BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME

Oare de ce se moare
fără ca timpul să-ți îngăduie
să te cunoști pe tine însuți?
(teodor dume)

26/08/2021

Silvia Bodea Sălăjan:Un fel de neliniște

Teodor Dume, 

Pete de sânge pe umbra trupului   

 Teodor Dume scrie, sau poate ”desenează” prin cuvânt ”Urme de sânge pe umbra trupului”, un titlu cu puternică încărcătură metaforică, un titlu ce-și dezvăluie sensurile în poemele ce alcătuiesc acest volum.

            Cunoscându-l pe Teodor Dume, chiar dacă doar din poemele lui, am avut privilegiul să cunosc un poet de o sensibilitate notabilă, care scrie”poveștile cu oamenii” despre care însă spune că sunt ”cele mai nereușite” și aduce argumente în acest sens, dar argumentele nu fac decât să incite la lectură, ca cititorul, ” cu care stă de vorbă... și i se destăinuie ca unui prieten”să descopere dincolo de cuvânt o dragoste necondiționată față de semeni deoarece:” suntem la fel/ne asemănăm în toate/ suntem ca soarele care/ fără cer/ n-ar mai avea unde să apună...”( Mesagerul inimii).                  

            Temele abordate în acest volum sunt existențiale: viața, moartea, raportul eului cu divinitatea, timpul etc.    

            Lirismul este subiectiv în majoritatea poemeleor, ceea ce face din acest volum o lungă și intimă confesiune, uneori dureroasă, alteori străbătută de fiorul împăcării cu soarta, dar de cele mai multe ori poemele devin meditații, îndemnuri către sine, într-un cuvânt- solilocvii spirituale. Evocarea părinților, în special a tatălui ” ajuns la capăt de linie”,a mamei, a bunicilor,  transformă cuvântul:”  în toamne” ceea ce realizează o apropiere, poate până la identificare, între poet și cei pentru care :” din ochiul cerului picură lacrimi!” 

           Cuvântul, pentru care poetul manifestă o adevărată venerație, dă posibilitatea eliberării, devine catharsis deoarece:” motivul cuvântului meu este disperarea”. Ideile sunt dense în fiecare poem, sunt experiențe de intensitate unică:” undeva în copilul din mine/zbura un future alb/lăsând o dâră/ un fel de drum/ pe care/oamenii plecau”(Moartea , un future alb). Există aici o sugestie a faptului că moartea este parte din viață, că încă de la naștere o purtăm în noi- un itinerar fără vacanță, fără opreliște, înafara celei finale:” atât de mult m-am împrietenit/ cu moartea/ încât/i-am permis/să respire din mine!” Este oare aici un semn de împăcare? Este oare o acceptare a unui dat față de care, oricum nu avem opțiuni? Cred că versurile impun o necesitate a nepătimirii inutile, devreme ce ” așa ne-a fost dat!” Cred că puntea de salvare este apropierea de Dumnezeu, credința că acolo, la capăt, însuși Părintele Universului ne așteaptă împărtășindu-ne temerile:” Stau față în față cu Dumnezeu/îl întreb despre moartea mea/își întoarce capul/ lăcrimează și tace/ îmi dau seama că l-am tulburat…” Iată că divinității i se atribuie trăsături umane, poate tocmai pentru că omul este făcut după chipul și asemănarea Lui.  Poemele domnului Teodor Dume sunt experiențe de intensitate uimitoare în plan spiritual. Tristețea devine durere organică. Singurătatea este o lumânare ce se arde pe sine, este undeva, dincolo de cuvânt, și generează o evadare permanentă din propriul trup, pentru că ” este mult mai rea/ și mai lacomă decât moartea/ pe care/ am avut-o amantă!”(Vise, mereu aceleași)

          ”Urme de sânge pe umbra trupului” este o carte de creație și inspirație spontană, aș spune, deoarece fiecare poem pare o erupție vulcanică a unor trăiri autentice prin care poetul comunică atât cu sinele, cu lumea înconjurătoate, cât și cu transcendentul. 

                                                      Silvia Bodea Sălăjan                            

21/08/2021

Teodor Dume, carte: Temnița de sub rană

 Teodor Dume,

Carte: Temniţa de sub rană,

Editura PIM,/Iași România

Coperta: Mioara Băluță 

Prefața: Adamescu Cezarina 

***

POEMELE BINECUVÂNTATEI LUMINI


Teodor Dume, Temnița de sub rană, Editura PIM, Iași, 2017

Intitulat metaforic, „Temnița de sub rană”, noul volum de versuri al poetului Teodor Dume, poartă în el stigmatul durerii ascunse. De altfel, și volumele precedente, poartă în titlu însemnul – de neconfundat – al aceleiași dureri: „Colecționarul de răni”, Editura PIM, 2017; „Durerea din spatele cărnii”, Editura PIM , 2017; „Azil într-o cicatrice”; Editura PIM, 2015; „Moartea, un fluture alb”; Editura PIM, 2015.

Chiar din poezia inaugurală, Teodor Dume își mărturisește natura suferinței sale: la maladie d’amoure, o boală de care nu se moare, îndeobște, dar nici nu te lasă să trăiești în pace. Pentru că iubirea e insidioasă, „doare tăcut”, „e ca un fum de țigară/ intră în haină și sub piele/ vrei să iubești / îți ții respirația / și atingi / foamea începe să urle / îți sfâșii sentimentele și bei / bei / te îmbeți de iubire // și nimic...// te-nchizi în propria-ți rană / și taci...” (Temnița de sub rană).

Solidar cu singurătatea, poetul s-a obișnuit cu ea, sunt de nedespărțit, o poartă pretutindeni, o îmbracă în fiecare dimineață și ea îi învăluie umbra și merg la plimbare, sub privirile complice ale cuiva de sus care decupează „un petec de cer”(Haina de schimb). Nu e ceva neobișnuit ca poetul să-și poarte cu el singurătatea.

Teodor Dume este un poet modern, preocupat de propriile viziuni stranii: el observă cum: „lucrurile trec prin mine / ca apa dintr-un val pornit / să invadeze malul” – și își încheie poemele cu unul sau două versuri concluzive care, de cele mai multe ori constituie și cheia întregului discurs liric: „alături un câmp deschis / așteaptă înțelepciuea” (Imitație). Autorul a renunțat în poemele sale la majuscule, la semne de punctuație, la folosirea excesivă a metaforelor și epitetizării, versurile sunt caracterizate de o economie a mijloacelor de expresie, dar urmează firul ideilor. În unele din poezii, există chiar viziuni apocaliptice: „cresc umbre șopârle și pești piranha / carnea supurează / îngerii plâng / peste cruci / cerul rupt în bucăți / văduvit de lumină și zbor / miroase a hoit / durerea înghite totul / până și imaginea în care / am trăit” (Apocalipsa ca un vin spumant). Și concluzia dezlegătoare de sensuri: „lăcomia e ca un vin spumant / spală setea și schimbă traiectorii”.

Deși într-un titlu spune: Eu, doar un nume...” – poetul e conștient de puterea fascinatorie a acestui nume care e în stare, nici mai mult, nici mai puțin, decât să desăvârșească infinitul. Și cine se poate lăuda că poate să facă acest lucru? „între o pată de soare și / una de umbră / desăvârșesc infinitul / mă tem însă că-ntr-o zi / Dumnezeu va uita de mine...// doar soarele cuibărit în clopotnița din sat / își va aminti cine am fost”.

Splendidă probă de smerenie și măreție!

În poezia „Nebunul, un trecător anonim” – poetul induce ideea că trecătorii anonimi sunt virtual nebuni și că umblă pe stradă, fără să se deosebească de ceilalți, sub privirile, la fel de anonime și indiferente ale celorlalți inconștienți.

Poezia lui Teodor Dume are substanță, miez, esență și doar, în câteva cuvinte, redă o lume care învie sub ochii noștri. Dar mai ales, ne face părtași și ne introduce în această lume stranie (sau normală?) pentru ochii noștri care văd straniu, ori privesc fără să vadă, dacă nu e cineva să ne atragă atenția.

Poetul ne arată „Cealaltă față a lui Dumnezeu” – viziune probată pe propria piele: „lumina vibra ca o durere / din mine țâșneau firimituri de umbre / creșteau tot mai mult / ca în poveste / doar crucea crestată în palmă / îmi mai justifică existența / de atunci mă urc în clopotniță / de trei ori pe zi / și îl strig pe Dumnezeu”. Aceeași clopotniță unde s-a cuibărit soarele într-o altă poezie.

Poemele sunt, tablouri în mișcare, frânturi de vitraliu dintr-o viață spirituală intensă, implicită, în care autorul are parte de haruri speciale, mai cu seamă de harul de a vedea și auzi, ceea ce alții nu văd și nu aud. De pildă, nașterea unei noi zile, e văzută de poet, cu totul aparte: „se face noapte și zi toate deodată / în anotimpul în care / locuiește Dumnezeu / liniște / lumina picură peste roua pitită / în urma nopții / și cum parcă nu-i de ajuns / măreția lunii subțiază orizontul / până când / în creștetul ierbii / se pitește soarele transformat / în zbor de păsări // și uite așa se mai naște o zi” (Și uite așa...)

Într-un alt poem, autorul subliniază ideea că, oricât de multe întâmplări și lucruri am înghesui în noi, tot atâtea goluri vom avea în suflet. Un paradox. De altfel, poetul este conștient de darul de a percepe altfel existența și tot ce se petrece în jur: „aud dimineața un cor de păsări / cu aripile frânte / sau poate / noaptea sângerează pe / pervazul ferestrei lăsată / întredeschisă în așteptarea umbrelor // cine altul decât mine aude / durerea cum trece / prin lumină ca / un fulger / rostogolindu-se sub zid / în căutarea a ceea ce am fost // tăcut ca o umbră / nelocuită de nimeni / mă afund în mine și aștept // cine altul...” (Cine altul...)

Aplecat către mișcările și vocile sinelui și ecoul acestora, poetul simte schimbări și nașteri de stări necunoscute, care sperie și zdruncină liniștea, astfel încât, el spune: „aș vrea să redevin ceea ce am fost” (Să nu mă întrebi de unde vin). Cel mai mult îl neliniștește pe om faptul că nu știe totul despre sine. Sunt lucruri care ne depășesc suportabilitatea. Poezia „Templu” – dezvăluie această atavică spaimă: „corpul meu e un templu în care intru / dimineața la amiază și seara / pentru dezvelirea sufletului / această golire e un ritual și / îl practic în spațiul în care / doar iubirea coboară / o dată cu lacrima lui Dumnezeu”

În această ipostază, poetul se lasă în mâinile lui Dumnezeu, cu încredere: „nici nu-mi pasă de celelalte lucruri / atâta timp cât primesc binecuvântarea / fie și pentru câteva clipe / încetez să mai fiu ce am fost / durerea se transformă în liniște / îmi împreunez palmele / să pot vorbi cu Dumnezeu apoi / mă plimb prin universul din mine / pentru că / fiecare bătaie de inimă e o poartă/ prin care trece viața spre o altă viață // în momentul de față / sunt o secvență sau orice altă mișcare / prin care trec dintr-un anotimp într-altul / spre un loc unde oamenii pleacă mereu” (Templu).

Experiențe covârșitoare care dau naștere la creații aidoma. Orice cuvânt e important și devine emblematic.

Cartea aceasta e un bilanț provizoriu pe care poetul îl face din când în când, ca să știe cum stă. Uneori se instituie o stare de urgență, pe care, depășind-o, el o ia de la capăt, cu fărâmele amintirii șiroindu-i pe trup, care, totuși, l-au spălat și curățat de gânduri negre. Dar și, ajutându-l să se desprindă fără grimase de cel care a fost, trecând insidios în cel care a rămas, ca-n entropia luminii, dintr-o stare în cealaltă, rămânând aceeași esență.

Viziuni fabuloase, unele aproape șocante: „cerul crapă de lacrimi”; „cerul văduvit de zboruri / zădărnicește lumina”; ș.a.

Oricât s-ar afla poetul de preocupat de propriile stări, nu poate să nu privească în jur, la ce se întâmplă, în calitate de locuitor al cetății. Un fel de absurd cotidian care-ți macină existența și te împiedică să vezi și lucrurile plăcute de lângă tine: „la ora de știri se anunță calamități / îngheț la minus 18 grade / un om dispare sub gheața de pe Criș / patru morți pe DN 1/ un miting de protest neautorizat / invadează palatul Cotroceni / președintele se chircește / printre manifestanți și / strigă la opoziție / dezghețul neputinței / urnește ura / durerea / se deșiră ca un ghem / 44 de răniți într-un incendiu din București / îl caută pe Dumnezeu // cerul crapă de lacrimi // războiul neputinței continuă / ura înaintează ca un pârjol / frica se aciuiește în tranșeele / mult prea strâmte ale indiferenței // Dumnezeu se uită pieziș / oamenii nu mai sunt ceia ce au fost // ce timpuri, Doamne! / în mine ochiul tău caută înțelepciunea” (o zi din România).

Ca și Solomon în Sfintele Scripturi, Teodor Dume nu râvnește la bogății nenumărate, ci doar la un strop de înțelepciune, care-l poate face fericit. Înțelepciunea este adevărata bogăție. Ca și imaginea celui care a fost și pe care o caută necontenit în cel care este. Dar și, în mod paradoxal, dorința de a-și căuta o altă identitate: „îmi trec chipul prin piatra / spălată de val / și mâine / o să-mi iau o altă identitate” (De împrumut).

Raportarea permanentă la Dumnezeu este o dimensiune covârșitoare a poetului Teodor Dume, aproape în fiecare poezie, apare Dumnezeu într-un chip sau altul, de cele mai multe ori, comunicarea colocvială este vie, dinamică, alteori, ruga copilului se înalță către Tatăl său: „e târziu, Doamne! / ține-mă pe genunchi în seara asta!” (Ca între Tată și Fiu).

Un alt personaj care apare frecvent în lirica lui Teodor Dume este moartea pe care poetul învață s-o îmblânzească și adeseori îi place s-o păcălească: „ceea ce nu știe moartea despre mine / e partea pe care dorm / nu întotdeauna aceeași / de altfel a devenit o plăcere/ să păcălesc moartea” (Partea din care lipsesc).

Clopotul e, de asemenea un element de construcție lirică, apărând frecvent, fie sub forma dangătului, fie a clopotului în sine.

Poetul spune la un moment dat: „dacă aș putea să uit / m-aș reîntoarce în mine / ca dintr-o așteptare // și toate lucrurile ar deveni utile...” (Culoarea fluturelui, toamna...)

Neputința de a uita este apanajul poetului: lucruri, chipuri, senzații, stări. Impregnate în memorie, ele devin imagini poetice. Lumina și întunericul, au de asemeni, un rol covârșitor, depinde doar de ce parte se agață omul; de frânghia de întuneric sau de sârma de lumină: „e noapte între ani / un păianjen se cațără / pe întunericul din mine / strâng între palme lacrimi / și ultimul sărut / apoi / îl strig pe Dumnezeu // dincolo și dincoace de mine / respiră o altă lume” (Dincolo de sfârșitul adâncului). Dar lumina e văzută de poet astfel: „dinspre răsărit se eliberează lumina / ca o jertfă...” (Starea de independență).

Despre sine, și lumea construită de el în vers, autorul spune: „nu știu dacă sunt fericit sau trist // locuiesc printre anotimpuri și / uneori desdenez inimi / pe chipurile de icoane / (...) // în jurul meu un gol / și multă tristețe // poate că doar eu voi locui / în lumea aceasta / în care / nu va mai fi niciun mâine...” (Deasupra tuturor lucrurilor există un timp, parte din mine).

Despre universul creat de poet pentru sine, în care colindă cunoscuți și necunoscuți, Teodor Dume scrie: „am o stare care nu-mi aparține / mă strâng ușor în universul din mine / și-mi imaginez o lume în care / oamenii să se plimbe / prin mine / să-i mângâi să-i simt / și-n cele din urmă / să le îmbrac tristețea cu iubire // în adâncul meu e frig / noaptea abundă de umbre / pe asfalt multe inscripții / e un fel de atentat la liniște / nu mi-e frică / fac schimb de priviri și / merg mai departe // spațiul dintre noi e un fel de oftat // într-o zi cineva o să umple / golul acesta și o să mă bucur/ pentru că oamenii / intră în amintirea celorlalți / lăsând o poveste...” (Un fel de atentat).

Ploaia, frigul, înghețul, sunt și ele complice cu stările omului: „am ochii unui condamnat // mă târăsc prin culoare / și nu pot / să repir prea mult / dincolo de liniile trasate / sub lut / se topesc durerile / în alte anotimpuri / nimic nu pare să fie ce a fost / doar un dangăt de clopot / împlinește ruga // cineva se plimbă prin mine / și tace // ...e doar septembrie” (Septembrie).

Toate acestea induc o stare de singurătate: „sunt mult mai mult decât / o moarte / în pântecul tău / singurătatea inventează oameni / și multe alte lucruri despre care / nu o să afli niciodată...// și asta se întâmplă de două ori // (când lumina intră în scorbura nopții și / invers)” (Viața, între două răsărituri).

Cel puțin curioasă este reflectarea eului în ochii poetului: „de la o vreme mă privesc / ca pe un lucru uitat în podul casei / (nici nu știam că există / și că-l moștenesc de la tata) / țin ochii larg deschiși cât să / încapă Dumnezeu / discreția / sentimentele și iubirea / a tot ce am cunoscut îndeajuns // astă seară am impresia / că cineva se uită la mine / ca la icoana agățată pe întunericul / de sub grinda unde bunica / își ascundea tristețile / implorându-l pe Dumnezeu să o ierte / de tot ce a făcut și nu a făcut // miroase a busuioc uscat / e multă liniște în oftatul nopții / căldura îmi despică amintirile / una câte una / mă privesc apoi / cobor într-un timp fără atingeri // îmi place să cred că Dumnezeu / îmi îngăduie lucrul acesta / pentru ca și mâine să-mi pot aminti / de cei plecați...// știu că mă vor întreba de ce / nu o fac mai des / cel puțin la capătul săptămânii când / clopotele crapă liniștea din sat // privesc în jos și nu spun nimic” (Undeva între mine și tristețea lucrurilor).

Ceea ce face poetul nu e altceva decât că deschide poarta lumii din sine și-i invită pe oameni să pătrundă în universul construit cu atâta migală. Unii dau buzna, năvălind pur și simplu. Alții se codesc și puțini stau la rând cuviincios. E o modalitate de a intra în comuniune, de a pătrunde în lumea creatorului, în lumea compusă de el, nu în viața reală.

Pentru poet, Iubirea este „supremația supremă a tot ceea ce sunt” – așa cum declară în titlul unei poezii: „în cameră e cald miroase a busuioc proaspăt / tăcerea crește ca un aluat / îmi unesc palmele și-mi cer iertare / pentru cei care n-au iubit niciodată și / pentru oamenii desprinși de Dumnezeu // aș putea să dispar pur și simplu / dar las gândurile să pulseze în / lumina interioară a suferinței / și asta pentru că / supremația / a tot ceea ce sunt este iubirea” (Iubirea, supremația supremă a tot ceea ce sunt).

Autorul îi atribuie lui Dumnezeu Tatăl însușiri antropomorfice: Dumnezeu privește-ngândurat; Dumnezeu pare să fie plecat; Dumnezeu se uită pieziș; Dumnezeu a adormit în rugăciune; „când m-am trezit Dumnezeu mă privea în / ochi”; „o umbră aproape netedă/ lunecă pe talpa lui Dumnezeu”;”un Dumnezeu care clipește des”;și altele.

Se pare că ora predilectă a poetului este undeva „între noapte și zi”, la „răsăritul ce / se închină cerului / pentru o nouă zi”; dimineața se hrănește cu „ultimele respirații ale nopții”; ceasul „când lumina intră în scorbura nopții și invers”; iar poetul se simte, nu o dată prins, între noapte și zi: „ca și când aș fi o perdea / între noapte și zi”; lucrurile se petrec „dimineața / mult prea devreme”; în timp ce „noaptea sângerează pe / pervazul ferestrei lăsată / întredeschisă în așteptarea umbrelor”; „liniște / lumina picură peste roua pitită / în urma nopții”;”se face noapte și zi toate deodată / în anotimpul în care / locuiește Dumnezeu”; „fiecare zi / e o punte înspre o altă/ zi”;

Un ceas incert, neașteptat, un ceas care poate dura doar o clipită, un sfârșit de întuneric și o naștere de lumină, care dezvăluie mai mult decât ascunde, un miracol continuu, la care asistăm fără să băgăm de seamă. Doar ochiul poetului, micit pe linia orizontului, îl percepe.

În toate, există un gol care adeseori ia forma lui Dumnezeu, numai de El umplut: „golul din suflet / mă rupe în două / o parte mi-o acopăr cu lumina / risipită printre oameni / iar cealaltă o voi da pământului / în care Dumnezeu a sădit în taină / răspunsul celor plecați” (În dimineața asta am plâns).

Pentru poet, umbra este „ispita / tuturor întâmplărilor” (Între timp și umbră).

Iar despre moștenirea părinților, autorul spune: „nu știu dacă amprentele / tatălui meu / sunt puncte pe / o linie continuă sau / un timp între mine și Dumnezeu // în orice situație sunt un duplicat /și mă delimitez de identitatea celuilalt” (Situație). În orice caz, a fi un duplicat și a dori să te delimitezi de modelul din care ai purces, este dorința fiecăruia, în felul acesta, dobândind proprietăți și caracteristici proprii.

Caracteristic pentru acest poet este situarea mereu între: „Între El, Dumnezeu și timp”; „între el și celelalte lucruri”;”între cele două ticăituri de ceas”; între două anotimpuri, între noapte și zi, dar există și situația când se află „viața și moartea într-o singură clipă”; „între tine și Dumnezeu”; „să pot alerga / de la un capăt la altul al lumii”;și altele.

Delimitarea spațială are totuși loc, în unele cazuri: „la capăt de anotimp / se odihnește tata” (secvență, viața și moartea într-o singură clipă); „mă trezesc cu același gând/ pe partea dintre răsărit”. Nici timpul nu stă la locul lui: „timpul sare / din noapte în zi”; până când, într-un poem anunță sentențios: „Aici este marginea” : „timpul ca un pietriș spălat / de ploaie și ochii rămași / cu aceleași imagini / aciuindu-se blând / mai încearcă o zbatere // întind mâinile dar nu simt nimic”; „știu / la capătul mormântului meu vei fi doar tu”(Apocalipsa). Și tot ca locație a poetului: „stau în spatele unui răsărit / din când în când / îngenunchez / la capăt de zi”

Și o altă încercare de definire a stărilor pe care le trăiește la un moment dat: „Ca o candelă în biserica / de lut / este trupul meu / care pâlpâie / în fața ta, Doamne / uit de mine / nu știu cât va dura / frigul rătăcește prin vene / mă pierd / dar nu-mi pasă // drumul e plin cu oameni // gestul îmi îngăduie / să iau forma zilei / și să respir” (Om bun).

Unele versuri au un parfum aforistic: „când ochiul surprinde tăcerea / viața devine o peșteră / fără fund”; „supraviețuirea depinde / de gestul luminii”(Umbre); „unde e Dumnezeu e și lumină”(Dumnezeu e acasă);

Autorul folosește și oximoronul: „Strigă-mă, tăcut”.

Relația lui cu Dumnezeu se vădește în nenumărate versuri: „când / ai tăria să-l privești pe Dumnezeu /fix în ochi și să-i promiți că / te vei schimba”; „între tine și Dumnezeu / e doar o rugă/ un dangăt de clopot / ce urcă și coboară / spre un cer fără margini”(Apocalipsa); „Doamne, zici / sunt eu / cel făcut după chipul și asemănarea ta / dă-mi tăria cuvântului tău și / mai lasă-mă încă o zi ca să pot alerga / de la un capăt la altul al lumii iubind / apoi vino / / fii oaspetele meu și / învață-mă să mor câte puțin / în fiecare zi”(Apocalipsa).

Volumul se încheie cu o selecție de Repere critice referitoare la opera poetică a autorului.

Poezia lui Teodor Dume îl definește plenar, e o poezie caldă, spirituală, o adevărată binefacere pentru suflet, de aceea e recomandată tuturor categoriilor de cititori, care doresc să pătrundă în această binecuvântată lumină.


CEZARINA ADAMESCU

19/08/2021

Teodor Dume: Din buzunarul istoriei neelucidate. Lovitura de pe Criș, 22 decembrie 1989

 Teodor Dume,

----------------------

*Din buzunarul istoriei neelucidate

Am fost martor ocular si participant direct la secventele macabre ale nebuniei, urii si fricii din ziua de 22 dec.1989 din fata primariei Oradea!.Iar cei care au privit spectacolul din fotoliile de acasa au certificate de revolutionar! ŔUSINE LOR!


LOVITURA DE PE CRIŞ, 22 decembrie 1989, Oradea


           ( prima zi. între frică, nebunie, ură şi moarte)


Deşi iarnă era o zi frumoasă cu iz de melancolie. Razele soarelui se arcuiau peste chipurile răzleţe de pe Corso, şi toate astea sub privirile-mi mângâietoare care îmi alungau plictiseala cuibărită în orele amiezii.

În acea zi aveam planificat banchetul de absolvire a cursului de ospătar-barman organizat de instituţia pe care o conduceam în calitate de director. Banchetul urma a avea loc în staţiunea Băile Felix. În decalajul acela de câteva ore dintre examen şi banchet îmi omoram timpul cu mici şi plictisitoare plimbări oscilatoare între birou şi stradă. Funcţionam într-o clădire veche ce aparţinuse Episcopiei şi mai apoi Unităţii doi şi un sfert, pe care o foloseau drept cantină pentru cadre. Înstituţia era aşezată pe o stradă cu sens unic în apropierea malului drept al Crişului Repede din Oradea, doar la câţiva metri de Casa de modă Venus şi podul din centru.

În aşteptarea cursanţilor frământarea, plictiseala cât şi nerăbdarea îşi puneau amprenta peste mine şi peste toate lucrurile care păreau într-o mare dezordine.

Din difuzorul răguşit al radioului răzbea prin anticamera din faţa biroului vocea gâtuită a lui Mircea Dinescu: „Dictatorul a fugit!”. Trezit ca dintr-un coşmar m-am holbat la ceas. Era în jurul orei douăsprezece. Din instinct mi-am întors capul înspre portretul „tovarăşului” ce trona pe peretele din stânga biroului. În acel timp un fior interior îmi răscolea întreaga fiinţă. Nedumerirea, sau poate frica, mi-au accelerat sângele. Am ieşi în stradă. Privirea aruncată peste podul din centru n-a sesizat nimic ieşit din comun. Câţiva trecători grăbiţi îşi îndreptau paşii înspre locurile de muncă. Nedumerirea mă înfăşura într-o identitate pierdută. Mă aflam în impas. Încercam din răsputeri ca să-mi revin. Primele reflecţii au fost dificile. M-am reîntors în birou. Aceeaşi voce piţigăiată a lui Dinescu răzbea din spatele difuzoarelor. Mi-am adunat gândurile şi în calmul spiritului abia restabilit mi-am zis: „Poate o fi o scenă difuzată de postul de radio Europa liberă...”, post interzis pe atunci. Teama îmi inunda trupul de parcă cineva m-ar fi urmărit din umbră. Îmi era frică. Era un fel de frică, de stare care mă ducea într-o altă realitate. M-am apropiat de aparatul de radio şi am verificat postul pentru a mă convinge că nu-i o aiureală sau un coşmar ieşit în plină zi. Totul îmi părea firesc. Cu ultimele puteri smulse din braţul fricii m-am repezit în stradă. M-am pironit în faţa clădirii şi-am aşteptat. Un minunt mai târziu am zărit o femeie alergând în urma unui miliţian care trecea podul înspre primărie. Fără nicio ezitare femeia şi-a luat geanta de pe umăr şi a început să-i „maseze” capul. Miliţianul surprins de cele întîmplate s-a aplecat să-şi ridice cascheta rătăcită printre picioarele celorlalţi trecători. Am înmărmurit. În situaţia mea se afla şi ajutorul meu, ajuns lângă mine de câteva secunde. Dincolo Crişul, pe malul stâng al primăriei, în parcare, pe capota unei Dacii 1100, urcase un bărbat şi striga cu disperare: „Jos Ceauşescu!” Era un moment de frică şi nebunie. Oamenii îl ocoleau ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Mi-am luat inima în dinţi şi, însoţit de adjunctul meu, am pornit înspre primărie. În câteva minute parcarea din faţă s-a umplut de oameni. Era un fel de bucurie sălbatică amestecată cu furie, ură şi frică. Zidurile primăriei deveniseră pereţi de antrenament pentru hoţi. Au fost sparte geamurile şi uşile de acces în clădire. Era un du-te-vino ca într-o piaţă de vechituri. Unii „mai cu sânge în vene” cărau covoare persane şi televizoare color. În câteva minute birourile Comitetului municipal de partid erau golite de tot. 

Românul îşi pierduse identitatea. Hăţişurile „democraţiei prost înţelese”, favorizau dezmăţurile, hoţiile, şi toate astea declanşau ura pentru prietenul şi apropiatul său.

Ca din umbră, la balconul primăriei apăruseră „deschizătorii de libertate”: Lungu, generalul de armată , Mircea Bradu, directorul Teatrului de Stat Oradea şi mulţi alţii, aşa-zişi revoluţionari, care sufocau cu ţipetele lor bezmetice microfoanele montate ad-hoc.

Învălmăşeala de vorbe, fără nicio noimă, sporea teama şi frica. Unii strigau „Jos Ceauşescu!", alţii încercau o diversiune invocând un terorist pătruns în incinta uzinei de apă şi care ar fi otrăvit apa. În acea tulburare de minţi şi caractere încercam să mă feresc chiar şi de cei care până nu de mult îmi erau prieteni siguri. În situaţia arătată se găsea şi adjunctul meu care, prin octombrie, m-a rugat să-i fiu naş fratelui său vitreg, ca mai apoi să mă implore să-i pun o vorbă bună primarului Gheorghe Groza, secretar al comitetului municipal de partid, pentru a fi primit în rândurile membrilor de partid într-o organizaţie de la Intreprinderea „Înfrăţirea” Oradea, și care acum striga într-o limbă searbădă şi stâlcită: „Jos comunismul!”, „Jos Ceauşescu!”, „Moarte comuniştilor!”...

Privirile bănuitoare ale adjunctului îmi sufocau chipul. Inspiraţia de moment m-a făcut să mă retrag înspre marginea mulţimii ajunsă lângă malul Crişului, blocând strada Tudor Vladimirescu.

Ca la o apăsare de buton, dinspre Intreprinderea „Înfrăţirea” şi-a făcut apariţia un puhoi de oameni, îndreptându-se către primărie, purtând asupra lor placarde inscripţionate: „Jos Ceauşescu!", „Jos tiranul!”, „Jos comuniştii!”, iar alţii fluturau steagul republicii văduvit de stemă.

„Pe dracu, mi-am zis, aşa arată o revoluţie?” Cineva din zona inflamată cu ură şi dezbinare, auzindu-mi gândul slobod, mi-a zâmbit ironic, apoi a silabisit printre dinţi: „Eu, eu... nu sunt comunist. Nimeni din familia mea n-a purtat jugul ăsta greu şi jigărit!”. A urmat o pauză de câteva secunde. M-a privit bănuitor, apoi a continuat: „Voi ăştea o să plătiţi în faţa poporului. Eu o să devin liber şi stăpân pe ceea ce fac. O să fug din văgăuna asta de ţară.”

Un murmur surd, venit parcă dintr-un plămân bolnav, l-a făcut să tresare. După o inspecţie sumară asupra terenului, s-a holbat la mine apoi s-a refugiat în mulţime.

L-am privit cu teamă, dar şi cu un fel de admiraţie. Ca dintr-o tresărire a conştiinţei m-am reîntors sub balconul primăriei. La microfon vorbea Mircea Bradu, un om de cultură recunoscut ca unul dintre oamenii primi ai secretarului comitetului municipal de partid, iar acum un înfocat „revoluţionar”. La insistenţele celor aflaţi în balcon, autointitulaţi „Comitetul revoluţionarilor”, a acceptat funcţia de primul primar ales „democratic” al oraşului Oradea. De fapt a deschis prima filă din cartea zilei de 22 decembrie 1989, numită simplu, dar nu şi sugestiv, „revoluţie”.

Strigătele şi uralele mulţimii, îmbibate în aburii alcoolului, s-au surpat peste el, moment în care a căzut într-un leşin adânc. Statutul de primar i-a priit doar trei zile.

Un fior interior m-a încătuşat. Nu am putut face altceva decât să-l privesc cu multă îngăduinţă, iar pe cei din jur ca pe nişte posibili duşmani, ba chiar ca pe nişte călăi, gata oricând să execute ordinele impulsului de moment.

Acea noapte de 22 înspre 23 decembrie 1989 m-a învelit cu frică şi teamă. Cred că era prima dată când îmi era teamă de o „forţă” venită de nicăieri şi care se găsea printre noi. Ca un psiholog înrăit m-am privit pe dinăuntru, apoi mulţimea deja anesteziată cu vodca ascunsă în buzunarele gecilor care le mascau adevărata identitate.

Reporterii străini s-au năpădit asupra mea punându-mi tot felul de întrebări. Întrebări fără răspuns, desigur. O simplă mişcare a umerilor m-a catalogat ca fiind într-o altă realitate.

Focul aprins la margine de drum, înspre Criş, în jurul căruia oscilam de nervi şi neputinţă, îmi încălzea privirea devenind din ce în ce mai lucid.

Era trecut cu mult de miezul nopţii. Frigul s-a repezit peste noi ca o pasăre de pradă. Sentimentele de libertate încolţeau anemic. şi asta pentru că limbajul în care ne exprimam bucuria era încorsetat de ignoranţă, prostie şi multă ură sau dispreţ.

Motivaţia mea, ca martor ocular al zilei de 22 decembrie 1989, a fost jumătatea de existenţă scursă printre degetele de nisip ale conştiinţei, sau poate, pur şi simplu, o justificare a fiinţei.

(va urma)

18/08/2021

Teodor Dume, Aphorismes roumains d'aujourd'hui,Edițions,Stellamaris,France


Teodor Dume,

Aphorismes roumains d'aujourd'hui,Edițions,Stellamaris,France
coordinateur principal - Ionuț Caragea
traducteur - Constantin Frosin
préface - Jean-Paul Gavard-Perret


Teodor Dume, journaliste, écrivain et poète roumain (né le 04 avril 1956, à Luncasprie, Bihor). A fondé, en 1990, et dirigé en tant que directeur général, le journal Ecoul (L’Echo). Avec Stelian Vasilescu (et d’autres) a fondé, en 1990, la revue de culture Țara Crișurilor d’Oradea, 3e édition. A été directeur général de l’ensemble artistique Ecoul Tinereții (L’Echo de la Jeunesse) d’Oradea. A travaillé pour le Conseil Départemental des Syndicats de Bihor en tant que directeur du Club Înfrățirea (Fraternité) d’Oradea, qu’il a fondé en 1986. A partir de juin 1991, a travaillé pour la Maison de la Culture des Syndicats d’Oradea, en tant que directeur adjoint. Durant la période 1992-2013 a été directeur général du Sc. Club Teo Dume S.R.L d’Oradea.

Membre de l’Union des Ecrivains Européens, membre de l’Association des Ecrivains de Langue Roumaine du Québec, membre fondateur de WARM – l’Association Mass-media des Roumains de par le Monde, membre du Conseil Honorifique International Reţeaua Literară (le Réseau Littéraire), rédacteur de la revue Algorithme littéraire (2010) etc. Auteur de 16 recueils de poésie et aphorismes. Co-auteur pour 31 anthologies. Il a remporté de nombreux prix littéraires.

La critique littéraire roumaine le considère comme l’un des écrivains roumains contemporains les plus profonds et originaux.
*
C’e unst tout juste la pierre du gouffre d’un puits qui peut parler de la douleur de l’eau.
*
Plus on se rapproche de la vérité, plus on apparaît comme plus puissant aux yeux des autres.
*
S’il pouvait avoir ne fût-ce qu’une aile, l’homme pourrait égratigner le ciel.
*
L’entourage est simplement une grotte, où seuls peuvent respirer ceux qui l’habitent.
*
Ne prodigue pas de conseils d’escalade d’une montagne, si tu n’en as pas encore atteint le sommet.
*
Il est des fois où l’amour est l’arme la plus puissante de l’humilité.
*
Si toutes les douleurs se limitaient à une seule larme, on deviendrait très, très pauvres.
*
En l’absence de l’amour, on ne saurait pas même se dépasser soi-même.
*
L’âme de l’humain est toute pareille à l’amour, elle ne vieillit au grand jamais.
*
La sagesse mûrit, sans pour autant vieillir.
*
Quand on n’a plus de corps, on peut être n’importe quoi, ça n’a plus aucune importance.
*
LA FOI – notre seul soutien pendant notre passage sur terre.
*
La foi vous aliène des faux amis, mais vous rapproche de Dieu et de vous-même.
*
Le brouillage – deux coeurs défiant le silence.
*
La peur de l’enfer ne doit pas être le fouet qui vous mène vers la foi, mais la peur de soi-même.
*
L’amour devient une maladie incurable, seulement quand on ne sait le traiter respectueusement.
*
Si l’on n’aime pas le jardin de grand-mère, c’est qu’on a mal passé son enfance.
*
L’enfance est un conte auquel on croit seulement à l’âge adulte.
*
Toute larme a son histoire et moi je suis dans chaque histoire.
*
La vie – un labyrinthe où nous nous cachons de nous-mêmes.
*
Les enfants ne reviennent au sein de la famille que lorsqu’ils ont „froid”.
*
La foi est le remède de la compatibilité entre le corps et l’âme.
*
L’homme est le seul de taille à identifier et déchiffrer le code de la trahison.
*
La vie se mesure par le temps, et la durée de notre absence - par la mort.
*
Il est bien triste de regarder en arrière et de ne voir rien de rien.
*
Un coeur sec ressemble à s’y méprendre à un ténébreux coucher de soleil.
*
La veillesse incarne la grandeur de tous vos accomplissements.
*
L’amour est le langage commun de tout ce qui est vivant.
*
Un sourire peut colorier même les visages des autres.
*
Le brave homme est heureux alors même qu’il se réjouit du bonheur autrui.
*
Quelle triste et incommode vérité que de voir le désert de son âme.
*
La vie empêchée de suivre son cours, ressemble à un moulin déconnecté de sa source.
*
L’effondrement dans la mort est le sens unique de l’existence.
*
Sois toi-même, ainsi seulement pourras-tu démontrer que tu existes.
*
On cosmétise sa vie tous les jours pour se démontrer à soi-même qu’on existe.
*
On ne saurait acheter l’intelligence, mais simplement son produit.
*
Quand le sage se tait, son geste devient une improvisation philosophique.
*
Ce qui fait la différence entre un prêtre et un mendiant, c’est la main que chacun d’eux vous tend.
*
L’homme est une vérité que peu nombreux sont ceux qui savent apprécier.

*





On ne saurait acheter temps ni santé, néanmoins on peut en jouir.

13/08/2021

 Aura Creițaru în viața dintre clipe 

Nu știu dacă demersul inițial al autoarei, privind existența frumosului din cuvânt, dimensionează sau redimensionează fiecare stare trăită între două clipe, dar știu că Aura Creițaru, prin volumul său de poezie " Prezentul dintre clipe", editura Detectiv literar/2021, emană un aer filtrat prin ochiul binecunoscătorului trăitor  între clipele ce despart  o lume de alta.Una de vis și poveste iar cealaltă străbătută de fiorul trăirii personale.." Azi nu e nici mâine/dar nici ieri care-a fost//Oare știi să iei ritmul cu tine/în aventura universală?(...)Un rost ne trăiește-n prezentul continuu/ care nu-asteaptă - nici clipele lui/ele te-ndeamnă: Trăiește-ne-acum!- /(așa se cuvine) nu mâine/când totul va fi sub tălpile tale grăbite și ele"(Prezentul dintre clipe, pag.19).

Cu toate acestea formula poetică dosită pentru a supralicita valoarea  cât și maturitatea  scrisului este dimensionată la scara sufletului. Scriitura de față îmbracă o haină nouă croită  după măsura și modelul autorului, lucru dovedit și evidențiat  de dorința de a+ și contura un stil propriu.

"Prezentul dintre clipe" e o părticică de suflet, acea părticică ce atinge , prin imagini, lumea reală din lăuntrul cititorului inserat de cunoaștere și frumos. " Știi tu oare /cum sa fi templul tău- clepsidra măsurii ne-scurse din Chronos//fără să numeri? (...) Cât poți să-nțelegi/ și să crezi, călătorule?.(Dimensiuni duplicitare, pag.36). Aura Creițaru, folosindu-și stărilor vindecătoare ale sufletului, își trăiește poezia emanând aceeași stare și cititorului. Cartea Anei Creițaru este o monstră  a poeziei trăite, fără niciun scenariu lucrativ. Deci, nu este un surogat ce vrea dinadins  să înlocuiască o stare lăuntrică  prin care să- și recunoscă durerea și mai apoi să o accepte ca pe o alinare. Flexibilitatea limbajului  poetic vine sa ne confirme un poet atent la descătușarea sufletului. Iată de ce , în opinia mea, cititorul (dar și critica) trebuie să determine, mai întâi, capacitatea asociativă a autorului  și mai apoi valoarea ce stă în umbra  cuvântului dovedit a fi structura unei existențe reale, autentice. Aura Creițaru "vede" prin viață și totuși identitatea ei fizică  o face să creadă că dincolo de noi sunt și alte lumi pe care merită să le explorăm într-un context care să ne ajute  să le transformăm în folosul nostru, că pe ceva comun. " Cine știe dacă/ pe rând sau deodată, suntem ecoul umbrei/ deopotrivă teme pentru acasă/prin grija rămasă  o urmă//ca și când / protocolul ar prevedea/ care-i lucru de râs/ și care-i  acela de/ plâns/ simultan"(Confruntare, pag.98)

Iată deci că poezia Aurei Creițaru nu e doar o cizelare  a cuvântului  și trecerea lui prin suflet în contextul folosirii  elementelor stilistice, ci este o reflecție , pe cont propriu, care poate avea , până la urmă, și consecințe asupra a aceea ce numim părți din noi.

Teodor Dume, 

Oradea, august 2021


16/07/2021

Georgeta Rada: mulțumiri, domnule Teodor Dume

 Vă salut cu închinare, domnule POET!

Am primit azi cărțile domniei voastre.

Vă mulțumim pentru că ne îmbogățiți sufletul cu tainele sfințitoare din poezia dumneavoastră.

Suntem profund recunoscători și binecuvântați că am pășit în curțile marii poezii românești scrise de dumneavoastră.

Vom căuta la edituri cărțile dumneavoastră.

Vă mulțumim și pentru minunatele dedicații-autograf cu care ne-ați onorat pe mine și pe soțul meu.

*

Ne permiteți să postăm pe paginile noastre pagini din aceste cărți (coperta, portretul poezii, referințe critice)?

07/07/2021

Teodor Dume, poezii


Trepte sub timp

A început să se scămoșeze timpul 

și să lase pe umerii mei 

adânciți în carne 

scame ascuțite ca lama unui cuțit 

una ajunsese să- mi facă o  incizie  

chiar la baza gâtului 

sub bărbie 

îmi auzeam sângele cum urca în clocot 

și sub senzația aceea de frică interminabilă 

mi- am privit moartea  cum plescăia de bucurie 

și totuși parcă nu se grăbea 

să- și intre în rol 

în adâncul meu 

cineva săpa o groapă 

din când în când îmi porționa aerul  

ca și când ar exista o ordine 

în acest ritual 

mă va simt de parcă 

aș fi ultimul condamnat de pe pământ 


oricum nu- mi pasă chiar dacă știu 

că  în urma mea vor mai veni și alte morți 

 

Mama și singurătatea  ei  

Pe tata l- a iubit o singură femeie 

cea care plângea 

de fiecare dată când  

nu ajungea acasă de la muncă la 16 fix 

plângea pe ascuns 

făcându- și palmele căuș în care 

își masca fața plânsă și ridată de griji 

până în ziua în care tata 

nu s- a mai întors deloc 

și totuși nu ieșise din inima ei 

era ca o ploaie  de primăvară  

care îmbucura florile  

din cireșul de la colțul casei 


și mama a trăit în singurătate ei  

până ce Dumnezeu 

i- a facilitat o nouă întâlnire 

ca să se poată bucura împreună cu tata 


amintirea cu mama 

e un ghem de lacrimi ce se destramă zi de zi 

deși deseori încerc să înnod firul rupt 

și să o păstrez în luminișul din sufletul meu 


Identificare ratată 

Azi mi-am văzut chipul în zbaterea oglinzii din baie 

în care 

s- a bărbierit tata 

înainte de a se întâlni cu Dumnezeu 

era trist mult prea trist  ca să îl pot privi 

în față 

aveam două imagini care 

se respingeau reciproc 

și atunci cum să umplu cu dragoste 

golul dintre cele două respirații...


da 

chiar în clipa asta mă voi retrage în ceea ce am fost... 


Ultima clipă 

Oare al cui o fi chipul acesta 

atât de curat 

și atât de smerit 

de nimeni nu îl revendică 


sau e doar un exercițiu al morții?... 


Rădăcini...

În spatele fiecărei umbre 

e o alta umbră  dătătoare de viață 


și multă înțelepciune ...

01/07/2021

Teodor Dume, carte: Crucea mea, o lacrimă

     carte                    


Teodor Dume,

Carte: Crucea mea, o lacrimă
Editura Pim, Iași/2021
Coperta: Mioara Băluță
Este una dintre cele 33 de cărți scrise de-a lungul anilor!
Cartea are o ținută deosebită și mă bucur că s-a "născut" în vara anului 2021 care îmi va aduce satisfacție, împlinire și bucurie!
Pentru asta vă mulțumesc tuturor acelora care mi-ați fost alături!
Sincere mulțumiri și administrației Poezie.ro care m-a găzduit mai bine de 14 ani!
*

Călătorie în jurul unei lacrimi
(fiicei mele Teodora, bilețelul pe care nu i- l-am dat, ìncă... )


Poate că e prea devreme
să- mi trag viața pe dreapta
aş putea continua
mersul
de dragul fiicei mele Teodora
chiar dacă aş mai repara
câte ceva pe ici- colo
folosindu- mi rana ca pe o izoletă
meritul ar fi al ei şi al lui
Dumnezeu
care
îmi vor ciopli crucea
din ultima lacrimă rămasă necursă
numai că inima
răstignită
pe umbra aceluia care am fost
pulsează haotic
uneori
sare ìn față cu câte o bătaie pe secundă
în aglomerarea de bătăi
se naşte o altă lacrimà
ce-mi adânceşte rana in care
locuiesc de ceva vreme

tot ceea ce vreau e încă un răgaz
in care să pot
să- i spun fiicei mele
că am iubit- o de când
i- a zâmbit lui Dumnezeu
o iubesc şi o voi iubi
oricât de departe aş fi

nu nu voi capitula în fața morții
ci voi marşa cu inima
pusă în palme
la vedere
iar dacă va fi
să nu ajung la capăt
şi sângele din rană işi va mima
neputința doar inima
imi va putea spune Adio...

22/06/2021

 S-a spart "buboiul"!

Dragii mei!

Coborand adanc in mine si in  constiinta mea , punandu-mi gandurile si realizarile cap la cap AM DECIS SA MA RETRAG DIN VIATA LITERARA  publica.Incepand de azi nu imi voi mai face publice creatiile.Am scris,pana la sfarsitul acestui an, 26 de volume, peste 60 de antologii, si am publicat,in aceasta viata, peste 4000 de poezii , tot atatea articole,reportaje,stiri,semnalari de evenimente,portrete,etc.Am fost(si am mai ramas la cateva) director,editor,redactor la vreo 11 reviste si fondator  al 4 reviste.

Rautatea,invidia,aroganta , toate izvorate din neputinta unora, care s-au intins ca raia pe oaie si ca iedera care au sufocat tot cera ce a fost bun in literatura dar si in sufletele oamenilor.m -au facut  sa pun punct si sa incep sa-mi curat ranile de pe trup si de pe suflet. In acest mod  nu voi fi complice la "marsaveniile" care sunt si inca se vor naste.

Pe voi va voi publica incontinuare in revista Extemporal liric si voi mentine deschise cele 3 grupuri pe care le administrez: Academia de Poezie,Arta si Literatura - Teodor Dume, Extemporal liric - grup si Esente-grup.

Singurele mele postari publice ,din acest an, vor mai fi copertile a 3 carti aflate in lucru si care vor fi publicate pana in decembrie.O carte este sora geamana a celor ce au aparut pana acum si se intituleaza Dumnezeu, tacut ca o lacrima.Celelalte doua carti sunt opusul scrierilor "dumiene".Adica ridic din negura vremii, a adolescentei de fapt, peste 200 de texte/poezii scrise in adolescenta si tinerete.Sunt altfel de texte "pudrate" putin(nu in totalitate) cu aroma erotica si chiar sexuala folosind,pe ici colo, cuvinte mai deochiate uzuabile  in viata de zi cu zi a adolescentilor si a "gastilor" de cartier.Chiar daca am folosit expresii ca "pula" mai rar ce-i drept, nu am zis ca ":imi bag pula in gatul tau,romanie,"asa cum si-au permis unii sa publice astfel de texte.ba chiar au fost evidentiati si raspatiti pentru "bravura".Evident ca nu am zis ca imi bag pula in gatul sau gura nimanui desi ar fi trebuit.Aceasta"onoare" nu o va avea niciodata "dusmanii"mei.

Cartile se intituleaza:Fluturele din sperma iar cea de a 3 cu nr.26 se intituleaza Sex in lanul cu maci.Toate cele 3 carti vor fi publicate pana in decembrie.Am 4 solicitari din partea unor edituri la care tin si cu care am colaborat.Ramane sa aleg sau sa le impart.

Imi  cer scuze prietenilor mei pe care poate ca i-am dezamagit , sau poate ca nu, in lunga mea calatorie prin literatura, si nu numai!.

Sunt sigur ca unii vor avea inima intristata.Ingenunchez in fata acelora!.Altii se vor bucura, ca proasta in targ, si isi vor duce mainile la gura infectata de atata lins a bucilor unor redactori de reviste si de edituri patronate de USR pentru a li se publica "bazaconiile" scrise in timpul cosmarurilor avute noapte de noapte.

Iata o parte din "efectele" neputintelor acestor lingai:

1.Teodor Dume a fost "radiat" fara explicatii din grupul qpoem si scos pe tusa din lista de prieteni ai creatorului a acelui grup.Motivul?.Am comentat in subsolul unei postari cu premiile omnia spunand ca nu este corect sa i se retraga premiul 1 castigatorului pentru ca nu a putut participa la festivitate.Si atunci am intrebat:Cine a fost premiat:Textul sau Autorul?.Textul desigur ca trebuia sa-si mentina valoarea pentru ca valoarea textului a fost premiata.Si am mai spus ca cei care au elaborat acel regulament  ar fi bine da se ocupe de literatura si sa ofere ceva bun cititorului.Nu dau numele administratorului de atunci pentru ca respectul meu a ramas neciuntit.Am fost printre primii cativa cu care a pornit la drum si iata-ma scos din rand si pus la zid.Oare de ce?

2. Teodor Dume a fost "radiat"si din lista comuna a poetilor neafiliati vreo unei generatii, desi pana nu de mult teodor dume avea un loc de cinste pe acea lista.

3. Lui Teodor Dume i s-a atras atentia in privat sa nu-l mai pomeneasca in postari pe mentorul sau Gheorghe Grigurcu,care i-a si pfefatat doua carti dinte care si cea de debut in poezie si care i- a fost aproape la inceputurile literare dar si in viata de zi cu zi(martore cele peste 50 de corespondente primite si remise in perioada "mutarii"fortate la Tg Jiu.

4. Lui Teodor Dume i s-a blocat link-ul revistei extemporal liric,revista in care luna de luna sunt publicate peste 200 de nume de autori consacrati si nume de autori aflati la inceput de drum.Link-ul nu poate fi accesat de pe platforma facebook si nici nu poate fi distribuit pe facebook.

5. Textul "ultima noapte cu tata" postat pe un grup patronat de cineva de la usr in decurs a 24 de ore acumulase aproape 500 de link-uri.un record absolut la un text de poezie.A doua zi textul a disparut subit de pe grup.Un binevoitor a pus covidul pe el si l-a mancat de tot...

6. In sfarsit:

Unii dintre criticii de elita din literatura romana m-au instiintat ,in urma cu peste 6 luni sau unii aproape de un an, ca au finalizat si au trimis spre publicare cronici facute la unele volume semnate Teodor Dume  unor reviste care apar sub egida USR , dar spre surprinderea mea aceste cronici nu au mai aparut.

Covid19 dezintegreaza totul,chiar si mintile unora...

Ce sa mai vorbesc...Am trimis 3 meiluri unei filiale usr in timp de 6 luni si inca nu am primit niciun raspuns...cred ca se pastreaza distanta sociala intre scriitori si usr prin filialele acestora.

Curat-Murdar...!

Am obosit dragii mei de-atata "terfelit" prin cacatul neputintei jegosilor care se pretind a fi ...ceea ce nu sunt si nici nu pot fi.In fond acei "insemnati" sunt doar niste slugi umile "linge blinde" de pe masa altora.Dureros este ca unii trag in jos prestanta USR care este si va fi,zic eu, o institutie onorabila cu unii oameni minunati,carora le cer scuze.Imi cer scuze lor si prietenilor mei onorabili si le promit un loc cat mai aproape de sufletul meu.

    Inchei citandu-l pe Ionuț Caragea  ,preluand dintr-un comentariu postat prin 2018 in subsolul unui text semnat Teodor Dume si din prefata unei carti.

Stiu ca citandu-l pe Ionut Caragea voi fi"impuns" si injectat fara mila de catre reziduurile care isi duc veacul in umbra altora.Dar cum am mai spus sunt imun la prostiile altora.


Citez:

"Teodor Dume este un poet de mare calibru. Teodor Dume este un nume care va ramane , el scrie o poezie care atinge.Numai adevaratii iubitori de poezie  se vor bucura de creatiile sale(...).

Poezia"dumiana"merita un loc de cinste in literatura contemporana(...)

Stiu ca aveti multi prieteni,Teodor Dume, dar cu timpul se vor rari.Vina o aveti  doar dumneavoastra, fiinca scrieti  prea bine.

Felicitari si bine ati venit,revenit, in marea poezie a lumii"(IonutCaragea)


Va multumesc pentru rabdare si pentru momentele in care mi-ati fost alaturi ,dragii mei!

Acelasi,

Teodor Dume

20/06/2021

Ionel Bota: Poezia lui Teodor Dume între temele primordialului și propria geneză


Resuscitări,supraviețuiri,autenticism

Poezia lui Teodor Dume între temele primordialului și propria geneză

*

 Numai în literatură, spune critica, deconstrucția e pozitivă, eul creator/creativ fiind cel ce sancționează, după ce negociază, ipostaze ale deciziilor neașteptate privind de-compoziția imaginarului. Dar de-construcția pozitivă e la ea acasă în mai toate literaturile lumii contemporane iar temele provocărilor poeziei – la cele en vogue, ca să zicem așa, mai alăturăm reducțiile edificării, ambiționarea indistincției, consacrarea afecțiunii ușor intimizante ca maximă vizibilitate într-un discurs contrabalansat de utopia agonică – plusează en abyme experimentul ordinii vernaculare. Eul liric e tot mai reticent tentaculelor melancoliei, însuși demersul sugerând o permanentă așteptare. Așadar, obsesia poemului vizionar e peste tot arcana autenticismului sever.

 La noi, unde „stratigrafierea” promoțiilor post 90 a îngăduit adeseori afirmarea adolescenței punk, vârstnicii nu dau semne de oboseală, ei sunt activi, jucând și la două capete: fanfaronadă grațios-abrazivă ori ecranare oniric-grotescă a stării de poezie. Un poet atent la propriile subtilități,  ca o instanță cerebrală, cu un ritm specific în aparițiile editoriale, este Teodor Dume. Ciudat, oricât am crede că survine la un moment dat clacarea și deriva, cărțile sale, care apar la intervale scurte de timp, sunt fiecare în sine mostre de strategie particulară/particularizată. Fiecare din aceste volume devenind jaloane în sine ale unei ascensiuni valorice care, oricât ne-ar contrazice destui chiar acum, trebuie luată în seamă dacă vrem să știm cu adevărat ce se mai întâmplă la ora actuală cu poezia românească. 

Iată, de pildă, Moartea din vis (Iași, Editura PIM, 2020, 154 p.), e o carte iscată din acest autenticism obsedant. Dar cartea aceasta este, cum s-ar zice, grea de poezie. Încărcătura lirică indică o experiență matură, ecranarea imaginarului având ca fundamente un onirism evanescent („dincolo de orice tăcere/e-ntuneric și nici un cer/umbrele adorm într-un fel anume/ca și când/nu ar fi existat atingeri//aciuit în primul anotimp/după naștere/îmi desfac singurătățile în șuvițe lungi//pe palmele mele goale au mai rîmas/doar urme de fluturi”) dar și candoare de ingenuu mai mereu aflat în priza convertirilor. Partitura ține, e drept, de cotidian, de evenimențialul sincopat, dar unitatea de măsură e, totuși, metafora. Dinamicile discursului liric perspectivează, mai degrabă, o adâncire în sine, ființa supraviețuiește visând, scriind, imaginând, scenariile, uneori decerebrate, țintind distopic ritmările intemperantului psihedelic. Febricitatea sintaxei lirice nu complică nici codul, nici mimata depersonalizare. Jocurile eului – un eu opresiv, totuși, față cu o lume dementă -  amestecă, desigur compensativ, planurile simplității fade, edificate din registrul discursului, orchestrează un suprarealism pliat pe inițiala fanteziei, condiționată și ea de starea personajului: „în fiecare duminică/la biserica albastră/slujba începe la nouă fix//Dumnezeu mereu pare grăbit//îmi șterg ochelarii/iau biblia și plec//între două rugăciuni/cineva îmi spune că Dumnezeu/trăiește prin noi//deși nu s-ar fi cuvenit/să vorbesc despre asemenea lucruri/i-am răspuns//dacă eu sunt poarta spre cer/și Dumnezeu este calea/atunci copilul meu va fi/consistența trupului sau/șoapta morții trupului meu?/o bucată de liniște oprită între noi/scurta dangătul clopotului//poate din pricina asta încercând/să-mi descâlcesc nodurile din viață/am tăcut...” (Poarta spre cer, p. 115-116).

E multă coerență în delirantul dualism realitate-visare. Un continuum constitutiv e supus destul de brutal imprevizibilului, dar nici un element nu e dislocat violent din alcătuirea întregului, nici o „rătăcire” nu consemnează inadvertențe ale eului liric. Melancoliile sunt incinerate prin enunțare, practic (,azi-noapte mi-am dus iubita acasă/o să locuim în acest anotimp/pentru o vreme și/în aceeași casă/o să dormim în același pat/din când în când/tăcuți ca păianjenul din colț/o să facem dragoste și copii/ne vom îmbrățișa tristețile ne/vom mângâia în gol/vom număra pe degete orele/rămase neatinse/cineva ne va ademeni prin semne/va fi singura noastră noapte în care/nu ne vom striga pe nume//privesc din mijlocul emoției/și tac//oare ce nume să-i dau/singurătății mele...”), nici o dulcegărie nu sabotează ritmările figurativului lăuntric. Uneori, funambulescul, și el bine mimat, pare să fie nimic altceva decât refuzul salvării artificiale a ființei, emblema spiritualului se redistribuie în ciudate stigmate, realitatea imaginară inducând sensibilitate exorbitantă deschiderilor vizionarului. 

Nu este scutită poezia aceasta de o tensionare gripată, convulsivă. Dintr-un cadru în alt cadru, poemul are un traiect in crescendo, lumea/realul trece prin stări de estompare, volatilizare, contorsiuni ale imaginarului dau un statut de ambiguizări peremptorii plonjeurilor eului în universuri meta-lirice. Antinomii diafan-lugubru întâlnești la tot pasul și ele fac parte din zestrea stilistic-estetică a liricii lui Teodor Dume. Histrionismul discursiv explodează, însă, în fluidizările stilisticii („nici chiar moartea nu doare/mai tare decât dorința/de a iubi sau/a fi iubit”), furia existențială determină dislocări semantice. Intarsii fictivizante impun o energie discursivă edificiului liric (dar și edificărilor poematice), șarjele eului denotând curaj imaginativ, asta pentru că și solemnizările tonului de fond (uneori și grotescul incumbă formal suprarelismul) duc în desuetudine doar harnașamentul, nu și vocea (eului, da) verificabilă. E ca și cum ai trăi vremuri fantastice, deopotrivă cu autorul. Numai că vremurile sunt cum sunt (adică tare urâte), iar a căuta dinadins reabilitări și destrămarea stranietății prin versuri altminteri abile, subtile, frumoase, înseamnă șefuirea unora din fațetele lui Ianus. Or, decadentismul poeziei lui Teodor Dume constă tocmai în a dezvălui „putrefacția” melancoliei, instinctul libertății provizorii e augmentat de un fior mistic, ontogenetic, mocnind emoțional, trezind din criză somatică energii paradoxale:

În creuzetul descifrărilor sentimentale, eul liric inovează direct în barochismul texturii poemului. Interogativul cedează bifurcațiilor sofianiste, același eu devine alteori extrem de recluziv. Să mai spunem că supraviețuirile se transformă în recuperări și procedura introspecției fascinației elimină riscul „agresiunilor” calofile, trecutul și uitarea impusă au asemănări cu proiecția abandonului tragic. Fragile, vulnerabile, sunt evaluările de miracol palpitant-hipnotice („dâra de nisip din trupul meu/atinge pământul/printre/măruntaiele lui/cerul/deschide o rugă”), de combinatoriu al realităților consensuale. Extincția și revenirea în ciclul primordialului inițiatic fac din cazurile multor poeme o reverie fără rezerve, cumva neverosimilă. Or, stările afective, cred eu acum,cel puțin la lectura acestei cărți, întrețin și individualizează, aici, starea de poezie.

 Altminteri, e o liniște absolută, o energie ascunsă, expurgată din tonalitatea anti-edulcorărilor. O poezie care se ferește, programatic, de a deveni peltea erotică, poeme care își află regenerarea în ele, în maximalismul „vegherii” faliilor  din tectonica percutantă a reliefului metaforei. În pofida angrenajului vetust al realului, avem de unde alege, chiar dacă nu eul este impenitent, precum în poezia post-optzecistă de azi. Autorul e interesat doar de partizanatul poemului-poem. Poemul anulează, poate anula nenorocirile lumii, alungă îndoiala, resuscită mereu memoria primordialului, consacră vieții fulgurații lirice, redistribuie Lumii statusul de imprevizibil road stories: „am pus totul deoparte/somnul munca libertatea/ipocrizia și femeia//stau nemișcat și fac infuzie/cu aromă de cer//poate puțin dezamăgit/că n-am oprit un strop/de înțelepciune//cât să mai pot rămâne/printre oameni” (Omul din piatră, p. 80)

E și mult parfum de mister și inefabil fiindcă, nu-i așa, între Eu și Celălalt inegalabilul suspans tot poezie înseamnă. De aceea mai degrabă aș vorbi de capturarea melancoliei, de păstrarea ei în rezervă, deși explicitul nu e deloc operant, scrisul învinge memoria. Teodor Dume știe foarte bine că, semn al unei revelații, poemul caligrafiază mistuitor o realitate, alta decât realitatea calpă în care conviețuim, grav proiect de amneziere, de umilințe ale intelectualului. Poetul, rebel nelecuit, caută sensurile cele mai adânci, versul îngemănează nevoia plenitudinii lumii, emoțiile sinelui, întreține vâlvătăile interogativului. Marja lui pensiero debole poate remodela, prin poem, scenariul reificării. 

Volumul acesta continuă ritualul unei poezii bune prin care Teodor Dume, ambiționând destul de des să iasă din mrejele genericului, izbutește de fiecare dată să facă demonstrația unui poet pur sânge. Ceea ce nu e de neglijat, dacă vrem să inventariem cu adevărat dinamicile poeziei noastre din ultimele trei decenii.

18/06/2021

Teodor Dume, poezii

 1.  

Senzații 


Dimineața uneori  

am o senzație de fericire

 senzația aceea pe care 

ți-o dă Dumnezeu 

când te așezi pe genunchi  

și-i mulțumești  

pentru lumina din suflet 

de fapt agonizam în pat 

și nici nu apucasem să 

mă așez pe genunchi 

ceva mai puternic 

decât mine 

mă ținea locului și totuși 

mă simțeam fericit 

și asta pentru că 

am văzut- o pe mama în vis

 aducându- mi 

micul dejun la pat 

oricum trebuia să mă ridic

 mă aștepta Dumnezeu 

la mormântul lui tata 


și cum să nu fiu fericit 

când prin El 

o să vorbesc cu tata...

2

Ultima desprindere 

O să mă desprind 

de ultimă respirație 

în clipa în care 

îmi că veni în minte 

numele aceluia căruia 

îi voi lăsa prin testament - 

că drept moștenire -  

ultimul cuvânt 

rostit 

din care 

va porni o altă lume 


3. 

Partea filozofică a ființei  

Nu nu pot opri 

ravagiile timpului care 

mi-a dislocat  

carnea de pe os 

și trupul de suflet 

cum altfel aș putea privi 

înspre ceea ce am fost 

o realitate în care 

timpul mi- a scris 

istoria 

cu sânge din sângele meu 

și totuși există și 

mă admir în multitudinea 

de nuanțe a anilor... 

10/06/2021

Teodor Dume, poezii

 1. Sângele, scut pentru suflet 

Sângele Lui e un scut care 

îmi protejează sufletul 

prins

între două respirații 

și asta pentru că îmi este greu 

să trăiesc de unul singur 


zi de zi trec 

prin coridorul de umbre al morții  

și mă lovesc de ele  ca și când 

ar fi o aglomerare de suflete acolo 

deși aerul și totul  din jur 

e perisabil și se descompune 

până nu mai rămâne nimic 

cu gândul că 

o să mai recuperez  ceva 

 îmi încrucișez mâinile și aștept...


2. Copilăria...


Copilul din mine 

plânge noaptea în vis 

pentru că cineva 

i- a furat creioanele de colorat

(Autor: Teodor Dume)

08/06/2021

Teodor Dume, carte: Interogatorii critice

        Teodor Dume, Interogatorii critice * Referințe, recenzii, note critice 

Coperta și tehnoredactarea, Mioara Băluță
Editura, Pim/Iași, iunie 2021
Coperta color cât și o parte dintre paginile din interior
Pagini 127

Cele câteva note critice sau de lectură din cartea de față le-am reunit într-un suflet comun și le-am contopit cu stările create în momentul lecturării textelor autorilor aci prezentați. Și le mulțumesc pentru asta pentru că mi-au permis să pătrund în profunzimea lor, nu cu tehnici profesionale de analiză, ci cu sufletul.
Așadar, în rândurile de față , nu voi face, în mod special, referiri la tehnicile scrisului, la neglijențele sau accentele stilistice sau la alte artificii punctate ca reguli, ci voi indica și permanentiza (din perspectiva cititorului) sursa gândirii care creează spațiul de înțelegere a relației dintre autor – cititor și nu dintre autor – critic, cu atât mai mult cu cât am intrat în intimitatea creațiilor unor autori de mare valoare, ca; Gheorghe Grigurcu, Daniel Corbu, Nicolae Silade, Ionuț Caragea, Daniel Luca, Mioara Băluță, Ottilia Ardeleanu, Gina Zaharia, Sorin Cerin, Marin Voicu, Ștefan Popa și mulți alții, la care am alăturat (făcându-le onorabilă alăturarea)și nume mai puțin cunoscute, dar care marșează , cu tact și pricepere, pe drumul literaturii. Ori iată și nume care se află la început de drum și pe care le-am detectat ca fiind notabile în formarea detașamentului de exlporare a frumuseții din cuvânt; Alin-Claudiu Baciu, Radu-Alin Balaj și Alexandru- Eusebiu Ciobanu.
Cartea reuneşte note de lectură asupra unor texte selective din cărți scrise de diferiţi autori, cu vârste diferite, în perioade diferite. Punctând, uneori, și valoarea Om, (în cazul lui Gheorghe Grigurcu, și nu numai) am căutat să duc o paralelă între Om și creațiile lui..
Cu siguranţă că și numele acelora, aflați la început de drum, va deschide căi înspre un viitor literar, iar altele, ca într-o joacă de copil, îşi va acoperi amintirile stând în spatele singurătăţii încercând să-şi cosmetizeze anii prin care au trecut. Totuși le rămâne mândria de a sta alături, în acestă carte, de mai marii literaturii române, cotați ca unii dintre cei mai de seamă scriitori din România.
Scrierile de aici, în mare parte, sunt amănunte ale existenţei, realităţi care clădesc o personalitate. Originalitatea construcţiei constă în libertăţile sentimentale şi uneori în discursul confesiv al unor autori în dialog cu sinele sau cu realităţile din jur.
Cert este că tot ceea ce am detectat, citindu-i pe autori, se desfăşoară sub expresia unor trăiri la tensiuni maxime.
Etalarea stărilor şi sentimentelor susţine atmosfera interioară a cuvintelor care ne recheamă pentru a ne delecta sufletul.
==============================
Teodor Dume,

revista EXTEMPORAL LIRIC: Teodor Dume, carte: Interogatorii critice

revista EXTEMPORAL LIRIC: Teodor Dume, carte: Interogatorii critice:         Teodor Dume, Interogatorii critice    * referințe, recenții, note critice    ============================= Coperta și tehnoredactare...

06/06/2021

Teodor Dume, poezii din volumul Ultima zi pe pământ

  Forma lucrurilor 

Azi mi- aș dori 

să iau forma lucrurilor 

pe care 

mi le-a promis tata 

dar nu le-am avut 

să ating și să fiu atins 

și asta pentru atunci 

când amândoi 

vom avea aceeași formă 

și împreună să ne atingem 

că doi foști cunoscuți... 


A naibii întrebare...


M- am tot întrebat 

ce pot face 

în numele iubirii 

când totul are o limită 

și una dintre inimi 

nu e decât 

un carton presat 

între lacrimi și dorinți 

sau un preș uzat și 

mototolit într-o un colț 


a naibii întrebare... 


Înstrăinare 


Priveliștea din spatele casei 

e un covor uzat pus de 

bunica la uscat 

dar n- a mai apucat  

să- mi spună 

că vine ploaia... 


și de atunci mă tot uit 

înspre cer... 


Interpretări 


Domnule Teo 

mă întreabă vecinul 

de alături 

de ce mereu tii capul aplecat 

când treci pe lângă cei care  

duminică de duminică 

se duc la biserică... 


după o cântărire atentă  

din ochi 

continuă dialogul cu sine 

de această dată... 


nu nu sunt vrednic 

să merg alături de acest om...

30/05/2021

Teodor Dume, poezii

 Gând dintr-o viață...


Despre bunica nu-mi amintesc mare lucru  

stătea pe prag și fuma pipă 

din când în când 

mă privea pe sub coada ochiului 

ca un agent rus satisfăcut că 

localizase subiectul 

uneori se certa cu moartea prin semne 

alteori își închidea ochii și-l ruga pe Dumnezeu să o ia  

când îmi juleam genunchii de pietrele  

rânduite de tata prin curte 

ca să mă facă să uit de durere 

îmi spunea 

hai la baba și pune-ți urechea pe pieptul ăsta bătrân 

ce huruie că o batoză stricată 

și ascultă ce tristă este viața din mine 

apoi mă săruta pe ochiul înlăcrimat 

și mă legăna pe genunchi până adormeam 


cred că bunica era prietenul meu de joacă 

cel mai bun care nu mă trăda niciodată 


mi- e dor de bunica 

mi- e dor de ochii ei triști care 

lăcrimau doar pentru mine 

nu nu pot să- i reproșez nimic 

și asta pentru că 

ochii mei poartă culoarea ochilor ei 

dar îi reproșez lui Dumnezeu că 

mi- a luat zâmbetul și câțiva ani din copilărie...


Victima unei morți clandestine 


Moartea îmi soarbe sângele puțin câte puțin 

în fiecare zi și mi- l separă de trup 

pentru a nu-i  pierde 

gustul de om 

seară de seară o ia de la capăt  

și cum m-aș împotrivi dacă nu- i văd chipul...


știu doar că 

cel din oglinda pe care o port cu mine zi de zi 

e chipul meu din care și  Dumnezeu soarbe îndurător


Gând înspre Dumnezeu 


L-am rugat pe Dumnezeu să- mi spună 

că pământul apele și cerul 

îmi aparțin 

ceea ce ar însemna  

că pot să mă joc și să înalț zmeie înspre cer 

dar de înțeles n- am înțeles de ce nu mi- a răspuns...


Fotografia din plic 

I-am trimis lui Dumnezeu o fotografie cu sufletul meu 

și l- am rugat să o pună 

lângă patul de flori a lui mama 

și dacă poate 

din când în când 

să o arate și lui tata 

de răspuns nu mi- a răspuns dar știu că 

cineva seară de seară 

mă privește de dincolo de fereastră 


mi- e teamă să deschid fereastra 

ultima dată când am deschis- o 

răcoarea umedă a nopții  

mirosea a moarte 

iar dangătul clopotului 

a început 

să adoarmă lumina din lumânarea aprinsă de mama

15/05/2021

Teodor Dume: Poezii

Târâș printre respirații 


E timpul să ne ascultăm inima 

și să lăsăm ceva din noi 

trecutului 

să păstrăm doar atât cât

 putem duce printre respirații 


Presupunere 


Când a murit tata 

mi-a am lipit obrazul de pieptul lui 

și parcă îi mai auzeam bătăile de inimă

 care mi- ar fi spus să îl iert 

pentru ceea ce n- a mai apucat să-mi spună 


de atunci seară de seară 

îmi lipesc urechea de geam 

și ascult durerea vântului


Dilemă

În fiecare bătaie de inimă 

port o durere 

un timp și 

moarte 

dar nu știu de care să mă debarasez...


Răsăritul din ochii 

Când m-am trezit dimineață 

și am privit dincolo de fereastră 

Dumnezeu

 așezat pe o mantie 

tivită pe la colțuri cu lacrimi 

picta răsăritul 

nimeni nu ar fi sesizat dacă 

nu ar fi fost un răsărit mult mai negricios 

ca  altădată 

derutat i- am zâmbit așa 

cum o făceam de fiecare dată 

așezat pe genunchi și 

cu mâinile întinse înspre înaltul cerului 

nu știu cât de mult mi- a înțeles gestul 

dar în momentul acela de solidaritate și dragoste

mi-a  zis: 

"am nevoie de zâmbetul tău 

și în schimb 

îți voi da șansa să te privești în suflet 

apoi vom sta față în față că doi camarazi 

ne vom povesti trecutul" 

când am vrut să- i răspund

 mi-am dat seama că e mult prea târziu 

cerul se înseninase 

iar răsăritul se mutase în ochii mei 


Bunătate 


Știu că bunătatea 

îmi va ajuta sufletul 

să ajungă la Dumnezeu 

dar nu știu 

câtă și cui să o împart...

Doar eu o văd...



Nimic mai dureros și mai trist decât 

ochii mamei pe care îi vezi lăcrimând

atunci când o întrebi: "tata a venit?..."

și fără să aștepți un răspuns continui 

"mamă mi -e foame" 

apoi te învârți 

în jurul mesei străjuită de lumina unei lumânări

 de care uiți dar repeți:"tata a venit?" 


din rana săpată de lacrimi 

se ridică o durere 

ce nu poate fi înțeleasă de mine  

cel care 

până atunci 

vedeam în tata un Dumnezeu numai al meu 

nimic mai dureros și mai trist decât 

ochii pe care îi vezi lăcrimând și doar eu îi văd...



Ritual 


Lumina din ultima lumânare 

de pe sicriul lui tata 

aduna în tăcerea și în flacără ei 

toate suferințele unei vieți 


Erotizare... 


Fă Doamne că viața 

pe care am trăit-o azi-noapte 

să nu se risipească odată cu visul...


Viața din umbră 


Dacă aș fi vizibil 

ca și soarele înafara  umbrei 

 aș mai trăi o viață cea din umbră 

dar cum cei mai mulți 

au plecat noaptea 

prefer să respect ritualul 

ca și bunicul întors de pe front 

și de murit a murit  tot noaptea 

cu medaliile pe piept și cu raniță sub cap 


Procreare...


Din tot ceea ce ating 

duminică reconstruiesc un Dumnezeu 

după chipul și asemănarea mea 

cu trup 

minte și suflet 

apoi îmi pun capul între mâini 

și mă întreb de ce... 


Jertfă și iertare 


Deși nu sunt decât o lucrare a lui Dumnezeu 

port în mine 

semnul morții și învierii lui Iisus Hristos 


Definiție 


Viața mea e o margine de timp 

pe care se 

plimbă Dumnezeu ca un copil 

rugându- se sâ vină ploaia 


 Locație provizorie 

La prima ta atingere 

bucățile de carne desprinse din mine 

își caută refugiul lângă o altă inimă 


Temeri...


Uneori mă trezesc vorbind cu mama 

are o voce blândă

atât de blândă încât 

mă face să cred 

că nu eu 

am fost cel care 

i-a aprins ultima lumânare 


Un fel de dezintegrare apocaliptică 


O moarte ce nu se mai termină 

umbrește pământul de la un capăt la altul 

și totul curge rece 

straniu de rece  

peste urmele acelora care au fost... 


Explorare 


Sângele meu rămas viu 

ademenește moartea - 

singura care îmi umblă prin vene ca o liniște 


Delimitare 


Nimic din ceea ce am fost 

nimic din ceea ce sunt 

nimic din ceea ce voi fi 

nimic din mine 

nu va mai ține calea umbrelor 

rebele se vor îndepărta 

înspre margini diferite... 


 Acuză...


Mi s- a fisurat inima de atâta iubire 

și asta pentru că 

nu i- am știut măsura 

iar în starea mea de furie sunt un terorist...

 

Suspect de singurătate 


Atât îmi e de frică de singurătate 

încât zi de zi 

mă îndepărtez tot mai mult 

de ceea ce am fost 

și asta fără să știu că 

singurătate a mea este una fluidă 


Un fel de echilibru 


Nu știu ce dracu' mi- se întâmplă 

în mintea mea 

am o energie autodistructivă 

îndrăznesc uneori să-l cert pe Dumnezeu 

pentru orice vină ce nu-i  aparține 

și atunci 

mă împart între trup și suflet 

13/05/2021

Teodor Dume: poezii

 Pentru nimic în plus 


Mi-am prins moartea la unul dintre amanți 

cochetă și cu zâmbetul atârnat 

de colțul gurii

îi mângâia spatele picioarele și 

partea pentru care și-ar fi riscat 

dreptul de a mai intra în casele oamenilor

m- a privit 

a umplut camera cu întuneric mult întuneric 

apoi mi-a zis zâmbind sarcastic 

"du-te și așteaptă în camera dinspre miază-noapte că 

o să trec și pe la tine" 

de-atunci noapte de noapte 

se furișează în mine și cu unghiile 

crescute în altă carne decât în cea de om viu 

îmi scrijelește numele pe toți pereții inimii 

uneori par un străin în propria mea piele 

alteori un animal care se autodevorează după lăsarea întunericului 


Făptura din spatele umbrei 


Dimineață când ies din scara blocului 

deși nu e nimeni prin jur 

simt cum cineva mă privește ca pe un ciudat 

din ochi îmi alunecă o lacrimă semn că 

cineva a pătruns în carnea mea prin efracție

îi simt umbra ce îmi suflă pe ceafă un aer cald 

sângele mi se înfierbântă 

orbecăi 

mă pierd prin labirintul minții și repet frenetic "Tatăl nostru"

 nici nu știu dacă am fost auzit  

continui să merg și să repet 

în gând 

un cuvânt pe care nu mi-l mai amintesc

e un fel de bolboroseală pe care 

o repet pentru a intimida făptura pătrunsă în carnea mea prin efracție 


... și Dumnezeu amenință cu degetul

În ultima zi din luna asta 

am decis să nu mai merg la biserică 

și nici sâ mai vorbesc cu Dumnezeu despre mine 

o să merg la un hotel de cinci stele 

cu jacuzzi 

petale de trandafiri și multă șampanie roz 

o să întorc tăbliță cu " nu deranjați" 

cameristei o să- i strecor în buzunarul de la halat 10 euro 

și un parfum unistyle  

dezbrăcat de toate păcatele de până atunci 

și plin de iubire ca o lacrimă 

ce n- a atins piele de om  

o să mă întind pe cearșaful pătat 

de ultimă femeie pe care am avut-o în vis 

o femeie cu sânii bombați ca o lună plină 

pe mijloc de cer 

și ce poate fi mai excitant decât 

o privire înspre o margine de cer 

de unde încep să înflorească toate iluziile...


nu nu o să aștept să se crape de ziuă 

o să navighez între speranță și eșec 

și dacă Dumnezeu 

nu mă ca amenință cu degetul

 așa cum o făcea maică- mea  

când chiuleam de la orele de religie 

o să mă reîntorc în mine

 ca să văd 

cât a mai rămas din ceea ce am fost...

23/04/2021

Teodor Dume, poezii

 Identificare

De fiecare dată când vreau să vorbesc cu Dumnezeu 

îmi sprijin capul de degetul mare 

al mâinii drepte  

și asta pentru a-i privi fața din 

cel mai potrivit unghi 

apoi mă așez 

pe unul dintre scaunele  din jurul mesei 

din camera de oaspeți 

ne privim lung unul pe celălalt 

ca și cum nu ne- am mai fi văzut niciodată 

știu că a mai îmbătrânit 

și eu la fel 

stând ascuns

 în una dintre tranșeele morții 

spre care timpul a tras cu obuze oarbe 

dar ăsta nu poate fi un motiv 

ca după câteva nopți 

nedormite 

să uite de cel  care în cădere 

i- a prins lacrima ce s- ar fi zdrobit 

de asfaltul ridat de urmele pașilor celor mulți  

sunt același de ieri 

de azi și poate 

că și cel de mâine 

trăiesc între două bătăi de inimă 

prin ochiul încețoșat privesc răsăritul 

ca pe o rană deschisă

 în care 

trăiesc de ceva vreme


15/04/2021

revista EXTEMPORAL LIRIC: Daniel Marian, despre> Urme de sânge pe umbra trup...

revista EXTEMPORAL LIRIC: Daniel Marian, despre> Urme de sânge pe umbra trup...:        Cronică          Memoria patimilor ( Teodor Dume – „Urme de sân...

Gheorghe Grigurcu, decodor al unui Univers îndatorat lucrurilor vii sau un mentor al umbrelor în mișcare?


GHEORGHE GRIGURCU, LA 85 DE ANI! DIN "URBEA" DE PE CRIŞ , Teodor Dume, vă spune: LA MULŢI ANI, MAESTRE!  
 

A cartografia, în plan topografic, geografia unei lumi interioare a marelui Gheorghe Grigurcu, pentru a da formă lucrurilor zămislite în gândirea domniei sale, trebuie să te folosești de consistența dar și de consecvența timpului care îți va da posibilitatea explorării lumii griguresciene . Punându-mi la bătaie fragilitatea rostirii mă voi încumeta a tușa, pe linie poetică, și nicidecum pe cea a criticii, confirmat fiind ca și „ criticul numărul unu al poeziei din România”, cum bine surprinde Alex Ștefănescu.
Cunoscându-l din tinerețe pe Gheorghe Grigurcu, și fiindu-mi mentor în poezie, nu pot decât să recunosc că poziția scrierilor lui Teodor Dume (adică, ale subsemnatului) în Istoria Literaturii i se datorează domniei sale încă de dinainte de debutul în poezie (cu volumul adevărul din cuvinte, apărut în 1985, la o editură din București, pe care l-a și prefațat). Elev fiind în clasele terminale ale unui liceu din Oradea am avut privilegiul și onoarea de a primi de la distinsul Gheorghe Grigurcu, în dar, volumul său de debut, Un trandafir învață matematică, apărut în 1968. L-am răsfoit filă cu filă și spre rușinea mea, după mari ezitări, mi-am întrebat prietenul comun, pe Al. Silaghi,( alias Alexandru Lăpușneanu, cum îi plăcea lui Grigurcu să-i spună în scrisorile trimise subsemnatului de la Tg, Jiu), cam ce a vrut să spună autorul în câteva texte citite la întâmplare.
Reamintesc că Grigurcu a fost silit de împrejurările nefavorabile lui, să părăsească Oradea, în care a trăit peste trei decenii, și să se stabilească la Tg. Jiu, interval de timp în care am ținut legătura prin corespondență recomandată pentru siguranța ajungerii la destinatar.
Și pentru a configura trăirile sale la Oradea dar și regretele părăsirii orașului , o să redau un fragment dintr-un text semnat Gheorghe Grigurcu și care face obiectul celei de a doua prefață la cartea mea Strigăt din copilărie, apărută în 1994. Fac asta din dorința de a spulbera orice mit legat de prietenia și de legăturile de suflet dintre Teodor Dume cu Gheorghe Grigurcu. Citez:
“Pe Teodor Dume nu mi-l pot imagina decât pe fundalul oraşului său, care timp de aproape trei decenii a fost şi al meu, Oradea. Oraş subtil şi cochet, neîndoios, cu o tradiţie barocă filtrată printr-un secession melancolic, fumuriu, dar şi cu o prospeţime indicibilă a văzduhului său, cu o adolescenţă perpetuă a uşoarelor adieri ale acestuia, încărcat de miresmele aspre ale şesului şi de cele mai conciliante, blajine, ale dealurilor între care se află.
Iluzie, s-ar putea replica, ficţiune! Desigur, dar numai până la un punct. Căci orice loc se întreţese cu fibra sensibilă a celui ce s-a legat de el prin naştere, ori prin îndelungă vieţuire, mai exact spus cu fibra unei anume vârste a persoanei. Copilăria, frageda tinereţe dizolvate în aerul orădean nu reprezintă o pură iluzie, un pretext de nostalgică evocare, strict personală, a subsemnatului, silit a urma o altă traiectorie geografică, câtă vreme le regăsesc în stihurile, cu o sufletească determinare mai presus de toate, ale poetului Teodor Dume.”

Așadar, cine nu poate să deosebească nunanța dintre două cunoștințe sau două prietenii care s-au legat în momente de cumpănă din viața unuia sau a altuia, nu este îndreptățit să intre încălțat în intimitatea lucrurilor, indiferent de natura lor.
Sesizând expresia stărilor existențiale voi puncta în continuare acea determinare a intervenției mele găsindu-i în acest fel o explicație.
Evident că aprofudându-mi lectura, în timp, am înțeles că autorul vorbește despre fragilitatea interioară a ființei și nu abuzează de metafore și comparații, așa cum marea majoritate a poeților o fac.
Desigur am înțeles că Gheorghe Grigurcu are un scenariu, pe care l-a și valorificat, pentru a reînnoi câte ceva în câmpul poeziei și în general în literatură. Aerul aparent degajat al autorului de poezie, însuma gândire, profunzime și intelect, și asta datorită faptului că miza pe tenta filozofică. Poate că acest proces de înnoire a concepției despre poezie (cel puțin la nivelul meu) a „terorizat “ mințile acelora care se aflau deja bine fixați pe drumul realizărilor literare , numai că acest produs frecvent folosit de Gheorghe Grigurcu , trăda o lume interioară în care trăia însuși poetul. Împrejurările agravante în care a trăit datorită represaliilor regimului de atunci l-au așezat în rândul poeților cărora trebuia să le ceri permisiunea pentru a pătrunde cinstit și onest pe tărâmul lor . În sinea lui , Gheorghe Grigurcu, poartă acuratețea și valoarea a aceea ce definește partea umană a lucrurilor. Spun asta pentru că puțini sunt cei care au avut posibilitatea și privilegiul să pătrundă în lumea sa interioară., așa cum le-am avut eu în perioada în care a locuit și trăit la Oradea.
Ceea ce m-a făcut să intervin , (cu sfială și teamă, evident), nu este un schimb de monedă sau o îndatorare morală sau materială, ci un gest în apărarea valorilor literare.. Deși mă repet, spun asta pentru că “provocarea”, venită printr-un dialog de la unul dintre poeții bine cotați din România, un poet de calibru, bine cotat și internațional, m-a cutremurat. Confratele meu (din respect și prietenia care ne leagă, de ani buni, nu-i voi divulga numele) susținea sus și tare, (poate că și din cauza unor eșecuri în lupta, (de unul singur), de stârpire a nedreptăților și mediocrităților din literatură), că Gheorghe Grigurcu este un “poet de linie”, adică un poet comun, de duzină, dar îl recunoaște ca fiind unul dintre cei mai mari critici de literatură din România. Greșit, spun eu, referindu-mă la prima parte a discuției, deși uneori înclinam să-i confirm spusele, și asta din cauza lipsei mele de documentare și de aprofundare a stărilor poetului. Gheorghe Grigurcu, nu este și nici nu poate fi, un “ poet de linie”, comun și nici un “hop” literar. Domnia sa, prin folosirea acestui stil nu face altceva decât să ridice poezia la un nivel agreat în timp de prezentele și viitoarele generații. Confuziile pe care le fac unii între propriul stil și poezia de campanie nasc nedumeriri, ba chiar temeri, pe plan literar, dar, evident, fără a diminua cu nimic suportul literaturii contemporane, ci dimpotrivă îi alocă elemente noi de structură viabilă în timp.
Gheorghe Grigurcu dă poeziei o formă nouă, proprie, bine gândită și pregătită pentru a emancipa.
Poezia lui Gheorghe Grigurcu are o filozofie proprie ceea ce dovedește că alegerea poetului este autentică și nu conjuncturală. Explicarea sensului ascuns al poeziei ar fi devenit o mișcare tectonică mai puțin evolutivă în lumea literară, pricinuind riscuri concurenței sau acelora cu indisponibilități de moment.
Spunea cineva că „ Gheorghe Grigurcu consideră poezia ca pe o respirație a sufletului”. Așa este!. Evadarea provizorie din lumea criticii i-a adus referințe de înaltă clasă . Iată o fixare, a lui Gheorghe Grigurcu, pe palierul poeziei, făcută cu tact și responsabilitate de către cei avizați, printre care, Ana Blandiana, Nicolae Manolescu, și Alex. Ștefănescu.

"Gheorghe Grigurcu domină de ani de zile viața literară fără să se amestece în ea. Nu cred că a existat în ultimii 15 ani un autor mai serios și, în același timp mai productiv, indiferent dacă își exersa condeiul neobișnuit în comentariul politic, în poezie, în eseu, în polemică, în critică sau istorie literară. (…) El nu este un critic literar care scrie și versuri și nici un poet care scrie și critică literară, el este în egală măsură un poet de primă mărime și unul dintre cei mai importanți critici literari ai acestei perioade de tranziție între milenii, este și va rămâne cu siguranță unul dintre cei mai fini autori de aforisme din literatura română” ( Ana Blandiana ).”

Pentru cine e dispus s-o facă, devine evident că Gheorghe Grigurcu este unul dintre cei mai buni critici de azi”. „Cînd am scris (…) despre o culegere antologică a lui Gheorghe Grigurcu, am indicat numele cîtorva poeți afini, de la Williams la Benn, pe care originala lui poezie îi evocă în latură stilistică, în felul de a concepe metafora sau în compoziția poemului. (…)Aceste șocuri imagistice în lanț, la care poetul ne supune, nu sunt numai decorative, gratuite, ci și frumoase ca niște perle date la iveală dintr-o scoică” (Nicolae Manolescu).

„„Un simbol al intransigenței devine Gheorghe Grigurcu, criticul literar de mare talent aflat de mulți ani într-un exil neoficial, la Târgu-Jiu. (…)Cel care are dreptate în absolut este, bineînțeles, Gheorghe Grigurcu” 
(Alex. Ștefănescu).”

Așadar, asistâdu-l pe Gheorge Grigurcu la trecerea pragului celor 85 de ani, (o vârstă onorabilă, ținând cont de anii “terfeliți de regimul de dinainte de 1989) ) invocând una dintre particularitățile ființei, aduc aceste rânduri în întâmpinarea acelei aniversări, dar și a altora care vor urma, sub ochiul căruia ne-am dori cu toți să ajungem și să sărbătorim existența poetului. O existență născută la jumătatea lunii aprilie, mai precis pe 16. Onoarea de a fi și eu “berbec”, născut fiind pe 04 aprilie (cu o diferență de 20 de ani față de Grigurcu) mă face să-mi reconstitui stările momentelor petrecute împreună la Oradea. În “urbea” de pe Criș, cum îi plăcea domniei sale să-mi spună prin corespondență. Și nu era corespondență să nu mă întrebe: “Și ce mai e nou în urbea de pe Criș?”
Da, ziua în care ne naștem e cu totul altfel, și asta pentru că locuim, pentru o vreme, într-o viață care nu ne aparține. Paradoxal sau nu, suntem experimente vii pe care se încearcă definirea timpului. Da, este o constatare semnată,Teodor Dume!.

Gheorghe Grigurcu a venit printre lucruri în primăvara anului 1936, aprilie, 16. Coincidență sau nu, primăvara aceasta m-a adus și pe mine (Teodor Dume) tot într-o zi de aprilie 4. Poate că tocmai durerea din frumusețea acestui anotimp a creat poteca pe care urma să pășim înspre o lume care nu ne aparține. Chiriași în propria viață oscilăm într-o zbatere surdă dorind să persistăm ca oameni, dar în lupta cu insignifiantele detalii, uneori, uităm de noi. Nu știu, poate că toate aceste elemente sunt semne de recunoaștere a ființei.
Aflându-mă printre cei mulți care nu știu prea bine limbajul cuvântului, în acest context, am încercat și voi încerca să definesc, printr-o simplă punctare, o părticică din Omul Gheorghe Grigurcu, și o fac acum , în primăvara lui 2021, în pragul acelor 85 de ani, pe care îi consider o împlinire, o așezare. a aceea ce a fost, pe cel mai de sus nivel al literaturii române.
Acest Om , poet și critic (numărul unu al poeziei din România), care a creat, prin scriitura domniei sale, lumi paralele într-un Univers arid, dar și punți de legătură între cuvânt și cei care știu să-l folosească, trăiește echilibrat într-o lume în care noi cei mulți încercăm să o descoperim. Comportându-ne ca atare noi cei care încercăm să ajungem, sau am ajuns deja, la poarta cuvântului, îl putem privi ca pe un ușier care ne validează (sau nu) trecerea prin lumea cuvintelor.
Nevoia de a ne apropia de Dumnezeu, dar și de noi înșine, ne face să ne privim, din când în când, și în anumite momente, ca pe niște frumuseți prin complexitatea cărora navigăm. Nutresc speranța că cei mai mulți dintre noi ne hrănim prin și cu frumusețea cuvântului, chiar dacă realitatea ne împinge uneori înspre latura subiectivă cerându-ne sacrificii, dar și respect.
Azi, poate doar azi, putem fi puțin subiectivi pentru că exprimarea vârstei dar și a muncii, prin ceea ce facem, îmbină respectul cu munca și cu celelalte elemente definitorii ale vieții.
Privindu-l pe Gheorghe Grigurcu observ un erou supraviețuitor care s-a debarasat de frică și neputință (deși elementele acestea nu l-au caracterizat niciodată) într-un sistem social trecut neadecvat firii domniei sale. Identitatea acestui mare Om nu trebuie confirmată și nici argumentată pentru că drept mărturie stau nenumăratele sale titluri de cărți și cronicile pe care le-a semnat indicând cu profesionalism nivelul la care a ajuns omul prin creația sa. Nu voi face o enumerare a titlurilor de carte și nici a numelor acelora care au scris, pentru că ziua de 16 aprilie e un moment unic din viața aceluia pe care l-am stimat și-l stimez și care mi-a deschis larg ochii înspre cunoașterea cuvântului. Și cu această ocazie îi mulțumesc pentru episoadele trăite și petrecute împreună în "urbea" de pe Criș. Toate acestea au avut un impact pozitiv asupra a tot ceea ce a urmat să fac. Posibil ca aceste amănunte să nu intereseze, dar orice lucru care mi se întâmplă are valoarea și timpul său. Majoritatea dintre noi suntem lacomi. Vrem mult și dăruim puțin.(...) Darul meu de suflet pentru marele Om Gheorghe Grigurcu , nu numai la ceas aniversar, este respectul pentru mâna pe care mi-a întins-o și m-a condus pe drumul poeziei și literaturii. Trebuie să recunosc, și-i mulțumesc pentru asta, că Teodor Dume, poate, nu ar fi existat, fără domnia sa, în această lume a creației de frumos.
Dialogul cu creația, cu frumosul și cu el însuși a fost și este ținut într-un metalimbaj al operelor și împlinirilor domniei sale care au lăsat o amprentă pe timp.
Sunt lucruri care se întâmplă uneori în tăcere și pe care le tatuezi pe suflet. Spuneam la începutul acestor însemnări că “tăcerea e un privilegiu de a-i asculta pe alții” și mai știu că împlinește. Indiferent de pretext, viața este un experiment, un refugiu și rareori un crez.

Spuneam cândva că cel care suferă se contopește cu ființa și devine unul și același. Acea contopire compensează suferința celuilalt.

Aș fi vrut, în semn de mulțumire, să strecor printre aceste rânduri câteva fulgurații de suflet pentru a împrospăta timpul petrecut împreună la Oradea, înainte de 1989, dar prefer să port în mine expresia călăuzitoare a bucuriilor mici care nu poate să însemne, imaginativ, decât valoare, rafinament și profunzime. Desigur că nu pot folosi un limbaj atât de rafinat ca a lui Gheorghe Grigurcu , dar sunt sigur că domnia sa înțelege că nu este un limbaj formal. Sfidând formalismul întotdeauna mi-a plăcut să rămân ancoră a realului de moment și să dau expresivitate și valoare tuturor lucrurilor. Și totuși îmi permit a cita dintr-un text de-al meu, dedicat în urmă cu câțiva ani, și care face obiectul publicării într-o carte dedicată în întregime domniei sale și altor doi “berbeci”
(Cartea se intitulează “Vitralii pe un interior scorojit” și a apărut la editura Pim, cu dedicație expresă, pentru Gheorghe Grigurcu,născut în aprilie 16, dar și domnului Ionuț Caragea, un alt berbec născut pe 12 aprilie, și evident lui Teodor Dume (adică subsemnatului), născut pe 04 aprilie)

Iată textul care l-am păstrat în arhiva sufletului pentru a-l dărui acelui om minunat, Gheorghe Grigurcu și la împlinirea vârstei de 85 de ani.

* Neliniștea mută, suma tuturor întâmplărilor

dimineața la amiază și seara
cobor în mine să caut lucruri și
întâmplări despre care
nu o să vorbesc niciodată
din când în când
privesc în afară ca și când
aș cerși puțin aer
văd un cer acoperit cu liniști
apoi nimic
nici măcar o zbatere sau
un strigăt de pasăre
doar zidurile ce încă respiră din mine
fac suma tuturor întâmplărilor.
..(Teodor Dume)

Spre edificare, citind filă cu filă cele peste 30 de volume de poezie, am să dau câteva instantanee din viața acceptată a poetului Gheorghe Grigurcu.

*
Evadarea din lume în spațiul poeziei e o evadare în esența prin sine mântuitoare

*
A te privi pe tine însuți e-o armă
a privi pe altul e-o dezarmare
a nu privi deloc e-o germinație.
*
Atît de singur rănit
de propriile tale mîini
care ocolind golul
se repetă.
*
Atît de singur rănit
de propriile tale mîini
care ocolind golul

se repetă.
Atît de singur sub pavăza
ploii
a scrisului.


(Gheorghe Grigurcu, autoportret)

Desigur că nu există termini de comparație între Gheorghe Grigurcu și Teodor Dume decât cei folosiți pentru a închega suferința comună pe care am acceptat-o ca pe o mântuire în drumul nostru unul către altul.
La celălalt capăt există cei care l-au “săpat” atingându-i osul, dovada faptului că domnia sa a rămas drept ca și stejarul din pădurea lovită de furtuni.
Pentru cine știe a se recunoaște în frumusețea interioară a cuvântului, fără niciun sentiment de reproș sau de vinovăție, Gheorghe Grigurcu, rămâne inegalabilul om de litere, liantul care leagă, prin cuvânt, ființa de Dumnezeu.
Revenind la titlu, care de fapt are tenta unei întrebări discrete, am vrut să induc ideea de confesiune între autor și Om, două entități care, în final, converg înspre o personalitate spirituală. În absența (din partea mea) unei analize profesionale sau de specialitate, în ceea ce-l privește pe Gheorghe Grigurcu ca poet și critic, nu am făcut altceva decât să pigmentez această trecere fizică și spirituală a autorului de la un regim la altul. În primul caz, detenția interioară de dinainte de 1989 l-a făcut mult mai puternic deși tragismul vieții îi era arhicunoscut, îndeosebi de către colegii din redacția revistei Familia din Oradea. Și nu pot să nu remarc loialitatea lui Gheorghe Grigurcu față de revista Familia în care a lucrat ca redactor, iar după “expulzarea” domniei sale la Tg. Jiu a colaborat peste 50 de ani neîntrerupți, în care, lună de lună, a semnat cronici de carte, poezii sau aforisme. Poate că poezia și această angrenare în lumea creației și frumosului din cuvânt, cred să nu greșesc, în momentele de cumpănă i-au fost un balsam, un întăritor de suflet pentru ființa sa batjocorită de regimul de atunci. În paralel prezența sa sufletească s-a regăsit și în preajma tinerilor scriitori susținându-le intenția de a păși cât mai adânc și sigur pe drumul poeziei.
El însuși, scriitor de poezie, atent la detalii și la formulele de transpunere a stărilor , datorită comprimării la limita ermetismului și disconfortului lecturii, mulți l-au suspectat de ermetism. Evident că Gheorghe Grigurcu scrie selectiv, comprimat și este mult prea insistent asupra detaliilor pe care le încifrează folosind, evident, un limbaj criptic. Toate aceste elemente fac diferențe majore între ceea ce scrie Gheorghe Grigurcu (confesiv, desigur) și ceea ce se scrie în prezent. Deși printr-o lectură consumată atent orișicine își poate da seama că, prin scrierile sale, autorul își redimensionează sufletul, și o face public.
Prin scrierile sale, Gheorghe Grigurcu ne oferă formula acceptării suferinței interioare ca pe ceva divin. Și da, fără suferință nu există viață și nici confruntare!. Confruntarea cu tine însuți îți înlesnește pătrunderea în tainele sufletului, taine pe care autorul ni le-a destăinuit dar fără a recurge la autotrădare. Suferința etalată în scrierile lui Grigurcu i-a deschis calea înspre o nouă lume pe care și-a făurit-o din mocirla acelora care i-au umbrit existența, evident doar pe acea fizică și nu pe acea spirituală.
Poetul și criticul literar Gheorghe Grigurcu a rămas același om de dinainte care nu a pactizat cu diavolul și nici nu o va face datorită credinței sale lăuntrice. Am fost și sunt unul dintre cei agreați de domnia sa care i-a pătruns în adâncul ființei și i-a explorat întregul. Unii ar spune că Gheorghe Grigurcu a fost și este un singuratic, și că s-a logodit cu singurătatea. Fals! El, Omul, trăiește în echilibru cu tot ceea ce-l înconjoară chiar dacă uneori pare să aibă intenția de a-și mărturisi acea singurătate aparentă, avută cândva.. Am trecut și eu prin aceste etape ale intenției de mărturisire numai că preocupările din plan literar mi-au devenit umbre divine care m-au însoțit mereu și necondiționat.
Așadar, Gheorghe Grigurcu rămâne un nume de referință în Istoria literaturii române , contribuind la construcția sa direct prin creațiile sale sau indirect prin sesizarea a acelei scântei interioare din sufletele acelora care s-au încumetat să pornească pe drumul creației.

Citisem undeva (îmi scapă numele autorului) că “Gheorghe Grigurcu reprezintă o instituție a criticii de unanimă admirație”.
Folosind un limbaj pretențios, discutabil, pot confirma că Gheorghe Grigurcu este una dintre creațiile perfecte ale lui Dumnezeu, calitate care nu poate fi pusă la îndoială sub niciun aspect, atât timp cât este atribuită unei ființe vrednice de a bucura și ferici semenii.

Teodor Dume, membru U.S.E