BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME


(cel ce ocoleşte suferinţa moare încet

pentru că nimeni şi nimic nu poate

înlocui atingerea < teodor dume>)

sâmbătă, 3 decembrie 2016

POEZIA LUNII noiembrie,2016, timpul devoratorul de umbre, autor Teodor Dume, la Concursul organizat de revista QPOEM/editura PARALELA 45

http://qpoem.com/timpul-devoratorul-de-umbre/






vine o vreme când începi să semeni
cu un fum de ţigară
te aşezi între noapte şi zi
numeni nu ştie că lumea
priveşte prin tine
ca printr-o ceaţă de toamnă
cerul se face rotund
umbrele se mişcă de acolo - colo
cineva scormoneşte prin tine
te scurgi încet dar
nu zici nimic...

devoratorul de umbre înghite orizontul




duminică, 27 noiembrie 2016

Teodor Dume, membru colaborator ASLRQ(Asociaţia Scriitorilor de Limbă Română din Quebec - Canada

Teodor Dume, membru colaborator al ASLRQ, noiembrie 2016

IONUŢ CARAGEA, Drumul către nemurire, prefaţă la volumul DUREREA DIN SPATELE CĂRNII, autor Teodor Dume

Drumul către nemurire

Durerea este o temă frecvent întâlnită în opera poetică şi aforistică a scriitorului Teodor Dume. Dar această durere nu înrobeşte, ci este „o durere din care se va naşte o altă viaţă”, „o durere care te învaţă cum să învingi moartea”. Cu alte cuvinte, durerea este o treaptă către eul transcendental, nemuritor. Poezia lui Teodor Dume este, fără îndoială, o cale spirituală, iar iniţierea nu a fost deloc uşoară. Durerea a fost marele maestru al acestui poet, frăgezindu-i inima şi sufletul.
Dar care au fost paşii pe această cale spirituală? Prima oară, poetul a căutat „Adevărul din cuvinte” (1984), dar pentru o căutare atât de profundă avea nevoie de un „Strigăt din copilărie” (1995). „Moartea, un fluture alb” (2015), i-a dat ocol de atâtea ori, fascinându-l cu frumuseţea ei metamorfică, dar poetul, încă trăitor pe această lume, dator iubirii eterne, dar şi amintirilor care zidesc uneori iluzii pe retina ochiului lăuntric, a cerut „Azil într-o cicatrice” (2015). De aici, privind lumea prin „Vitralii pe un interior scorojit” (2016), a continuat să scrijelească hârtia analizând „Durerea din spatele cărnii”.
Teodor Dume nu este genul de poet care să aştepte răspunsuri, mai ales atunci când „liniştea sufocă privirile” sau când îl frământă gândul senectuţii. Tocmai de aceea, preferă de multe ori să se comporte ca un copil care „agită cerul şi plânge”. Singura diferenţă dintre copil şi adult „e doar o tăcere”. Necunoaşterea marilor adevăruri îl face să se simtă părăsit de divinitate şi să se refugieze „printre resturi, singurul loc de care moartea nu ştie”, adică în locul în care a locuit cândva o femeie. Şi totuşi, din inima poetului izvorăşte neîncetat fluviul iubirii, dar şi el este habitatul unui peşte Piranha. Acest peşte nu îndeplineşte dorinţe, precum peştişorul de aur, dar prin muşcăturile lui mici şi devoratoare, „spune cuceritor:  învaţă din tristeţi iubeşte absent / şterge cu şerveţelul orice urmă de atingere / şi calcă pe durere ca moartea pe lut”. Superbe aceste povețe care ne îndeamnă să mergem mai departe, indiferent de suferinţa prin care trecem.
Poetul devine „colecţionarul de răni”, presupunând că „nu toţi oamenii locuiesc în Dumnezeu”, dar tot el simte cum „ceva se mişcă în ritmul unor bătăi de inimă”. Poezia sa, în ciuda durerilor, absenţelor şi părerilor de rău, e plină de vivacitate şi are o muzicalitate aparte. Într-un punct ce pare a fi „terminal”, Teodor Dume ne avertizează că „unele suferinţe / au ieşit din matcă / tăcere / curând voi ieşi şi eu”. Această „plecare cu reîntoarcere imposibilă” este durerea cea mai teribilă din spatele cărnii. Dar chiar şi această durere are un remediu care constă în înveşnicirea clipelor cele mai frumoase prin poezie. Iar cei care vor citi această poezie, vor deveni, la rândul lor, nemuritori.

Ionuţ Caragea
28 noiembrie 2016
Oradea

marți, 22 noiembrie 2016

mamei plecată în lumea fără timp, autor Teodor Dume-Locul -I- la Concursul POEZIA SĂPTĂMÂNII LXIV - 2016

http://poetii-nostri.ro/o-alt-ipostaz-(mamei-plecat-n-lumea-fr-timp)-poezie-user-id-18998/


O altă ipostază (mamei plecată în lumea fără timp)

Autor:teodor dume

Adăugat de: teodor dume
vineri, 11 noiembrie 2016
copilul din mine agită cerul şi plânge
cu mâinile lui desenează pe cer
un Dumnezeu tânăr
există o relaţie între ei
de parcă s-ar şti
de undeva
iată îi spune copilul
ţi-am desenat un măr
jumătatea cea mare ţi-o dau ţie
cealaltă o păstrez pentru mama
să-i spui lucrul ăsta
şi să-i mai spui că tata s-a dus
într-o dimineaţă devreme în pădure
după vreascuri şi nu s-a mai întors
hornul de la casă a căzut
peste iedera urcată până la cer
cireşii au privirile pline cu flori
poarta se zgâlţâie în balamaua
ruptă de anul trecut
duminică 
bătrânele satului 
cu mâinile sorojite de vreme
au îngenuncheat lângă altar
clopotul a bătut în dungă

s-a dus şi mătuşa...

anul ăsta nu vom împodobi bradul
să-i spui că răsăritul caută pământul
şi-l ţin aproape de piept 
pentru ziua în care 
ne vom întâlni...

să-i spui şi asta
înlăuntrul meu se face târziu
contaminez spaţiul dintre mine şi cer
nu mai pot rămâne aici
nu mai pot privi îndărătul zilei
ochii mei sunt plecaţi să caute înţelesuri
cerul e cusut pe la margini cu lacrimi

împing durerea printre rugăminţi
şi aştept...

vezi mai multe poezii de: teodor dume

sâmbătă, 19 noiembrie 2016

Străjerul, autor Teodor Dume



Când răsare soarele
printre dealuri păşeşte Dumnezeu
de sub tălpile sale cresc muguri de zi
undeva la marginea cerului
unde nimic nu se mai aude
nimic nu se mai vede
câţiva îngeri jertfesc o moarte

mâine va fi un alt răsărit...

luni, 14 noiembrie 2016

vineri, 11 noiembrie 2016

Teodor DUME - PREMII

Teodor Dume, premii

- 1977, Premiul -I - la Concursul de poezie FRUMUSEŢILE IERNII, organizat de Cenaclul Ecoul Oradea
- 1977, Premiul -I - la Concursul de poezie OM BUN, organizat de revista ŢARA VISURILOR NOASTRE
- 1977, PREMIUL SPECIAL AL JURIULUI la Concursul de poezie şi muzică folk TINERI CA PATRIA, organizat de Cenaclul Ecoul Tinereţii Casa Ştiinţei şi Tehnicii Oradea
- 1987, PREMIUL -I- la Concursul de poezie creaţie şi interpretare INIMA STICLEI organizat de Casa de cultură STICLA din Pădurea Neagră
- 1987, Premiul -I- la Concursul de creaţie literară Daţi-vă mâna prieteni, organizat de Clubul Înfrăţirea Oradea
- 1988, MARELE PREMIU la concursul de creaţie literară PORNI LUCEAFĂRUL, organizat de Academia de studii social-politice Bucureşti
- 1990, Premiul -I- la Concursul de poezie INIMĂ ŞI DOR, organizat de Casa de cultură a sindicatelor Oradea
- 1990, PREMIUL SPECIAL AL JURIULUI la concursul de creaţie literară ŞI TOTUŞI IUBIREA, organizat de revistele ŢARA CRIŞURILOR şi ECOUL Oradea
- 1994, Premiul -I- la concursul de creaţie literară DECEMBRIE 1, organizat de ziarul BIHORUL
- 2010, MARELE PREMIU la Concursul de creaţie literară POEZIE şi SUFLET, de la Năvodari (oraganizator Ottilia Ardeleanu)
- 2012, Menţiune la Concursul de creaţie literară Prin colbul vremii, organizator Însemne literare 
- 2014, Premiul - I -  la Concursul de creaţie literară ARS POETICA-
- 2014, AUTOR DE ONOARE al site-ului şi revistei Confluenţe lirice
- 2015, Premiul - I - la concursul de creaţie literară Prin colbul vremii, ediţia a 2-a, organizator Însemne literare
- 2015, Premiul revistei FEREASTRA, organizator LITERATURITATE (Ottilia Ardeleanu)
- 2016 MAI, AUTORUL LUNII, organizator LITERATURITATE
- 2016, de 5 ori  locul I- la concursul POEZIA SĂPTĂMÂNII, organizator POEŢII NOŞTRI
- 2016, locul-I- la concursul Poezia săptămânii LXIV-2016,organizat de Poeţii noştri,  cu poezia O altă ipostază,- mamei plecată în lumea fără timp
- 2016, locul -I- la concursul Poezia săptămânii LXXII-2016, organizat de Poeţii noştri, cu poezia MĂ SCURG...





o altă ipostază (mamei plecată în lumea fără timp), autor Teodor Dume

http://www.poezie.ro/index.php/poetry/14098772/O_alt%C4%83_ipostaz%C4%83__(_mamei_plecat%C4%83_%C3%AEn_lumea_f%C4%83r%C4%83_timp)

copilul din mine agită cerul şi plânge
cu mâinile lui desenează pe cer
un Dumnezeu tânăr
există o relaţie între ei
de parcă s-ar şti
de undeva
iată îi spune copilul
ţi-am desenat un măr
jumătatea cea mare ţi-o dau ţie
cealaltă o păstrez pentru mama
să-i spui lucrul ăsta
şi să-i mai spui că tata s-a dus
într-o dimineaţă devreme în pădure
după vreascuri şi nu s-a mai întors
hornul de la casă a căzut
peste iedera urcată până la cer
cireşii au privirile pline cu flori
poarta se zgâlţâie în balamaua
ruptă de anul trecut
duminică 
bătrânele satului 
cu mâinile sorojite de vreme
au îngenuncheat lângă altar
clopotul a bătut în dungă

s-a dus şi mătuşa...

anul ăsta nu vom împodobi bradul
să-i spui că răsăritul caută pământul
şi-l ţin aproape de piept 
pentru ziua în care 
ne vom întâlni...

să-i spui şi asta
înlăuntrul meu se face târziu
contaminez spaţiul dintre mine şi cer
nu mai pot rămâne aici
nu mai pot privi îndărătul zilei
ochii mei sunt plecaţi să caute înţelesuri
cerul e cusut pe la margini cu lacrimi

împing durerea printre rugăminţi
şi aştept...

duminică, 6 noiembrie 2016

logodna de toamnă, autor Teodor Dume

http://www.poezie.ro/index.php/poetry/14098552/Logodna_de_toamn%C4%83


azi-noapte mi-am dus iubita acasă
o să locuim în acest anotimp
pentru o vreme şi
în aceeaşi casă
o să dormim în acelaşi pat
din când în când
tăcuţi ca păianjenul din colţ
o să facem dragoste şi copii
ne vom îmbrăţişa tristeţile ne
vom mângâia în gol
vom număra pe degete orele
rămase neatinse
cineva ne va ademeni prin semne
va fi singura noastră noapte în care
nu ne vom striga pe nume

privesc din mijlocul emoţiei
şi tac

oare ce nume să-i dau
singurătății mele...

sâmbătă, 5 noiembrie 2016

meteo, autor Teodor Dume

azi nu mai plouă nici
nu va bate vântul
temperatura aerului va marca o scădere
minimile termice se vor situa ceva mai sus
ca de obicei
cotele apelor Crişuri au scăzut
cu doi centimetri
pojghiţa de la mal s-a rupt
în solzi argintii
pesemne că la noapte va ploua
pe a locuri
ţipătul sfâşiitor al păsărilor
va pune în mişcare norii
tot ce iese din mine
va trece prin noapte
o noapte pe care nu o disting
dar o simt
poate că e aceeaşi noapte de gheaţă
din care am ieşit

nimeni nu renunţă la luptă
norii înaintează
tranşeele se umplu cu păsări

mâine va ploua
nu-i nimic
mă mut într-altă noapte

marți, 1 noiembrie 2016

mă scurg..., autor Teodor Dume

mai am o viaţă cea netrăită
nici măcar nu ştiu ce
am fost sau
ce aş putea fi
am uitat totul
până şi plecările din mine
au rămas fără Dumnezeu

se face târziu
am ochii mici şi mă scurg...

joi, 27 octombrie 2016

Ana Blandiana la Oradea. Întâlnire cu scriitorii premiaţi de Revista FAMILIA din Oradea

http://www.poezie.ro/index.php/press/14098155/Ana_Blandiana_la_Oradea._%C3%8Ent%C3%A2lnire_cu_scriitorii_premia%C5%A3i_de_Revista_
Ana Blandiana la Oradea. Întâlnire cu scriitorii premiaţi de Revista "Familia", 2016
presa [ ]


- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 
de  [Dumov ]
2016-10-27  |     | 


Azi, 27 octombrie 2016, în oraşul de pe Criş, Oradea, a fost o sărbătoare de suflet nu numai pentru invitaţi dar şi pentru publicul aflat în Aula Magna a Universităţii din Oradea.
Într-un cadru aproape de suflet poetul Ioan Moldovan, directorul Revistei "Familia" a prezentat invitaţii;Ana Blandiana, Berény Mária, Doina Cetea, Maria Hulber, Nicolae Prelipiceanu, Mircea Mihăieş, Gellu Dorian, Cassian Maria Spiridon, Mircea Petean. La înmânarea premiilor a asistat un numeros public, foarte tânăr, dovadă că actul de cultură, în partea de Vest a ţării, încă este viu.
Printre mulţi alţi participanţi am remarcat câţiva poeţi şi scriitori din partea locului, printre care şi Ionuţ Caragea, poet, scriitor şi cronicar stabilit la Oradea după o lungă şi aventuroasă şedere în Canada. Marea de suflete adunate sub stăpânirea cuvântului a colorat timpul cu ceea ce nu purtăm în fiecare zi.De fapt, bucuria momentului a fost o creaţie colectivă împlinită.
După momentul decernării premiilor a urmat un mănunchi de rostiri sincere şi curate care au confirmat puritatea limbajului din poezia contemporană.
Spunea cineva că " poeţii sunt cei ce salvează rezervele de puritate în lume..."Lecturile din creaţiile proprii au făcut să zăbovească şi timpul pe meleagurile de Vest ale ţării.
Ana Blandiana a citit un grupaj consistent de poeme din recentul său volum "Orologiul fără ore", apărut la Editura Humanitas, 2016.
Reţin eu, dintr-o lectură proprie, o mărturisire a poetei Ana Blandiana, "Literatura nu puteam s-o cuceresc pentru că mă aflam înlăuntrul ei".
Şi da, mărturisirea a confirmat, astăzi, spaţiul literar orădean.
Spun asta pentru că "Nota" decisivă în receptarea frumosului din cuvânt, la Oradea, a dat-o publicul.
Mulţumirile, cât şi laudele, sunt aduse, desigur invitaţilor dar şi organizatorilor;Revistei Familia şi Universităţii din Oradea (prin Facultatea de Litere), care au construit o punte de suflet între autori şi cititori


a consemnat, teodor dume


ps:
imaginile "la cald" au fost surprinse de domnul Ionuţ Caragea, 



marți, 25 octombrie 2016

Teodor Dume, locul-I- poezia săptămânii LIX - în POEŢII NOŞTRI, cu poezia ...şi a fost duminică

POEZIA SĂPTĂMÂNII LIX
...şi a fost duminică - teodor dume


când m-am trezit era dimineaţă
îmi amintesc
o mare de oameni
se îndestulau din lumina
unei lumânări
era şi Dumnezeu printre ei
m-a privit ca pe un străin
mi-a contabilizat bătăile de inimă
pe fundalul acela de linişte deplină
a coborât în mine
şi mi-a şoptit
nu e foarte rău
linişteşte-te...
când am deschis ochii
instinctiv m-am uitat în sus
cerul era plin cu păsări
~~ Poezia săptămânii nr: LIX ~~
POETII-NOSTRI.RO

joi, 20 octombrie 2016

În revista LUCEAFĂRUL de dimineaţă, Ionuţ Caragea despre cartea Azil într-o cicatrice , autor Teodor Dume

http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=5944&editie=217


 Ionuţ Caragea


Orădeanul Teodor Dume, născut în zodia Berbecului (4 aprilie, satul Luncasprie, jud. Bihor), a aşteptat până la 60 de ani pentru a bate cu încredere la porţile lumii literare. Totuşi, existenţa poetului în lumea cuvintelor fusese deja confirmată de Gheorghe Grigurcu, prietenul şi îndrumătorul său literar care i-a prefaţat volumele Adevărul din cuvinte (1985) şi Strigăt în copilărie (1994). Din păcate, Teodor Dume nu prea a colaborat în tinereţe cu revistele importante din ţară, activitatea sa literară desfăşurându-se preponderent în spaţiul bihorean. A înfiinţat cenaclul „Ecoul”, cluburile „Înfrăţirea” şi „Teo”, a fost membru fondator  al revistei de cultură Ţara Crişurilor etc.
După apariţia internetului preferă să-şi posteze creaţiile pe numeroase site-uri şi ateliere de creaţie literară (Poezie.ro, Reţeaua literară, Confluenţe lirice, Citatepedia), iar restul colaborărilor se rezumă la prezenţe rare în câteva reviste (Oglinda literară, Poezia, Algoritm literar, 13 Plus, Familia). Această „timiditate” literară nu l-a ajutat să aibă vizibilitate pe plan naţional, cu toate că poezia sa mustea de emoţie şi merita să fie cunoscută. Într-o cronică despre volumul Moartea ca un fluture alb (ed. PIM, 2015), spuneam că mă identific, mai ales, cu tragismul poemelor sale, un tragism asemănător ca intensitate cu acela al poetului Geo Galetaru. Acum pot adăuga că tragismul său este întâlnit într-o poetizare mai orfică şi la un alt poet născut în zodia Berbecului (Daniel Corbu), ba chiar că împrumută şi câteva dintre caracteristicile „Deprimismului”, un curent literar desprins din zona „Noului Val”, al cărui iniţiator este Gelu Vlaşin. Acesta din urmă afirma că „fără suferință artistică poezia nu există, fără trăire un poem nu poate respira.”Remarcam, totodată, modalitatea directă a poetului de a-şi expune trăirile în versuri, fără să recurgă la obscuritate, încifrare, analogism sau preţiozităţi inutile. Esenţializarea poetică fără închiderea ermetică a sensurilor, dar şi „capacitatea asociativă şi simplitatea de un straniu rafinament” (conform spuselor lui Gheorghe Grigurcu) l-au ajutat să-şi formeze un stil propriu şi să treacă cu uşurinţă la genul aforistic. Astfel ajunge să publice în 2016 volumul de aforisme „Vitralii pe un interior scorojit” (ed. PIM), în a cărui prefaţă spuneam că „Teodor Dume, aflat la etapa sedimentării ideatice şi filozofice, încearcă şi reuşeşte cu minuţiozitate să persifleze vaguitatea şi să-şi cristalizeze gândurile… ”După trecerea scurtă prin biografia autorului şi introducerea în universul tragic al lirismului său, mă voi opri asupra volumului Azil într-o cicatrice (ed. PIM, 2015). Acesta începe cu o prefaţă generoasă şi consistentă a Angelei Nache-Mamier, care compară moartea din versuri cu o rană deschisă pe care poetul este gata să o accepte, dat fiind faptul că „nici chiar moartea nu doare / mai tare decât dorinţa / de a iubi sau / a fi iubit…”Volumul continuă cu alte câteva aprecieri critice (care şi-ar fi găsit un loc mult mai bun la sfârşitul cărţii), ieşind în evidenţă faptul că scriitoarea Cristina Ştefan îl elogiază pe Teodor Dume ca fiind „poetul singurătăţii” (cred că fiecare poet este singur în felul său, mai ales atunci când lumânarea îi rămâne cel mai fidel dintre cititori).
La pagina 22 apare primul poem, fiind cel care dă şi titlul cărţii. Azil într-o cicatrice înseamnă „aceleaşi semne aceleaşi distanţe / între sufletele noastre e noapte / multă noapte / cineva scrijeleşte o lacrimă…”. Poetul luptă împotriva timpului static şi a întunericului (simbol al singurătăţii şi al depărtării), încercând să-şi decodeze durerea cu ajutorul unui pix, cu scopul de a finaliza „câteva rânduri neterminate”. Această introspecţie este des întâlnită în poeziile lui Teodor Dume, fiind piatra de temelie a lirismului său care pune accent pe căutare continuă, chiar dacă „dincolo de înţelegere / există cuvântul / şi totuşi / nu reuşesc să mă strecor în / labirintul întrebărilor despre / ceea ce am fost şi ceea ce sunt”. Poetul încearcă să analizeze durerea din spatele cărnii, trecând, cuvânt cu cuvânt, vers cu vers, de barierele preconcepţiilor şi ale materiei, pentru a ajunge acolo unde sufletul devine azilul singurătăţii. Chiar şi neputinţa poetului de a vedea dincolo de posibilităţile sale se transformă într-o cicatrice. Cicatricea poate fi şi o rană vindecată la exterior, dar care, de cele mai multe ori, nu se vindecă complet pe dinăuntru, tocmai din pricina faptului că „între două linişti respiră o amintire / orice poveste începe cu / a fost odată…”. A te împăca cu sinele înseamnă uneori a te lepăda de amintiri, iar poetul nu îşi permite aşa ceva, deoarece suferinţa şi amintirile sunt un modus vivendi atât de necesar pentru a căuta mai departe şi a obţine răspunsurile poate mai importante decât scurta sa viaţă. Durerea, aşa cum spune poetul într-un superb poem apoftegmatic„este singura parte a vieţii / care te învaţă cum / să-ţi învingi moartea // şi dacă există cineva care / să-ţi acopere umbra / e doar / singurătatea…, // ca o molie.” Dar durerea nu înseamnă doar lecţii despre cunoaştere, ci şi lecţii despre răbdare şi aşteptare, fiindcă în unele cazuri „pulsează ca un fluture rătăcit”.
Pentru Teodor Dume, „viaţa este ca un strop de cerneală” (în fond, stropul de cerneală este tot „o pată de sânge care vorbeşte” – Nichita), iar „moartea este o poartă închisă”. Imposibilitatea de a privi dincolo de această existenţă limitativă îl determină pe poet să privească lumea „prin tăişul unei lacrimi” evadate din inima sa. Chiar dacă singurătatea continuă să-l devoreze, nu îi este teamă deoarece„câteodată şi Dumnezeu rămâne singur”. Important este faptul că Dumnezeu nu e amnezic şi acceptă iubirea ca jertfă.
Poezia lui Teodor Dume este o invitaţie la căutare, cunoaştere şi eliberare de temeri. În momentul în care poetul va reuşi să-şi învingă„timiditatea” şi va colabora mai intens cu publicaţiile literare importante, sunt sigur că va avea numeroase satisfacţii pe măsura caracterului şi talentului de care dă dovadă.







Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...
Tarife publicitate
                     click aici...

sâmbătă, 15 octombrie 2016

Teodor Dume, membru UNIUNEA SCRIITORILOR EUROPENI

                                       Teodor Dume, 

                                      membru al UNIUNII SCRIITORILOR EUROPENI, 
cu legitimaţia nr.912/2016, începând cu data de 01 septembrie 2016, decizie luată În şedinţa din 31 august 2016 la LYON

vineri, 14 octombrie 2016

...şi a fost duminică, autor Teodor Dume

când m-am trezit era dimineaţă
îmi amintesc 
o mare de oameni 
se îndestulau din lumina 
unei lumânări
era şi Dumnezeu printre ei
m-a privit ca pe un străin
mi-a contabilizat bătăile de inimă
pe fundalul acela de linişte deplină
a coborât în mine
şi mi-a şoptit
nu e foarte rău
linişteşte-te...

când am deschis ochii
instinctiv m-am uitat în sus
cerul era plin cu păsări

duminică, 9 octombrie 2016

de împrumut, autor Teodor Dume

e o toamnă blândă şi-mi ţine de cald
ca un poem de dragoste
în dimineaţa asta
totul se vede din mine
pământ oameni păsări 
şi cer
doar câteva iubiri
îmi scormonesc prin suflet
(şi cine mai ştie a câta oară)
în rest tăcere...

frigul se uită pieziş

dar nu-i bai
îmi trec chipul prin piatra
spălată de val
şi mâine 
o să-mi iau o altă identitate

joi, 6 octombrie 2016

Aşa am păcălit moartea, autor Teodor Dume

în tot ceea ce am scris nu ştiu dacă
am scris cartea cărţilor
ştiu doar că 
am scris adevărata poezie a lumii
o lume fără pretenţii cu doar
câteva provizii 
pentru atunci când moartea
mă va privi pe geam
în lumea aceasta
greu de definit
dimineaţa
la amiază şi seara
fără ca cineva să se aşeze
la masă cu mine
mă hrănesc cu aceleaşi cuvinte
cu firimiturile căzute 
îmi hrănesc singurătăţile
timp în care
ai mei
mă privesc îmbătrâniţi din
fotografia uitată sub pioneza
prinsă pe grindă

nu
n-am scris cartea cărţilor dar
seară de seară
când Dumnezeu întoarce capul
crezând că voi termina 
ultima carte 
de morală 
a lumii din mine
scriu pe timp cu sânge de înger

aşa îmi păcălesc moartea

stau pieziş şi împletesc şuviţe
din timpul rămas doar
doar îmi voi putea vindeca
muşcătura de pe suflet...

joi, 29 septembrie 2016

casa fără trepte, autor Teodor Dume

sunt mai bătrân cu câteva anotimpuri
nu ştiu precis câte au mai trecut
 sau câte mai sunt
am părul albit
şi
ochii sticlaţi
îmi place aşa cum sunt cu
umerii apropiaţi şi
gâtul reazăm
sub cer
doar pantalonii mi-au rămas mici
şi
privirea cât o rază

nu-i bai

privesc în urma anotimpurilor ce
au trăit în carnea mea şi
acum se duc...
nu pot să le mai ţin în mine
chiar dacă unul l-am pus de-o parte
pentru atunci când nimeni nu va înţelege nimic
dar cine ştie...


azi am învăţat să-mi fac o cafea
şi să îmi strig nepotul
mai am şi câteva amintiri
poate într-o altă zi îmi a fi
cu mult mai bine
rănile îmi vor curge precum sîngele absent
în târziul din noapte o
să mă ghemuiesc până adorm
şi-n tot timpul acesta cineva
îmi va construi o casă fără trepte
cu o singură fereastră care
va da
înspre apus...

despre toate aceste lucruri
am vorbit cu Dumnezeu
şi totuşi
nu mă pot desprinde de de voi

miercuri, 21 septembrie 2016

eCreator.ro, poezii de Teodor DUME

Ca un refugiu


răvăşit pe lumină devin răsărit
moment în care alerg
între două anotimpuri
căutându-mă
în istoria fiecărei clipe
e sărbătoare
o umbră aproape netedă
lumecă pe talpa lui Dumnezeu
orizontul pare o zbatere de fluture
întorc capul şi zâmbesc
anotimpului
în care mai cred
dezbrăcându-mă de moarte
în tăcere
sorb din fiecare clipă deşi
fiecare pare la fel
doar sufletul
lasă de înţeles că fiecare zi
e o punte înspre o altă
zi
fără umbre
culori şi lumină

cu siguranţă poate am uitat ceva
să sting lumina
gazul
bileţelul de pe noptieră
florile din borcan şi
fotografia din dulap

e târziu şi aerul tot mai puţin

Doamne!
uitasem să vorbesc despre tine şi despre
călătoriile dintre cele două anotimpuri


Traiectorii

în mine mai port câteva urme şi
deseori mă cert cu Dumnezeu
pentru toate răutăţile lumii
nu pentru că ar fi vinovat
duelul acesta se duce
de peste două mii de ani
supremaţia vorbelor schimbă traiectorii
ochiul bolnav al nopţii clipeşte des
pentru nevoia de a fi ceea ce sunt
mă pedepsesc marile întrebări
la care
nici Dumnezeu nu a răspuns

trupul meu reîntors în ceea ce am fost
caută răspunsuri...

 
Urme de fluturi


dincolo de orice tăcere
e-ntuneric şi niciun cer
umbrele adorm într-un fel anume
ca şi când
nu ar fi existat atingeri

aciuit în primul anotimp
după naştere
îmi desfac singurătăţile în şuviţe lungi

pe palmele mele goale au mai rămas
doar urme de fluturi


Colecţionarul de răni


poate că teama pe care o invoc
nici nu există
nici oamenii întorşi de la muncă
cu haina purtată pe umeri ca un semn
de ultimă suflare a trudei
nu există
decât
o moarte prin care văd înăuntru

nu ştiu dacă e bine sau rău
toate acestea îmi inflamează iubirea
şi tot ce-am avut...
până la urmă aş putea spune că
nu există nicio amintire
cu un copil în pantalon scurt
ci doar un bătrân colecţionar de răni
pe care şi Dumnezeu l-a uitat

nu mai ştiu niciun cuvânt care începe cu mine
ştiu însă un loc pe unde nu mai trece nimeni
singurătatea cotrobăie prin umbră şi
muşcă
puţin câte puţin
îmi fac loc în propria-mi rană şi aştept...

 
Complicele umbrei


când îţi vine timpul
calci pe întuneric ca pe o iarbă
cosită prea devreme
primăvara
o altă realitate respiră din tine
e ca şi cum ai traversa strada
simţind umbrele altui anotimp
nu te clatini dar brusc
îţi aminteşti de tine


în acest răgaz dintre noapte şi zi
eşti doar tu şi
o umbră care
te desparte de lucruri


cineva intră prin efracţie
nu-i nimic
zici
e doar complicele umbrei
pe care o aştept...


Mă strigă, teo

lumea mă strigă teo
domn ajung din când în când
e ca şi
cum aş trăi
între două paranteze
dar niciuna la fel

azi nu mai contează nimic
singurătatea mi-se mulează pe trup
ca iedera de horn
există un singur sens şi
o singură zbatere
ce se sparge de zi

nimic mai mult

înspre seară Dumnezeu negociează cu moartea
şi mă strigă teo


Teama de întuneric

 
ziua de azi e un fel de plictis
ocaziţional casc de parcă
sunt pedepsit pentru toate răutăţile lumii
uneori oscilez între cer şi pământ
caut locul în care o să
locuiesc pentru o vreme
potrivindu-mi respiraţia după
zborul de pasăre
o să o iau de la început
şi pentru că mi-e teamă de întuneric
cineva o să-mi fie complice
alteori stau să desenez cu privirea pe cer
un Dumnezeu răutăcios şi fără barbă
cu mâinile lui însângerate
agită norii
un înger crapă cerul în două
mă priveşte lacom şi plescăie din buze

pe lângă mine trece o umbră

ştiu

când vine vremea peştii
se lasă la fund
păsările coboară pe vârfuri de copaci
câinii scheaună bezmetic
Dumnezeu fără motiv
se plimbă de colo-colo şi
nici că-i pasă de scâncetul
noului născut

un petec de cer negru cade peste zare
mă aplec
îmi fac semnul crucii şi aştept...
GTop.ro - cel mai complex monitor de statistici 

Teodor Dume, în revista e Creator.ro, cu textul De ce tată?

http://www.ecreator.ro/proza/3688-de-ce-tata.html

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu ştiu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile înceţoşate, îmi mângâia creştetul, apoi, "plonja" în ochii mei mari de copil şi mă încuraja;" Fiule, eu nu o să plec de lângă voi niciodată. Spune asta şi fraţilor tăi".
Cred că a fost singura dată când l-am văzut lăcrimând. Sărea dintr-o stare într-alta. Uneori, cu degetele sale lungi şi noduroase, îşi freca tâmplele şi înjura printre dinţi;"Futu-i terentişu mă-sii de viaţă..." Apoi tăcea. Tăcerea lui stranieîmi împiedica vorbele. Liniştea dar şi frica îmi grăbeau respiraţia. Dincolo de fereastră era un spaţiu în care îmi aşezam gândurile şi plângeam. Nu voiam să-l supăr pe tata. Probabil el se lupta cu tăcerile sale dar şi cu viaţa. Avea o pensie de 6oo lei şi şapte guri de hrănit.
Alteori îşi hrănea sufletul cu privirile noastre. Şi era fericit. Ba din când în când îşi creiona un plan de lucru pentru primăvara pe care o aştepta ca pe Dumnezeu în zilele de duminica. Seară de seară se întorcea înspre oglinda ciobită de timp, dar în acea seară, obosit de parcă ar fi venit de departe, aşezat pe căpătâiul patului, murmura; " Înainte de Florii o să curăţ fântâna, o să refac gardul din spatele casei, o să schimb balamaua de la poartă, o să..."
Îşi ţinea respiraţia ca într-o rugă îndreptată înspre Dumnezeu. Ne privi pe toţi cei cinci copii aşezaţi după mărime şi ani pe laviţa din faţa sobei, apoi continuă;" O să schimb şi scândura de la pat, dacă...mă va ajuta bunul Dumnezeu".
Patul era unul din scândură cu saltea de pânză umplută cu paie şi-l moştenea de la bunicii din partea mamei.Pe ceilalţi nu i-am cunoscut.
Tata nu prea era un bun creştin, dar în momentul acela parcă interiorul său striga după ajutor. Privirea lui plecată undeva departe developa imagini cadru cu cadru. Părea interesat de ceva anume.Pândea dincolo fereastra cum parcă din moment în moment s-ar ivi cineva din ceaţa abia lăsată.
"Vedeţi, voi?", spuse tremurând. Omul trăieşte între două respiraţii: cea a venirii pe lume şi cea a plecării din lume...Dar ţineţi minte un singur lucru: Pe Dumnezeu să nu-l refuzaţi niciodată. Poate că El are nevoie de mine, acum..."
În sobă ardea focul cu flacără şi din când în când vâjâia printre lemnele umede cum au stat sub streaşina casei. Se făcuse linişte, o linişte fără margini ne ţintuii privirea pe chipul bărbatului de lângă geam care se afunda tot mai mult în necunoscut. În ciuda frigului din casă, deşi din oala de lut de pe sobă ieşeau anemic câţiva aburi, simţeam cu prin vene îmi curgea toată căldura din lume.Şi parcă mă temeam de linişte. Poate din cauza fricii sau poate a remuşcărilor. Eram doar un adolescent naiv şi nici nu ştiu dacă scuzele mele ar fi contat în acel moment. Păream victima neputincioasă dintr-un experiment torţionar. Pielea buzelor începea să mi se usuce alarmant de repede. M-am aşezat mult mai aproape de uşa sobei interdeschise şi am privit flăcările cum se luptau cu umezeala din lemne. Mi-am frecat mâinile apoi l-am privit pe tata. Stătea cu ochii undeva pe zare şi pufăia îndelung. După câteva minute bune s-a întors spre noi, ne-a porivit printre lacrimi, apoi a plecat...
A trecut timpul. Gura fântânii e astupată cu o pânză de păiajeni şi multe frunze căzute din nucul de la uliţă, uşa de la poarta de jos a căzut din balama, patul din camera mare e tot acolo...
Gândurile mele se tem să întrebe; de ce, tată?
Uneori derulez secvenţă cu secvenţă timpul în care eram copil. Ţin pumnii încleştaţi şi strig; De ce, tată?...