecut timpul. Gura fântânii e astupată cu o pânză de păiajeni şi multe frunze căzute din nucul de la uliţă, uşa de la poarta de jos a căzut din balama, patul din camera mare e tot acolo...
Gândurile mele se tem să întrebe; de ce, tată?
Uneori derulez secvenţă cu secvenţă timpul în care eram copil. Ţin pumnii încleştaţi şi strig; De ce, tată?...

miercuri, 20 iulie 2016

Teodor Dume< Antologia aforismului rom\nesc contemporan < Editura Digital Unicorn>

O carte: Antologia aforismului românesc contemporan
presa [ Carte ]
carte 


- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 
de  [Dumov ]
2016-07-20  |     | 





La editura Digital Unicorn, colecţia ideilor, sub egida Asociaţiei Culturale Citatepedia, coordonator Lucian Velea, a apărut, în această lună (iulie,2016), Antologia aforismului românesc contemporan.
Tehnoredactare; Lucian Velea
Ilustraţia copertei; Cienpiesnf
ISBN 978-606-94193-0-4

Autori:
Valeriu Butulescu
Vasile Ghica
Victor Martin
Teodor Dume
Teodor Burnar
George Geafir
Boris Marian Mehr
Nicolae Petrescu-Redi
George Budoi
Dan Surducan
Costel Zăgan
Viorel Vintilă
Lucian Velea
Ionuţ Caragea
Iosif M. Cristian
Gabriel Petru Băeţan
Paula Adriana Cozian
Gheorghe Gurău
I.m.Popa
Constantin Enescu
Dan Costinaş
Gheorghe Mihail
Silvia Velea
Any Drăgoianu
Dumitru Matei
Gheorghe A. Stroia
Mihai Enachi

Ionuţ Caragea este cel căruia i se datorează ideea antologiei de faţă

"De fapt, nu este vorba despre citate, ci despre idei. Conştient sau nu, vrem să răspândim ideile care ne plac. Citatele sunt doar vehicule pentru asta"
(Lucian Velea,
preşedinte Asociaţia Culturală Citatepedia)

* Nu va zbura mai repede ca vântul cel dus de vânt (Valeriu Butulescu)

* Muzica poate să facă dintr-un suflet răvăşit o Catedrală
(Vasile Ghica)

* Timpului nu-i tremură niciodsată mâinile.Îşi plimbă încet bisturiul pe feţele noastre ca un criminal în serie îndrăgostit de arta sa.
(Ionuţ Caragea)

* Cu toţii trăim din scris; cum ne e scris, aşa trăim ( Victor Martin)

* Cel care ocoleşte suferinţa moare încet pentru că nimeni şi nimic nu poate înlocui atingerea
(Teodor Dume)

* Sunt plecat să bat câmpii. Revin imediat.
(Lucian Velea)

* Visătorii sunt singurii învingători adevăraţi.
(Boris Marian Mehr)

etc.

vineri, 15 iulie 2016

frumuseţe lichidă, autor Teodor Dume



mă trezesc cu acelaşi gând
pe partea dinspre răsărit
doar timpul sare
din noapte în zi
şi-n spaţiul acela
doar eu
o viaţă reconstituită
din carne şi os
ca o mărturisire a frumuseţii
de mai târziu
simt căldura sângelui
cum urcă prin trup
fiecare prelingere devine
o respiraţie pentru
un alt răsărit...

joi, 14 iulie 2016

dedicaţie lui Teodor Dume,Academia de poezie, Artă şi Literatură - Teodor Dume, de Nicolae Nicoară-Horia

https://www.facebook.com/friendship/nicolaehoria.nicoara/teodordume/

https://www.facebook.com/friendship/nicolaehoria.nicoara/teodordume/

Academia de Poezie...
14 Iulie 2014
Lui Teodor Dume

Mi-ai înscris Poezia la „Academie”,
Nici nu m-ai întrebat ce vârstă are!
Întrebarea aceasta nu-mi place mie
Și nici n-aveam răspuns la întrebare!
Învățăm toată viața, cu rost, fără rost,
Între copilăria dintâi și senectute,
Unele lucruri le știm pe de rost,
Altele o să rămână necunoscute!
Printre cei mulți sunt și eu strecurat,
Mi-ai înscris Poezia la „Academie”,
Îți mulțumesc pentru gestul curat,
Până la examenul care-o să fie...

marți, 28 iunie 2016

Teama de întuneric

***concurs Marele premiu-Agonia,2015 (227,20 pcte)


ziua de azi e un fel de plictis
ocaziţional casc de parcă
sunt pedepsit pentru toate răutăţile lumii
uneori oscilez între cer şi pământ
caut locul în care o să
locuiesc pentru o vreme
potrivindu-mi respiraţia după
zborul de pasăre
o să o iau de la început
şi pentru că mi-e teamă de întuneric
cineva o să-mi fie complice
alteori stau să desenez cu privirea pe cer
un Dumnezeu răutăcios şi fără barbă
cu mâinile lui însângerate
agită norii
un înger crapă cerul în două
mă priveşte lacom şi plescăie din buze

pe lângă mine trece o umbră

ştiu

când vine vremea peştii
se lasă la fund
păsările coboară pe vârfuri de copaci
câinii scheaună bezmetic
Dumnezeu fără motiv
se plimbă de colo-colo şi
nici că-i pasă de scâncetul
noului născut

un petec de cer negru cade peste zare
mă aplec
îmi fac semnul crucii şi aştept...

sâmbătă, 25 iunie 2016

în LIRA21, Cristina Ştefan despre cartea AZIL ÎNTR-O CICATRICE, autor Teodor Dume

Teodor Dume- Azil într-o cicatrice

iunie 25, 2016 în Critică literară de Cristina Ștefan
     5/5 (1)
azil într-o cicatrice.coperta bună
Îi citesc versurile de ani și ani în Cenaclul Lira21 și nu știu dacă prin comentariile
 mele, Teodor Dume a aplicat îmbunătățiri de stil sau de abordare lirică,
 pentru că este unul dintre puținii poeți care au avut de la început un stil
 original și foarte personal de scriere, pe care, în ani, l-a rafinat, dar a rămas
neschimbat ca tematică și viziune poetică, calități conferindu-i originalitate,
autenticitate.

Spuneam la volumul  Moartea, un fluture alb că “poezia lui Teodor Dume
 nu are nevoie de o decodare, este un aide-memoire pentru repetabila stare de târziu,
 fragmentele vieţii amintite în reverii sau meditaţii au resemnarea acceptării declinului
 până unde Thanatos devine familiar, devine adevăr, ca un drum fix al poeziei-destin:
“―undeva în copilul din mine
zbura un fluture alb
lăsând o dâră
un fel de drum
pe care
oamenii plecau…

Acum citesc noul său volum Azil într-o cicatrice cu o tematică a singurătății și
 decorurile, personajele, întâmplările lirice converg spre copleșirea din singurătate,
 ca aură, karmă, sens- un arhetip determinant la Teodor Dume.
Remarcabilă în acest nou volum acuitatea acestui simț al solitudinii pe care poetul  îl transcrie solidarizantîn diverse, foarte diverse unghiuri:

“când cerul își îmbracă haina de vânt
și-n utima tăcere
să-mi facă loc
iar din singurătate
un prieten.”
( ultima tăcere)

Fraza poetică este epurată, TD scrie simplu, limpede, dematerializat, chiar și atunci
 când Eros își aprinde farurile asupra contextului, tot thanatic rămâne:
“mă împrietenesc cu moartea
și asta pentru că
umbra s-a retras din tine
ca un nor
și ai plecat și ai plecat
și ai plecat”
(pentru atunci)

Retragere permanentă în sine, de sorginte fatalistă, poezia lui TD este de o mare tristețe,
 sensul poetic este suferința,  durerea, ermetizate în sine și traversând biografic textele.
De la copilărie la tinerețe și maturitate, tablourile și nostalgiile au un tonus blocat
 în meditația singurătății și a morții, supunându-se mereu unui timp psihologic negru, mat.
 Este un timp asumat și de acceptare a sorții:
“acum mi-e inima strânsă ca un purece
salt din durere în durere
oftez
dar nu spun nimic”
( îmi cer iertare, bunico!)

“stau în mijlocul unei lumânări aprinse
și tremur
în tot acest timp
întunericul iese din mine
ca dintr-un chip”
(câteodată și Dumnezeu rămâne singur)

Teodor Dume se înscrie cu brio pe linia black a poeților români, într-o lirică specifică
 liricii noastre seculare, de la Miorița la Eminescu, Bacovia, Emil Bota, thanatosul
din “mai am un singur dor” scriind, în continuare, despre tristețea adevărului ființei,
 cea muritoare. Așa după cum spunea Vasile Petre Fati, într-o poezie similară
în meditație existențială:

“Eu sunt un om singur. Nu am ce face cu singurătatea mea./ Odată m-am gândit că
e bine să cred în moarte./”

Aș adăuga…“și în poezia ei…”

Cristina Ștefan


http://cenaclu.lira21.ro/teodor-dume-azil-intr-o-cicatrice/