BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME


(cel ce ocoleşte suferinţa moare încet

pentru că nimeni şi nimic nu poate

înlocui atingerea < teodor dume>)

sâmbătă, 13 august 2016

poate ultimul dar, autor Teodor Dume,

ştiu că
nu voi mai fi niciodată
ceea ce am fost dar
azi
sunt mult mai aproape de mine
şi-mi permit să vorbesc cu Dumnezeu
o să-l rog să-mi împrumute
clipele dintre două respiraţii
doar atât
cât să-l strig pe tata
să o mângâi pe mama şi
să-mi sărut copilul
nepotului să-i pot lăsa
urmele paşilor şi ceasul îmbătrânit
de sub grindă...

doar atât...

întind mâna înspre tine
Doamne
dă-mi ceea ce aşteaptă sufletul meu
la urma urmei lasă-mă să fiu
pâinea ce hrăneşte trupurile celor mulţi

şi asta pentru o altă zi

duminică, 24 iulie 2016

Teodor Dume; De ce, tată? (proză)

 Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu ştiu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile înceţoşate, îmi mângâia creştetul, apoi, "plonja" în ochii mei mari de copil şi mă încuraja;" Fiule, eu nu o să plec de lângă voi niciodată. Spune asta şi fraţilor tăi".
       Cred că a fost singura dată când l-am văzut lăcrimând. Sărea dintr-o stare într-alta. Uneori, cu degetele sale lungi şi noduroase, îşi freca tâmplele şi înjura printre dinţi;"Futu-i terentişu mă-sii de viaţă..." Apoi tăcea. Tăcerea lui stranieîmi împiedica vorbele. Liniştea dar şi frica îmi grăbeau respiraţia. Dincolo de fereastră era un spaţiu în care îmi aşezam gândurile şi plângeam. Nu voiam să-l supăr pe tata. Probabil el se lupta cu tăcerile sale dar şi cu viaţa. Avea o pensie de 6oo lei şi şapte guri de hrănit. Alteori îşi hrănea sufletul cu privirile noastre. Şi era fericit. Ba din când în când îşi creiona un plan de lucru pentru primăvara pe care o aştepta ca pe Dumnezeu în zilele de duminica. Seară de seară se întorcea înspre oglinda ciobită de timp, dar în acea seară, obosit de parcă ar fi venit de departe, aşezat pe căpătâiul patului, murmura; " Înainte de Florii o să curăţ fântâna, o să refac gardul din spatele casei, o să schimb balamaua de la poartă, o să..."
Îşi ţinea respiraţia ca într-o rugă îndreptată înspre Dumnezeu. Ne privi pe toţi cei cinci copii aşezaţi după mărime şi ani pe laviţa din faţa sobei, apoi continuă;" O să schimb şi scândura de la pat, dacă...mă va ajuta bunul Dumnezeu".
Patul era unul din scândură cu saltea de pânză umplută cu paie şi-l moştenea de la bunicii din partea mamei.Pe ceilalţi nu i-am cunoscut.
Tata nu prea era un bun creştin, dar în momentul acela parcă interiorul său striga după ajutor. Privirea lui plecată undeva departe developa imagini cadru cu cadru. Părea interesat de ceva anume.Pândea dincolo fereastra cum parcă din moment în moment s-ar ivi cineva din ceaţa abia lăsată.
"Vedeţi, voi?", spuse tremurând. Omul trăieşte  între două respiraţii: cea a venirii pe lume şi cea a plecării din lume...Dar ţineţi minte un singur lucru: Pe Dumnezeu să nu-l refuzaţi niciodată. Poate că El are nevoie de mine, acum..."
În sobă ardea focul cu  flacără şi din când în când vâjâia printre lemnele umede cum au stat sub streaşina casei. Se făcuse linişte, o linişte fără margini ne ţintuii privirea pe chipul bărbatului de lângă geam care se afunda tot mai mult în necunoscut. În ciuda frigului din casă, deşi din oala de lut de pe sobă ieşeau anemic câţiva  aburi, simţeam cu prin vene îmi curgea toată căldura din lume.Şi parcă mă temeam de linişte. Poate din cauza fricii sau poate a remuşcărilor. Eram doar un adolescent naiv şi nici nu ştiu dacă scuzele mele ar fi contat în acel moment. Păream victima neputincioasă dintr-un experiment torţionar. Pielea buzelor începea să mi se usuce alarmant de repede. M-am aşezat mult mai aproape de uşa sobei interdeschise şi am privit flăcările cum se luptau cu umezeala din lemne. Mi-am frecat mâinile apoi l-am privit pe tata. Stătea cu ochii undeva pe zare şi pufăia îndelung. După câteva minute bune s-a întors spre noi, ne-a porivit printre lacrimi, apoi a plecat...
       A trecut timpul. Gura fântânii e astupată cu o pânză de păiajeni şi multe frunze căzute din nucul de la uliţă, uşa de la poarta de jos a căzut din balama, patul din camera mare e tot acolo...
Gândurile mele se tem să întrebe; de ce, tată?
Uneori derulez secvenţă cu secvenţă timpul în care eram copil. Ţin pumnii încleştaţi şi strig; De ce, tată?...

miercuri, 20 iulie 2016

Teodor Dume< Antologia aforismului rom\nesc contemporan < Editura Digital Unicorn>

O carte: Antologia aforismului românesc contemporan
presa [ Carte ]
carte 


- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 
de  [Dumov ]
2016-07-20  |     | 





La editura Digital Unicorn, colecţia ideilor, sub egida Asociaţiei Culturale Citatepedia, coordonator Lucian Velea, a apărut, în această lună (iulie,2016), Antologia aforismului românesc contemporan.
Tehnoredactare; Lucian Velea
Ilustraţia copertei; Cienpiesnf
ISBN 978-606-94193-0-4

Autori:
Valeriu Butulescu
Vasile Ghica
Victor Martin
Teodor Dume
Teodor Burnar
George Geafir
Boris Marian Mehr
Nicolae Petrescu-Redi
George Budoi
Dan Surducan
Costel Zăgan
Viorel Vintilă
Lucian Velea
Ionuţ Caragea
Iosif M. Cristian
Gabriel Petru Băeţan
Paula Adriana Cozian
Gheorghe Gurău
I.m.Popa
Constantin Enescu
Dan Costinaş
Gheorghe Mihail
Silvia Velea
Any Drăgoianu
Dumitru Matei
Gheorghe A. Stroia
Mihai Enachi

Ionuţ Caragea este cel căruia i se datorează ideea antologiei de faţă

"De fapt, nu este vorba despre citate, ci despre idei. Conştient sau nu, vrem să răspândim ideile care ne plac. Citatele sunt doar vehicule pentru asta"
(Lucian Velea,
preşedinte Asociaţia Culturală Citatepedia)

* Nu va zbura mai repede ca vântul cel dus de vânt (Valeriu Butulescu)

* Muzica poate să facă dintr-un suflet răvăşit o Catedrală
(Vasile Ghica)

* Timpului nu-i tremură niciodsată mâinile.Îşi plimbă încet bisturiul pe feţele noastre ca un criminal în serie îndrăgostit de arta sa.
(Ionuţ Caragea)

* Cu toţii trăim din scris; cum ne e scris, aşa trăim ( Victor Martin)

* Cel care ocoleşte suferinţa moare încet pentru că nimeni şi nimic nu poate înlocui atingerea
(Teodor Dume)

* Sunt plecat să bat câmpii. Revin imediat.
(Lucian Velea)

* Visătorii sunt singurii învingători adevăraţi.
(Boris Marian Mehr)

etc.

vineri, 15 iulie 2016

frumuseţe lichidă, autor Teodor Dume



mă trezesc cu acelaşi gând
pe partea dinspre răsărit
doar timpul sare
din noapte în zi
şi-n spaţiul acela
doar eu
o viaţă reconstituită
din carne şi os
ca o mărturisire a frumuseţii
de mai târziu
simt căldura sângelui
cum urcă prin trup
fiecare prelingere devine
o respiraţie pentru
un alt răsărit...

joi, 14 iulie 2016

dedicaţie lui Teodor Dume,Academia de poezie, Artă şi Literatură - Teodor Dume, de Nicolae Nicoară-Horia

https://www.facebook.com/friendship/nicolaehoria.nicoara/teodordume/

https://www.facebook.com/friendship/nicolaehoria.nicoara/teodordume/

Academia de Poezie...
14 Iulie 2014
Lui Teodor Dume

Mi-ai înscris Poezia la „Academie”,
Nici nu m-ai întrebat ce vârstă are!
Întrebarea aceasta nu-mi place mie
Și nici n-aveam răspuns la întrebare!
Învățăm toată viața, cu rost, fără rost,
Între copilăria dintâi și senectute,
Unele lucruri le știm pe de rost,
Altele o să rămână necunoscute!
Printre cei mulți sunt și eu strecurat,
Mi-ai înscris Poezia la „Academie”,
Îți mulțumesc pentru gestul curat,
Până la examenul care-o să fie...

marți, 28 iunie 2016

Teama de întuneric

***concurs Marele premiu-Agonia,2015 (227,20 pcte)


ziua de azi e un fel de plictis
ocaziţional casc de parcă
sunt pedepsit pentru toate răutăţile lumii
uneori oscilez între cer şi pământ
caut locul în care o să
locuiesc pentru o vreme
potrivindu-mi respiraţia după
zborul de pasăre
o să o iau de la început
şi pentru că mi-e teamă de întuneric
cineva o să-mi fie complice
alteori stau să desenez cu privirea pe cer
un Dumnezeu răutăcios şi fără barbă
cu mâinile lui însângerate
agită norii
un înger crapă cerul în două
mă priveşte lacom şi plescăie din buze

pe lângă mine trece o umbră

ştiu

când vine vremea peştii
se lasă la fund
păsările coboară pe vârfuri de copaci
câinii scheaună bezmetic
Dumnezeu fără motiv
se plimbă de colo-colo şi
nici că-i pasă de scâncetul
noului născut

un petec de cer negru cade peste zare
mă aplec
îmi fac semnul crucii şi aştept...

sâmbătă, 25 iunie 2016

în LIRA21, Cristina Ştefan despre cartea AZIL ÎNTR-O CICATRICE, autor Teodor Dume

Teodor Dume- Azil într-o cicatrice

iunie 25, 2016 în Critică literară de Cristina Ștefan
     5/5 (1)
azil într-o cicatrice.coperta bună
Îi citesc versurile de ani și ani în Cenaclul Lira21 și nu știu dacă prin comentariile
 mele, Teodor Dume a aplicat îmbunătățiri de stil sau de abordare lirică,
 pentru că este unul dintre puținii poeți care au avut de la început un stil
 original și foarte personal de scriere, pe care, în ani, l-a rafinat, dar a rămas
neschimbat ca tematică și viziune poetică, calități conferindu-i originalitate,
autenticitate.

Spuneam la volumul  Moartea, un fluture alb că “poezia lui Teodor Dume
 nu are nevoie de o decodare, este un aide-memoire pentru repetabila stare de târziu,
 fragmentele vieţii amintite în reverii sau meditaţii au resemnarea acceptării declinului
 până unde Thanatos devine familiar, devine adevăr, ca un drum fix al poeziei-destin:
“―undeva în copilul din mine
zbura un fluture alb
lăsând o dâră
un fel de drum
pe care
oamenii plecau…

Acum citesc noul său volum Azil într-o cicatrice cu o tematică a singurătății și
 decorurile, personajele, întâmplările lirice converg spre copleșirea din singurătate,
 ca aură, karmă, sens- un arhetip determinant la Teodor Dume.
Remarcabilă în acest nou volum acuitatea acestui simț al solitudinii pe care poetul  îl transcrie solidarizantîn diverse, foarte diverse unghiuri:

“când cerul își îmbracă haina de vânt
și-n utima tăcere
să-mi facă loc
iar din singurătate
un prieten.”
( ultima tăcere)

Fraza poetică este epurată, TD scrie simplu, limpede, dematerializat, chiar și atunci
 când Eros își aprinde farurile asupra contextului, tot thanatic rămâne:
“mă împrietenesc cu moartea
și asta pentru că
umbra s-a retras din tine
ca un nor
și ai plecat și ai plecat
și ai plecat”
(pentru atunci)

Retragere permanentă în sine, de sorginte fatalistă, poezia lui TD este de o mare tristețe,
 sensul poetic este suferința,  durerea, ermetizate în sine și traversând biografic textele.
De la copilărie la tinerețe și maturitate, tablourile și nostalgiile au un tonus blocat
 în meditația singurătății și a morții, supunându-se mereu unui timp psihologic negru, mat.
 Este un timp asumat și de acceptare a sorții:
“acum mi-e inima strânsă ca un purece
salt din durere în durere
oftez
dar nu spun nimic”
( îmi cer iertare, bunico!)

“stau în mijlocul unei lumânări aprinse
și tremur
în tot acest timp
întunericul iese din mine
ca dintr-un chip”
(câteodată și Dumnezeu rămâne singur)

Teodor Dume se înscrie cu brio pe linia black a poeților români, într-o lirică specifică
 liricii noastre seculare, de la Miorița la Eminescu, Bacovia, Emil Bota, thanatosul
din “mai am un singur dor” scriind, în continuare, despre tristețea adevărului ființei,
 cea muritoare. Așa după cum spunea Vasile Petre Fati, într-o poezie similară
în meditație existențială:

“Eu sunt un om singur. Nu am ce face cu singurătatea mea./ Odată m-am gândit că
e bine să cred în moarte./”

Aș adăuga…“și în poezia ei…”

Cristina Ștefan


http://cenaclu.lira21.ro/teodor-dume-azil-intr-o-cicatrice/

sâmbătă, 18 iunie 2016

Teodor Dume în revista Luceafărul ,18 iunie 2016, despre Ionuţ Caragea, ascultându-şi gândul şi împlinindu-şi visele


Ionuţ Caragea, ascultându-şi gândul şi împlinindu-şi visele

Primit pentru publicare: 18 iunie 2016
Autor: Teodor DUME, Oradea
Publicat: 18 iunie 2016
Editor: Olivian IVANCIUC

http://www.luceafarul.net/ionut-caragea-ascultandu-si-gandul-si-implinindu-si-visele
http://www.luceafarul.net/ionut-caragea-ascultandu-si-gandul-si-implinindu-si-visele

Ionuţ Caragea, ascultându-şi gândul şi împlinindu-şi visele


Un scriitor de nivel absolut, bine plasat pe orbita literaturii române, este Ionuţ Caragea. Deşi tânăr, scriitura domniei sale concurează, atât sub raport cantitativ, cât şi calitativ, cu cea cantonată în prima linie a valorilor confirmate. Imaginarul scriitoricesc al lui Ionuţ Caragea este dominat de idee, dar şi de efect. Indiferent dacă vorbim despre proza, poezia sau aforismele sale, se constată o afectivitate tămăduitoare cu coordonate care duc înspre locuri, fapte, oameni şi Dumnezeu. Important este faptul că toate acestea converg, chiar dacă actul creativ nu a fost deloc uşor, autorul parcurgând un drum accidentat, după cum menţionează şi criticul Al. Cistelecan în prefaţa romanului „Ascultă-ţi gândul şi împlineşte-ţi visele!”; un roman cu salturi în poezie care a fost publicat în 2016 la editura  eLiteratura din Bucureşti. Autorul ne mărturiseşte în acest sens că „trag cu dinţii de-o coajă uscată de pâine / şi mă gândesc la ţăranul ce-şi ia coasa / şi taie capetele plecate / ale spicelor de grâu / fără să-i pese că şi oamenii / au capetele plecate în faţa morţii„, dar şi că „Dumnezeu tace şi-şi freacă palmele de bucurie / că încă-l iubesc, din când în când îmi face / un semn discret cu coada ochiului /”, simţind totodată că este „incompatibil cu lumea” şi gândindu-se deseori „la cei ce s-au dus / înainte de vreme / la cei ce s-au răzbunat pentru harul / cu care au fost înzestraţi / la cei care-au ajuns în azil„.
Efectele se reconstruiesc în detaliu după un desfăşurător impus de memoria autorului, ceea ce ne duce înspre o confesiune bine argumentată. Ionuţ Caragea este un martor al existenţei, un martor prezent cu promptitudine în locuri mai puţin explorate. Toate acestea pentru a reconstitui durerea, iubirea şi trecutul. De fapt inspiraţia scriiturii sale vine tocmai din aceste elemente caracteristice umanităţii. În detaliu vorbind, din suferinţă se naşte bucuria. Iată de ce Ionuţ Caragea şi-a împlinit crezul evaluându-şi „încăpăţânarea” (benefică în acest context), dar şi conceptul despre existenţă. Între Dumnezeu şi el a existat (şi există) doar un singur univers (părinţii, fraţii, soţia şi fetiţa).
Înţelegând în profunzime sensul existenţei sale, îşi subliniază convingător trăirile: „În intimitate cu Dumnezeu şi tot ce înseamnă Dumnezeu, nu am fost niciodată singur„. Şi, tot el, se întreabă: „dar cu iubirea ce facem / cu această nevoie de a ne dărui / până la ultimul strop de plăcere / până la ultima firimitură de carne (…) ce facem cu această iubire / cui să o dăruim când nimeni / nu se mai hrăneşte cu resturi„.
Privind înspre cealaltă latură (tot afectivă), sportul, poezia şi prietenii de acasă sau din exilul creator sunt pentru Ionuţ Caragea tot sensuri care îi transpun fiinţa pe aceleaşi coordonate ale sincerităţii şi încrederii. Deşi un berbec „încăpăţânat”, Ionuţ Caragea  pledează, în mod conştient, pentru evidenţierea, cu orice preţ, a detaliilor care dau sens existenţei. Viaţa sa, nuanţată într-un mod imprevizibil, este un motiv de inspiraţie care poziţionează cititorul, dar şi îl angajează, într-o manieră proprie, la identificare şi mai apoi la trăire.
„Ascultă-ţi gândul şi împlineşte-ţi visele!” ne propune, în mod direct, un scenariu real al suferinţei, dragostei şi bucuriei umane, elemente care m-au determinat să schiţez un îndemn de suflet către fiinţa din mine care încă mai oscilează între sensurile descrise de Ionuţ Caragea. Pe de-o parte, autorul vine în poeziile din volum cu câteva consideraţii socio-umane: „chiar şi peste o sută de ani / oamenii tot îşi vor pierde vremea cu nimicurile lor (…) ajung să cred că viaţa mea nici nu contează (…) nimeni nu va şti din ce apă îşi potoleşte setea (…) nici moartea nu mai impune respect a devenit o simplă măturătoare / care ascunde oasele sub preşul celui fără câine la uşă / prea scump serviciul de salubrizare al acestei lumi / datoare sie înseşi / dar şi acestea sunt tot nişte nimicuri…”. Pe de altă parte, el ne dezvăluie în fragmentul de pe copertă şi motivaţiile sale: „Rolul cel mai important în această carte îl deţine „Gândul meu”, o entitate care mi-a oferit indicii preţioase, călăuzindu-mă în momentele de rătăcire şi salvându-mă de nenumărate ori în confruntarea cu bolile, singurătatea şi moartea. Consider că cititorii pot trage învăţăminte folositoare de pe urma experienţelor mele şi se pot identifica uşor cu personajele principale, fiind vorba, la urma urmelor, de sentimente autentice şi gânduri pe care le poate avea orişicine. Cred că pentru noi toţi se poate întâmpla un miracol atunci când suntem atenţi şi receptivi la ceea ce ni se comunică la nivel subtil, atât din exterior, cât şi din interior. Nu trebuie decât să ne punem mereu întrebări, să căutăm soluţii înspre binele nostru şi al celorlalţi, iar răspunsurile nu vor întârzia să apară.
Iar criticul Al. Cistelecan, atât în prefaţă, cât şi pe copertă, descrie cartea ca fiind „o reconstrucţie biografică scrupuloasă, asistată de o memorie acută, aproape de verva detaliilor şi a preciziei, şi proiectată în convenţia unui dialog introspectiv, un fel de divan, doar că nu al sufletului cu trupul, ci al poetului cu propria conştiinţă„. Criticul mai consideră că această carte reprezintă „o confesiune de sine cu miză decisivă pe ”sinceritate”, pe acurateţea concretă a peripeţiilor şi pe interpretarea lor în orizontul unui destin„, fiind scrisă de un autor care „merge  pe drumul pozitiv şi exemplar al poeziei„, şi anume „de la suferinţă la extaz, de la angoasă la iluminare şi de la elegie la imn„.
*Revenind la bucuria pe care fiecare dintre noi o putem avea în anumite momente, mă pot felicita pentru trăirile avute la întâlnirea cu „Poetul născut pe Google”. Era o zi frumoasă de februarie 2016. În locaţia de pe malul stâng al Crişului Repede din Oradea, pe care o administram, îşi făcu apariţia, într-o eleganţă sportivă, un domn. Cu tact şi curiozitate m-a întrebat: domnul Teodor? Caragea sunt. Ionuţ Caragea! Zâmbea fermecător. Ştiam că este din zodia berbecului, la fel ca şi subsemnatul. La prima vedere am şi uitat de mine! În urma dialogului special de câteva minute, ne-am definit momentul ca fiind unic. I-am dăruit, apoi, cele două cărţi ale mele: „moartea, un fluture alb” şi „azil într-o cicatrice”, apărute în 2015 la editura Pim din Iaşi.
A doua zi, cu bucuria reîntâlnirii, am primit ultima sa carte: „Ascultă-ţi gândul şi împlineşte-ţi visele!”, iar după ce am lecturat-o mi s-a întipărit în minte un îndemn pe care fiecare dintre noi ar trebui să-l asculte şi să-l aplice în viaţa de zi cu zi: „azi nu voi da cu piciorul fericirii / nici mâine, nici poimâine / nicicând„.
Teodor Dume
Oradea, 13 februarie 2016



marți, 31 mai 2016

Revista Luceafărul:Ionuţ Caragea şi rădăcinile umbrei, autor Teodor Dume

  http://luceafarul.net/imagini/logo-luceafarul.pngRevista LUCEAFĂRUL, 2016

http://www.luceafarul.net/ionut-caragea-si-radacinile-umbrei

 

Ionuţ Caragea şi rădăcinile umbrei

Primit pentru publicare: 30 mai 2016
Autor: Teodor DUME

Ionuţ Caragea şi rădăcinile umbrei

„Adevărul aşteaptă precum o umbră
despre care evităm să vorbim. O umbră
care continuă să ne şoptească rugăciunile”
(Ionuţ Caragea)
Iubirea este partea cea mai sensibilă a sufletului. Şi spun asta pentru că iubirea lui Ionuţ Caragea faţă de cuvânt este cARAGEA,2016rizoderma rădăcinii din care iau naştere porii absorbanţi ai primăverii în care s-a născut (12 aprilie). Din adâncul acestui anotimp, aş putea spune monopodial, vin ramificaţiile stărilor de renaştere, bucurie şi optimism. Toate aceste elemente, care bucură şi colorează zâmbete, converg înspre acea zi de primăvară în care autorul dăruie mai departe frumuseţea din cuvânt prin ultima sa carte „Umbră lucidă” (Ed. Fides, 2016).
Spuneam, şi cu altă ocazie, că Ionuţ Caragea este un poet de nivel absolut, exponenţial pentru un timp cu determinare sufletească, bine conturat în adevărul existenţial menit să sfideze ordinea lucrurilor care par fireşti. Folosind mecanismele simple ale scrisului şi  pe cele complexe ale imaginarului, Ionuţ Caragea vine apăsat printre cuvinte, înnodând şi polenizând stări caracteristice poeziei autentice. Explorând cunoaşterea, se apropie de sublim prin puterea propriei conştiinţe, fără a modifica specificul percepţiei despre lume. Metafora umbrei, în volumul „Umbră lucidă”, este un epifenomen care devine fenomen principal, iar această inversare lăsă cititorului posibilitatea să descopere raza de lumină a speranţei. Poetul nu ne orbeşte cu revelaţii extatice, ci coboară în iadul din noi şi ne provoacă, printr-o ironie subtilă, să căutăm singuri ieşirea. De altfel, naşterea sa s-a produs tot în urma unei explorări abisale: „da, da, astfel s-a născut poetul / în văzul lumii indiferente / când totul era repetitiv şi numai durerile / coborau până la rădăcinile umbrei…” (Imn umbrei). Şi după ce el fecundează întunericul cu lumina sa interioară, cresc „Petale de umbre”: „sufletul meu / aşteaptă cuminte / pe fundul unui ocean de singurătate / să cadă steaua norocoasă / a inspiraţiei / în tot acest timp / asist la spectacolul / în care moartea / dăruieşte creatorului / o floare cu petale / de umbre.” Astfel, epifenomenul inversat şi asocierea gândului cu imaginea, într-un spaţiu referenţial, creează o viziune tangibilă sufletului: „poetul îşi demonstrează forţa imaginaţiei ce poate face un alai de lucruri să se ridice din neant, ca în prima zi a creaţiunii. El recurge la un tropism biblic, ţesând în jurul unor obiecte sau imagini umile parabole ale condiţiei umane.” (Maria-Ana Tupan – în prefaţa cărţii). 
Prin dedublare, poetul devine clona umbrei sale, dar şi prizonierul timpului şi al propriilor amintiri. Prin reîntoarcere la sine, el este doar „o scânteie prinsă între două umbre / umbra celui ce sunt şi umbra / celui care-am fost cândva.” (Imn umbrei). Salvarea, în acelaşi poem, este christică, evocând credinţa, dragostea şi sacrificiul: „m-am întâlnit cu Iisus / venea de departe, de foarte departe / dintr-o direcţie opusă / am făcut de îndată picnic la marginea drumului / i-am prezentat „credincioasa” mea umbră / el mi-a prezentat nevăzuţii săi îngeri / apoi şi-a scos desaga cu prescură / iar eu mi-am scos inima din piept / şi o priveam în palmele sale / cum bate, cum bate…
Epifenomenul inversat, dedublarea, ironia subtilă, salvarea prin întâlniri providenţiale, sunt stări deloc ocazionale, susţinând toate elementele specifice unei creaţii lucide şi moderne care nu se racordează la vreun curent literar, dar care îşi are rădăcinile în eposul infinit al tuturor poeţilor care au pus fiecare câte o cărămidă la temelia paradisului. Tocmai de aceea, la orizontul scriptural al atipicului, apar şi elemente specifice poeticii generalizate. Dar ele converg, ca stări, înspre o identitate proprie, într-un spaţiu al refuzului pentru lectură: „Am scris poeme pline de iubire / pentru oamenii plictisiţi / chiar dacă a trebuit să-mi fac din inimă / un sicriu de flori / mi s-a scurs viaţa în cuvinte / pentru oamenii plictisiţi / chiar dacă mă topeam precum ceara…” (Pentru oamenii plictisiţi).
„Umbră lucidă” este cel mai viabil argument al cunoaşterii propriei identităţi. Cartea aceasta, nu ştiu dacă este o verigă din lanţul celor peste 30 apărute sub semnătura lui Ionuţ Caragea, dar ştiu că este o convenţie a autorului cu sinele. Cine deschide coperţile, deschide o uşă înspre singurul nostru martor în viaţă, umbra: „dar tu ca nimeni alta / stai întinsă / la picioarele mele / nu eşti nici pământ / nici aer (…) când te apropii de sufletul meu / spun apă şi lacrimile / consfinţesc tristeţea omului singur…” (Lumina ochilor stinşi în eter). 
Multitudinea de sensuri ale metaforelor baroce pe care le foloseşte autorul ne oferă libertatea alegerii unei continuări pe propriile noastre linii ideatice. Aceste linii sunt rădăcinile aeriene care se împământează, căutând pânzele freatice ale inspiraţiei. Şi, aşa cum menţionează şi prefaţatorul cărţii, „imaginarul umbrei nu este totuşi, la Ionuţ Caragea, un simptom al nihilismului, ci, dimpotrivă, o poetică în sensul în care Immanuel Kant (Critica puterii de judecată) asocia lucrului în sine, ca matrice  infinită de posibilităţi, doar arta.
Chiar dacă, în opinia Mariei-Ana Tupan, „concentrarea fiecărui poem pe o temă şi folosirea unui limbaj remarcabil de unitar, dar şi economic, prin înlăturarea oricărui cuvânt redundant fac aceste poeme greu, dacă nu imposibil de parafrazat…”, iar  „criticul se vede silit să renunţe la încercarea de a lua un text în stăpânire, deoarece, asemeni unei parabole biblice, poemul nu poate fi disecat, anatomizat, sensul său degajându-se din întreg…, Ionuţ Caragea ne dezvăluie bogăţia stărilor prin realitatea lor care se autodeclanşează într-un Univers imaginar. Astfel, imaginarul devine cel mai frumos spaţiu real din universul fiinţei trecătoare, o fiinţă care călătoreşte „clandestin” în visurile cu destinaţia dincolo de vămile cerului, prin „ridicarea la pătrat (Eu simt şi presimt Dumnezeirea). Aceasta este metafora transcendenţei care îi oferă lui Ionuţ Caragea, într-o poezie de anticipaţie şi relativitate ciclică a timpului (mai întâi simte Dumnezeirea prin inspiraţie, apoi o presimte odată cu estomparea inspiraţiei sau prin întoarcerea la timpul dinaintea inspiraţiei, conform modelului ciclic al relativităţii einsteiniene), motivaţia de care avea nevoie pentru a merge mai departe pe drumul pe care şi l-a ales.
Teodor Dume,
8 mai 2016, Oradea




Lasă un comentariu





Drept de autor © 2009-2016 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania
Statistici T5