LEGITIMAȚIE de ZIARIST/JURNALIST
BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME
04/01/2021
14/12/2020
Teodor Dume: De ce, tată?...
Tata
s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă
s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșate, îmi mângâia creștetul,
apoi, "plonja" în ochii mei mari de copil și mă încuraja;"
Fiule, eu nu o să plec de lângă voi niciodată. Spune asta și fraților
tăi".
Cred că a fost singura dată când
l-am văzut lăcrimând. Sărea dintr-o stare într-alta. Uneori, cu degetele sale
lungi și noduroase, își freca tâmplele și înjura printre dinți;"Futu-i
terentișu mă-sii de viață..." Apoi tăcea. Tăcerea lui stranie îmi
împiedica vorbele. Liniștea dar și frica îmi grăbeau respirația. Dincolo de
fereastră era un spațiu în care îmi așezam gândurile și plângeam.
Nu
voiam să-l supăr pe tata. Probabil el se lupta cu tăcerile sale dar și cu viața.
Avea o pensie de 6oo lei și șapte guri de hrănit. Alteori își hrănea sufletul
cu privirile noastre. Și era fericit. Ba din când în când își creiona un plan
de lucru pentru primăvara pe care o aștepta ca pe Dumnezeu în zilele de
duminica. Seară de seară se întorcea înspre oglinda ciobită de timp, dar în
acea seară, obosit de parcă ar fi venit de departe, așezat pe căpătâiul
patului, murmura; " Înainte de Florii o să curăț fântâna, o să refac
gardul din spatele casei, o să schimb balamaua de la poartă, o să..."
Își ținea respirația ca într-o
rugă îndreptată înspre Dumnezeu. Ne privi pe toți cei cinci copii așezați după
mărime și ani pe lavița din fața sobei, apoi continuă;" O să schimb și
scândura de la pat, dacă...mă va ajuta bunul Dumnezeu".
Patul era unul din scândură cu saltea de pânză umplută cu paie și-l moștenea de
la bunicii din partea mamei.Pe ceilalți nu i-am cunoscut.
Tata nu prea era un bun creștin, dar în
momentul acela parcă interiorul său striga după ajutor. Privirea lui plecată
undeva departe developa imagini cadru cu cadru. Părea interesat de ceva
anume.Pândea dincolo fereastra cum parcă din moment în moment s-ar ivi cineva
din ceața abia lăsată.
"Vedeți, voi?", spuse
tremurând. Omul trăiește între două respirații: cea a venirii pe lume și cea a
plecării din lume...Dar țineți minte un singur lucru: Pe Dumnezeu să nu-l
refuzați niciodată. Poate că El are nevoie de mine, acum..."
În sobă ardea focul cu flacără și
din când în când vâjâia printre lemnele umede cum au stat sub streașina casei.
Se făcuse liniște, o liniște fără margini ne țintuii privirea pe chipul
bărbatului de lângă geam care se afunda tot mai mult în necunoscut. În ciuda
frigului din casă, deși din oala de lut de pe sobă ieșeau anemic câțiva aburi,
simțeam cu prin vene îmi curgea toată căldura din lume.Și parcă mă temeam de
liniște. Poate din cauza fricii sau poate a remușcărilor. Eram doar un
adolescent naiv și nici nu știu dacă scuzele mele ar fi contat în acel moment.
Păream victima neputincioasă dintr-un experiment torționar. Pielea buzelor
începea să mi se usuce alarmant de repede. M-am așezat mult mai aproape de ușa
sobei interdeschise și am privit flăcările cum se luptau cu umezeala din lemne.
Mi-am frecat mâinile apoi l-am privit pe tata. Stătea cu ochii undeva pe zare și
pufăia îndelung. După câteva minute bune s-a întors spre noi, ne-a privit
printre lacrimi, apoi a plecat...
A trecut timpul. Gura fântânii e astupată
cu o pânză de păiajeni și multe frunze căzute din nucul de la uliță, ușa de la
poarta de jos a căzut din balama, patul din camera mare e tot acolo...
Gândurile mele se tem să întrebe;
de ce, tată?
Uneori derulez secvență cu secvență timpul în care eram copil. Țin pumnii încleștați
și strig;
De ce, tată?...
14/11/2020
Teodor Dume, carte: Anacronisme erotice / Falsificatorul de sex -III -
Mă întorc, totuși, la ceea ce îmi definește ființa și existența. Și o fac printr-un aforism ce-mi aparține: „Dumnezeu nu judecă, nu pedepsește,
El doar crează posibilități și oferă înțelepciune
în așa fel, încât
fiecare să poată ajunge la propriul său adevăr”
teodor dume
Teodor Dume, carte: Anacronisme erotice / Fluturele din spermă -II-
Iată și o motivație definită prin acest aforism:
„Sexul e partea din tine care te poate ține prizonier în închipuirea altuia atât timp cât nu-i facilitezi atingerea”
(teodor dume)
Teodor Dume, carte: Anacronisme erotice / În lanul cu maci -I-
Trilogie: Anacronisme erotice Teodor Dume, carte
În lanul cu maci - I -
Ed. Pim/2020
Coperta şi tehnoredactarea:
Mioara Băluță!
Cartea se află la tipar, ed. Pim/ Iaşi
Face parte din trilogia Anacronisme erotice, urmată de încă 2 cărți ( elemente componente) care le voi posta pe parcurs.
Este un alt fel de scriere, păstrând acelaşi stil( dumian) dar cu o tentă aparte datorită faptului că textele au fost scrise în perioada anilor 1970- 1980. Deci, în adolescență dar cosmetizate acum când nivelul percepției despre sex, exprimare şi aventurile adolescenței a crescut.
Nota autorului:
În lanul cu maci -I-, Fluturele din spermă -II- și Falsificatorul de sex -III -, sunt componente ale Trilogiei Anacronisme erotice. în care, pe lângă
cuvintele cu care v-am obișnuit, am folosit și expresii vulgare (josnice și nu prea) care ies din anumite comportamente în împrejurări de trăire intimă. Deși uzuale, în vorbirea liberă de „gașcă”, nu se recomandă persoanelor pudice, sensibile, care nu au înțeles, nu înțeleg și nici nu vor înțelege o lume mereu în mișcare. De asemenea nu se recomandă nici acelora prea plini de sine care au sufletele îngreunate de reziduurile trecutului.
Unele texte, chiar dacă nu sunt erotice, așa cum s-ar fi
așteptat unii, și nici nu respectă canoanele scriiturii de gen, în opinia mea, duc înspre o tentă erotică, altele înspre cea sexuală și s-ar putea să lase urme pe gândirea acelora sensibili și cu o educație aparte...
De fapt cartea nu se adresează unei terțe persoane sau colectivități ci unei (sau mai multor) stări din ciclul unei vieți numit adolescență ori tinerețe și pe care l-am
supus judecății timpului, unui timp carnivor, înrămându-l
într-un tablou la care mă reîntorc și îl privesc ori de câte ori mă întreb: cine am fost (sau ați fost), cum am trăit (sau ați trăit) și cine sunt (sau sunteți). Ruptura aceasta din trup, pe care noi toți am pierdut-o pentru totdeauna, ne face, din când în când, să ne oprim și să ne uităm la ceea ce am fost și la aceea ce a mai rămas sub cicatrice. Adică un „nimic” înfofolit într-un înveliș al amintirilor pe care timpul ni l-a dezintegrat.
Și cât de dureros este când scormonești în adâncul sufletului și nu găsești nimic...
De schimbat nu mi-am schimbat stilul. Ceea
ce veți găsi în această carte este doar o anexă. O scriitură
anexă care se regăsește și în volumul Fluturele din spermă,
conceput simultan cu cel de față, În lanul cu maci. De
asemenea, dacă timpul și Dumnezeu îmi vor fi alături, acest
stil se va regăsi și în romanul (în lucru) Îngerul negru.
Cartea de față (opusul celorlalte 23 de volume care poartă
semnătura Teodor Dume) s-a născut nu pentru a sensibiliza
sau deranja pe cei care dorm cu biblia sub cap și nici pentru a da verdicte legate de modul în care este perceput și absorbit sexul în sine sau un act sexual consumat sau nu, ci din o oarecare revoltă interioară iscată în anii adolescenței, și de ce nu chiar și în anii adolescenței de acum a unora. Fiecare dintre noi, indiferent de religie, etnie, orientare sexuală sau educația din familie, școală sau din societate am „gustat” din amărăciunea sau dulceața acrișoară a adolescenței.
Textele au fost scrise în anii 1970-1980 și cosmetizate acum, pe ici-colo. Și pentru că mă regăsesc în adolescența de atunci, pe care am purtat-o necondiționat, am ținut să mi-o aduc în realitatea de acum pentru a-l vedea pe cel care am fost atunci și (în oglindă) pe cel care sunt acum. Nu voi descrie în detaliu actul în sine și nici motivația scrierii mele, ci voi puncta. De aceea, între coperțile cărții, veți găsi, pe lângă expresiile care incită, și intenții consumate benefice unora și de defăimare a altora (deși în dragoste nu poate să existe victime ci doar părți care tolerează sau acceptă condiționat sau necondiționat sub presiunea unor favoruri ori impulsuri astfel de practici asociate vârstei). „Vinovăția” de a intra, prin scris, în intimitatea altora mi-o asum pentru că toate „fazele” descrise fac parte din „mișmașurile” adolescenței, din amestecătura necontrolată a stărilor de care unii am avut parte iar alții mai puțin sau chiar de loc. Prin gestul meu nu am făcut altceva
decât să intru în starea adolescenței rătăcite prin ceața anilor și să o transpun sau să-mi imaginez cum poate fi „ciuntită” sau consumată, o relație emoțională intimă printr-un comportament sexual defectuos care poate periclita, sau nu, inocența și sănătatea individului.
Dar să nu uităm, așa cum am mai
spus, că
sexul e un turn din care privești viața ca pe o iubită
pe care o mângâi, și o exciți până alunecă din palma ei o altă
viață.
teodor dume
Timidul dintr-a noua
poate că porecla îmi vine dintr-a noua
păream că sunt un ciudat
dar nu eram
păream băiatul fără țigări și fără o iubită
dar nu eram
păream băiatul care nu-și făcuse temele
și îi era frică să copieze
dar nu eram
păream băiatul care nu fugise
niciodată de la ultimele două ore de curs
dar nu eram
păream băiatul care nu se masturbase niciodată
dar nu eram
păream băiatul care nu văzuse un sân de femeie
dar nu eram
sau poate că eram câte puțin din fiecare
eram doar băiatul cu sufletul bătut în cuie
pe o cruce mult prea mare și grea
pentru un trup firav de copil
eram doar băiatul cu trupul subțire ca o vergea
și ochii ademenitori
adânci ca două tunele
pe care Dumnezeu l-a cioplit după chipul
și asemănarea sa
28/09/2020
Teodor Dume, despre: Daniel Luca - un soft, o investiție pe termen lung
Teodor Dume
Daniel Luca – un soft, o investiție pe termen lung
Aflându-mă într-un lan cu grâu îmi este foarte greu să
vorbesc despre un spic sau un bob știind că în timp acel bob va lumina , cu
candoarea și suplețea sa, întregul câmp. O voi face promițându-mi mie
însumi că nu îi voi știrbi din frumusețea
înălțării.
Iată-mă, așadar, făcând o incizie, de loc ușoară, unui volum
de versuri semnat de
Daniel Luca: Croitorul de noapte, Editura Inspirescu/2019.
Puritatea și bunătatea omului o spune sufletul, aș zice eu cunoscându-l
prin vers pe Daniel Luca. Dincolo de dominantele stării poetului Daniel Luca găsesc prospețimea vie revigorantă a frumuseții din cuvânt ca
expresie a aceea ce a fost și, evident, a aceea ce este. Citind și recitind
cartea de poezii, Croitorul de noapte, semnată de Daniel Luca , prospețimea
stărilor ne invită și ne reîntoarce la fila de început a sufletului acestui poet care nu experimentează, ci vine
apăsat și pregătit pentru a surprinde
realitatea fără nicio cosmetizare.
Autorul ne oferă firimituri din el , pregătindu-se, în acest fel, pentru o confruntare cu noi și cu realitățile
altora
Limbajul simplu derivă din
simțămintele interioare care construiesc, în final, complexitatea. O
complexitate a trăirilor care, pe a locuri, trebuie descifrată din interior
spre exterior și invers. Straniu de simplu, dar spectaculos, autorul vine și ne oferă imaginea sufletului său. Da,
iată autenticul care realizează
conexiunea dintre stări: ”Nu credeam /că e atât de periculos /să fii
drogat cu iubire /până nu m-am trezit de unul singur /păzind un cactus în mijlocul deșertului” (Drog/pag.49), sau: “în palme / îmi cresc /linii
știute de fluturi”, ( Aripi/pag.5)
Tenta pe care autorul o dă
întregului ne creează imagini cu efecte
nebănuite , dar ne și dă posibilitatea
de a le interpreta individual în funcție de modul în care au fost
plasate, fie un întreg, fie secvență cu secvență. Facilitțile create pentru a
putea intra în stările poetului sunt
multiple și depind de abilitățile acelora
care încearcă să le recepteze.
Construcția textelor este una simplă, definitorie pentru formele de propagare a
frumuseții sufletului. Daniel Luca în
multe dintre scrierile sale încearcă,
dar și reușește, să aducă îmbunătățiri (a nu se înțelege cosmetizare) stărilor folosind, în exprimare, latura aforistică , destinată în principiu
esenței. O latură de loc străină autorului.
Așadar, scriitura lui Daniel Luca nu
este, și nici nu poate fi, o întâmplare sau un exercițiu , ci mai degrabă este o explorare menită să descopere și să redesopere minunea dumnezeiască din interiorul creației lui Dumnezeu. Unii ar
putea spune că Daniel Luca este, sau poate fi, predispus la “riscuri seismice” sau mai bine zis depășirea unui perimetru
seismic, într-un anumit loc și într-o perioadă de timp conturbând și diluând,
în acest fel, esența lucrurilor. Adevărat, dar numai până la un punct. Din
unghiul său de vedere poetul . așezat confortabil, chiar păe muchia unui obiect ascuțit, poate
mima o luptă ofeensivă cu sinele. El nu
este, și nici nu poate fi, o pradă a lucrurilor inchipuite. Preventiv, totuși, își păstrează îndrăzneala de a-și construi o redută, în cazul unei stări de urgență, pe
care o va folosi, sau nu, atunci când scenariul de apărare devine o traumă. Tot ceea ce poate fi
plauzibil , în această apărare, vine tot
din interiorul cuvântului. Adică din poezie: „de ce nu mă leg de licuricii de
pe bolta lunii /de gânguritul soarelui
la amiază /de ce nu îmbib cu parfumul petalelor /foaia de hârtie pe care
aștern versuri /să gâdile nările oricui
/de ce nu elucubrez despre dragoste suferință viață moarte /pe pagini întregi ci
doar cu pipeta /de ce nu-mi pun sufletul pe tavă mură-n gură poetofagilor
/ajuns în stradă /zgâindu-se la mine /vreau să dorm i-am zis să mă
odihnesc /mă așteaptă răsăritul”(Eul
poetic meditativ, pag.54).
Constat deci că nu este o luptă inegală, nici cu sinele, nici cu timpul
și nici cu Dumnezeu. Așadar, Daniel Luca nu este un poet care tranzitează
stările folosind cuvântul , ci este un alt tip de poet care își pune la bătaie întregul fond al
existenței. Uneori, în mod obsesiv, comunică
și nu întâmplător, cu toate formele și elementele ființei. E de fapt un
fel de soft care furnizează din interior toate elementele de bază care prin
asociere scanează și citește viața fără a deprima sufletul într-un fel sau
altul.
Daniel Luca nu scrie în stil diferit
față de alții. Daniel Luca respiră, vede și își trăiește stările
diferit. Adică simplu și firesc!.” Ivit /din rătăcire /și vise /mă întrupez
/într-un fir /de nisip” (întrupare, pag.62), ori “ Fur timp /sunt prins /și închis /în clepsidră (Hoț, pag.63).
Scriitura lui Daniel Luca este vie, picmentată ici-colo
ca un zâmbet atârnat de colțul gurii care te face să tresari și să-ți
demonstrezi ție însuși că exiști.
Și ce poate
fi mai elocvent decât un autodenunț!.”Mă trezesc / în mireasma brațelor tale /înflorite în jurul gâtului meu (…)(Albine,
pag.55), ori această explozie:”M-ai găsit /fără să
mă cauți /fără să mă ascund /m-ai prins nepregătit /ai năvălit peste mine /
altfel de urlet /taifun / dezmebrându-mă în celule”(Taifun, pag. 48)
(Teodor
Dume, membru U.S.E)
18/08/2020
Revista „Amprentele sufletului” - oficial : Teodor Dume - Antologia „Poeți și prozatori român...
11/08/2020
Teodor Dume, carte: Dumnezeu tăcut ca o lacrimă
Editura Pim/ Iași, 2020
Autor: Teodor Dume
Tehnoredactare: Mioara Băluță
Coperta: Mioara Băluță
Cartea cuprinde 151 de pagini alb - negru
Format 13/20,6
„Unul dintre poeții adevărați și profunzi din
peisajul liric românesc de azi este Teodor Dume.(...)
Teodor Dume și-a construit cu migală, cu o
știință a fiziologiei poemului și o formulă originală un
univers liric inconfundabil. El impune în poezia
ultimilor decenii o mitologie proprie, fiind unul dintre
cei mai profunzi poeți de azi.(...) Pentru mine, cel care
pledez pentru menținerea poeziei române în metafizic
și nu în joculețe lirice exterioare, descoperirea lui
Teodor Dume e o bucurie, iar lectura acestei cărți, o
sărbătoare. Pentru că, poet al profunzimilor, al
spectacolului ființial, poetul în discuție este
constructorul unui univers liric magnetic, original.”
(Daniel Corbu,în cartea de critică: Escale în Panteon de la Dosoftei la Vișniec, Ed.Princeps Multimedia/2019)
Ultima noapte cu tata
nu am aflat niciodată de ce tata
plângea în somn și de ce
își ținea mâinile sub cap în aceeași poziție
noapte de noapte
poate că mamei i-a șoptit
înainte de a stinge lumina
când îi cosea buzunarele
găurite de timp
de câte ori îi săream la gât
seara înainte de culcare
lăcrima și
în răstimpul dintre lacrimi
mă strângea în brațe
dar niciodată
nu mi-a spus te iubesc
îi tremurau mâinile și vocea
ori de câte ori
încerca să-mi vorbească și
deseori își schimba vorba
cu o întrebare
ai mâncat...
în ultima seară când ar fi trebuit
să-l văd cu mâinile așezate sub cap
avea mâinile încrucișate peste piept
și dormea
dimineața când am dat fuga la patul lui
să-l trag de mustață ca de fiecare dată
mama m-a așezat pe genunchi
mi-a luat capul între palmele ridate de timp
m-a privit în ochi și mi-a șoptit ca și când
tata și-ar fi continuat somnul:
tatăl tău s-a dus să-l întâlnească
pe Dumnezeu
și mi-a dat de grijă să-ți spun că tu
îi vei ține locul
18/07/2020
revista EXTEMPORAL LIRIC: Revista Extemporal liric primește Premiul de excel...
12/07/2020
revista EXTEMPORAL LIRIC: Reclame: Military Surplus Oradea, Strada Primăriei 33
revista EXTEMPORAL LIRIC: Maria Podari:În lada de sub pat a tatei
revista EXTEMPORAL LIRIC: Teodor Dume: Aforisme
11/07/2020
revista EXTEMPORAL LIRIC: Petruţa Niţă: memorialul zborului
revista EXTEMPORAL LIRIC: Pe urmele poetului Nicolae Silade(II)
revista EXTEMPORAL LIRIC: Pe urmele poetului Nicolae Silade(II)
revista EXTEMPORAL LIRIC: Domşa Lucian: Aneta
28/06/2020
revista EXTEMPORAL LIRIC: NR: 11 - 12(26) 2020: ISSN: 2668 - 5620
faceți clik pe acest link.
NUMERE REVISTA EXTEMPORAL LIRIC
- Nr: 1-2 (17) 2020
- NR: 12 - 13/2019
- NR:11-12(26) 2020
- NR:3-4 (19) 2020
- NR:9-10(24) 2020
- NR. 4/2019
- Nr.1-2 (17 ) 2020 POEZIE
- NR.1/2019
- Nr.10-11/2019
- NR.2/2019
- nr.3/2019
- Nr.5-6(21) 2020
- NR.5/2019
- NR.6/2019
- NR.7-8(22)2020
- NR.7/2019
- NR.8-9/2019
- ***
- ÎN ACEST NUMĂR,:.(Ordinea este aleatorie)
-
Gheorghe Grigurcu, Nicolae Silade, Daniel Corbu,Ionuț Caragea, Ionel Bota, Cristina Ștefan, Atila Racz, George Terziu, George Galetaru, Teodor Dume, Bădescu Alexia, Cadar Katalin, Nache Mamier Angela, Carmen - Maria Mecu, Ottilia Ardeleanu, Savu Popa, Dumitri Ichim, Emil - Iulian Sude, Ramona Muler, Adrian Munteanu, Ella Poenaru, Silvia Bodea Sălăgean, Petruța Niță, Tei g., Viorel Birtu Piraianu, ionuțTtiberiu Bălan, Gabriela ana Balan, Sebastian Lupu, Firoiu Cristina Maria, Valentin tufan, Nicu Gavrilovici, Eugenia Bucur, Rodica Cernea, Maria Podari, Dani anton, Pasat Carmen, (ION LAZAR da COZA), Vasilica Grigoraș, Spiridomșa Cel Bun, Dragnea Gabriel, Dan Cașuneanu, Alexandru Eusebiu Ciobanu, Getuța Corbu, Nicolae Vălăreanu Sârbu, Elena Volcinschi, Domșa Lucian, Marin rada, Vasile Culidiuc, Dogaru Adi, Vasile ionac, Alin Claudiu Baciu, Nelu Talabă, Vasile Bele, Djamal Mahmoud, Vlad Anghelescu, Gabriela Maria Ionescu, Gina Zaharia, Marian Florentin Ursu, Maria Vasilescu, Violetta Petre, Gabriel Stănciulescu, Frențescu Ioana, Radu Andrei Popa, Eduard Bucium, Ilica Pavel, Nelu Cazan, Maria Ileana Tănase, Nicoleta Giurgi(Pov21)Victoria Guțu, Țene Ionuț, Olga Alexandru Diaconu, Alexandru Berceanu, Dorina Neculce O., Reznic Cristian, Rodica Flore, etc...Vă așteptăm cu noi texte de calitate!. Mulțumiri!Teodor Dume, redactor-șef,
19/06/2020
revista EXTEMPORAL LIRIC: Djamal Mahmoud: perna
18/06/2020
Ionel Bota: Poezia lui Teodor Dume între temele primordialului și propria geneză
Poezia lui Teodor Dume între temele primordialului și propria geneză
La noi, unde „stratigrafierea” promoțiilor post 90 a îngăduit adeseori afirmarea adolescenței punk, vârstnicii nu dau semne de oboseală, ei sunt activi, jucând și la două capete: fanfaronadă grațios-abrazivă ori ecranare oniric-grotescă a stării de poezie. Un poet atent la propriile subtilități, ca o instanță cerebrală, cu un ritm specific în aparițiile editoriale, este Teodor Dume. Ciudat, oricât am crede că survine la un moment dat clacarea și deriva, cărțile sale, care apar la intervale scurte de timp, sunt fiecare în sine mostre de strategie particulară/particularizată. Fiecare din aceste volume devenind jaloane în sine ale unei ascensiuni valorice care, oricât ne-ar contrazice destui chiar acum, trebuie luată în seamă dacă vrem să știm cu adevărat ce se mai întâmplă la ora actuală cu poezia românească.
Iată, de pildă, Moartea din vis (Iași, Editura PIM, 2020, 154 p.), e o carte iscată din acest autenticism obsedant. Dar cartea aceasta este, cum s-ar zice, grea de poezie. Încărcătura lirică indică o experiență matură, ecranarea imaginarului având ca fundamente un onirism evanescent („dincolo de orice tăcere/e-ntuneric și nici un cer/umbrele adorm într-un fel anume/ca și când/nu ar fi existat atingeri//aciuit în primul anotimp/după naștere/îmi desfac singurătățile în șuvițe lungi//pe palmele mele goale au mai rîmas/doar urme de fluturi”) dar și candoare de ingenuu mai mereu aflat în priza convertirilor. Partitura ține, e drept, de cotidian, de evenimențialul sincopat, dar unitatea de măsură e, totuși, metafora. Dinamicile discursului liric perspectivează, mai degrabă, o adâncire în sine, ființa supraviețuiește visând, scriind, imaginând, scenariile, uneori decerebrate, țintind distopic ritmările intemperantului psihedelic. Febricitatea sintaxei lirice nu complică nici codul, nici mimata depersonalizare. Jocurile eului – un eu opresiv, totuși, față cu o lume dementă - amestecă, desigur compensativ, planurile simplității fade, edificate din registrul discursului, orchestrează un suprarealism pliat pe inițiala fanteziei, condiționată și ea de starea personajului: „în fiecare duminică/la biserica albastră/slujba începe la nouă fix//Dumnezeu mereu pare grăbit//îmi șterg ochelarii/iau biblia și plec//între două rugăciuni/cineva îmi spune că Dumnezeu/trăiește prin noi//deși nu s-ar fi cuvenit/să vorbesc despre asemenea lucruri/i-am răspuns//dacă eu sunt poarta spre cer/și Dumnezeu este calea/atunci copilul meu va fi/consistența trupului sau/șoapta morții trupului meu?/o bucată de liniște oprită între noi/scurta dangătul clopotului//poate din pricina asta încercând/să-mi descâlcesc nodurile din viață/am tăcut...” (Poarta spre cer, p. 115-116).
E multă coerență în delirantul dualism realitate-visare. Un continuum constitutiv e supus destul de brutal imprevizibilului, dar nici un element nu e dislocat violent din alcătuirea întregului, nici o „rătăcire” nu consemnează inadvertențe ale eului liric. Melancoliile sunt incinerate prin enunțare, practic (,azi-noapte mi-am dus iubita acasă/o să locuim în acest anotimp/pentru o vreme și/în aceeași casă/o să dormim în același pat/din când în când/tăcuți ca păianjenul din colț/o să facem dragoste și copii/ne vom îmbrățișa tristețile ne/vom mângâia în gol/vom număra pe degete orele/rămase neatinse/cineva ne va ademeni prin semne/va fi singura noastră noapte în care/nu ne vom striga pe nume//privesc din mijlocul emoției/și tac//oare ce nume să-i dau/singurătății mele...”), nici o dulcegărie nu sabotează ritmările figurativului lăuntric. Uneori, funambulescul, și el bine mimat, pare să fie nimic altceva decât refuzul salvării artificiale a ființei, emblema spiritualului se redistribuie în ciudate stigmate, realitatea imaginară inducând sensibilitate exorbitantă deschiderilor vizionarului.
Nu este scutită poezia aceasta de o tensionare gripată, convulsivă. Dintr-un cadru în alt cadru, poemul are un traiect in crescendo, lumea/realul trece prin stări de estompare, volatilizare, contorsiuni ale imaginarului dau un statut de ambiguizări peremptorii plonjeurilor eului în universuri meta-lirice. Antinomii diafan-lugubru întâlnești la tot pasul și ele fac parte din zestrea stilistic-estetică a liricii lui Teodor Dume. Histrionismul discursiv explodează, însă, în fluidizările stilisticii („nici chiar moartea nu doare/mai tare decât dorința/de a iubi sau/a fi iubit”), furia existențială determină dislocări semantice. Intarsii fictivizante impun o energie discursivă edificiului liric (dar și edificărilor poematice), șarjele eului denotând curaj imaginativ, asta pentru că și solemnizările tonului de fond (uneori și grotescul incumbă formal suprarelismul) duc în desuetudine doar harnașamentul, nu și vocea (eului, da) verificabilă. E ca și cum ai trăi vremuri fantastice, deopotrivă cu autorul. Numai că vremurile sunt cum sunt (adică tare urâte), iar a căuta dinadins reabilitări și destrămarea stranietății prin versuri altminteri abile, subtile, frumoase, înseamnă șefuirea unora din fațetele lui Ianus. Or, decadentismul poeziei lui Teodor Dume constă tocmai în a dezvălui „putrefacția” melancoliei, instinctul libertății provizorii e augmentat de un fior mistic, ontogenetic, mocnind emoțional, trezind din criză somatică energii paradoxale:
În creuzetul descifrărilor sentimentale, eul liric inovează direct în barochismul texturii poemului. Interogativul cedează bifurcațiilor sofianiste, același eu devine alteori extrem de recluziv. Să mai spunem că supraviețuirile se transformă în recuperări și procedura introspecției fascinației elimină riscul „agresiunilor” calofile, trecutul și uitarea impusă au asemănări cu proiecția abandonului tragic. Fragile, vulnerabile, sunt evaluările de miracol palpitant-hipnotice („dâra de nisip din trupul meu/atinge pământul/printre/măruntaiele lui/cerul/deschide o rugă”), de combinatoriu al realităților consensuale. Extincția și revenirea în ciclul primordialului inițiatic fac din cazurile multor poeme o reverie fără rezerve, cumva neverosimilă. Or, stările afective, cred eu acum,cel puțin la lectura acestei cărți, întrețin și individualizează, aici, starea de poezie.
Altminteri, e o liniște absolută, o energie ascunsă, expurgată din tonalitatea anti-edulcorărilor. O poezie care se ferește, programatic, de a deveni peltea erotică, poeme care își află regenerarea în ele, în maximalismul „vegherii” faliilor din tectonica percutantă a reliefului metaforei. În pofida angrenajului vetust al realului, avem de unde alege, chiar dacă nu eul este impenitent, precum în poezia post-optzecistă de azi. Autorul e interesat doar de partizanatul poemului-poem. Poemul anulează, poate anula nenorocirile lumii, alungă îndoiala, resuscită mereu memoria primordialului, consacră vieții fulgurații lirice, redistribuie Lumii statusul de imprevizibil road stories: „am pus totul deoparte/somnul munca libertatea/ipocrizia și femeia//stau nemișcat și fac infuzie/cu aromă de cer//poate puțin dezamăgit/că n-am oprit un strop/de înțelepciune//cât să mai pot rămâne/printre oameni” (Omul din piatră, p. 80)
E și mult parfum de mister și inefabil fiindcă, nu-i așa, între Eu și Celălalt inegalabilul suspans tot poezie înseamnă. De aceea mai degrabă aș vorbi de capturarea melancoliei, de păstrarea ei în rezervă, deși explicitul nu e deloc operant, scrisul învinge memoria. Teodor Dume știe foarte bine că, semn al unei revelații, poemul caligrafiază mistuitor o realitate, alta decât realitatea calpă în care conviețuim, grav proiect de amneziere, de umilințe ale intelectualului. Poetul, rebel nelecuit, caută sensurile cele mai adânci, versul îngemănează nevoia plenitudinii lumii, emoțiile sinelui, întreține vâlvătăile interogativului. Marja lui pensiero debole poate remodela, prin poem, scenariul reificării.
Volumul acesta continuă ritualul unei poezii bune prin care Teodor Dume, ambiționând destul de des să iasă din mrejele genericului, izbutește de fiecare dată să facă demonstrația unui poet pur sânge. Ceea ce nu e de neglijat, dacă vrem să inventariem cu adevărat dinamicile poeziei noastre din ultimele trei decenii.