Bunătatea sufletului desăvârșește ființa și lucrurile din jurul ei
(Teodor Dume)
Se afișează postările cu eticheta teodor dume. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta teodor dume. Afișați toate postările
29/07/2023
28/07/2023
04/02/2023
Teodor Dume:Rânduiala lui Dumnezeu
De câteva zile cobor în
mine
doar seara
și caut
un anume lucru
pe care poate că nici
nu l-am avut sau poate
l-am pus undeva
pentru a- mi aduce aminte de cel care am fost...
și ce trist...
uneori nu mănânc
nu beau și nici
nu mai vorbesc cu Dumnezeu
știu că dincolo de mine
e cimitirul în care
se odihnește tata
plictisit și el de-atâta așteptare...
uneori trec pe lângă el
cu privirea în pământ
pentru că de ceva vreme
am uitat ca să-l întreb dacă
a mai vorbit cu mama
dusă și ea cu nu prea mult timp
înainte de paști
mi- e greu să-l învinovățesc pe Dumnezeu pentru
toate astea
dar
sunt sigur că este complice cu timpul ce roade din mine
câte puțin în fiecare zi...
știu că așa trebuie să fie
dar ce să- i spun copilului meu?
13/04/2022
Gheorghe Grigurcu, la 86 de ani!
Gheorghe Grigurcu, la 86 de ani!
La mulți ani, din "urbea" de pe Criș, domnule Gheorghe Grigurcu , vă spune același, Teodor Dume!
16 aprilie, pentru unii, e doar o zi obișnuită, dar pentru Gheorghe Grigurcu este ziua în care a împlinit 86 de ani. În fiecare an, în această zi de 16 cobor în mine pentru a-i mulțumi. Deseori îmi spun că tăcerea e un privilegiu de a-i asculta pe alții. Pentru mine această tăcere a rodit în împlinirea a ceea ce sunt astăzi. Gheorghe Grigurcu a devenit un mijloc de comunicare și de ascultare între oameni, poezie și tot ceea ce e frumos. Iată deci că nimic din ceea ce este uman nu-i este străin Marelui Gheorghe Grigurcu (“Homo sum, humani nihil a me alienum puto”).Da, ziua în care ne naștem e cu totul altfel. Și asta pentru că locuim, pentru o vreme, într-o viață în care nu ne aparține. Paradoxal sau nu, suntem experimente vii pe care se încearcă definirea timpului.
16 aprilie, pentru unii, e doar o zi obișnuită, dar pentru Gheorghe Grigurcu este ziua în care a împlinit 86 de ani. În fiecare an, în această zi de 16 cobor în mine pentru a-i mulțumi. Deseori îmi spun că tăcerea e un privilegiu de a-i asculta pe alții. Pentru mine această tăcere a rodit în împlinirea a ceea ce sunt astăzi. Gheorghe Grigurcu a devenit un mijloc de comunicare și de ascultare între oameni, poezie și tot ceea ce e frumos. Iată deci că nimic din ceea ce este uman nu-i este străin Marelui Gheorghe Grigurcu (“Homo sum, humani nihil a me alienum puto”).Da, ziua în care ne naștem e cu totul altfel. Și asta pentru că locuim, pentru o vreme, într-o viață în care nu ne aparține. Paradoxal sau nu, suntem experimente vii pe care se încearcă definirea timpului.
Gheorghe Grigurcu a venit printre lucruri în primăvara anului 1936, aprilie, 16. Coincidență sau nu, primăvara aceasta m-a adus și pe mine (Teodor Dume) tot într-o zi de aprilie 4. Poate că tocmai durerea din frumusețea acestui anotimp a creat poteca pe care urma să pășim înspre o lume care nu ne aparține. Chiriași în propria viață oscilăm într-o zbatere surdă dorind să persistăm ca oameni, dar în lupta cu insignifiantele detalii, uneori, uităm de noi. Nu știu, poate că toate aceste elemente sunt semne de recunoaștere a ființei.
Aflându-mă printre cei mulți care nu știu prea bine limbajul cuvântului, în acest context, voi încerca să definesc, printr-o simplă punctare, o părticică din Omul Gheorghe Grigurcu, care în această primăvară, da, a împlinit 86 de ani. Acest Om și mare critic (numărul unu al poeziei din România, citez pe Alex Ștefănescu), care a creat, prin scriitura domniei sale, lumi paralele într-un Univers arid dar și punți de legătură între cuvânt și cei care știu să-l folosească, trăiește echilibrat într-o lume în care noi cei mulți încercăm să o descoperim. Comportându-ne ca atare noi cei care încercăm să ajungem, sau am ajuns deja, la poarta cuvântului, îl putem privi, la ceas aniversar, ca pe un ușier care ne validează (sau nu) trecerea prin lumea cuvintelor.
Nevoia de a ne apropia de Dumnezeu, dar și de noi înșine, ne face să ne privim, din când în când, și în anumite momente, ca pe niște frumuseți prin complexitatea cărora navigăm. Nutresc speranța că cei mai mulți dintre noi ne hrănim prin și cu frumusețea cuvântului, chiar dacă realitatea ne împinge uneori înspre latura subiectivă cerându-ne sacrificii dar și respect.
Azi, poate doar azi, nu putem fi subiectivi pentru că exprimarea vârstei, prin ceea ce facem, îmbină respectul cu munca și cu celelalte elemente definitorii ale vieții.
Privindu-l pe Gheorghe Grigurcu observ un erou supraviețuitor care s-a debarasat de frică și neputință (deși elementele acestea nu l-au caracterizat niciodată) într-un sistem social trecut neadecvat firii domniei sale. Identitatea acestui mare Om nu trebuie confirmată și nici argumentată pentru că drept mărturie stau nenumăratele sale titluri de cărți și cronicile pe care le-a semnat indicând cu profesionalism nivelul la care a ajuns omul prin creația sa. Nu voi face o enumerare a titlurilor de carte și nici a numelor acelora care au scris, pentru că ziua de 16 aprilie e un moment unic din viața aceluia pe care l-am stimat și-l stimez și care mi-a deschis larg ochii înspre cunoașterea cuvântului. Și cu această ocazie îi mulțumesc pentru episoadele trăite și petrecute împreună în "urbea" de pe Criș. Toate acestea au avut un impact pozitiv asupra a tot ceea ce a urmat să fac. Posibil ca aceste amănunte să nu intereseze, dar orice lucru care mi se întâmplă are valoarea și timpul său. Majoritatea dintre noi suntem lacomi. Vrem mult și dăruim puțin.(...) Darul meu de suflet pentru marele Om Gheorghe Grigurcu la împlinirea celor 86 de ani este respectul pentru mâna pe care mi-a întins-o și m-a condus pe drumul poeziei și literaturii. Trebuie să recunosc, și-i mulțumesc pentru asta, că Teodor Dume, poate, nu ar fi existat în această lume a creației de frumos.
Dialogul cu creația, cu frumosul și cu el însuși a fost și este ținut într-un metalimbaj al operelor și împlinirilor dominei sale care au lăsat o amprentă pe timp.
"Gheorghe Grigurcu domină de ani de zile viața literară fără să se amestece în ea. Nu cred că a existat în ultimii 15 ani un autor mai serios și, în același timp mai productiv, indiferent dacă își exersa condeiul neobișnuit în comentariul politic, în poezie, în eseu, în polemică, în critică sau istorie literară. (…) El nu este un critic literar care scrie și versuri și nici un poet care scrie și critică literară, el este în egală măsură un poet de primă mărime și unul dintre cei mai importanți critici literari ai acestei perioade de tranziție între milenii” ( Ana Blandiana ).”
„„Pentru cine e dispus s-o facă, devine evident că Gheorghe Grigurcu este unul dintre cei mai buni critici de azi”. „Cînd am scris (…) despre o culegere antologică a lui Gheorghe Grigurcu, am indicat numele cîtorva poeți afini, de la Williams la Benn, pe care originala lui poezie îi evocă în latură stilistică, în felul de a concepe metafora sau în compoziția poemului. (…)Aceste șocuri imagistice în lanț, la care poetul ne supune, nu sunt numai decorative, gratuite, ci și frumoase ca niște perle date la iveală dintr-o scoică” (Nicolae Manolescu).”
„„Un simbol al intransigenței devine Gheorghe Grigurcu, criticul literar de mare talent aflat de mulți ani într-un exil neoficial, la Târgu-Jiu. (…)Cel care are dreptate în absolut este, bineînțeles, Gheorghe Grigurcu” (Alex Ștefănescu).”
Iată un număr: 86.
La ceas aniversar, datorită contrastului dintre doi scriitori, îmi sunt încorsetate cuvintele de emoție. Și asta pentru că pe Gheorghe Grigurcu l-am cunoscut în împrejurări favorabile mie și "defavorabile" domniei sale. Spun "defavorabile" domniei sale având în vedere regimul de atunci și traiectoria pe care o avea de urmat. Acest moment de criză a identității a fost punctat de către Gheorghe Grigurcu în prefața cărții mele "Strigăt din copilărie" . Și iarăși îi mulțumesc !
Sunt lucruri care se întâmplă uneori în tăcere și pe care le tatuezi pe suflet. Spuneam la începutul acestor însemnări că tăcerea e un privilegiu de a-i asculta pe alții și mai știu că împlinește. Indiferent de pretext, viața este un experiment, un refugiu și rareori un crez.
Spuneam cândva că cel care suferă se contopește cu ființa și devine unul și același. Acea contopire compensează suferința celuilalt.
Din «Urbea» de pe Criș, la împlinirea celor 86 de ani
același, Teodor Dume, vă spune:
La mulți ani, maestre Gheorghe Grigurcu!
Aflându-mă printre cei mulți care nu știu prea bine limbajul cuvântului, în acest context, voi încerca să definesc, printr-o simplă punctare, o părticică din Omul Gheorghe Grigurcu, care în această primăvară, da, a împlinit 86 de ani. Acest Om și mare critic (numărul unu al poeziei din România, citez pe Alex Ștefănescu), care a creat, prin scriitura domniei sale, lumi paralele într-un Univers arid dar și punți de legătură între cuvânt și cei care știu să-l folosească, trăiește echilibrat într-o lume în care noi cei mulți încercăm să o descoperim. Comportându-ne ca atare noi cei care încercăm să ajungem, sau am ajuns deja, la poarta cuvântului, îl putem privi, la ceas aniversar, ca pe un ușier care ne validează (sau nu) trecerea prin lumea cuvintelor.
Nevoia de a ne apropia de Dumnezeu, dar și de noi înșine, ne face să ne privim, din când în când, și în anumite momente, ca pe niște frumuseți prin complexitatea cărora navigăm. Nutresc speranța că cei mai mulți dintre noi ne hrănim prin și cu frumusețea cuvântului, chiar dacă realitatea ne împinge uneori înspre latura subiectivă cerându-ne sacrificii dar și respect.
Azi, poate doar azi, nu putem fi subiectivi pentru că exprimarea vârstei, prin ceea ce facem, îmbină respectul cu munca și cu celelalte elemente definitorii ale vieții.
Privindu-l pe Gheorghe Grigurcu observ un erou supraviețuitor care s-a debarasat de frică și neputință (deși elementele acestea nu l-au caracterizat niciodată) într-un sistem social trecut neadecvat firii domniei sale. Identitatea acestui mare Om nu trebuie confirmată și nici argumentată pentru că drept mărturie stau nenumăratele sale titluri de cărți și cronicile pe care le-a semnat indicând cu profesionalism nivelul la care a ajuns omul prin creația sa. Nu voi face o enumerare a titlurilor de carte și nici a numelor acelora care au scris, pentru că ziua de 16 aprilie e un moment unic din viața aceluia pe care l-am stimat și-l stimez și care mi-a deschis larg ochii înspre cunoașterea cuvântului. Și cu această ocazie îi mulțumesc pentru episoadele trăite și petrecute împreună în "urbea" de pe Criș. Toate acestea au avut un impact pozitiv asupra a tot ceea ce a urmat să fac. Posibil ca aceste amănunte să nu intereseze, dar orice lucru care mi se întâmplă are valoarea și timpul său. Majoritatea dintre noi suntem lacomi. Vrem mult și dăruim puțin.(...) Darul meu de suflet pentru marele Om Gheorghe Grigurcu la împlinirea celor 86 de ani este respectul pentru mâna pe care mi-a întins-o și m-a condus pe drumul poeziei și literaturii. Trebuie să recunosc, și-i mulțumesc pentru asta, că Teodor Dume, poate, nu ar fi existat în această lume a creației de frumos.
Dialogul cu creația, cu frumosul și cu el însuși a fost și este ținut într-un metalimbaj al operelor și împlinirilor dominei sale care au lăsat o amprentă pe timp.
"Gheorghe Grigurcu domină de ani de zile viața literară fără să se amestece în ea. Nu cred că a existat în ultimii 15 ani un autor mai serios și, în același timp mai productiv, indiferent dacă își exersa condeiul neobișnuit în comentariul politic, în poezie, în eseu, în polemică, în critică sau istorie literară. (…) El nu este un critic literar care scrie și versuri și nici un poet care scrie și critică literară, el este în egală măsură un poet de primă mărime și unul dintre cei mai importanți critici literari ai acestei perioade de tranziție între milenii” ( Ana Blandiana ).”
„„Pentru cine e dispus s-o facă, devine evident că Gheorghe Grigurcu este unul dintre cei mai buni critici de azi”. „Cînd am scris (…) despre o culegere antologică a lui Gheorghe Grigurcu, am indicat numele cîtorva poeți afini, de la Williams la Benn, pe care originala lui poezie îi evocă în latură stilistică, în felul de a concepe metafora sau în compoziția poemului. (…)Aceste șocuri imagistice în lanț, la care poetul ne supune, nu sunt numai decorative, gratuite, ci și frumoase ca niște perle date la iveală dintr-o scoică” (Nicolae Manolescu).”
„„Un simbol al intransigenței devine Gheorghe Grigurcu, criticul literar de mare talent aflat de mulți ani într-un exil neoficial, la Târgu-Jiu. (…)Cel care are dreptate în absolut este, bineînțeles, Gheorghe Grigurcu” (Alex Ștefănescu).”
Iată un număr: 86.
La ceas aniversar, datorită contrastului dintre doi scriitori, îmi sunt încorsetate cuvintele de emoție. Și asta pentru că pe Gheorghe Grigurcu l-am cunoscut în împrejurări favorabile mie și "defavorabile" domniei sale. Spun "defavorabile" domniei sale având în vedere regimul de atunci și traiectoria pe care o avea de urmat. Acest moment de criză a identității a fost punctat de către Gheorghe Grigurcu în prefața cărții mele "Strigăt din copilărie" . Și iarăși îi mulțumesc !
Sunt lucruri care se întâmplă uneori în tăcere și pe care le tatuezi pe suflet. Spuneam la începutul acestor însemnări că tăcerea e un privilegiu de a-i asculta pe alții și mai știu că împlinește. Indiferent de pretext, viața este un experiment, un refugiu și rareori un crez.
Spuneam cândva că cel care suferă se contopește cu ființa și devine unul și același. Acea contopire compensează suferința celuilalt.
Din «Urbea» de pe Criș, la împlinirea celor 86 de ani
același, Teodor Dume, vă spune:
La mulți ani, maestre Gheorghe Grigurcu!
20/12/2021
Teodor Dume, poezii
Moartea, o pastilă de somn ..
Moartea mea e o pastilă de somn
seară de seară
mă privește ștrengărește
de dincolo fereastra
tresar
îmi trag pătura peste cap și-mi zic "fie ce o fi"
apoi adorm
până la dezintegrarea întunericului din mine
nici morțile nu mai sunt cele care au fost...
*
Dincolo de punct...
Tine-ți gândurile în lesă și moartea
nu va ști pe unde umbli
așa că va face cale întoarsă
*
Nimic în grabă...
Moartea mai are doar câteva suflete pe stoc
nu vă panicați și
nu închideți ferestrele
oricum va veni...
*
Semnul umbrelor
Umbrele stau la taifas
și din când în când se ceartă
pe știrile de la ora cinci
semn că azi nu se mai moare...
*
Zădărnicie
Pasărea mi-a colorat chipul
cu aripa
crezând că sunt cer
și de zburat n- a mai zburat...
*
Fără teamă...
Nu nu pot sa fug de tine moarte
știu că mă cauți dar
dacă într-o zi o să mă zărești
să știi că nu am plecat din mine
îți promit că nici nu o să plec peste rând
voi rămâne aici ca o mlaștină
ce așteaptă să se înnoreze cerul
*
Negare...
Inima încrustată pe coaja albă a mesteacănului
nu-mi aparține deși
pe lângă tulpina lui
am trecut
de cele mai multe ori toamna
acoperindu-mi urma trecerii cu lacrimi...
06/12/2021
Teodor Dume, poezii
Tristețea lui tata
Pe tata nu l-am văzut niciodată zâmbind
în momentele sale de tristețe
strângea la piept o pisică
era pisica pe care bunica o păstra
ca pe o armă sigură
pentru șoarecii din cămara cu alimente
care deseori
își făceau de lucru
prin sacul cu făină
înjumătățit înainte de paști
și avea dreptate tata când spunea că
este fericit
de văzut nu l- am văzut niciodată zâmbind
într-o zi pisica plecase de acasă
și nu s- a mai întors
de atunci seară de seară
tata stătea lângă fereastra cu draperiile trase
și tăcea
ca în dimineața aceea în care
bunica nu s- a mai trezit din somn
s-a așezat lângă fereastră și l- a întrebat pe Dumnezeu: De ce?...
Umbre dansând...
Aud pași
cineva intră în camera mea fără să bată la ușă
poarta hainele mele
aceeași frizură ca și mine
aceiași pantofi adidas
primiți anul trecut pe 4 aprilie de ziua mea
se dezbracă în grabă și
își așază hainele pe spătarul scaunului meu
intră sub duș folosește același șampon teo
pe care îl am de la fiica-mea
folosește același prosop pe care
l- am folosit și eu nu demult
își dă capul pe spate și
își scutură parul de apa rămasă printre bucle
se proptește în fața oglinzii și
îmi folosește aparatul și pasta de bărbierit
își șterge picioarele
stinge lumina și intră sub pătura
de sub care
am ieșit dimineață
își întinde capul ca pe un arc
inspectează tavanul cu ochii
apoi
își întoarce privirea
înspre fereastra uitată deschisă
o liniște stranie străbate camera
de la un capăt la altul
liniște și iarăși liniște
o umbră stă pitită sub raza de lumină a lunii
nu nu cred că e doar o iluzie
pieptul îmi provoacă dureri
aerul devine din ce în ce mai greu
nu nu pot să mă ridic
dincolo de fereastră văd
o umbră dansând
nu nu este o iluzie
Moarte apocaliptică
Scormonind prin memorie
și-a găsit călăul spânzurat de mânerul ușii
pe care
a intrat ultima dată
atent să nu- i strivească liniștea
a mai făcut un pas
și încă unul și încă unul
lăsând o dâră de salivă pe urmele jilave ale morții
25/10/2021
Teodor Dume: Moarte, tu n-ai nume de om...
Teodor Dume, la spitalul clinic județean de urgență din Oradea> un pic de...bolnav!
Mulțumesc, fiicei mele Teodora Dume și lui Radu Butcovan, soției Fabiola Dume, prietenilor și colegilor care mi/au fost alături!.Mulțumesc d/nei dr.Ardelean Adriana (medic primar cardiolog,asistent universitar,doctor în medicină).Mulțumesc tuturor cadrelor medicale pentru profesionalismul dovedit!
***
MOARTE, tu n/ai nume de OM!
mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
dacă mi-ai fi dat un semn
oricât de mic
îmi pregăteam valiza
cu toate cele necesare
un aparat de ras
un creion o mapă și un plic
mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
mai zăbovește jos
sub deal un pic
să sting lumina apa
gazul și să las o cheie
ori nu știai că am
o mamă și un copil mai mic
mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
în mine totu-i negru
vai poate doar e un protest
ca și când
ar fi fost să fie
un anotimp în care
aș fi putut să plec
mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
ci îngăduie-mi o rugăminte
să-ți mai zic
de sub tălpi durerea urcă iute ca un scai
și sunt gol-goluț că n-am putut
să-mbrac nimic
așa sunt Om dar nu cu suflet mic
te rog mai lasă-mă un pic
să strâng trecutul și viața între dinți
că nu-i nimic mai scump decât iertarea zic
mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
ți-am spus răgaz să-mi dai
să mai zăbovești la poartă un pic
cât copilu-mi face semn
cu mâna
că doar știai
că-i bolnav și trist
și-i cel mai mic
la urmă-apoi de vrei să-mi dai
un semn
aprinde lumânarea neagră din pridvor
știu că te grăbești
și-i musai
să revin la ceea ce am fost
poate un nimic
dar stai
mai am un Dumnezeu de nu știai
și o mamă care a lăcrimat destul
și-i rog acum când trupul meu
nu-i mai în stare de nimic
să-mi aprindă o lumânare
acolo sub pământ
noa haide moarte hai
te întreb cât încă mai sunt viu
cu ce-am greșit de vii pândind
și totuși dacă vii
adu-mi și tu ceva să-mi placă
nici flori nici lumânări ca la mormânt
ci o noapte de împăcare cu tot ceea
ce am fost și încă sunt
noa haide moarte hai
pășește-ncet de poți
injectează-mi în vene noaptea
fie și în somn
doar atât cât eu către Dumnezeu mă-ndrept
apoi să taci
că n-ai nume de Om
apoi să taci
apoi să taci
să taci...
27/09/2021
Între fizic și metafizic
Între fizic și metafizic
Stelian Platon chiar dacă marșează prin cotidian nu scrie forțat de împrejurări ori virusat de stilul clasic și nici pompos sau exotic pentru că, înainte de toate, își interoghează propriul suflet și tocmai de aceea, pe cât de concis pe atât de complex, stările poetului capătă sensuri comune umanizându- le ca și când acea trăire ar oferi o larghețe multivalentă.
Și așa este!
"Distanțele m- au înghițit mai lacome ca marea/Pe umeri purtând greu destin ce mi-aruncase Dumnezeu./Rămase sufletul acasă și toata-ngrijirarea./Rămase fericirea ne-ncăpătoare în bagajul meu."(Distanțele).
Refugiul poetului în cuvânt îi dă prioritate gândului, dar și sufletului, de a se întâlni cu neliniștile și dramele celor din jur. Nu, nu este o rutină ordonată și dictată de stilul în care scrie ,dar care pare mai plauzibilă, ci este o măsură a emoțiilor repetabile zbuciumând, uneori, interiorul său, așa cum de fapt reiese și din citatele inserate în prezența notă de lectură."O flacără înșirată in forma unui dor de țară/Degeaba-n străină mare aș încerca s- o nimicesc/Iubind simt umbrele de-atunci cum greu incep să doară,/Iar vameși cinci îmi confiscară dreptul să iubesc."(Distanțele) sau "Mă duc dureri de suflet înspre voi/ și ura pentru trădători mi-aduce,/Să le strig: Jertfa să îmi dați 'napoi/ Dati-mi înapoi jertfa de pe cruce" (Chemarea)
Remarcabil la Stelian Platon este onestitatea care convinge chiar dacă, uneori, am impresia că se strecoară subtil în interiorul ființei pentru a o explora motivat fiind de micile "revolte" ale sufletului. Nu, nu tulbură evenimentele și nici ordinea lucrurilor , ci după o parcurgere atentă le descrie in permanență că fiind parte din el. Uneori emoțiile poetului nu sunt conforme cu realitatea dar trăirile repetabile , chiar îndoielnice câteodată, îi măsoară pulsul și atunci tentativa de subiectivitate crește într-un ritm alarmant. Și da, poetul, după o liniște meditativă, iese din zbuciumul lăuntric și se înalță ca un vultur peste ecoul neliniștilor și dezamăgirilor.
Stelian Platon este un poet atent la detalii care, prin până să, le înnobilează ca mai apoi, după caz, să le înregimenteze într- o stare sau alta. Pe scena lirică Stelian Platon joacă un rol bine determinat caracteristic actorilor cărora drama capătă sens și o redirecționează către mulțimea care își aplaudă suferința.
Citind ceea ce scrie Stelian Platon și văzându- i preocupările de zi cu zi, deși nu ne- am întâlnit niciodată fizic, m -am tot întrebat, cum poate un individ ca din pustietatea lucrurilor să scoată ceva viu, ceva care pulsează și care va întreține viața lăuntrică a acelora "atinși" de cuvântul său. " Necazul urcă în diagrame//Precum firul unui cântec tot mai trist,/Copiii mor întâi de-ale fi foame/O lacrimă mă-neacă, deci exist!" (Chemarea)
Da, exiști!
(Teodor Dume, membru USE)
19/09/2021
Jean-Paul Gavard-Perret: Teodor Dume entre ombres et lumière
Le salon-litteraire.linternaute.com
Teodor Dume entre ombres et lumière
Editeur Editions Stellamaris
Thèmes Poésie
jean-paul gavard-perret 24/04/2020
critique
Engagé dans le monde culturel de son pays (la Roumanie), Teodor Dune est un de ses poètes majeurs. Il explore l’identité dans un jeu d'éros et de thanatos comme dans celui du corps et de l'esprit.
Ces postulations contradictoires conduisent à une sublimation de leurs pulsions. Surgit une approche qui se démarque du dualisme des rationalités dans une œuvre où les tabous s'effacent selon des processus de remplacement et de déplacement. L'auteur se concentre sur un substitut de l’objet de désir. Celui-ci prend divers aspects et parcours plusieurs champs.
La mélancolie – qui souvent n'est qu'un sentiment introverti selon l’ancienne doctrine des humeurs – trahit ici le manque de quelque chose qui est identifié avec une partie de soi. Ce quelque chose est censé avoir été trouvé mais il a encore été perdu : d'où l'errance du poète en ses parties de vérités.
Dans le sentiment actuel d’un monde globalisé, la solitude et l’isolement prévalent en une telle poésie où les valeurs ne sont pas des prétextes pour attirer consensus et foules. Elles créent une cohérence réelle. La capacité poésie projette, à la place d'un carpe diem, un principe d'incertitude chronique dans la vie de celui qui écrit, je sais seulement que je ne m'appartiens pas.
En ce processus d’identification, fondement du «circuit» des poèmes, ceux-ci recueillent la psyché de Teodor Dume. Existe une projection fantasmatique de sa sensibilité, son ego, ses joies, ses secrets, ses tourments et sa vie.
Cette identification est transmuée en une force qui génère l’acquisition ou, plus précisément, la possession de l'être au profit de l'avoir. Et ce, au moment où le poète génère un dialogue entre des "simulacres". Ils apparaissent comme réels mais l'auteur les défait dans une esthétique circonscrite au sein de cette relation symbolique et totalisante entre l'amour (sous différentes formes) et le sacré.
Jean-Paul Gavard-Perret
***
Teodor Dume între umbre și lumină
Editor Editions Stellamaris
Teme de poezie
jean-paul gavard-perret 24/04/2020
recenzie
Angajat în lumea culturală a țării sale (România), Teodor Dune este unul dintre poeții săi majori. El explorează identitatea într-un joc de eros și thanatos ca în cel al corpului și minții.
Aceste postulări contradictorii duc la o sublimare a impulsurilor lor. O abordare care se deosebește de dualismul raționalităților apare într-o lucrare în care tabuurile sunt șterse prin procese de înlocuire și deplasare. Autorul se concentrează pe un substitut pentru obiectul dorinței. Aceasta preia diverse aspecte și trece prin mai multe domenii.
Melancolia - care este adesea doar un sentiment introvertit conform vechii doctrine a dispozițiilor - trădează aici lipsa a ceva care este identificat cu o parte din sine. Acest lucru se presupune că a fost găsit, dar a fost încă pierdut: de aici rătăcirea poetului în părțile sale de adevăruri.
În sentimentul actual al unei lumi globalizate, singurătatea și izolarea predomină într-o astfel de poezie în care valorile nu sunt pretexte pentru a atrage consensul și mulțimile. Acestea creează o coerență reală. Capacitatea de poezie proiectează, în locul unui carpe diem , un principiu al incertitudinii cronice în viața celui care scrie, știu doar că nu îmi aparțin .
În acest proces de identificare, baza „circuitului” poeziilor, ei colectează psihicul lui Teodor Dume. Există o proiecție fantastică a sensibilității sale, a egoului său, a bucuriilor sale, a secretelor sale, a chinurilor și a vieții sale.
Această identificare este transmutată într-o forță care generează dobândirea sau, mai exact, posesia ființei în beneficiul de a avea. Și asta, când poetul generează un dialog între „simulacre”. Ele apar ca reale, dar autorul le învinge într-o estetică circumscrisă în cadrul acestei relații simbolice și totalizatoare dintre iubire (în diferite forme) și sacru.
26/08/2021
Silvia Bodea Sălăjan:Un fel de neliniște
Teodor Dume,
Pete de sânge pe umbra trupului
Cunoscându-l pe Teodor Dume, chiar dacă doar din poemele lui, am avut privilegiul să cunosc un poet de o sensibilitate notabilă, care scrie”poveștile cu oamenii” despre care însă spune că sunt ”cele mai nereușite” și aduce argumente în acest sens, dar argumentele nu fac decât să incite la lectură, ca cititorul, ” cu care stă de vorbă... și i se destăinuie ca unui prieten”să descopere dincolo de cuvânt o dragoste necondiționată față de semeni deoarece:” suntem la fel/ne asemănăm în toate/ suntem ca soarele care/ fără cer/ n-ar mai avea unde să apună...”( Mesagerul inimii).
Temele abordate în acest volum sunt existențiale: viața, moartea, raportul eului cu divinitatea, timpul etc.
Lirismul este subiectiv în majoritatea poemeleor, ceea ce face din acest volum o lungă și intimă confesiune, uneori dureroasă, alteori străbătută de fiorul împăcării cu soarta, dar de cele mai multe ori poemele devin meditații, îndemnuri către sine, într-un cuvânt- solilocvii spirituale. Evocarea părinților, în special a tatălui ” ajuns la capăt de linie”,a mamei, a bunicilor, transformă cuvântul:” în toamne” ceea ce realizează o apropiere, poate până la identificare, între poet și cei pentru care :” din ochiul cerului picură lacrimi!”
Cuvântul, pentru care poetul manifestă o adevărată venerație, dă posibilitatea eliberării, devine catharsis deoarece:” motivul cuvântului meu este disperarea”. Ideile sunt dense în fiecare poem, sunt experiențe de intensitate unică:” undeva în copilul din mine/zbura un future alb/lăsând o dâră/ un fel de drum/ pe care/oamenii plecau”(Moartea , un future alb). Există aici o sugestie a faptului că moartea este parte din viață, că încă de la naștere o purtăm în noi- un itinerar fără vacanță, fără opreliște, înafara celei finale:” atât de mult m-am împrietenit/ cu moartea/ încât/i-am permis/să respire din mine!” Este oare aici un semn de împăcare? Este oare o acceptare a unui dat față de care, oricum nu avem opțiuni? Cred că versurile impun o necesitate a nepătimirii inutile, devreme ce ” așa ne-a fost dat!” Cred că puntea de salvare este apropierea de Dumnezeu, credința că acolo, la capăt, însuși Părintele Universului ne așteaptă împărtășindu-ne temerile:” Stau față în față cu Dumnezeu/îl întreb despre moartea mea/își întoarce capul/ lăcrimează și tace/ îmi dau seama că l-am tulburat…” Iată că divinității i se atribuie trăsături umane, poate tocmai pentru că omul este făcut după chipul și asemănarea Lui. Poemele domnului Teodor Dume sunt experiențe de intensitate uimitoare în plan spiritual. Tristețea devine durere organică. Singurătatea este o lumânare ce se arde pe sine, este undeva, dincolo de cuvânt, și generează o evadare permanentă din propriul trup, pentru că ” este mult mai rea/ și mai lacomă decât moartea/ pe care/ am avut-o amantă!”(Vise, mereu aceleași)
”Urme de sânge pe umbra trupului” este o carte de creație și inspirație spontană, aș spune, deoarece fiecare poem pare o erupție vulcanică a unor trăiri autentice prin care poetul comunică atât cu sinele, cu lumea înconjurătoate, cât și cu transcendentul.
Silvia Bodea Sălăjan
18/08/2021
Teodor Dume, Aphorismes roumains d'aujourd'hui,Edițions,Stellamaris,France
Teodor Dume,
Aphorismes roumains d'aujourd'hui,Edițions,Stellamaris,France
coordinateur principal - Ionuț Caragea
traducteur - Constantin Frosin
préface - Jean-Paul Gavard-Perret
Teodor Dume, journaliste, écrivain et poète roumain (né le 04 avril 1956, à Luncasprie, Bihor). A fondé, en 1990, et dirigé en tant que directeur général, le journal Ecoul (L’Echo). Avec Stelian Vasilescu (et d’autres) a fondé, en 1990, la revue de culture Țara Crișurilor d’Oradea, 3e édition. A été directeur général de l’ensemble artistique Ecoul Tinereții (L’Echo de la Jeunesse) d’Oradea. A travaillé pour le Conseil Départemental des Syndicats de Bihor en tant que directeur du Club Înfrățirea (Fraternité) d’Oradea, qu’il a fondé en 1986. A partir de juin 1991, a travaillé pour la Maison de la Culture des Syndicats d’Oradea, en tant que directeur adjoint. Durant la période 1992-2013 a été directeur général du Sc. Club Teo Dume S.R.L d’Oradea.
Membre de l’Union des Ecrivains Européens, membre de l’Association des Ecrivains de Langue Roumaine du Québec, membre fondateur de WARM – l’Association Mass-media des Roumains de par le Monde, membre du Conseil Honorifique International Reţeaua Literară (le Réseau Littéraire), rédacteur de la revue Algorithme littéraire (2010) etc. Auteur de 16 recueils de poésie et aphorismes. Co-auteur pour 31 anthologies. Il a remporté de nombreux prix littéraires.
La critique littéraire roumaine le considère comme l’un des écrivains roumains contemporains les plus profonds et originaux.
*
C’e unst tout juste la pierre du gouffre d’un puits qui peut parler de la douleur de l’eau.
*
Plus on se rapproche de la vérité, plus on apparaît comme plus puissant aux yeux des autres.
*
S’il pouvait avoir ne fût-ce qu’une aile, l’homme pourrait égratigner le ciel.
*
L’entourage est simplement une grotte, où seuls peuvent respirer ceux qui l’habitent.
*
Ne prodigue pas de conseils d’escalade d’une montagne, si tu n’en as pas encore atteint le sommet.
*
Il est des fois où l’amour est l’arme la plus puissante de l’humilité.
*
Si toutes les douleurs se limitaient à une seule larme, on deviendrait très, très pauvres.
*
En l’absence de l’amour, on ne saurait pas même se dépasser soi-même.
*
L’âme de l’humain est toute pareille à l’amour, elle ne vieillit au grand jamais.
*
La sagesse mûrit, sans pour autant vieillir.
*
Quand on n’a plus de corps, on peut être n’importe quoi, ça n’a plus aucune importance.
*
LA FOI – notre seul soutien pendant notre passage sur terre.
*
La foi vous aliène des faux amis, mais vous rapproche de Dieu et de vous-même.
*
Le brouillage – deux coeurs défiant le silence.
*
La peur de l’enfer ne doit pas être le fouet qui vous mène vers la foi, mais la peur de soi-même.
*
L’amour devient une maladie incurable, seulement quand on ne sait le traiter respectueusement.
*
Si l’on n’aime pas le jardin de grand-mère, c’est qu’on a mal passé son enfance.
*
L’enfance est un conte auquel on croit seulement à l’âge adulte.
*
Toute larme a son histoire et moi je suis dans chaque histoire.
*
La vie – un labyrinthe où nous nous cachons de nous-mêmes.
*
Les enfants ne reviennent au sein de la famille que lorsqu’ils ont „froid”.
*
La foi est le remède de la compatibilité entre le corps et l’âme.
*
L’homme est le seul de taille à identifier et déchiffrer le code de la trahison.
*
La vie se mesure par le temps, et la durée de notre absence - par la mort.
*
Il est bien triste de regarder en arrière et de ne voir rien de rien.
*
Un coeur sec ressemble à s’y méprendre à un ténébreux coucher de soleil.
*
La veillesse incarne la grandeur de tous vos accomplissements.
*
L’amour est le langage commun de tout ce qui est vivant.
*
Un sourire peut colorier même les visages des autres.
*
Le brave homme est heureux alors même qu’il se réjouit du bonheur autrui.
*
Quelle triste et incommode vérité que de voir le désert de son âme.
*
La vie empêchée de suivre son cours, ressemble à un moulin déconnecté de sa source.
*
L’effondrement dans la mort est le sens unique de l’existence.
*
Sois toi-même, ainsi seulement pourras-tu démontrer que tu existes.
*
On cosmétise sa vie tous les jours pour se démontrer à soi-même qu’on existe.
*
On ne saurait acheter l’intelligence, mais simplement son produit.
*
Quand le sage se tait, son geste devient une improvisation philosophique.
*
Ce qui fait la différence entre un prêtre et un mendiant, c’est la main que chacun d’eux vous tend.
*
L’homme est une vérité que peu nombreux sont ceux qui savent apprécier.
*
On ne saurait acheter temps ni santé, néanmoins on peut en jouir.
07/07/2021
Teodor Dume, poezii
Trepte sub timp
A început să se scămoșeze timpul
și să lase pe umerii mei
adânciți în carne
scame ascuțite ca lama unui cuțit
una ajunsese să- mi facă o incizie
chiar la baza gâtului
sub bărbie
îmi auzeam sângele cum urca în clocot
și sub senzația aceea de frică interminabilă
mi- am privit moartea cum plescăia de bucurie
și totuși parcă nu se grăbea
să- și intre în rol
în adâncul meu
cineva săpa o groapă
din când în când îmi porționa aerul
ca și când ar exista o ordine
în acest ritual
mă va simt de parcă
aș fi ultimul condamnat de pe pământ
oricum nu- mi pasă chiar dacă știu
că în urma mea vor mai veni și alte morți
Mama și singurătatea ei
Pe tata l- a iubit o singură femeie
cea care plângea
de fiecare dată când
nu ajungea acasă de la muncă la 16 fix
plângea pe ascuns
făcându- și palmele căuș în care
își masca fața plânsă și ridată de griji
până în ziua în care tata
nu s- a mai întors deloc
și totuși nu ieșise din inima ei
era ca o ploaie de primăvară
care îmbucura florile
din cireșul de la colțul casei
și mama a trăit în singurătate ei
până ce Dumnezeu
i- a facilitat o nouă întâlnire
ca să se poată bucura împreună cu tata
amintirea cu mama
e un ghem de lacrimi ce se destramă zi de zi
deși deseori încerc să înnod firul rupt
și să o păstrez în luminișul din sufletul meu
Identificare ratată
Azi mi-am văzut chipul în zbaterea oglinzii din baie
în care
s- a bărbierit tata
înainte de a se întâlni cu Dumnezeu
era trist mult prea trist ca să îl pot privi
în față
aveam două imagini care
se respingeau reciproc
și atunci cum să umplu cu dragoste
golul dintre cele două respirații...
da
chiar în clipa asta mă voi retrage în ceea ce am fost...
Ultima clipă
Oare al cui o fi chipul acesta
atât de curat
și atât de smerit
de nimeni nu îl revendică
sau e doar un exercițiu al morții?...
Rădăcini...
În spatele fiecărei umbre
e o alta umbră dătătoare de viață
și multă înțelepciune ...
01/07/2021
Teodor Dume, carte: Crucea mea, o lacrimă
carte
Teodor Dume,
Carte: Crucea mea, o lacrimă
Editura Pim, Iași/2021
Coperta: Mioara Băluță
Este una dintre cele 33 de cărți scrise de-a lungul anilor!
Cartea are o ținută deosebită și mă bucur că s-a "născut" în vara anului 2021 care îmi va aduce satisfacție, împlinire și bucurie!
Pentru asta vă mulțumesc tuturor acelora care mi-ați fost alături!
Sincere mulțumiri și administrației Poezie.ro care m-a găzduit mai bine de 14 ani!
*
Călătorie în jurul unei lacrimi
(fiicei mele Teodora, bilețelul pe care nu i- l-am dat, ìncă... )
Poate că e prea devreme
să- mi trag viața pe dreapta
aş putea continua
mersul
de dragul fiicei mele Teodora
chiar dacă aş mai repara
câte ceva pe ici- colo
folosindu- mi rana ca pe o izoletă
meritul ar fi al ei şi al lui
Dumnezeu
care
îmi vor ciopli crucea
din ultima lacrimă rămasă necursă
numai că inima
răstignită
pe umbra aceluia care am fost
pulsează haotic
uneori
sare ìn față cu câte o bătaie pe secundă
în aglomerarea de bătăi
se naşte o altă lacrimà
ce-mi adânceşte rana in care
locuiesc de ceva vreme
tot ceea ce vreau e încă un răgaz
in care să pot
să- i spun fiicei mele
că am iubit- o de când
i- a zâmbit lui Dumnezeu
o iubesc şi o voi iubi
oricât de departe aş fi
nu nu voi capitula în fața morții
ci voi marşa cu inima
pusă în palme
la vedere
iar dacă va fi
să nu ajung la capăt
şi sângele din rană işi va mima
neputința doar inima
imi va putea spune Adio...
Teodor Dume,
Carte: Crucea mea, o lacrimă
Editura Pim, Iași/2021
Coperta: Mioara Băluță
Este una dintre cele 33 de cărți scrise de-a lungul anilor!
Cartea are o ținută deosebită și mă bucur că s-a "născut" în vara anului 2021 care îmi va aduce satisfacție, împlinire și bucurie!
Pentru asta vă mulțumesc tuturor acelora care mi-ați fost alături!
Sincere mulțumiri și administrației Poezie.ro care m-a găzduit mai bine de 14 ani!
*
Călătorie în jurul unei lacrimi
(fiicei mele Teodora, bilețelul pe care nu i- l-am dat, ìncă... )
Poate că e prea devreme
să- mi trag viața pe dreapta
aş putea continua
mersul
de dragul fiicei mele Teodora
chiar dacă aş mai repara
câte ceva pe ici- colo
folosindu- mi rana ca pe o izoletă
meritul ar fi al ei şi al lui
Dumnezeu
care
îmi vor ciopli crucea
din ultima lacrimă rămasă necursă
numai că inima
răstignită
pe umbra aceluia care am fost
pulsează haotic
uneori
sare ìn față cu câte o bătaie pe secundă
în aglomerarea de bătăi
se naşte o altă lacrimà
ce-mi adânceşte rana in care
locuiesc de ceva vreme
tot ceea ce vreau e încă un răgaz
in care să pot
să- i spun fiicei mele
că am iubit- o de când
i- a zâmbit lui Dumnezeu
o iubesc şi o voi iubi
oricât de departe aş fi
nu nu voi capitula în fața morții
ci voi marşa cu inima
pusă în palme
la vedere
iar dacă va fi
să nu ajung la capăt
şi sângele din rană işi va mima
neputința doar inima
imi va putea spune Adio...
18/06/2021
Teodor Dume, poezii
1.
Senzații
Dimineața uneori
am o senzație de fericire
senzația aceea pe care
ți-o dă Dumnezeu
când te așezi pe genunchi
și-i mulțumești
pentru lumina din suflet
de fapt agonizam în pat
și nici nu apucasem să
mă așez pe genunchi
ceva mai puternic
decât mine
mă ținea locului și totuși
mă simțeam fericit
și asta pentru că
am văzut- o pe mama în vis
aducându- mi
micul dejun la pat
oricum trebuia să mă ridic
mă aștepta Dumnezeu
la mormântul lui tata
și cum să nu fiu fericit
când prin El
o să vorbesc cu tata...
2
Ultima desprindere
O să mă desprind
de ultimă respirație
în clipa în care
îmi că veni în minte
numele aceluia căruia
îi voi lăsa prin testament -
că drept moștenire -
ultimul cuvânt
rostit
din care
va porni o altă lume
3.
Partea filozofică a ființei
Nu nu pot opri
ravagiile timpului care
mi-a dislocat
carnea de pe os
și trupul de suflet
cum altfel aș putea privi
înspre ceea ce am fost
o realitate în care
timpul mi- a scris
istoria
cu sânge din sângele meu
și totuși există și
mă admir în multitudinea
de nuanțe a anilor...
08/06/2021
Teodor Dume, carte: Interogatorii critice
Teodor Dume, Interogatorii critice * Referințe, recenzii, note critice
Coperta și tehnoredactarea, Mioara Băluță
Editura, Pim/Iași, iunie 2021
Coperta color cât și o parte dintre paginile din interior
Pagini 127
Cele câteva note critice sau de lectură din cartea de față le-am reunit într-un suflet comun și le-am contopit cu stările create în momentul lecturării textelor autorilor aci prezentați. Și le mulțumesc pentru asta pentru că mi-au permis să pătrund în profunzimea lor, nu cu tehnici profesionale de analiză, ci cu sufletul.
Așadar, în rândurile de față , nu voi face, în mod special, referiri la tehnicile scrisului, la neglijențele sau accentele stilistice sau la alte artificii punctate ca reguli, ci voi indica și permanentiza (din perspectiva cititorului) sursa gândirii care creează spațiul de înțelegere a relației dintre autor – cititor și nu dintre autor – critic, cu atât mai mult cu cât am intrat în intimitatea creațiilor unor autori de mare valoare, ca; Gheorghe Grigurcu, Daniel Corbu, Nicolae Silade, Ionuț Caragea, Daniel Luca, Mioara Băluță, Ottilia Ardeleanu, Gina Zaharia, Sorin Cerin, Marin Voicu, Ștefan Popa și mulți alții, la care am alăturat (făcându-le onorabilă alăturarea)și nume mai puțin cunoscute, dar care marșează , cu tact și pricepere, pe drumul literaturii. Ori iată și nume care se află la început de drum și pe care le-am detectat ca fiind notabile în formarea detașamentului de exlporare a frumuseții din cuvânt; Alin-Claudiu Baciu, Radu-Alin Balaj și Alexandru- Eusebiu Ciobanu.
Cartea reuneşte note de lectură asupra unor texte selective din cărți scrise de diferiţi autori, cu vârste diferite, în perioade diferite. Punctând, uneori, și valoarea Om, (în cazul lui Gheorghe Grigurcu, și nu numai) am căutat să duc o paralelă între Om și creațiile lui..
Cu siguranţă că și numele acelora, aflați la început de drum, va deschide căi înspre un viitor literar, iar altele, ca într-o joacă de copil, îşi va acoperi amintirile stând în spatele singurătăţii încercând să-şi cosmetizeze anii prin care au trecut. Totuși le rămâne mândria de a sta alături, în acestă carte, de mai marii literaturii române, cotați ca unii dintre cei mai de seamă scriitori din România.
Scrierile de aici, în mare parte, sunt amănunte ale existenţei, realităţi care clădesc o personalitate. Originalitatea construcţiei constă în libertăţile sentimentale şi uneori în discursul confesiv al unor autori în dialog cu sinele sau cu realităţile din jur.
Cert este că tot ceea ce am detectat, citindu-i pe autori, se desfăşoară sub expresia unor trăiri la tensiuni maxime.
Etalarea stărilor şi sentimentelor susţine atmosfera interioară a cuvintelor care ne recheamă pentru a ne delecta sufletul.
==============================
Editura, Pim/Iași, iunie 2021
Coperta color cât și o parte dintre paginile din interior
Pagini 127
Cele câteva note critice sau de lectură din cartea de față le-am reunit într-un suflet comun și le-am contopit cu stările create în momentul lecturării textelor autorilor aci prezentați. Și le mulțumesc pentru asta pentru că mi-au permis să pătrund în profunzimea lor, nu cu tehnici profesionale de analiză, ci cu sufletul.
Așadar, în rândurile de față , nu voi face, în mod special, referiri la tehnicile scrisului, la neglijențele sau accentele stilistice sau la alte artificii punctate ca reguli, ci voi indica și permanentiza (din perspectiva cititorului) sursa gândirii care creează spațiul de înțelegere a relației dintre autor – cititor și nu dintre autor – critic, cu atât mai mult cu cât am intrat în intimitatea creațiilor unor autori de mare valoare, ca; Gheorghe Grigurcu, Daniel Corbu, Nicolae Silade, Ionuț Caragea, Daniel Luca, Mioara Băluță, Ottilia Ardeleanu, Gina Zaharia, Sorin Cerin, Marin Voicu, Ștefan Popa și mulți alții, la care am alăturat (făcându-le onorabilă alăturarea)și nume mai puțin cunoscute, dar care marșează , cu tact și pricepere, pe drumul literaturii. Ori iată și nume care se află la început de drum și pe care le-am detectat ca fiind notabile în formarea detașamentului de exlporare a frumuseții din cuvânt; Alin-Claudiu Baciu, Radu-Alin Balaj și Alexandru- Eusebiu Ciobanu.
Cartea reuneşte note de lectură asupra unor texte selective din cărți scrise de diferiţi autori, cu vârste diferite, în perioade diferite. Punctând, uneori, și valoarea Om, (în cazul lui Gheorghe Grigurcu, și nu numai) am căutat să duc o paralelă între Om și creațiile lui..
Cu siguranţă că și numele acelora, aflați la început de drum, va deschide căi înspre un viitor literar, iar altele, ca într-o joacă de copil, îşi va acoperi amintirile stând în spatele singurătăţii încercând să-şi cosmetizeze anii prin care au trecut. Totuși le rămâne mândria de a sta alături, în acestă carte, de mai marii literaturii române, cotați ca unii dintre cei mai de seamă scriitori din România.
Scrierile de aici, în mare parte, sunt amănunte ale existenţei, realităţi care clădesc o personalitate. Originalitatea construcţiei constă în libertăţile sentimentale şi uneori în discursul confesiv al unor autori în dialog cu sinele sau cu realităţile din jur.
Cert este că tot ceea ce am detectat, citindu-i pe autori, se desfăşoară sub expresia unor trăiri la tensiuni maxime.
Etalarea stărilor şi sentimentelor susţine atmosfera interioară a cuvintelor care ne recheamă pentru a ne delecta sufletul.
==============================
Teodor Dume,
06/06/2021
Teodor Dume, poezii din volumul Ultima zi pe pământ
Forma lucrurilor
Azi mi- aș dori
să iau forma lucrurilor
pe care
mi le-a promis tata
dar nu le-am avut
să ating și să fiu atins
și asta pentru atunci
când amândoi
vom avea aceeași formă
și împreună să ne atingem
că doi foști cunoscuți...
A naibii întrebare...
M- am tot întrebat
ce pot face
în numele iubirii
când totul are o limită
și una dintre inimi
nu e decât
un carton presat
între lacrimi și dorinți
sau un preș uzat și
mototolit într-o un colț
a naibii întrebare...
Înstrăinare
Priveliștea din spatele casei
e un covor uzat pus de
bunica la uscat
dar n- a mai apucat
să- mi spună
că vine ploaia...
și de atunci mă tot uit
înspre cer...
Interpretări
Domnule Teo
mă întreabă vecinul
de alături
de ce mereu tii capul aplecat
când treci pe lângă cei care
duminică de duminică
se duc la biserică...
după o cântărire atentă
din ochi
continuă dialogul cu sine
de această dată...
nu nu sunt vrednic
să merg alături de acest om...
30/05/2021
Teodor Dume, poezii
Gând dintr-o viață...
Despre bunica nu-mi amintesc mare lucru
stătea pe prag și fuma pipă
din când în când
mă privea pe sub coada ochiului
ca un agent rus satisfăcut că
localizase subiectul
uneori se certa cu moartea prin semne
alteori își închidea ochii și-l ruga pe Dumnezeu să o ia
când îmi juleam genunchii de pietrele
rânduite de tata prin curte
ca să mă facă să uit de durere
îmi spunea
hai la baba și pune-ți urechea pe pieptul ăsta bătrân
ce huruie că o batoză stricată
și ascultă ce tristă este viața din mine
apoi mă săruta pe ochiul înlăcrimat
și mă legăna pe genunchi până adormeam
cred că bunica era prietenul meu de joacă
cel mai bun care nu mă trăda niciodată
mi- e dor de bunica
mi- e dor de ochii ei triști care
lăcrimau doar pentru mine
nu nu pot să- i reproșez nimic
și asta pentru că
ochii mei poartă culoarea ochilor ei
dar îi reproșez lui Dumnezeu că
mi- a luat zâmbetul și câțiva ani din copilărie...
Victima unei morți clandestine
Moartea îmi soarbe sângele puțin câte puțin
în fiecare zi și mi- l separă de trup
pentru a nu-i pierde
gustul de om
seară de seară o ia de la capăt
și cum m-aș împotrivi dacă nu- i văd chipul...
știu doar că
cel din oglinda pe care o port cu mine zi de zi
e chipul meu din care și Dumnezeu soarbe îndurător
Gând înspre Dumnezeu
L-am rugat pe Dumnezeu să- mi spună
că pământul apele și cerul
îmi aparțin
ceea ce ar însemna
că pot să mă joc și să înalț zmeie înspre cer
dar de înțeles n- am înțeles de ce nu mi- a răspuns...
Fotografia din plic
I-am trimis lui Dumnezeu o fotografie cu sufletul meu
și l- am rugat să o pună
lângă patul de flori a lui mama
și dacă poate
din când în când
să o arate și lui tata
de răspuns nu mi- a răspuns dar știu că
cineva seară de seară
mă privește de dincolo de fereastră
mi- e teamă să deschid fereastra
ultima dată când am deschis- o
răcoarea umedă a nopții
mirosea a moarte
iar dangătul clopotului
a început
să adoarmă lumina din lumânarea aprinsă de mama
13/05/2021
Teodor Dume: poezii
Pentru nimic în plus
Mi-am prins moartea la unul dintre amanți
cochetă și cu zâmbetul atârnat
de colțul gurii
îi mângâia spatele picioarele și
partea pentru care și-ar fi riscat
dreptul de a mai intra în casele oamenilor
m- a privit
a umplut camera cu întuneric mult întuneric
apoi mi-a zis zâmbind sarcastic
"du-te și așteaptă în camera dinspre miază-noapte că
o să trec și pe la tine"
de-atunci noapte de noapte
se furișează în mine și cu unghiile
crescute în altă carne decât în cea de om viu
îmi scrijelește numele pe toți pereții inimii
uneori par un străin în propria mea piele
alteori un animal care se autodevorează după lăsarea întunericului
Făptura din spatele umbrei
Dimineață când ies din scara blocului
deși nu e nimeni prin jur
simt cum cineva mă privește ca pe un ciudat
din ochi îmi alunecă o lacrimă semn că
cineva a pătruns în carnea mea prin efracție
îi simt umbra ce îmi suflă pe ceafă un aer cald
sângele mi se înfierbântă
orbecăi
mă pierd prin labirintul minții și repet frenetic "Tatăl nostru"
nici nu știu dacă am fost auzit
continui să merg și să repet
în gând
un cuvânt pe care nu mi-l mai amintesc
e un fel de bolboroseală pe care
o repet pentru a intimida făptura pătrunsă în carnea mea prin efracție
... și Dumnezeu amenință cu degetul
În ultima zi din luna asta
am decis să nu mai merg la biserică
și nici sâ mai vorbesc cu Dumnezeu despre mine
o să merg la un hotel de cinci stele
cu jacuzzi
petale de trandafiri și multă șampanie roz
o să întorc tăbliță cu " nu deranjați"
cameristei o să- i strecor în buzunarul de la halat 10 euro
și un parfum unistyle
dezbrăcat de toate păcatele de până atunci
și plin de iubire ca o lacrimă
ce n- a atins piele de om
o să mă întind pe cearșaful pătat
de ultimă femeie pe care am avut-o în vis
o femeie cu sânii bombați ca o lună plină
pe mijloc de cer
și ce poate fi mai excitant decât
o privire înspre o margine de cer
de unde încep să înflorească toate iluziile...
nu nu o să aștept să se crape de ziuă
o să navighez între speranță și eșec
și dacă Dumnezeu
nu mă ca amenință cu degetul
așa cum o făcea maică- mea
când chiuleam de la orele de religie
o să mă reîntorc în mine
ca să văd
cât a mai rămas din ceea ce am fost...
23/04/2021
Teodor Dume, poezii
Identificare
îmi sprijin capul de degetul mare
al mâinii drepte
și asta pentru a-i privi fața din
cel mai potrivit unghi
apoi mă așez
pe unul dintre scaunele din jurul mesei
din camera de oaspeți
ne privim lung unul pe celălalt
ca și cum nu ne- am mai fi văzut niciodată
știu că a mai îmbătrânit
și eu la fel
stând ascuns
în una dintre tranșeele morții
spre care timpul a tras cu obuze oarbe
dar ăsta nu poate fi un motiv
ca după câteva nopți
nedormite
să uite de cel care în cădere
i- a prins lacrima ce s- ar fi zdrobit
de asfaltul ridat de urmele pașilor celor mulți
sunt același de ieri
de azi și poate
că și cel de mâine
trăiesc între două bătăi de inimă
prin ochiul încețoșat privesc răsăritul
ca pe o rană deschisă
în care
trăiesc de ceva vreme
Abonați-vă la:
Postări (Atom)