Ottilia Ardeleanu, referințe critice la poezia lui Teodor Dume

 Ottilia Ardeleanu, 

referinţe la textele lui Teodor Dume, Antologia Paradigme virtuale, Ed. PIM/Iași 

Pe Teodor Dume îl caracterizează poezia unei nemărginite suferinţe. Stilul confesiv, petrecerea timpului în singurătate alături de cuvânt - prietenul său de-o viaţă-,accentuarea stărilor de abordare într-o existenţă aflată permenent pe finiş, împletirea elementelor care marchează începutul şi sfârşitul, iată ce-l fac pe Teodor Dume să fie un altfel de poet. Tema specifică demersului său literar  este cea a vieţii şi a morţii, nedespărţite, şi unite prin cuvântul acestuia. Este poetul pentru care iubita şi părinţii vor fi imortalizaţi în cuvânt. Acest cuvânt  al însigurării. Îl iubeşte pe Dumnezeu, Cel pe care îl ignoră uneori, după cum lasă de înţeles într-una dintre poeziile sale. Iubeşte oamenii şi mărturiseşte că "într-o zi cineva o să umple golul acesta şi o să mă bucur pentru că oamenii intră în amintirea celuilalt lăsând o poveste..."

Teodor Dume si Daniel Corbu

 

Teodor Dume, între mine și cer e o umbră

nici nu ştiu dacă numele meu e teodor dume 

şi dacă stăpânii celui însemnat de Dumnezeu sunt

Moartea într-un capăt şi Viaţa în celălalt

uneori prins între cele două linişti

îmi lipesc urechea de marginea pământului

şi vorbesc cu tata în prezenţa căruia

am învăţat să iubesc să sufăr

şi să aprind prima lumânare

ţin minte cum am sărutat-o pe mama

şi m-am rugat lui Dumnezeu

să se joace cu mine

eram devorat de frică şi de

întunericul decupat

din veşmintele lui tata

prins în acest sentiment ciudat

am ucis o lacrimă

am strigat şi

moartea s-a zgâit la mine

ca la o pradă

nici nu ştiu dacă sunt fericit sau trist

ştiu doar că nu-mi aparţin

am privirile amputate şi oscilez

între cer şi o umbră leneşă

aş putea să mă prefac într-un băiat care iubea 

sau într-o altă prezenţă în care numele

nici că ar conta

numai că

între mine şi cer există o legătură

care defineşte viaţa şi moartea

şi totul sfârşeşte cu un alt anotimp

(Autor: Teodor Dume)

Teodor Dume, barajul Vida/Luncasprie

 

Teodor Dume, aforisme

 

Teodor Dume, aforisme

 

Yeodor Dume, pregătiri pentru weekend

 

Teodor Dume, aforisme

 

Teodor Dume, carte: Crucea mes, o lacrimă

 Teodor Dume,

Carte: Crucea mea, o lacrimă

(apărută recent la Editura Pim/Iași)

Coperta: Mioara Băluță )

Mulțumesc, Corina Rusu !

Mulțumesc, Mioara Băluță!

Teodor Dume, la a înot...

 

La mulți ani. Teodora Dume!

 

Teodor Dume, relaxare ..

 

Teodor Dume, aforisme

 Doar piatra din adâncul fântânii 

îți poate vorbi 

despre durerea apei

(Teodor Dume)

Teodor Dume, în revista Tribuna

 

Teodor Dume, cumpărrături

 

Teodor Dume, Temnița de sub rană

 Teodor Dume,

carte: Temnița de sub rană

Coperta: Mioara Băluță 

Editura: Pim/Iași

Angela Nache Mamier, Lacrimi pe altarul sufletului de Teodor Dume

Spiritualitatea lacrimilor este prezentă în aceasta nouă carte  a poetului Teodor Dume, unde asistam la aceeasi uniune a sufletului cu Dumnezeul crestin. Autorul face o mutație  crepusculară în sânul unei conștiințe de sine din ce în ce supusă unei interogații vaste adresate eului. Un abandon voinței divine  absolut natural, sincer. Versurile sunt liturgii intime pe « altarul trupului ».Manifestarile sensibile îmbracă hainele religiei , deși într-un context ascetic Lacrimile sunt fierbinți, provin din flașh-uri celeste, proprii inspiratiei ,meditatiei si moralei  poetice . Suntem în PUR AMOUR  și aceste poeme se înscriu în tradiția mistică a Bisericii …omniprezentă lacrimilor din Biblie ,dar mai ales lacrimile lui Christ din Noul Testament îndeamnă poetul spre o asumată mare de lacrimi de extaz dar și de pocăință. Viața profană este legată strâns de marea istorie a plânsetelor mistice din istoria umanității ,care cunoaște triste destine  (un ex .Maria Magdalena ,ori Pascal care  vorbeste de « lacrimile de bucurie »)

A avea HARUL  lacrimilor, conduce adesea la numeroase situații în  care lacrimile  au o valoare pozitivă. Conștiința vinelor, speranțele legate de Cer, teama de iad, propriul destin, angoasele în fața morții , etc …provoaca apariția lor  …Poetul nu le dă o formulare tragică, dimpotrivă sunt un catharsis  o forță purificatoare, semnul unei credințe profunde .(Ceea ce la Părinții greci purta numele de penthos ). La diverși  poeți  ele conduc la elevație spirituală și o detasare totală de lucrurile terestre. În Evul Mediu  se va instaura rugăciunea prin care lacrimile erau cerute, invocate : « Pro petitione lacrimarum ». La autor lacrimile devin expresia sufletului în cioburi, devin un limbaj  purificator, de grație divină ». În acest volum, a plânge devine echivalent cu «  a se ruga » ,volumul se numește (deloc întâmplator ): « Lacrimi de pe altarul trupului».(Editura: Pim,

Coperta: Mioara Băluță )

Teodor Dume, poetul care sfidează moartea

 

Teodor Dume, aforisme

 

Teodor Dume, portret

 

Teodor Dume nu accepta niciodată înfrângerea

 

Teodor Dume... bălăceală

 

Teodor Dume, viața ca un strop de cerneală...

astăzi oamenii nu mai merg la biserică

şi nici la crâşma de la colţ

ei mor câte puţin

în fiecare zi

medicul le prescrie aspirină

contra a cinsprezece lei formularul

dar nu mai contează

ridică din umeri şi privesc

dincolo zarea

şi tac

îşi aşteaptă iertarea

aşa le stă bine oamenilor

îşi modelează viaţa după vremea de-afară

Teodor Dume, "șef" de fermă

 Iată-mă în "probă" de lucru...

Un nou job ...de viitor

Noa...ce ziceti? Îmi stă bine ca "șef" de fermă?. În urmă cu peste 60 de ani, copil fiind, păstoream doar două vaci pe câmpul peste care azi se află barajul Vida/Luncasprie 

De ceva timp am pus deoparte orice activitate și nici nu mai scriu. Mă relaxez  păstorind o cireadă de peste 200 de vaci...

Și  asta spre bucuria unora care m-au "sfătuit" (pe Facebook) să mă las de scris...

Teodor Dume,aforisme cu mama

 

Teodor Dume portret

 

Teodor Dume, aforisme

 Credința nu este o bursă în creștere și nici în scădere, ea trebuie să fie o constantâ a sufletului

(Teodor Dume)

Teodor Dume, aforisme

 fericit eşti atunci când ajungi la capătul zilei şi-l chemi pe Dumnezeu la cină

(teodor dume)

Teodor Dume. aforisme

 

Teodor Dume cu soția Fabiola ...

 

Eu și ..touranul meu...

 

Teodor Dume cu nepotu' Ionuț Rapiga

 

 o iubire sufocată de promsiuni diminuează efectul

(teodor dume)

 

 

 

Teodor Dume, aforisme

 Bunătatea sufletului desăvârșește ființa și lucrurile din jurul ei

(Teodor Dume)

Teodor Dume,

 

 

 

Am fost ș în eu cândva ..mire!

 

Gina Zaharia: moartea, un fluture alb, de teodor dume

*Despre radiografia nopților cu fluturi  albi

Mă aflu printre privilegiații cărora poetul Teodor Dume le-a îmbogățit, cu volumul „moartea, un fluture alb”, biblioteca sufletului. Acum știu de ce îi prețuiesc poezia: odată pătruns pe tărâmul său, vei fi martorul unor stări atât de curate și profunde, încât vei învăța să le taci cu sfințenie, pentru a nu strivi  fluturii de pe drumul ce leagă cerul de pământ prin cuvinte alese, fluturii care dau ocol apusului, într-un ritual cu dor sidefiu „dinspre părinți”.

 I-a rămas, „ștergarul alb/ în care mi-am uitat copilăria / singurul suvenir de la mama) / îl port la piept/ uneori mă prefac/ că o văd/ ținându-mi capul pe genunchi”. Dar nu e suficient. Din când în când, copilul de atunci înrămează acele imagini „în locul în care bunica creștea liniști”, le șoptește o rugăciune albă precum gândurile pe care le-a trimis să spintece noaptea lor. 

 Dăruire, așteptare, îngrijorare, resemnare, tristețe, destăinuire, toate într-un decor alb-negru în care poetul pășește cu încredere, chiar dacă „singurătatea atârnă ca un păianjen”.

Cu toate acestea, în „4 aprilie, ziua în care am învățat să mint” „eram sigur că cineva/  trebuia să-mi dea un nume/ o proprietate până când în mine/ se va așeza un Om ca o blândețe/ ascunsă sub cearcănele mamei”. Și a primit, pe lângă blândețe, harul. 

„Spre mine” este un drum limpede, pe care autorul își plimbă sinceritatea peste „toate crăpăturile uscate ale  pământului”. Tristețea își face loc precum un soldat la pândă: „în fiecare zi/ aștept și îmi spun/ că trebuie să plec și că/ în mine/ n-a mai rămas nimic/ chiar nimic”.

Nici „ploaia de peste Criș” nu șterge  umbrele din sufletul poetului ci aduce „codul galben”, până când „poate mai înspre seară/ o să cobor în mine/ să mă privesc”. Oare ecoul pe care autorul îl trimite spre noi se întoarce cu nuanțele așteptate? 

„Păianjenii nu ucid”, ei duc mesajul trecerii prin viață, „un fel de remiză” care stăpânește frigul și deschide un atlas al călătoriilor prin el.

Dacă faci o „radiografie” a poemelor lui Teodor Dume, vei zări Omul care dăruiește visele sale  nopților, într-o insomnie perfectă, poetul care împrăștie fluturii albi ai peroanelor negre și care îi învață să invadeze cerul prin cântec: „și ce dacă la noapte/ îmi înlocuiesc somnul/ și ies din realitate puțin”.

„Rogu-vă călcați încet/ asemeni umbrei/ mă retrag în mine pentru/ a mi se ierta ceea ce am fost/ o taină…”

Iată o mărturie a adevărului văzut prin ochi poetici, deschiși la orice ceas al zilei. Timpul i-a dictat, Teodor Dume a scris. Un jurnal al tăcerilor, cu litere de aur! 

Gina Zaharia

Daniel Corbu, un dar de suflet lui Teodor Dume

 Privind în urmă...

DANIEL CORBU,

carte:Lecția de abis, editura PrincepsMultimedia

Mulțumri din suflet pentru acest DAR deosebit!

Când ești rănit te duci...

 

Ochi de jurnalist, rubrica: Așa, NU!

*Pulsul amiezii de sâmbătă

Un gest al organizatorilor ce, la prima vedere, părea frumos și lăudabil, dar intrând în detalii observăm că nu-i chiar așa...

Chiar la intrarea dinspre str. Dobrogeanu Gherea observ primul gest greșit al poliției locale dar și a administrației cetății  de a permite parcarea pe iarbă, din incinta cetății, a zeci de mașini și autobuse.Așa că dacă e în interesul primăriei se poate încălca orice lege...

Îmi aduc aminte că în urmă cu vreo 3-4 ani, tot intro zi cu festival în cetate, un vecin de al meu parcase mașina, în fața ferestrei lui de pe Dobrogeanu Gherea, doar cu roțile din față pe iarba din fața porții. Instant și-a făcut apariția un echipaj al poliției locale și l-au amendat cu 400 lei.

Deci...

Așadar dacă tot e weekend și așa zis "festival", în Cetatea Oradea, nu prea ai ce să alegi dintre aproape  aceleași produse comune,  fast-food și de cofetărie-patiserie, la zeci de gherete, decât o pizza, făcută la foc "automat" la o altă gheretă stingheră sau o plăcintă la 12 lei. În rest doar... prețuri cosmice, chiar și pentru cei cu portofel dublu.

Deci, nimic clasic din vremurile de altădată ale festivalurilor, ci doar ... prețuri și denumiri străine limbii române!.Aici excepție face o gheretă cu toroș și sărmăluțe(5 lei buc.) la prețuri fantastice.A se înțelege că bucata înseamnă ceva mic de o singură îmbucătură. Am servit și eu o porție de toroș cu aspect plăcut, ispititor dar fără gust.Eu, în general,  sunt adeptul toroșului și al sarmalelor, cu precădere al sarmalelor țărănești.

Unele firme au ocupat câte 5-6 standuri cu aceleași produse dar cu un singur vânzător tânăr și făra nicio experiență, chiar dacă în spatele acestuia mai circulau, fără rost, încă două - trei persoane.

(Predomină firmele Bergenbier și Partner)

Eu personal am stat 20 de minute  la un stand triplu, cu un singur vânzător și preparator, în același timp, care alerga de la un stand la altul, dar eram 2 consumatori la rând. Era un stand cu mici "rahitici" care nu depășeau 30 grame pe bucată.Berea la doză costa 10-12 lei bucata indiferent de denumire.

Ce să-i faci...prețuri de Litoral!

Singura bucurie reală era acea a copiilor care alergau printre mesele goale în timp ce părinții lor așteptau nerăbdători și înfuriați de așteptare în fața standurilor.

PS:

Era să uit...

La nicio gheretă nu găsești pubele sau coșuri pentru reziduri alimentare dacă tot servești ceva instant, pe loc. Nu știu cum au obținut autorizația de funcționare și unde sunt cei de la protecția consumatorului și cei de la dsv și dsp...

Am găsit doar 3 pubele mari de RER (comune) care deserveau cele peste 30 de standuri. Pentru a arunca un ambalaj de hârtie am făcut de 3 ori ocolul standurilor pentru a depista un coș...Deloc plăcut...

Seara în loc de puțină muzică bună doar mult zgomot, la volum maxim, până foarte târziu în noapte pentru "bucuria" vecinilor din jurul cetății!. Și suntem mulți cei care ne "bucurăm" de acest privilegiu oferit de primaria Oradea prin organizatori.

În concluzie: 

intri cu bani în cetate și ieși fără ei...

Ceea ce confirmă că toți ne învârtim în jurul banilor fără a ține cont și de bucuria sufletului! Trist...dar adevărat!

(*teodor dume. Ochi de jurnalist/revista Extemporal l.)

Gheorghe Grigurcu, la 87 de ani!

La mulți ani, din "urbea" de pe Criș, domnule Gheorghe Grigurcu , vă spune același, Teodor Dume!

16 aprilie, pentru unii, e doar o zi obișnuită, dar pentru Gheorghe Grigurcu este ziua în care a împlinit 87 de ani. În fiecare an, în această zi de 16 cobor în mine pentru a-i mulțumi. Deseori îmi spun că tăcerea e un privilegiu de a-i asculta pe alții. Pentru mine această tăcere a rodit în împlinirea a ceea ce sunt astăzi. Gheorghe Grigurcu a devenit un mijloc de comunicare și de ascultare între oameni, poezie și tot ceea ce e frumos. Iată deci că nimic din ceea ce este uman nu-i este străin Marelui Gheorghe Grigurcu (“Homo sum, humani nihil a me alienum puto”).Da, ziua în care ne naștem e cu totul altfel. Și asta pentru că locuim, pentru o vreme, într-o viață în care nu ne aparține. Paradoxal sau nu, suntem experimente vii pe care se încearcă definirea timpului.

Gheorghe Grigurcu a venit printre lucruri în primăvara anului 1936, aprilie, 16. Coincidență sau nu, primăvara aceasta m-a adus și pe mine (Teodor Dume) tot într-o zi de aprilie 4. Poate că tocmai durerea din frumusețea acestui anotimp a creat poteca pe care urma să pășim înspre o lume care nu ne aparține. Chiriași în propria viață oscilăm într-o zbatere surdă dorind să persistăm ca oameni, dar în lupta cu insignifiantele detalii, uneori, uităm de noi. Nu știu, poate că toate aceste elemente sunt semne de recunoaștere a ființei.

Aflându-mă printre cei mulți care nu știu prea bine limbajul cuvântului, în acest context, voi încerca să definesc, printr-o simplă punctare, o părticică din Omul Gheorghe Grigurcu, care în această primăvară, da, a împlinit 87 de ani. Acest Om și mare critic (numărul unu al poeziei din România, citez pe Alex  Ștefănescu), care a creat, prin scriitura domniei sale, lumi paralele într-un Univers arid dar și punți de legătură între cuvânt și cei care știu să-l folosească, trăiește echilibrat într-o lume în care noi cei mulți încercăm să o descoperim. Comportându-ne ca atare noi cei care încercăm să ajungem, sau am ajuns deja, la poarta cuvântului, îl putem privi, la ceas aniversar, ca pe un ușier care ne validează (sau nu) trecerea prin lumea cuvintelor.

Nevoia de a ne apropia de Dumnezeu, dar și de noi înșine, ne face să ne privim, din când în când, și în anumite momente, ca pe niște frumuseți prin complexitatea cărora navigăm. Nutresc speranța că cei mai mulți dintre noi ne hrănim prin și cu frumusețea cuvântului, chiar dacă realitatea ne împinge uneori înspre latura subiectivă cerându-ne sacrificii dar și respect.

Azi, poate doar azi, nu putem fi subiectivi pentru că exprimarea vârstei, prin ceea ce facem, îmbină respectul cu munca și cu celelalte elemente definitorii ale vieții.

Privindu-l pe Gheorghe Grigurcu observ un erou supraviețuitor care s-a debarasat de frică și neputință (deși elementele acestea nu l-au caracterizat niciodată) într-un sistem social trecut neadecvat firii domniei sale. Identitatea acestui mare Om nu trebuie confirmată și nici argumentată pentru că drept mărturie stau nenumăratele sale titluri de cărți și cronicile pe care le-a semnat indicând cu profesionalism nivelul la care a ajuns omul prin creația sa. Nu voi face o enumerare a titlurilor de carte și nici a numelor acelora care au scris, pentru că ziua de 16 aprilie e un moment unic din viața aceluia pe care l-am stimat și-l stimez și care mi-a deschis larg ochii înspre cunoașterea cuvântului. Și cu această ocazie îi mulțumesc pentru episoadele trăite și petrecute împreună în "urbea" de pe Criș. Toate acestea au avut un impact pozitiv asupra a tot ceea ce a urmat să fac. Posibil ca aceste amănunte să nu intereseze, dar orice lucru care mi se întâmplă are valoarea și timpul său. Majoritatea dintre noi suntem lacomi. Vrem mult și dăruim puțin.(...) Darul meu de suflet pentru marele Om Gheorghe Grigurcu la împlinirea celor 86 de ani este respectul pentru mâna pe care mi-a întins-o și m-a condus pe drumul poeziei și literaturii. Trebuie să recunosc, și-i mulțumesc pentru asta, că Teodor Dume, poate, nu ar fi existat în această lume a creației de frumos.

Dialogul cu creația, cu frumosul și cu el însuși a fost și este ținut într-un metalimbaj al operelor și împlinirilor dominei sale care au lăsat o amprentă pe timp.

"Gheorghe Grigurcu domină de ani de zile viața literară fără să se amestece în ea. Nu cred că a existat în ultimii 15 ani un autor mai serios și, în același timp mai productiv, indiferent dacă își exersa condeiul neobișnuit în comentariul politic, în poezie, în eseu, în polemică, în critică sau istorie literară. (…) El nu este un critic literar care scrie și versuri și nici un poet care scrie și critică literară, el este în egală măsură un poet de primă mărime și unul dintre cei mai importanți critici literari ai acestei perioade de tranziție între milenii” ( Ana Blandiana ).”

„„Pentru cine e dispus s-o facă, devine evident că Gheorghe Grigurcu este unul dintre cei mai buni critici de azi”. „Cînd am scris (…) despre o culegere antologică a lui Gheorghe Grigurcu, am indicat numele cîtorva poeți afini, de la Williams la Benn, pe care originala lui poezie îi evocă în latură stilistică, în felul de a concepe metafora sau în compoziția poemului. (…)Aceste șocuri imagistice în lanț, la care poetul ne supune, nu sunt numai decorative, gratuite, ci și frumoase ca niște perle date la iveală dintr-o scoică” (Nicolae Manolescu).”

„„Un simbol al intransigenței devine Gheorghe Grigurcu, criticul literar de mare talent aflat de mulți ani într-un exil neoficial, la Târgu-Jiu. (…)Cel care are dreptate în absolut este, bineînțeles, Gheorghe Grigurcu” (Alex Ștefănescu).”

Iată un număr: 87.

La ceas aniversar, datorită contrastului dintre doi scriitori, îmi sunt încorsetate cuvintele de emoție. Și asta pentru că pe Gheorghe Grigurcu l-am cunoscut în împrejurări favorabile mie și "defavorabile" domniei sale. Spun "defavorabile" domniei sale având în vedere regimul de atunci și traiectoria pe care o avea de urmat. Acest moment de criză a identității a fost punctat de către Gheorghe Grigurcu în prefața cărții mele "Strigăt din copilărie" . Și iarăși îi mulțumesc !

Sunt lucruri care se întâmplă uneori în tăcere și pe care le tatuezi pe suflet. Spuneam la începutul acestor însemnări că tăcerea e un privilegiu de a-i asculta pe alții și mai știu că împlinește. Indiferent de pretext, viața este un experiment, un refugiu și rareori un crez.

Spuneam cândva că cel care suferă se contopește cu ființa și devine unul și același. Acea contopire compensează suferința celuilalt.

Din «Urbea» de pe Criș, la împlinirea celor 87 de ani

același, Teodor Dume, vă spune:

La mulți ani, maestre Gheorghe Grigurcu!

Teodor Dume:Rânduiala lui Dumnezeu

De câteva zile cobor în 

mine 

doar seara

și caut

un anume lucru

pe care poate că nici 

nu l-am avut sau poate

l-am pus undeva 

pentru a- mi aduce aminte de cel care am fost...

și ce trist...

uneori nu mănânc

nu beau și nici

nu mai vorbesc cu Dumnezeu

știu că dincolo de mine

e cimitirul în care

se odihnește tata

plictisit și el de-atâta așteptare...

uneori trec pe lângă el

cu privirea în pământ

pentru că de ceva vreme

am uitat ca să-l întreb dacă

a mai vorbit cu mama 

dusă și ea cu nu prea mult timp

înainte de paști

mi- e greu să-l învinovățesc pe Dumnezeu pentru 

toate astea

dar

sunt sigur că este complice cu timpul ce roade din mine

câte puțin în fiecare zi...

știu că așa trebuie să fie

dar ce să- i spun copilului meu?

 De la fereastra spitalului CF Oradea, în care sunt "cazat" de 6 zile;

Albul de afară (orele 21,30), în contrast cu... albul din spital!

Un personal deosebit cu sufletul pur si larg!

Din nou mulțumiri, dlui dr. Ovidiu Lerintiu !

Teodor Dume: În drumul meu spre Dumnezeu

când voi pleca în călătoria din care

n-am să mă mai întorc niciodată

o să-i las fetiței mele

un bilețel

prin care o să o rog

să nu stingă lumina

din când în când

să măture prin casă și prin curte

să-mi scoată de la curățătorie

costumul negru pe care

l-am îmbrăcat

în ziua în care a murit mama

duminica

să dea de pomană săracilor

câte un cozonac și câteva sarmale

pentru că și mama

înainte de a pleca

mi-a lăsat cu limbă de moarte

să dau săracilor

câte un cozonac și din sarmalele

ce le lăsase în oala de tuci

deasupra pe cuptor

a măturat casa și curtea

apoi a plecat...

unii spun că s-a dus

să se întâlnească cu Dumnezeu

să-l întrebe de ce mi l-a luat pe tata

nu știu dacă în drumul meu

o voi întâlni pe mama dar

știu că acum

am anii

care mă vor face

să înțeleg de ce a plecat tata...

 La multi ani, Radu Butcovan !

Ziua ta de naștere înseamnă un nou început și un moment perfect pentru noi țeluri în viață. Înaintează cu încredere și curaj! Ești o persoană specială iar cei care te-au iubit și te iubesc vor fi mereu alături de tine!. Lor mă alături și eu, împreună cu familia, dorindu- ți tot binele din lume! Fii la fel de iubitor și de fericit ca și până acum! Fii sigur că Dumnezeu te iubește iar noi ne alăturăm lui și iubirii pe care o meriți din plin!

Cu tot dragul,

Familia, Teodor Dume!

Gheorghe Grigurcu, la 86 de ani!

 

Gheorghe Grigurcu, la 86 de ani!

La mulți ani, din "urbea" de pe Criș, domnule Gheorghe Grigurcu , vă spune același, Teodor Dume!

16 aprilie, pentru unii, e doar o zi obișnuită, dar pentru Gheorghe Grigurcu este ziua în care a împlinit 86 de ani. În fiecare an, în această zi de 16 cobor în mine pentru a-i mulțumi. Deseori îmi spun că tăcerea e un privilegiu de a-i asculta pe alții. Pentru mine această tăcere a rodit în împlinirea a ceea ce sunt astăzi. Gheorghe Grigurcu a devenit un mijloc de comunicare și de ascultare între oameni, poezie și tot ceea ce e frumos. Iată deci că nimic din ceea ce este uman nu-i este străin Marelui Gheorghe Grigurcu (“Homo sum, humani nihil a me alienum puto”).Da, ziua în care ne naștem e cu totul altfel. Și asta pentru că locuim, pentru o vreme, într-o viață în care nu ne aparține. Paradoxal sau nu, suntem experimente vii pe care se încearcă definirea timpului.

Gheorghe Grigurcu a venit printre lucruri în primăvara anului 1936, aprilie, 16. Coincidență sau nu, primăvara aceasta m-a adus și pe mine (Teodor Dume) tot într-o zi de aprilie 4. Poate că tocmai durerea din frumusețea acestui anotimp a creat poteca pe care urma să pășim înspre o lume care nu ne aparține. Chiriași în propria viață oscilăm într-o zbatere surdă dorind să persistăm ca oameni, dar în lupta cu insignifiantele detalii, uneori, uităm de noi. Nu știu, poate că toate aceste elemente sunt semne de recunoaștere a ființei.
Aflându-mă printre cei mulți care nu știu prea bine limbajul cuvântului, în acest context, voi încerca să definesc, printr-o simplă punctare, o părticică din Omul Gheorghe Grigurcu, care în această primăvară, da, a împlinit 86 de ani. Acest Om și mare critic (numărul unu al poeziei din România, citez pe Alex  Ștefănescu), care a creat, prin scriitura domniei sale, lumi paralele într-un Univers arid dar și punți de legătură între cuvânt și cei care știu să-l folosească, trăiește echilibrat într-o lume în care noi cei mulți încercăm să o descoperim. Comportându-ne ca atare noi cei care încercăm să ajungem, sau am ajuns deja, la poarta cuvântului, îl putem privi, la ceas aniversar, ca pe un ușier care ne validează (sau nu) trecerea prin lumea cuvintelor.
Nevoia de a ne apropia de Dumnezeu, dar și de noi înșine, ne face să ne privim, din când în când, și în anumite momente, ca pe niște frumuseți prin complexitatea cărora navigăm. Nutresc speranța că cei mai mulți dintre noi ne hrănim prin și cu frumusețea cuvântului, chiar dacă realitatea ne împinge uneori înspre latura subiectivă cerându-ne sacrificii dar și respect.
Azi, poate doar azi, nu putem fi subiectivi pentru că exprimarea vârstei, prin ceea ce facem, îmbină respectul cu munca și cu celelalte elemente definitorii ale vieții.
Privindu-l pe Gheorghe Grigurcu observ un erou supraviețuitor care s-a debarasat de frică și neputință (deși elementele acestea nu l-au caracterizat niciodată) într-un sistem social trecut neadecvat firii domniei sale. Identitatea acestui mare Om nu trebuie confirmată și nici argumentată pentru că drept mărturie stau nenumăratele sale titluri de cărți și cronicile pe care le-a semnat indicând cu profesionalism nivelul la care a ajuns omul prin creația sa. Nu voi face o enumerare a titlurilor de carte și nici a numelor acelora care au scris, pentru că ziua de 16 aprilie e un moment unic din viața aceluia pe care l-am stimat și-l stimez și care mi-a deschis larg ochii înspre cunoașterea cuvântului. Și cu această ocazie îi mulțumesc pentru episoadele trăite și petrecute împreună în "urbea" de pe Criș. Toate acestea au avut un impact pozitiv asupra a tot ceea ce a urmat să fac. Posibil ca aceste amănunte să nu intereseze, dar orice lucru care mi se întâmplă are valoarea și timpul său. Majoritatea dintre noi suntem lacomi. Vrem mult și dăruim puțin.(...) Darul meu de suflet pentru marele Om Gheorghe Grigurcu la împlinirea celor 86 de ani este respectul pentru mâna pe care mi-a întins-o și m-a condus pe drumul poeziei și literaturii. Trebuie să recunosc, și-i mulțumesc pentru asta, că Teodor Dume, poate, nu ar fi existat în această lume a creației de frumos.
Dialogul cu creația, cu frumosul și cu el însuși a fost și este ținut într-un metalimbaj al operelor și împlinirilor dominei sale care au lăsat o amprentă pe timp.
"Gheorghe Grigurcu domină de ani de zile viața literară fără să se amestece în ea. Nu cred că a existat în ultimii 15 ani un autor mai serios și, în același timp mai productiv, indiferent dacă își exersa condeiul neobișnuit în comentariul politic, în poezie, în eseu, în polemică, în critică sau istorie literară. (…) El nu este un critic literar care scrie și versuri și nici un poet care scrie și critică literară, el este în egală măsură un poet de primă mărime și unul dintre cei mai importanți critici literari ai acestei perioade de tranziție între milenii” ( Ana Blandiana ).”
„„Pentru cine e dispus s-o facă, devine evident că Gheorghe Grigurcu este unul dintre cei mai buni critici de azi”. „Cînd am scris (…) despre o culegere antologică a lui Gheorghe Grigurcu, am indicat numele cîtorva poeți afini, de la Williams la Benn, pe care originala lui poezie îi evocă în latură stilistică, în felul de a concepe metafora sau în compoziția poemului. (…)Aceste șocuri imagistice în lanț, la care poetul ne supune, nu sunt numai decorative, gratuite, ci și frumoase ca niște perle date la iveală dintr-o scoică” (Nicolae Manolescu).”
„„Un simbol al intransigenței devine Gheorghe Grigurcu, criticul literar de mare talent aflat de mulți ani într-un exil neoficial, la Târgu-Jiu. (…)Cel care are dreptate în absolut este, bineînțeles, Gheorghe Grigurcu” (Alex Ștefănescu).”

Iată un număr: 86.
La ceas aniversar, datorită contrastului dintre doi scriitori, îmi sunt încorsetate cuvintele de emoție. Și asta pentru că pe Gheorghe Grigurcu l-am cunoscut în împrejurări favorabile mie și "defavorabile" domniei sale. Spun "defavorabile" domniei sale având în vedere regimul de atunci și traiectoria pe care o avea de urmat. Acest moment de criză a identității a fost punctat de către Gheorghe Grigurcu în prefața cărții mele "Strigăt din copilărie" . Și iarăși îi mulțumesc !
Sunt lucruri care se întâmplă uneori în tăcere și pe care le tatuezi pe suflet. Spuneam la începutul acestor însemnări că tăcerea e un privilegiu de a-i asculta pe alții și mai știu că împlinește. Indiferent de pretext, viața este un experiment, un refugiu și rareori un crez.
Spuneam cândva că cel care suferă se contopește cu ființa și devine unul și același. Acea contopire compensează suferința celuilalt.

Din «Urbea» de pe Criș, la împlinirea celor 86 de ani
același, Teodor Dume, vă spune:
La mulți ani, maestre Gheorghe Grigurcu!

Daniel Marian: Preconcepte, prerogative, premoniții

Preconcepte, prerogative, premoniţii

(Teodor Dume – „Eu, Dumnezeu şi lacrima

din colţul ochiului”, Ed. Pim, 2021)

                De departe extrem, imprevizibil şi greu măsurabil, odată dezlănţuit, fenomenul elegiac  are efecte de percutor ori vârtej cataclismic. Impactul poate fi fatal celor dispuşi să rişte în proximitatea unor asemenea practici.  

               Perimetrul consfinţit, poemul de sfredelire a memoriei spiritului, cu o cuprindere obligatorie, precisă: „Eu, Dumnezeu şi lacrimi din colţul ochiului”. Altar al jertfirii şi primirii jertfei!

               Dar ce preţ este pus pe capul poetului, atunci când se îndrăzneşte pe sine, ca fiinţă devenit fapt însuşi, oarecum pe o prelungire a firului demiurgic ce poate deveni astfel perfectibil şi permanent ... „Din inima mea cresc/ şi îmbobocesc trandafiri roşii/ în fiecare dimineaţă îi ud cu lacrimi/ (ce poate fi/ mai curat şi mai pur decât o lacrimă)/ le zâmbesc îi ating pentru/ a-şi împlini culoarea din sângele meu/ şi din când în când/ le spun că/ îi voi dărui lui Dumnezeu/ pentru fiecare iubire din zi/ când îmi închid pleoapele îmi închipui că/ strâng între ele toată durerea aceluia care/ i-a plantat şi totuşi/ dimineaţă de dimineaţă/ ne atingem cu tandreţe de om/ înainte de a face asta/ îmi pun lacrima în căuşul palmei/ şi o rostogolesc dintr-o parte într-alta/ până ce Dumnezeu desparte noaptea din zi” (Gestul care desparte noaptea de zi). 

               Teodor Dume se circumscrie unei lumi acerbe, în care sentimentele apasă precum vremea rea pe grumazul impropriu unui astfel de supliciu... „În crescătoria mea de singurătăţi/ am descoperit un intrus/ uneori îmi ciuguleşte din palmă/ apoi mă priveşte tăcut/ ritualul acesta se repetă/ dimineaţa/ la amiază şi seara/ am o poftă nebună să urlu/ dar nu pot/ liniştea sângerează prin mine/ durerea îmi colorează pielea/ în oglinda în care mă privesc/ văd doar umbre/ se zvoneşte că moartea a trecut malul/ de partea cealaltă/ Dumnezeu îmi face cu mâna” (Crescătoria de singurătăţi).  

               Metamorfic, ritualul acesta al desprinderii de lumea cu ponoasele ei, continuă pe termen nelimitat, cuprinzând mereu alte şi alte forme rezonante... „Am văruit casa şi gardurile/ am întors oglinzile/ am închis uşile/ am pus cheia sub preş/ am strigat-o pe fiica mea/ în gând şi mai apoi/ pe Dumnezeu/ şi am plecat.../ în urma mea doar/ un strigăt de pasăre” (Un fel de rânduială). 

               Dispus strategic pentru obiectualizarea a două entităţi colective piezişe, ale contrariilor firii ce fără aceste disfuncţiuni ar putea fi chiar la locul ei vertical, suflul energetic al poetului decantează vibraţii nediscriminatorii dar undeva tot trebuie să se lămurească, altfel poate rămâne aşa ca un nod al destinaţiilor... „Inima mea e un adăpost/ pentru săraci/ unii vin alţii pleacă/ cei slabi par mulţumiţi/ seară de seară/ îl invită pe Dumnezeu/ la cină/ cei lacomi/ (căutători de iluzii)/ fac naveta/ între două lumi diferite” (Căutătorii de iluzii).

               Între flux şi reflux, viaţa luată la întors ca orice călătorie imperfectă, în mod firesc sufleteşte nu te poate lăsa rece, însă lăsându-te tocmai astfel şi sfărâmat şi scurs, în planul fizic acela care te înghite până la noi ordine/-i ale învierii... „Acolo unde am vrut să ajung/ şi nu am ajuns/ cineva cotrobăie/ sub albastrul decupat/ se vede Dumnezeu aplecat pe o carte/ zadarnic mă prăbuşesc pe genunchi/ şi-l rog/ să-mi spună/ de ce nu mai am timp/ dâra de nisip din trupul meu/ atinge pământul/ nu-i bai/ printre măruntaiele lui/ cerul deschide o rugă/ pentru ziua/ în care/ centrul universului/ va trece prin mine” (Doamne, de ce nu mai am timp). 

                În note caracteristice potenţând o manieră autentică, Teodor Dume perseverează conştient, consacrând o lirică  de reală amplitudine, cu priză la adepţii de existenţialism catalizat   în sonorităţi blânde ori abrupte.

Teodor Dume, la 66 de ani!

Da, azi am împlinit 66 de ani! Nu știu cât e de bine, dar mi-am propus să merg mai departe, înspre 116, că doar  am valabilitatea cărții de  identitate, adică permisiunea șederii mele pe aici, până pe 4 aprilie 2072.

O să merg alături de fiica mea, Teodora Dume , de Radu Butcovan și de frumoasa mea soție, Fabiola, cărora le mulțumesc cu sufletul pentru fericirea de a mă simți iubit și protejat dumnezeiește, zi de zi!

Azi tac și în tăcere îi voi mulțumi lui Dumnezeu pentru comorile de suflet pe care mi le-a dat! Îi voi mulțumi pentru viață!

Vă iubesc pe toți și fiți siguri că din vârful acestor ani, 66, vă privesc atent pe fiecare în parte! Și asta pentru că vă am pe toți la suflet  și îmi sunteți dragi deopotrivă!

Le mulțumesc și acelora care m-au "înțepat" din umbră cu privirea chiar și atunci când stăteam de vorbă cu Dumnezeu și îi spuneam cât de mult vă iubesc pe toți!

***

66 nu e doar un număr...

Azi am decis să vorbesc doar despre mine despre anii 

ce plesnesc de culoare 

și rugină 

ca ultima suferință 

din ochii aceleia 

pe care o numim simplu mamă 

dar cum să vorbesc 

despre mine când 

în fiecare privire 

am o imagine cu mama

dimineață de dimineață coboară către mine 

ca lumina printre 

firele ierbii 

mă privește și tace 

tace și iar tace...

o privesc  și eu 

o clipă 

cred că 

a uitat de mine 

dar nu...

e doar tăcută 

ca pasărea fără aripi 

ce doar își imaginează zborul ...

din înțelesul tăcut 

al privirilor 

revăd ziua în care 

la fel de tăcută și  

îndurerată 

mi-a zis "La mulți ani!"

cuvintele trec prin mine 

ca o îmbrățișare 

și-mi numără anii rămași 

dar ce folos dacă 

nu mai am 

cui povesti...

trupul meu e încă o clepsidră și sângele curge la fel 

ca în acea zi de 

aprilie 4 

când tata 

se bucura cu patos 

la vestea că va avea un băiat

da mamă...

ia- mă în brațe și mai spune-mi încă o dată 

"La mulți ani!"

***

Tată, e 4 aprilie!

azi îți vorbesc despre

o zi de primăvară

când

toți oamenii se împlinesc

ghioceii sunt mult mai ieftini

decât în anul în care ai plecat

mama și-a înghițit ultima lacrimă

spunând că

te-a visat în livada

din spatele casei

dormeai sub prunul

pe care l-ai plantat

la nașterea mea

ai zis că

4 aprilie este ziua care

dă sens existenței tale și că

Dumnezeu te-a binecuvântat

nu știu cât de sincer

a fost cu tine

pentru că

ți-a rupt din trunchi

ce să-ți mai spun...

fotografia de pe noptiera

din camera de oaspeți

am înrămat-o în lacrimi și

va curge mereu înspre suflet

deasupra fântânii

veghează soarele

are mult prea mult

sânge în priviri

și pare trist și flămând

să mai știi că

în patul tău de două persoane

nu mai doarme nimeni

fără tine nu mai suntem noi

toate lucrurile sunt mici

întâmplător sau nu

Dumnezeu privește și tace

acum eu sunt cel care trudește

prin casă

liniștea înspăimântă

din când în când

mă urc în pod și privesc poarta

printre crăpăturile țiglei

dar să știi că

am lăsat-o întredeschisă

pentru ziua în care o să vii

să-mi spui

"La mulți ani!

Teodor Dume, carte: Ferestre spre marginea lumii

 Teodor Dume, 

carte: Ferestre spre marginea lumii. Editura: Pim/Iași. 

Coperta: Mioara Băluță 

Prefața: Atila Racz

* Teodor Dume și  tezaurul din cuvânt

        Poetul, Teodor  Dume, vrea și reușeste cu mărinimie să ia poeziei timpul, care nu de puține ori destramă, ne vremuiește vremelnicia. Dar iată că vremuirea, atât de bine prinsă în discursul autorului , rostuiește, ne petrece inimos, ne imbogățește starea, extazul, trăirea. De aceea repet, poetul îi ia poeziei timpul, acele capete terifiante: nașterea și în cele triste, moartea. 

        Moartea este privită ca o formă de a lăsa în urmă un loc curat, un spațiu vital pentru un nou val, o grădină în care vor veni copiii să-și primenească bucuriile, curiozitatea, drumul inspre maturitate, inspre devenirea fericită de a fi om și de a omeni. 

        Fixarea poetului in timp si spatiu, este derizorie, poetul este cel care vrea și poate să viețuiască, să însuflețească să dea suflare poeziei, el privește poezia ca pe o fereastră prin care poți să vezi lumea. 

        Poezia este o fantă, un caleidoscop, în care culorile se așază în ritmuri și forme, în imagini proaspete și neașteptate, parcă venite din visele adolescentului apoi al gânditorului matur, sensibil, cuminte, trecut prin felurite experiențe.

        Teodor Dume este unul dintre stâlpii poeziei contemporane, cu deschideri largi înspre sufletele cititorilor, construindu-și cu migală, iubire și credință propriul său drum.

        Teodor Dume își desvăluie sufletul, se desvăluie pe sine însuși fără o deghizare a sentimentelor.Maturitatea scrierilor dumiene vine din adâncul ireversibil al copilăriei. 

        Teodor Dume, păstrează viu tezaurul închis în cuvânt, îl redescoperă și- i adaugă valoare, istorie, trăire adâncă. 

        Teodor Dume redefinește, prin scrierile sale,poezia meditativă – filozofică. Este un bun observator al lumii interioare și se limitează doar la concretul palpabil, ceea ce puțini știu  azi să o facă. Iată că rvenim la acea fereastră din care privim, care se deschide, care te împinge să privești dincolo de ea.  Poetul ne stârnește, ne cheamă într -un spațiu temeinic conturat care nu demolează ci clădește, vrea să rodească, nu caută, el trăiește, nu închide, incifrează, el descifrează și dăruiește, într-o sublimă spunere rostul și rostuirea, viața, căutările din spatele umbrelor, și atâta timp cât există umbre trăiește și faptura, obiectul material care se supune existenței, viețuiește. 

        Acceptarea morții,după un sumar al existenței, este un aspect notabil care generează, mai apoi instituie, un alt parcurs existențial al ființei scindat  între realitate și aduceri aminte. 

        Scriitura rafinată a lui Teodor Dume vine din adâncul cunoașterii de sine și se fixează pe timp, așa cum bine remarca  și criticul Gheorghe Grigurcu în prefața volumului de debut (Adevărul din cuvinte,1985).   Iată deci încă o confirmare că Teodor Dume se află pe cel mai de sus palier al poeziei contemporane.

        Critica este formală, de multe ori auzi doar vocea celui care emite sentințe, și nu atutorul. De aceea aplecarea  mea este de a îndemna, de a aduce cititorul in lumea poetului. Iată că ferestrele se deschid în trupul unei poezii prin și în care metafizicul nu incifrează ci descifrează tainele vieții și a morții. Poetul Teodor Dume atinge metafizicul cu aripa unui înger, ne luminează, duce gândul spre posibile deschideri, din interior spre lume, spre altceva, cu blândețe, cu unelte clasice care auresc, care imbogățesc expresia tânară, vioaie, imagistica trecută prin filtrul filozofic, concis, dureros, care ne aduc în lumea tainelor, comorilor topite în spatele cuvintelor, versului bine legat, curgător ca apa unui râu molcom dar cu vârtejuri care te absorb, te poartă în adancuri. 

        Desigur că o analiză pe text, o va face cititorul, pe care-l îndemn să petreacă o vreme prin sufletul bogat al poetului, și sunt sigur că drumul și semnele lăsate de poet sunt dense, aurite de o voce care îmblânzește, care te va cuprinde cu prisosintă în curgerea ei, te va lua cu sine, iți va lecui rănile, vechile dureri și te va readuce la viață. 

        Nu uităm să amintim cu discretia cuvenita că  Teodor Dume este un poet de excepție, asupra caruia, ne vom apleca, și credem in destinul fericit al cărților sale, care au văzut lumina tiparului și implinirea prin cuvânt. 

        Ferestre spre marginea lumii, nu este doar o carte și nici un simplu pașaport de trecere prin poezie, ci este un certificat de naștere valid a unei scriituri  asumate care poartă amprenta lui Teodor Dume

Atila Racz, scriitor Dublin/Irlanda