Liviu OFILEANU, lecturi volumul ; Moartea, un fluture alb, autor Teodor Dume

Un autor  miliardar în imagini  şi
variaţiuni pe aceeaşi temã este orãdeanul
Teodor Dume, o prezenţã activã pe diverse
site-uri de creaþie online şi având la activ
doar trei (!) volume de poezie – Adevãrul
din cuvinte (1985); Strigãt din copilãrie
(1994) şi Moartea, un fluture alb, Ed. Pim,
Iaşi, 2015, cel de care ne vom ocupa mai
jos. Înainte de toate (numele care iscãlesc ba câte o scurtã referinţã, ba o elogioasã dare de seamã),
atenţia ne este atrasã de prefaţa reputatului critic
Gheorghe Grigurcu, din ale cãrui aprecieri şi citãm:
„Geometria unei stãri lirice se precizeazã treptat.
Adâncindu-se, poetul Teodor Dume, alege o singurã cale.Risipa e prevenitã atât sub aspectul structural cât şi celmal selecţiei. În plan
organizatoric al valorilor, poate fi, pe durata a câtorva versuri, egalul poeziei mari. E de remarcat câtã emoţie ţâşneşte din versurile acestui meşteşug simplu, comparabil, în legãturile sale cu lumea din jur şi cu sine, cu pictura naivã.” (prefaţã, p. 5). Aşadar, ştim la ce
sã ne aşteptãm, anume la o poezie strãinã de vreo modã, întoarsã cu spatele la orice influenţã inovatoare, cu centrul iradiant în simbolisticã şi metaforã, la meşteşug.
Cartea este structuratã în trei pãrţi (deşi nu se întrevãd clare delimitãri ideatice): dinspre pãrinţi; prin Dumnezeu; spre mine  însã putem observa cã e vorba de un indicator de lecturã, o frazã tãiatã în trei:
Dinspre pãrinţi... prin Dumnezeu... spre mine... – o aluzie la (sau reminisceţã din) Tudor Arghezi. Evocarea figurilor pãrinteşti, în speţã perioada copilãriei reprezintã un laitmotiv, sunt aici afinitãţi cu melancolia desprinderii de lumea satului, apoi întoarcerea în sat, casa pãrinteascã şi absenţa celor dragi – motive şi imagini
consacrate de şaizecişti preluând ştafeta copilãriei dârze a unui Nicolae Labiş.
Procedeul calchierii e oarecum inversat şi prozaic: „s-a întâmplat la margine de copilãrie// avem cred vreo şapte-opt ani/ era primãvarã sau toamnã târzie/ ploua mãrunt era frig şi/ multã ceaţã/ nu-mi aduc bine aminte/ tata mã ţinea strâns de mânã/ şi lãcrima/ din când în când/ mã privea pieziş/ purta o cãmaşã albã/ cu mâneci
lungi/ înãuntru era mult întuneric doar/ sub lumânarea aprinsã ca într-un luminiş/ se zãrea o carte mare şi fotografia mamei/ în care pãrea cã aşteaptã pe cineva drag (...)/ simţeam cum parcã cineva ar muşca
din/ mine/ ca dintr-un mãr copt” (aluviuni, p. 37).Asemenea unui Kirillov, subiectul se întoarce la locul
trãirii evenimentelor care l-au marcat, devenit acum un spaţiu favorabil reconstituirii: în locul în care am copilãrit/ nu mai locuieşte nimeni/ mama s-a dus într-o dimineaţã la bisericã/ şi nu s-a mai întors/
iar tata/ nu prea s-a înţeles cu Dumnezeu şi întâmplãtor sau nu/ s-a dus sã o caute/ şi uite aşa am plecat/ din copilul care eram şi/ am lãsat o amintire/ deschisã/ ca o ranã se întinde pe dinãuntru// uneori ne mai
intersectãm/ la marginea privirii/ şi am impresia cã-mi duc viaţa/ în acelaşi loc unde uitãrile/ cresc printre pietre...// singurãtatea devorã fiecare clipã/ şi parcã se amplificã/  în mine// simt o furnicãturã un fel de
amorţealã/ închid ochii şi mã privesc pe dinãuntru// vãd apusul un apus roşiatic/ deşi pare neatins/ respirã din mine// afarã încã mai plouã/ plouã mãrunt şi e din ce în ce mai frig...” (singurãtatea pietrelor, p. 39). Ni se propun fulgurante portretizãri retrospective, ceremonialuri ale despãrþirii din care rãzbate o singurãtate mortificatoare. Dume nu se complicã în dezvoltãri şi aluzii livreşti, gloseazã însã la nesfârşit pe valoarea poeticã a cuvântului în sine: amintirile, aşteptarea, bãtrâneţea, casa  bãtrâneascã, copilãria, câinele din curte,
emoţia, frigul, insomnia, iluzia, întunericul, liniştea, marginea, moartea, neputinţa, ploaia, respiraþia, singurãtatea, suferinţa, speranţa, tãcerea, târziul, timpul, tristeţea, uitarea, umbra, viaţa, veşnicia şi visul  etc.
Din combinarea la nesfârşit a acestor cuvinte-simboluri îi rezultã dexteritatea asociativã, aerul patetic expresionist, nu lipsit de rateuri şi clişee pernicioase, poza de etern-copil-bãtrân, tonul solemn în consonanţã cu producţiile anterioare. Vom cita integral un text pentru a ne edifica asupra modului în care curg poemele cãrţii de faţã: „nici nu ştiu dacã/ numele meu e teodor dume/ şi dacã stãpânul celui însemnat de/ Dumnezeu e/ moartea într-un capãt şi viaþa în celãlalt// uneori prins între cele douã linişti/ îmi lipesc urechea de
marginea pãmântului/ şi vorbesc cu tata în prezenţa cãruia/ am învãţat sã iubesc sã sufãr/ şi sã aprind prima lumânare// ţin minte cum am sãrutat-o pe mama/ şi m-am rugat lui Dumnezeu/ sã se joace cu mine/
eram devorat de fricã şi de/ întunericul decupat/ din veşmintele lui tata// prins în acest sentiment ciudat/ am ucis o lacrimã/ am strigat şi/ moartea s-a zgâit la mine// ca la o pradã// nici nu ştiu dacã sunt fericit
sau trist/ ştiu doar cã nu-mi parţin/ am privirile amputate şi oscilez/ între cer şi o umbrã leneşã// aş putea sã mã prefac într- un bãiat care/ iubea/ sau într-o altã prezenţã în care numele/ nici cã ar conta/ numai
cã/ între mine şi cer existã o legãturã/ care defineşte viaţa şi moartea// şi totul sfârşeşte cu un alt anotimp” (între mine şi cer e o umbrã, p. 51).
Dupã cum vom vedea mai jos, Teodor Dume este oarecum la curent cu învãluirile poeziei moderne, cu punerile în abis ºş dublul sens al tablourilor pretins domestice, el ştie pe care butoane sã apese pentru ca
sonoritatea cuvintelor sã capteze un minimum de interes –, începe cu un enunţ referitor la vreo condiţionare a trãitului în normalitate, a somnului ori a scrisului, apoi trece prin descrieri de interior-exterior la
dezvoltarea  mizei morþii, la exprimarea celor mai banale adevãruri prin haloul figurativ şi antinomic al simbolurilor (porumbel / pisicã), dopându-le cu un iz anecdotic: „sã nu mai fiu trezit dimineaţa la cinci/ de câinele vecinului gãzduit/ în balconul apartamentului de deasupra ori/ de alarma stridentã a telefonului mobil şi/ de nevasta mea cu vocea şuieratã/ care- mi sfâşie carnea/ pânã la os am hotãrât/ sã ies din mine şi/ am intrat/ pentru o vreme în/ pielea unui porumbel alb suficient/ cât sã pot privi lumea de sus// mi-am desfãcut
aripile/ gata de zbor// o pisicã tot albã lipitã de pervaz/ îmi pândea tremurul înfuleca din imaginea/ desprinsã de pãmânt/ şi uite aşa am ieşit dintr-o dimineaţã/ obositã (...)” (diferenţe şi spaţii, p. 118). Însã mizeria
ocupã toate golurile şi eliminã treptat fiinþa, oamenii sunt duplicitari şi incapabili de a sesiza frumuseţea vieţii, iatã o tuşã cu nuanţe kafkiene: „pe stradã la muncã sau acasã sub duş/ peste tot acolo unde mizeria
se/ ascunde în golurile din viaţã/ mã urmãreşte o amorþealã/ e ca un fel de frig continuu/ pişcã nu doare/ şi nici nu-mi pasã/ / în fiecare zi/ înãuntrul meu se ghemuieşte/ o şansã// îmi împachetez senzaţia şi/ plec
departe de locul/ în care oamenii se bifurcã...” (şi totuşi un motiv, p. 126). Sunt prezente cam peste tot invocaţiile divinitãţii, semnalele amurgului şi lista destul de lungã a referinţelor la tata, figurã tutelarã ca în unele poeme ale lui Gheorghe Pituţ, dar şi umbra unei femei, anume Ana, pierdutã şi ea în negura trecerii timpului.
Între trãire autenticã şi însemnul ei grafic este ceva spaţiu, dacã e sã fim serioşi pânã la capãt putem afirma cã aceastã poezie seamãnã cu jarul rãmas dupã un foc de tabãrã, n-am vãzut mai nimic din frumuseţea desfãşurãrii vieţii, se rãspândeşte pretutindeni ca un strop de cernealã în apã viziunea decrepitudinii.
Poezia mare trebuie nu doar sã insoliteze, ci şi sã aducã prea puţin (sau deloc) cu ceva aproape scos din uz ori intens patinat. Nu-i cazul sã fim pretinşi devoratori de poezie pentru a înţelege omenia şi sinceritatea netrucatã din spatele acestor texte, în sprijinul poetului vin parcimonia editorialã (3 cãrţi la 60 de ani) şi dezinteresul programatic pentru bâlciul vieţii literare. Chiar dacã distanţa pânã la  poezia înaltã se micşoreazã anevoios, chiar dacã insistenţa autorului pe cãi destul de bãtãtorite nu îi este un aliat, dincolo de penuria limbajului cu prizã certã la simplul cetitoriu – mesajul acestor poeme atestã rezistenþa individului în faţa agresiunii artificiale şi naturale, o luptã cu inconvenientul de a fi nãscut. Este, în fond, o terapie prin confesiune, dorinţa de a lãsa o urmã reperabilã pe nisipul marilor teme; şi, într-adevãr, poetul este
consecvent cu sine, dupã trei decenii de la debut Teodor Dume continuã nestingherit aceeaşi admiraţie fãrã de margini a lumii în întregul ei, adeseori mimând o naivitate a exprimãrii dublatã de un oftat al cãrunteţii
îngăduitoare

Liviu Ofileanu, lecturi
Revista LITERE Anul XVI,  Nr. 7-8 (184-185)  –  iulie-august 2015

***

CRISTINA ŞTEFAN,


Azi am primit o carte așteptată de ceva timp…"Moartea, un fluture alb", a poetului Teodor Dume. Am primit-o cu emoție , pentru că știam versurile cuprinse, postate in Lira21, le citisem la vremea lor, pe unele cu tristețe, pe altele cu revolta durerii resimțite, pe cele pentru tată, cu acuratețea dorului real…dar am primit-o și cu bucuria unui volum ireproșabil realizat( Editura ”pim”), cu cuvintele lui Gheorghe Grigurcu, înălțătoare recunoașterii calității acestor versuri. Poate că în jungla literară în care trăim evaluarea unui astfel de volum va rămâne nepremiată, deși merită cu prisosință un premiu, dar poetul Teodor Dume are premiul meu de suflet.
(facebook,31.07.2015)

Teodor Dume: despre Sorin Cerin căutător al ordinii desăvârşite

"Sorin Cerin, căutător al "ordinii desăvârşite"

"Poezia este lacrima sufletului rostuită prin cuvânt"(teodor dume)


        Mi-am permis să mă citez pentru a putea defini "intrarea" în poezia lui Sorin Cerin cât  şi elementele care converg înspre poezia domniei sale, elemente care amplifică emoţia receptării prin diversificarea trăirilor şi deschiderea de noi sensuri pe care, noi cititorii, trebuie să le descoperim.
        Autorul cărţii de faţă defineşte universul lăuntric, dar cu precădere pe mentorul acestuia, astfel: "A fi poet, înseamnă a te droga mai mult cu Existenţa"(...),A fi poet înseamnă înainte de toate, a fi Fiinţa, Adevărul şi Fericirea".
        Gesturile legate de legimitatea poeziilor lui Sorin Cerin nu sunt doar adevăruri ale poetului, ci şi o modalitate de a prezenta problemele existenţei vieţii şi lumii. A lectura, apoi a vorbi despre poezia de meditaţie lui Sorin Cerin e o ambiţie şi numai prin acest element se poate  ajunge la prestigiul cultural şi la calitatea proprie a conştiinţei artistice a poetului.
        Iată de ce poezia lui Sorin Cerin are un cod propriu de cunoaştere al sinelui. Acel cod particularizează, iar atitudinea poetului este de fapt o meditaţie exprimată galant prin imagini şi relaţia dintre gândirea filozofică şi cea poetică.
     Sorin Cerin proiectează misterele lumii în cuvânt şi cunoaştere exprimându-şi crezul, uneori metafizic, alteori conceptual. Timpul şi atingerea Universului  sunt forme acesibile cunoaşterii de către om dar asta nu înseamnă să nu facem o paralelă între iluzie şi adevăr. Constat că , în mai toate scrierile lui Sorin Cerin,  există acel ceva care adânceşte adâncul din cuvânt şi dezvoltă puterea cunoaşterii şi înţelegerii fenomenului, a identităţii metafizice a lucrurilor. Procesul de motivare a limbajului poetic folosit depăşeşte faza de recuperare a genului prin întărirea sensurilor şi jalonarea elementelor de recunoaştere a reflecţiei filozofice dar şi de explicare metafizică a lumii.
       Poezia lui Sorin Cerin se defineşte prin acurateţea profunzimii filozofice a sentimentelor. Toate elementele sunt în deplină armonie cu stările lăuntrice şi cu puterea de aspiraţie. Funcţia referenţială şi comunicativă  ia forma de identificare a sensurilor şi atunci definirea poeziei, ca scop în sine, înlesneşte efectul asupra cititorului. Glisarea înspre asociaţiile de idei ale autorului  şi opţiunile conjucturale duc spre un context în care reluarea şi interpretarea evenimentelor potenţializează caracterul acestora.
      În concluzie, discursul poetic al  lui Sorin Cerin nu numai că permite şi determină sensuri, ci şi explorează noi posibilităţi prin care să identifice şi să radiografieze stări, fenomene şi sentimente care să localizeze, apoi să menţină,  relaţia autor - cititor.

Oare, de ce?, autor Teodor Dume

în fiecare zi există o altă zi
şi-n fiecare din noi
există o zi
în care se moare
nimeni şi nimic
nu o poate ocoli
nici oamenii fără gânduri
nici însuşi Dumnezeu

e un spaţiu rezervat şi nu insist

traversez singurătăţi şi învăţ
cum se moare
în înţelesul meu
un răsărit fără margini
şi fără intersecţii

oare de ce se moare fără ca timpul
să-ţi îngăduie
să te cunoşti pe tine însuţi?

Teodor DUME, Premiul - I - la Concursul literar - Prin colbul vremii - ediţia a 2-a, 2015, poezie

Premiul I, poezie – „colecționarul de răni” de Teodor Dume

• Publicat de Vasilisia Lazăr (da Coza) în Iulie 20, 2015 la 4:34am în CONCURSURILE NOASTRE
• Înapoi la CONCURSURILE NOASTRE Discuţii

colecţionarul de răni

poate că teama pe care o invoc

nici nu există

nici oamenii întorşi de la muncă 

cu haina purtată pe umeri ca un semn

de ultimă suflare a trudei

nu există

decât

o moarte prin care văd înăuntru

nu ştiu dacă e bine sau rău

toate acestea îmi inflamează iubirea

şi tot ce-am avut...

până la urmă aş putea spune că

nu există nicio amintire

cu un copil în pantalon scurt

ci doar un bătrân colecţionar de răni

pe care şi Dumnezeu l-a uitat

nu mai ştiu niciun cuvânt care începe cu mine

ştiu însă un loc pe unde  nu mai trece nimeni

singurătatea cotrobăie prin umbră şi

muşcă

puţin câte puţin

îmi fac loc în propria-mi rană şi aştept...

Un alt fel de timp de Teodor Dume

Un alt fel de timp de Teodor Dume: s-ar putea să fi fost/clipa din căderea liberă/a frunzei/toamna/fără sens/sfredelind în timp/nimic altceva deasupra lucrurilor

Teodor Dume: Câştigătorii Festivalului Internaţional de Creaţie Literară, "Titel Constantinescu", Ediţia a VIII- a, 2015

Marele Premiu „Titel Constantinescu”: „poətic incorəct” − Igor Ursenco

* Premiul ,,Fănuş Neagu”: ,,Proprietarii de amintiri” - Lina Codreanu;
* Premiul ,,Mircea Micu”:,,Selfie cu Dumnezeu” - Laurenţiu Belizan;
* Premiul „Dumitru Pricop”: ,,Semne de carte” - Rodica Lăzărescu ;
* Premiul „Octavian Moşescu”:„Buletin cu ilustrate” - Cristina Ştefan;
* Premiul „Alexandru Sihleanu”:„Pumnul din vid” - Flavia Adam;
* Premiul „Dumitru Crăciun”: „Luminiţa de la capătul tunelului” - Luminiţa Zaharia;
* Premiul „Victor Frunză”: „Jocul dilemelor” - Marin Gherman (Ucraina);
*  Premiul „Florica Cristoforeanu”: ,,Iarna perfectă” - Iulian Moreanu;
* Premiul „Slam Râmnic”: „În lumea lui Ianus”- Manuela Camelia Sava;
* premiul „C.C. Datculescu”: „Libertate în iadul de lux” - Vasile Anton Ieşeanul;
* Premiul Editurii Rafet: „Coma” - Nicolae Ciobanu (Nicu Nicolaescu).

Preşedinte de Onoare al Festivalului: Horia Zilieru

Juriul Festivalului:
Dan Mircea Cipariu – Preşedinte, Preşedinte al Filialei Bucureşti („Poezie”) a Uniunii Scriitorilor din România; 
Emil Lungeanu - Preşedinte, Membru al Comitetului de Conducere al Filialei Bucureşti („Proză”) a Uniunii Scriitorilor din România; 
Tudor Cicu - Membru al Uniunii Scriitorilor din România; 
Emilian Marcu - Membru al Comitetului de Conducere al Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor din România; 
Viorel Dinescu - Membru al Uniunii Scriitorilor din România; 
Mioara Bahna - Critic Literar, Membru al Uniunii Scriitorilor din România; 
Constantin Marafet - Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Fondatorul și Organizatorul Festivalului

Cuvinte cheie : concurs, poezie, teodordume

captiv între două respiraţii, autor Teodor Dume

iartă-mă pentru ceea ce am fost

am palmele ude şi mă agăţ de viaţă
ca iedera de cer

nici nu ştiu dacă mai am nevoie de dragoste
momentul este o taină prin care
mă plimb zi de zi şi e
firesc să fie aşa

nu mă simt niciodată singur

iubirea se ascunde în oameni şi
fiecare are povestea sa
şi-n fiecare poveste
sunt eu
captiv 
între două respiraţii
privesc iubirea
durerea şi oamenii
dar cine mai are nevoie de cuvinte
prin acest labirint
se ajunge la Dumnezeu

Eu, Teodor Dume, între ceea ce am fost şi ceea ce sunt

                                                                       - l -
        Până la vârsta de 14 ani părinţii m-au învăţat cel mai tainic lucru, acela de a fi OM. De aceea privesc înspre satul meu natal, Luncasprie, cu duioşia aceluia care şi-a lăsat câte ceva din el în locul din  care nu se pleacă niciodată, copilăria.
        Sunt cuvinte mari aşezate sub umbra unui trup înzestrat cu înţelepciunea mamei şi tăria tatălui.Deseori gândul îmi este ţintuit pe acele locuri unde m-am născut, am copilărit, am râs, m-am îndrăgostit, am iubit sub clipirea magică a nopţii, mi-am lăsat virginitatea, dar şi am plâns. Poate plânsul acela a fost un imbold spre dorinţa de a fi mare sau un imbold al neputinţei din mine. Sunt sigur că bucata aceea de cer unde-mi etalam dorinţele, dar şi neputinţele, lăcrimează des.  Şi mai ştiu că în fiecare seară Dumnezeu cobora în mijlocul familiei mele pentru a ne uni într-o firească rugăciune. Pentru mine şi fraţii mei era un spectacol de asumare al personalităţii.
      La numărul 106, de atunci,  se găsea casa părintească aşezată cumva strategic sub buza unui deal care, în timp, a devenit peretele de sprijin al barajului de pe râul Vida. În acel loc de basm , înaintea începerii la construcţia barajului, îmi consumam energiile, copil fiind,  pescuind în Vida sau Topliţa. Da, la casa cu numărul 106 mi-am lăsat o părticică din mine şi copia numelui.
        La 14 ani m-am prins cu viaţa, acea teribilă însumare a ceea ce urma să devin. Nici nu ştiu dacă îmi doream lucrul ăsta. Timiditatea şi frica de necunoscut rodeau înlăuntrul adolescentului din mine. Mă împovora gândul plecării spre necunoscut.La urma urmei orice adolescent din sat trebuia să ţină hăţurile unui vis care îi va deschide, sau nu, o poartă spre maturitate. Motivaţia mea a fost una de suflet. Am început să-mi urmez gândurile dar şi să-mi accept şi să-mi trăiesc sentimentele, poate într-un mod mult prea  haotic şi fără prejudecăţi. Deşi , în percepţia mea, spiritul de rebel lipsea cu desăvârşire, tăcerea timidităţii, uneori,  se ridica pe vârfuri şi privea dincolo de mine, dincolo de ceea ce eu îmi doream. Şi s-a întâmplat. La 14 ani totul este posibil. Da, uneori mi s-a violat intimitatea dar nu şi identitatea. Apele tulburi ale adolescenţei te duc într-o direcţie nedefinită, dar depinde de tine însuţi până unde accepţi ca valul  să te ducă înspre necunoscut. Am înţeles că procesul  acesta de maturizare este unul anevoios şi de lungă durată.Nu contest regula jocului, dar contest ideea de maturizare. Se ştie că  orice pui care-şi ia zborul din cuibul părintesc  are o perspectivă incertă. Spiritul colectivităţii îţi impune anumite reguli carete vor face să evoluezi  într-o direcţie determinantă pentru tine dar şi pentru ceea ce îţi doreşti să fii.
        Ieşirea din adolescenţă e o margine de timp care te face să cedezi în faţa neprevăzutului. Aici nu mai ai opţiuni, indiferent de natura întâmplărilor care vor interveni în următoarea etapă de maturizare. Scopul fundamental al adolescentului timid, sau chiar rebel,  este acela de a ajunge pe o nouă treaptă a necunoscutului. Ţinta la care  visezi cu ochii larg deschişi poate fi una demnă şi onorabilă sau una dificilă şi plină de piedici şi neputinţi care îţi va ruina orice ţel. Fiind unul din prima categorie mă bucur c-am avut şansa să descopăr însemnele generaţiei mele şi să mă redescopăr pe mine însumi prin intermediul părinţilor, în plan profesional, social şi cel al elementului OM, dar şi al colectivităţii care m-a format ca adult cu responsabilităţi. De fapt, responsabilităţile vin odată cu maturizarea. Climatul în care îţi desfăşori activitatea de zi cu zi este singurul suport pe care te poţi sprijinii în ceea ce-ţi doreşti să faci şi să fii. Nu am făcut excese şi nici nu m-am pretat la tot felul de propuneri , iscoditoare de fel, datorită reţinerilor pe care mi le-am dirijat înspre domenii benefice mie şi celor din jur.
        Între 14 şi 18 ani m-am aciuit pe un câmp fertil al culturii unde fără niciun îndemn din exterior, până atunci, mi-am adunat pasiunile într-un singur loc menit să mă găzduiască până la întâlnirea cu marele critic dr. Gheorghe Grigurcu. Coincidenţă sau nu, el născut în aprilie, eu născut în aprilie. Distanţa dintre noi  de 20 de primăveri roditoare nu era o oprelişte ci doar un prag de reţineri şi de etalare a bunului simţ, (care de fapt mă şi caracteriza) din partea mea şi unul de atracţie sentimentală din partea lui care, din cauza autorităţilor de atunci, trăia confuz chiar în propria sa fiinţă. În momentele scurte petrecute împreună şi simţindu-mă aproape,(eu adolescentul timid şi el adultul confuz) în oglindirea privirii sale, se contura adolescentul din el , un timp pe care nu şi-l-a trăit la capacitatea normală .Da, acesta a fost şi motivul  de acceptare a unor semne de trezire sentimentală, intimă, cantonate încă în adolescenţă.
       Generaţia mea a fost o generaţie de excese, dar în ceea ce mă priveşte aceste excese erau menite să mă separe de ceilalţi şi să mă menţină pe acel câmp fertil care să-mi individualizeze sentimentele. Cunoscându-l pe Grigurcu, devenit prieten şi mentor, în mai aproape tot ceea ce intreprindeam în ale scrisului, m-am maturizat mult prea devreme. Lupa de idei, uneori chiar şi cu mine însumi, am pierdut-o pe un teren acaparat de sentimente care încercau, în numele unor plăceri,  să mă abată de la normalitatea lucrurilor. Impresia de neputinţă am cultivat-o doar  până în momentul apariţiei primei mele cărţi "Adevărul din cuvinte", prefaţată de către criticul numărul unu al poeziei din Romania, dr. Gheorghe Grigurcu. Cartea a fost o provocare pentru o nouă luptă cu mine însumi. Şi ca să-mi justific existenţa în lumea literelor am reuşi să public şi cea de a doua carte, "Strigăt din copilărie", prefaţată de  acelaşi Gheorghe Grigurcu."Strigătul din copilărie" a fost ultimul semn de încheiere a unei adolescenţe cu reflecţii dureroase. Desigur că nu voi face enunţuri confesive pentru că în apele tulburi ale adolescenţei vom găsi tot felul de extremităţi care uneori te pun la un interogatoriu al sentimentelor împlinite, mai puţin împlinite sau pur şi simplu eşuate sau de ce nu, satisfăcute în taină.
Accentul pe stările mele sentimentale l-am pus la împlinirea vârstei de 18 ani, şi ca un document justificativ sunt scrierile mele menite a-mi tulbura plăcut, sau nu,  gândul la ceea ce voi fi.
        La 18 ani căpătasem sentimentul unui om împlinit. Chiar dacă în existenţa mea au existat secvenţe şi episoade enigmatice sunt dator a-mi urma propria-mi vrere. Impresia de criză sentimentală vine odată cu vârsta. Recunosc că m-am învârtit doar în jurul sentimentelor mele, fiindu-le fidel, neglijindu-mi popularitatea dar nu şi identitatea. Conştient fiind că în circuitul public trebuie să-mi etalez firea mi-am acceptat comportamentul şi mi-am revizuit principiul după care fiecare dintre noi îşi ghidează existenţa într-o anume colectivitate.
        În rândurile de faţă nu am vrut neapărat să-mi evoc copilăria, asolescenţa şi tinereţea care au fost elemente comparative uneori cu mine însumi şi cu cei din jur, ci mai degrabă am vrut să remarc şi să punctez faptul că omul, indiferent de etapele parcurse în viaţă, posedă puternice sentimente cu reflecţii, nu neapărat, benfice., dar ele, totuşi, salvează.
        După părerea mea este greşită teza ajutorului din exterior. Orice ajutor este al momentului. Ajutorul trebuie să vină din tine însuţi, şi în felul acesta senzaţia de neputinţă dispare.

va urma

Veronica Pavel Lerner: între maluri de ocean (poetului teodor dume)

între maluri de ocean
	Text postat de Veronica Pavel
	(poetului teodor dume) respiram pe malul cuvântului dintâi dar atunci nu ştiam ce umbră îmi va sufoca timpul şi mă va trimite pe malul celălalt de unde nimic nu se aude nu se vede nu se vorbeşte ca dincolo nu ştiam că zeii puseseră la cale să-mi taie respiraţia iar din sunetele vocii mele să rămână doar tăcerea mi se mai întâmplă uneori ca privind cu inima spre malul lăsat în urmă să regăsesc pierdutele graiuri zeii care mi-au tăiat respiraţia au uneori remuşcări şi atunci se întâmplă minunea când ajung la mine cuvintele scrise de poetul de dincolo nu mai ştiu sigur glasul sau oceanul a dispărut “între cele două respiraţii se joacă un copil” încheie poetul cuvântarea şi pentru o secundă respir din nou tăcerea mea nu plânge iar malurile oceanului sunt unul şi acelaşi malul cuvântului dintâi

Teodor Dume

Teodor Dume: m-am hotărât să nu mai cred în surogate şi/nici în gesturi împachetate frumos atâta timp cât viaţa/va rămâne o rană dezinfectată cu alcool

Teodor Dume

Teodor Dume: Uneori e mai bine să mimezi tăcerea şi să priveşti/în vieţile altora precum Dumnezeu/chiar dacă este doar un simplu gest.

Teodor Dume

Teodor Dume: Uneori e mai bine să mimezi tăcerea şi să priveşti/în vieţile altora precum Dumnezeu/chiar dacă este doar un simplu gest.

Timpuri... de Teodor Dume

Timpuri... de Teodor Dume: când trec strada /îmi adun toate gândurile/sub aceeaşi urmă/nu mă sperie zgomotul paşilor/de pe asfalt şi nici/intimidarea luminii/între acele două timpuri sunt eu

Teodor Dume

Teodor Dume: Frumuseţea copiilor vine de la părinţi, zâmbetul de la bunici iar purItatea de la Dumnezeu.

Teodor Dume

Teodor Dume: Copilăria este singurul anotimp real din viaţa unui om, celelalte sunt doar iluzii incinerate în palma lui Dumnezeu.

Teodor Dume

Teodor Dume: Cel care caută adevăruri în spusele tale te va simţi aproape.

Teodor Dume

Teodor Dume: Să nu imiţi niciodată ceea ce nu poţi fi pentru că nimicul acela va respira din tine.

Ottilia Ardeleanu, recenzie la cartea: moartea, un fluture alb, de Teodor Dume

Ultima atingere 
articol [ Recenzie ]
Recenzie: Moartea, un fluture alb, de Teodor Dume

http://www.poezie.ro/index.php/article/14074259/Ultima_atingere_

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 
de Ottilia Ardeleanu [Tyly ]

2015-07-03  |     | 

Cât durează un vis? Cât durează un fluture. Şi cât durează un fluture? Un microtimp. Într-un univers miniatural, câtă zbatere în aripile colorate! Câtă graţie, câtă extravaganţă! Şi câtă catifea rămâne în pumn după ce l-ai prins! Deschizi. În palma ta găseşti cel mai original desen. Din uleiuri şi pulberi vii! Poţi interpreta viaţa unui fluture strivit după linii, cercuri şi bucle...
Nu de mult am asistat la un spectacol cu fluturi albi în liniştea unei amieze. Era o apariție spontană, o vedenie suavă, acest grup fantomatic, aburos, care își modifica forma în direcții pe care nu le puteai ghici. Fermecătoare scenografia în al cărei final, micii dansatori s-au risipit la fel de misterios cum s-au ivit.
Între filele unei cărţi poţi dispărea aidoma, poţi deveni un soi de fluture care trăieşte intens, prin zbor, cromatică şi fineţe, din poezie în poezie ca din floare în floare.
Sunt prinsă cu Moartea, un fluture alb. Deloc întâmplătoare asemuirea morţii cu un fluture alb, dacă mă gândesc la semnificaţiile fluturilor şi la câte legende s-au ţesut în legătură cu aceste insecte.
Se spune că fluturii sunt expresia sufletelor oamenilor. Vechii greci credeau că după moarte, oamenii curaţi vor deveni fluturi de zi, pastelaţi, atrăgători şi îndrăgiţi, pe când cei răi vor fi întruchipaţi de fluturi de noapte, întunecoşi, cu un colorit estompat.
În cultura japoneză, apariţia fluturilor anunţă o vizită sau moartea unei persoane apropiate, iar un fluture alb reprezintă spiritul morţilor.
Tradiţia creştină îl consideră ca pe un simbol al învierii (omida reprezentând viaţa, iar coconul moartea), pe de altă parte este considerat un simbol al vanităţii şi efemerului pentru că trăieşte foarte puţin. În vis, fluturii înseamnă noi începuturi.
Mă gândesc la ceea ce sunt capabili aceşti fluturi imaculaţi – aşa cum îi vedem noi, dinafară. N-ar trebui să desconsiderăm fragilitatea, ea are puterea ei, conform principiului dualitații. După cum și frumosul corespunde unui urât fără de care nu s-ar distinge ca frumos. Semnificația de fluture alb atribuită morții mai dorește să sublinieze că moartea trebuie privită și din unghiul luminos, alb, acela al unei noi vieți, al unei renașteri, la propriu cât și la figurat.
Poezia lui Teodor Dume este un cutreier între naștere și moarte. Asemenea unui fluture care se așază pe anumite flori, deși grădina e plină, la fel și autorul volumului de față poposește pe anumite momente din viața sa, pe anumite chipuri, cele mai expresive: nașterea, copilăria, adolescența - acea margine a copilăriei, cum o numește de fapt, moartea, părinții, bunicii, Dumnezeu - Călăuza cea de toate zilele, - repere pentru propriul echilibru existențial. Poetul se destăinuie cititorului, îl pune față în față cu destinul său printr-o metodă originală: persoana lăuntrică, - cea din viață, singură, împărtășind această stare dificilă cu amintirile sale-, schimbând locul cu persoana dinafară, - cea pentru care moartea este o a doua viață, aceea unde se va reîntregi la un moment dat cu toți cei dragi-.
Poezia lui Teodor Dume este una tristă, de o demnitate care doare. Inspiră acea datorie față de părinți, cele două imagini între care mă caut/ locul din care nu fug niciodată, copilăria.
Figura tatălui este obsesiv chemată în versurile autorului, bine centrată în suflet și în creația acestuia. Poetul este bărbatul-copil care oscilează între două stări: să nu-l trezesc pe tata/ știu că mă simte și până se sparge umbra/eu voi pleca la tata/ eu voi pleca la tata. Forţa pe care tatăl o exercită asupra lui stăruie de atâta vreme, încât atunci când vorbește despre el este ca și cum ar fi de față, aparent viu, de parcă ar dormi în camera alăturată, iar copilul interior (care nu-și va pierde niciodată dragostea și încrederea în tatăl său) nu vrea să deranjeze acest somn; pe de altă parte, adultul, bărbatul în toată firea este conștient de faptul că tatăl este doar închipuirea lui şi nu se află în camera de dincolo, ci în lumea îngerilor. Incât este copleșit de tristețe și își dorește să-l vadă imediat, ori singurul preţ este acela al plecării sale acolo. Și atunci, intervine iarăși copilul din sine - căruia i s-a făcut brusc dor de tata- și vrea să-l vadă chiar acum: eu voi pleca la tata. Însă, acest ultim vers al poeziei are și conotația plecării definitive, autorul resemnându-se cu faptul că va veni vremea să părăsească această lume, ca orice muritor, când va fi să fie, dar totodată nu-și poate refuza bucuria revederii tatălui.
Voi fi bătrân este o altă dovadă că autorul privește viața în perspectiva morții: lucrul cel mai firesc. Și are tendința ca permanent să-și facă analiza interioară: cu fiecare piatră tocită/ voi înainta înspre/ capătul celălalt./ Voi fi bătrân. Și când spune voi fi batrân, îl rememorează de fapt pe bunicul. Bunica este și ea în prim-planul amintirilor melancolice. Ea era femeia care creștea liniști/ în locul în care bunica creștea liniști, ea însăși fiind simbolul liniștii sufletești a poetului.
Părinții, bunicii, amintirile despre aceștia, legătura metafizică cu ei împiedică descompunerea sufletească, împiedică uitarea. Dorința de a fi mai aproape de inima tatălui care este o fire mai sobră, mai închisă, mai retrasă tocmai datorită apăsării traiului, îi este îndeplinită în seara aceea: era prima dată când rupea din/ dragostea lui și o împărțea cu mine. Pare că aici, poetul are o puternică descărcare sentimentală asemenea unei descărcări electrice. Dincolo de clipa asta/ am rămas doar eu/ mușc din cuvinte și aștept... - poetul nu poate mărturisi decât în scris această dăunătoare discrepanță dintre dorința arzătoare, înverșunată de a fi iubit de omul autoritar care reclamă respect și copleșitoarea, obositoarea singurătate în care este cuprins din pricina lipsei tatălui./ nu l-am văzut niciodată pe tata iubind. Până și titlul poeziei exprimă un mare regret, că autorului i-a lipsit acel timp de a se apropia de tatăl său, că moartea a survenit prea devreme, iar el nici măcar nu a apucat să simtă că este iubit de către acesta.
Amprenta auctorială nu reiese numai din timbrul poetic, ci și din modalitățile de exprimare. Motivul cămășii albe frecvent în versurile lui Teodor Dume este unul dintre aceste elemente care acordă notă personalizată volumului de față: purta o cămașă albă/ cu mâneci lungi/ înăuntru era mult întuneric/ aluviuni; dimineața l-am găsit îmbrăcat/ în cămașa lui albă pe care o purta/ duminica la biserică în cele/ câteva ore de slujbă/ nu l-am văzut niciodată pe tata iubind; purta cămașa albă cu dantela cusută/ în ajunul paștelui în care a plecat/ gesturi. doar atât cât durează un vis.
O altă evidență stilistică este aceea a repetării verbului a mușca - devenit simbolul durerii, al persistenței rănilor în carnea vie a vieții monotone, umplută la refuz de singurătate: simțeam cum cineva ar mușca din mine/ ca dintr-un măr copt/ aluviuni; timpul mușcă din marginile trupului/ ca dintr-o halcă sfâșiată/ oricum nu mai contează/ e târziu/ eu voi pleca la tata; moartea, un fluture alb/ vine din umbră și mușcă din marginea urmelor/ moartea, un fluture alb.
La fel de importantă și repetitivă este și tăcerea care crește ca un aluat. E bine/ Dumnezeu îmi deschide ușa/ la capăt de drum o promisiune. Are nevoie de Acest Camarad, fiindcă intermediază stările de aici cu cele de acolo.
Obiectele, sentimentele, oamenii, viața și moartea au acea margine pe care Teodor Dume o invocă adesea, această margine fiind conturul, limita a tot ceea ce se așază pe sufletul acestui om. Astfel, ne destăinuie despre marginea privirii în singurătatea pietrelor, despre marginile trupului în eu voi pleca la tata, despre o margine de copilărie, marginea sa de copilărie în aluviuni. Desigur, pentru autor, există, firesc, marginea drumului/ un fel de imitație, a pământului/ între mine și cer o umbră.
Amintirea tatălui persistă în mintea adultului de acum, cu privirea și simțămintele copilului de atunci. Este un cerc vicios între acel atunci, ca abordare a relației copil-tată, acest acum privind relația copilului-adult cu imaginea tatei și revenirea în relația inițială prin resemnare, simplul fapt că se va întâmpla, în cele din urmă, regăsirea siderală, celestă, și prelungirea acesteia acolo...
Așa de mult este impregnat caracterul, comportamentul tatălui în sine încât poetul se crede o imitație a sa. O copie, o clonă, frustrat de gândul că nu a apucat să preia totul. Se împacă într-un fel cu ideea că merge în același sens, pe drumul spre neființă, spre regăsire dincolo și continuare a relației neterminate. Iar asta îi dă o bucurie stranie: când eram mic îmi plăcea/ să mă cred mare și/ frumusețea creștea/ odată cu mine/ îl copiam pe tata și/ alergam prin el/ un fel de imitațe.
Pe bună dreptate, stăruința asupra a ceea ce nu a fost dus la împlinire este o amintire/ deschisă/ ca o rană se întinde pe dinăuntru/singurătatea pietrelor.
Rămânând în sfera acestei alte obsesii, imitația, uneori poetul se crede copia lui Dumnezeu. Iată ce ne mărturisește în Botez:Dumnezeu i-a șoptit: femeie, în pântecul tău mi-am ascuns chipul și te condamnsă-l porți/ până cineva/ mă va striga/ pe nume.De ce să fie asta o condamnare?! Poate că într-adevăr suntem condamnați să nu putem ajunge vreodată perfecțiunea, sinonimă cu Dumnezeu care ne face totuși după chipul și asemănarea Sa. Această idee se simte ca o încărcătură emoțională biblică.
Bunica este și ea o figură reprezentativă în peisajul bucolic. Ea nu ar putea lipsi, tocmai ea care croșeta, creștea pâinea...
Volumul este presărat cu impresiile de cititor ale unor cunoscuți poeți, în deschidere aflându-se poetul Gheorghe Grigurcu. Călin Sărmăghiţan, Veronica Pavel Lerner, Cristina Ştefan, Gheorghe Paşa, Stelian Vasilescu, Viorel Horj şi Mioara Băluţă prefațează fiecare dintre cele trei segmente de lectură în care este partiționat volumul de față: ... dinspre părinți, prin Dumnezeu, spre mine..., titluri care se constituie într-un întreg univers ideatic, liric și personalizat deopotrivă: drumul poetului, sensul vieții sale, trăirile intense raportate la înaintașii săi în arborele genealogic. Evocarea părinților ca parte acută din sine, prezența optimă a lui Dumnezeu fără de care orice are impact, legătură cu sine ar fi imposibil.
Pentru Teodor Dume, viața și moartea sunt două liniști. Viața fiincă e prea solitară, o trăiește în prea multă singurătate, interioară mai ales. Moartea fiindcă se confundă cu odihna infinită. Așa încât îi este cu neputință să precizeze unde începe una și unde se termină cealaltă. Ar putea oricând să inverseze cele două liniști, mental vorbind: nici nu știu dacă/ numele meu este teodor dume/ și dacă stăpânul celui însemnat de/ Dumnezeu e/ moartea într-un capăt și viața în celălalt/ între mine și cer e o umbră. Despre tot ce simte și de care este ferm convins, ne mărturisește astfel: între mine și cer există o legătură/ care definește viața și moartea/ între mine și cer e o umbră.
Umbrele, acele semne ale efemerului vieții, sunt incredibil de apăsătoare. Ele induc o destabilizare morală: oscilez/ între cer și o umbră leneșă/ între mine și cer e o umbră.
Motivul umbrelor ca un balans prin sine îl urmărește permanent: așeptarea era grea și fierbinte/ picăturile ploii sfredeleau în liniște/rămășițele nopții lăsaseră o umbră/ și mulți aburi... / aluviuni; emoția intră adânc/ mă chircesc și țip/ până se sparge umbra/.../ eu voi pleca la tata/ eu voi pleca la tata; doar o mică turbulență/ ca o diversiune ar devia/ umbrele din zi/ doamne! 
Pe Dumnezeu îl invocă în nenumărate rânduri, în ceasurile de prea multă linişte, când umbrele se arată tot mai dese, tot mai des. Dar, Dumnezeu mereu pare grăbit/ poarta spre cer. Și dacă trăiește printre noi, cum afirmă cineva, între două rugăciuni – interval de timp care îl determină şi îi permite să mediteze asupra rostului vieții, sensului vieții, atunci poate că toate nodurile din viață ar putea fi descâlcite cumva.
Uneori, Dumnezeu este un simplu trecător prin sine, prin tristețea de care se umple până la limită, de un preaplin de care nu mai poate scăpa. Între două respirații se joacă un copil - poetul se revede copil, este singura modalitate determinantă pentru a mai face un pas înainte prin această viață în care nu mai e nimeni/ între două respirații, în care umbrele adorm, durerea se înfășoară/ pe trup/ în cea mai lungă zi.
Durerea, singurătatea, tăcerea, Dumnezeu, toate se derulează filmic, între două respirații - niște instantanee care se repetă de fiecare dată când rămâne cu eul, când își amintește.
Poetul are chiar și o crescătorie de singurătăți, e prea multă liniște care îi ciugulește din palme în fiecare dintre momentele importante ale unei zile. Totuși, nu poate fi vorba despre moarte, se zvonește că ar fi trecut de partea cealaltă de unde Dummnezeu face cu mâna, printre umbre. El ține locul tuturor celor care (îi) lipsesc/ golul dintre respirații. Se pare că viața, oamenii, lucrurile dragi, prin lipsa lor creează un imens gol imanent, iar toate acestea se întâmplă între fiecare două respirații. Că aerul tras în plămâni are un aport normal de oxigen doar atâta vreme cât totul există în realitatea imediată a autorului.
Condus de ideea cioraniană că „omul este drumul cel mai scurt dintre viață și moarte", poetul scrie o poezie în care ne dezvăluie cine este și ce menire are, în ce scop a intrat pe tărâmul dintre viață și moarte: ce e drept niciodată nu voi înțelege de ce/ dar știu de la mama că în corpul prins/ între cele două rătăciri mereu/ privește Dumnezeu și fiecare lucru/ primește un nume o biografie și un destin/un mic detaliu, 4 aprilie, ziua în care am învățat să mint.
Dacă în prima parte a cărții tratează prin amintiri speciale chipurile dragi ale părinților și bunicilor, dacă în a doua parte se lasă cutreierat, păzit și întovărășit de Dumnezeu, în cea de-a treia ni se prezintă ca om pus în fața realității severe - față în față cu amintirile ca niște ființe iluzorii cu care povestește despre trecut. Descoperim un om sub destin, aproape împăcat cu singurătatea, care merge în același sens cu al morții, lent și fără să se teamă. Dimpotrivă, simte o bucurie conștientizată că se îndreaptă firesc și ireversibil către ființele iubite.
Ritualul așteptării regăsirii este unul care nu exclude cele lumești; el se îngăduie ușor cu destinul trecerii. În definitiv, moartea nu poate fi decât singura monedă de schimb/ între mine și Dumnezeu/ așteptarea, o execuție lentă.
Conexiunea între lumea interioară, obsedată de amintiri, copleșită de dureri fizice și sufletești și lumea dinafară, obsedată de umbre peste care luminează arar câte o stea, este un lung peron de gară de unde poetul așteaptă să plece într-o călătorie fără întoarcere, pregătit parcă din reflex, cu un bagaj de iluzii, dedicații și nesfârşitele amintiri care să-i ajungă, drept hrană sufletească, până la ultima stație: nu știu dacă am luat totul/ peronul de pe partea stângă - ezită poetul.
poate veșnicia începe de aici/ din verdele acesta sau din/ fanta în care m-am așezat să/ privesc lumea - poetul încă nu știe să delimiteze realul de metafizic. Este transcendent prin momentele de visare.
Este un poet așezat ale cărui cuvinte emoționează prin naturalețe. Nimic șocant, totul perceput ca o greutate pe inimă care schimbă ritmul firesc, respirația... Simplitatea exprimării, necăutarea limbajului elevat, aș zice coborârea la un nivel popular de înțelegere sunt dominantele versului dumian, imprimând senzația de înălțare dincolo de lumesc. Ceva sacru. Poezia aceasta pare stratul de îngeri care face tranzacția între om și Dumnezeu. Cuvintele acestea simple au un fond cald, sincer, ele sunt permanent rezultatul unor trăiri, sunt vii, deși construcția lor are la temelie tristețea, singurătatea, melancolia. Ele curg din iubire pentru oameni, dintr-o iubire singura-fără-margini, în contextul în care planeta, viața, omul etc. au acea margine pe care poetul o simte și ne-o dezvăluie neîncetat.
Singurătatea sau iubirea, ce îl caracterizează mai puternic pe Teodor Dume?! Înclin să cred că din una derivă cealaltă și invers, în condițiile în care, de multe ori, moartea s-a interpus între el și cei ai săi. Are, totuși, o bucurie consolatoare, că aceștia se află în singurul loc liniștit, la Dumnezeu, unde și el va ajunge cu acel tren din așteptările sale, iar credința îi conservă această iubire care nu face altceva decât să întărească ideea de sigurătate, adevărul că este un om foarte singur!
Modestia? Credința? Care dintre aceste două atribute este mai pregnant?! Tot ce transpare din versuri poartă o amprentă divină care impune cititorului o anumită conduită atunci când lecturează. De parcă poezia acestui autor s-ar transpune într-o rugă pe care o rostești în deplină liniște, cu smerenie, în genunchi.
Una dintre modalitățile de exprimare poetică este repetiția. De exemplu, repetiția verbului a pleca cu sensurile de a trece, a se îndrepta spre, a părăsi, a se duce etc... În primul rând este vorba de plecarea definitivă într-o lume care se zice că este mai bună, a părăsi lumea aceasta și, în acest sens, a nu se uita de poezia și titlul poeziei eu plec la tata sau a se vedea poezia timpul ca o suveică: stau și mă gândesc la cei care/ pleacă tot pleacă mereu.
Există în aceste versuri un concept al așteptării. Așteptarea ca acel chin al singurătății să dispară într-o bună zi. Așteptarea revederii celor dragi. Asteptarea pur și simplu ca modalitate de prelungire a câtorva clipe frumoase trăite în trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat. Așteptarea ca o privire stăruind asupra copilului din sine văzut prin ceilalți copii, cei care se joacă dincolo de pereții singurătății: cei mai frumoși ani sunt acolo/ sub dealul deschis ca o umbrelă/ un fel de reprimare. Ploaia.
Așteptarea aceasta este ca un păianjen care atârnă între noapte și zi, între singurătate și Dumnezeu, între a pleca și a rămâne, între o umbră și altă umbră, între tristețe și speranță. Singurătatea intrată în piele/ mi-a sechestrat emoțiile/ și sunt trist/ aici este marginea - o margine care apare acolo unde se întrerupe fericirea și se face vizibilă tristețea, răul de inimă, o tristețe care nu-i mai aparține, ea încorporează întreg cartierul.
Este surprinzător cum poate poetul să mânuiască atâta blândețe în cuvintele sale. Totul se derulează molcom, fără încăpățânare, de parcă ar fi normal pentru sine ca viața să i se scurgă în prea multă liniște și singurătate.
Întuneric, frig, umbre, noapte, margine, tristețe, nimic, imposibil sunt elemente din care construiește ori, acolo unde e cazul, reconstituie agale ori, uneori meremetisește, pas cu pas, drumul de la "răsărit" spre "apus", elemente care demonstrează acea stare negativă, neexpozabilă, dar pe care autorul este decis să ne-o împărtășească.
Poezia lui Teodor Dume este un fel de spovedanie în fața omului care îi lipsește. De parcă așa își ușurează sufletul de amărăciune! O destăinuire acută ca o boală cu care îi este dat să conviețuiască și pe care o strunește în felul său, cu diplomație. Este dezvăluirea dibace a celor mai fine și totodată a celor mai răvășitoare trăiri. Poate fi numit poetul confidențelor.
Sobrietatea stărilor îmbracă haină de mătase.
Un impact liric asupra cititorului îl reprezină imaginea Anei, un nume predestinat, de data aceasta fiind vorba de Ana cea zidită în sufletul poetului. De câte ori a construit poetul o mânăstire pe pământul trăirilor, de câte ori a dat fuga la el Ana lui cea înnebunitor de fermecătoare este lesne de înțeles din poezia dedicată memoriei acesteia: puținul din adolescentul din mine a rămas acolo:cuceritor și rezistibil zâmbetu-i/ explodat de sub priviri îmi încătușa vederea/ simțeam un fel de căldură tăioasă/ până la os.
Revenirea la golul sufletesc se face ritmic, între două respirații, între două apariții consecutive ale chipurilor dragi, pe fundalul unei liniști extreme. golul dintre mine și tine/ e viața mea mărturisește poetul în poezia ca un fel de pretext, și mai există și așteptarea - un alt cuvânt-repetiție care vrea să accentueze starea de disconfort produsă de solitudine, greul pe suflet, sisific, pe care poetul se obligă și se sforțează să-l ducă până la finalul existențial.
La Teodor Dume ne întâlnim cu verbul suferinței. Repetiția este strunită în sensul evidențierii stărilor de sfârșeală, de anemie sufletească, de dificultate în a depăși aceste stări latente, prin revenirea la cuvinele: gol, așteptare etc.
Citind de la un capăt la celălalt, rămâi cu impresia că poetul este în continuă stare de meditație. El își pune întrebări despre viață fie din postura de copil, fie din cea a tatălui său, fie chiar din postura de tată la rândul său. Una dintre întrebări este de ce ne naștem? și căreia nu-i găsește răspuns, aceasta însă îl macină gândind că într-o bună zi, fiul său ar putea să-l întrebe același lucru, iar el nu-i va putea oferi o variantă (plauzibilă).
De fapt, grupajele sale poetice din versuri scurte care se dezlănțuie pe verticală, ca un plânset, uneori dintr-un singur cuvânt, sunt idei emise în baza unor inepuizabile meditații asupra rostului vieții, asupra propriului rost.
Aceste de ce-uri țin încontinuu locul unei persoane din trecut cu care ar dori să se explice, să primească răspunsuri, să dialogheze pe textura acestor teme vitale, abia apoi să poată lua decizii. Iată, spre exemplu, în poezia un fel de incertitudine, două dintre strofe transpar ca răspunsuri sieși: de fapt sunt liber să cred/ că orice lucru neatins/ nu există/ .../ există doar un timp/ intrat în sângele meu/ mă iubește ca o femeie.
Poezia dumiană este una a stărilor. Starea de singurătate, starea de așeptare, starea de visare, starea metafizică, starea de meditație... Starea de nedeterminare, de nedumerire, de aflare pe o margine sau alta a sinelui, a lucrurilor apropiate ori îndepărtate, a vieții este imprimată și de expresia un fel de care lasă impresia de incertitudine, lamentare, nehotărâre. Să rămân aici în lumea mea/ cu o singură moarte cu toate ale mele, cu crescătoria mea de singurătăți ori poate ar fi mai bine să grăbesc plecarea mea către locul unde se spune că odihna e veșnică iar liniștea nu mai înseamnă împovărare?! - se întreabă poetul.
Această altă obsesie pentru un fel de o regăsim în multe titluri de poezii, mai ales: un fel de imitație, un fel de solstițiu. în lumea cu multe lucruri, un fel de reprimare. ploaia, un fel de remiză, un fel de înfrigurare, un fel de eclipsă, un fel de cădere din interioretc. Această nesiguranță între a se afla într-o stare și a tinde să iasă din ea ori de a o privi din partea opusă conferă din start balans antonimic: viață-moarte, tristețe-bucurie, fericire-nefericire etc. poetul aflându-se ori la limita de sus a sentimentelor, a trăirilor, ori la limita inferioară, nedumerindu-se asupra barierei dintre stări, de aceea cazând când într-una când în cealaltă, devenind fără voie adeptul extremelor.
Se remarcă titlurile lungi în bună parte, de parcă poetul ar vrea să spună dintr-o suflare ceea ce are pe suflet. Se simte o stare de revelație în fiecare frază, la acest poet al stărilor, cum l-am perceput eu. Se simte o teamă. De prea multă singurătate. O stânjeneală. Stinghereala omului părăsit. Totodată, senzația de prea singur este secondată de sentimentul că prin trup, prin suflet și prin spirit trece mereu cineva.
Ploaia este fenomenul meteorologic preferat. Poate pentru că are efect melancolic, liniștitor asemenea amintirilor care vin și pleacă precum fulgerele. Ploaia extinde starea lăuntrică a poetului pe stradă, o stradă care devine a singurătății.
Îmi place să rămân ceea ce sunt - afirmă poetul melancolic în poezia nimic. Omul acesta are mania amintirilor. El este un individ relaxat în singurătatea sa, o singurătate în care de fapt nu este singur, ci împreună cu amintirile. Însoțitoarele sale. Ori mai bine zis, înlocuitoarele celor pe care i-a pierdut ireversibil din viață, dar nu irevocabil. Prezența lor ca amintire este o flacără nestinsă. El trăiește între viață și moarte, între sine și cei dragi. Lipsa lor se confundă cu un gol imens care se îndeasă în propria-i ființă, obligându-l să se hrănească din el. Acest maniac al amintirilor este subjugat obsesiilor printre care și cea a numelor, profund legat de oameni ca substituți ai celor duși la Dumnezeu. Golul despre care aminteam se umple zilnic de prieteniile legate cu oameni din viața reală. Mă bucur să mă aflu şi eu printre acești prieteni. Numele lor este pomenit în discursul care încheie volumul, ca o dedicație. Poetul trăiește mai multe vieți paralele: cele de aici și cele de dincolo.
Lipsa acelor oameni are și efecte secundare: trupul meu este un adăpost pentru săraci/ .../ uneori e mult mai întuneric/.../ sentimentele insalubre/ .../ simt o arsură/ .../ aerisesc de trei ori pe zi/ .../ știu că e o aglomerare de lucruri acolo.
Te întrebi despre ce aglomerare de lucruri poate fi vorba din moment ce s-a instalat un mare gol interior. Poate că aglomerarea aceasta este din temeri, neliniști, suferințe, tristeți, umbre, neputințe și vedenii...
Aș vrea să cred că viața imi aparține/ deși parcă e pentru prima dată când/ mi-e dor de moarte.../ ultimul diagnostic. suspect de moarte.
În această poezie apare din nou laitmotivul cămășii albe, simbolul curățeniei morale, al purității sufletești. Acesta este predominant în poezia lui Teodor Dume: cămașa albă cea cu gulerul lat/ ultimul diagnostic. suspect de moarte, ... vedeniile sunt ca niște aburi, ca niște persoane cunoscute îmbrăcate în alb, toată familia purta cămăși albe. Este ceva ce ține de neam, de comportament, de educație. Acest alb obsesiv contrastează cu negrul melancolic al singurătății intrinseci.
Fonetic vorbind, poetul are obsesia sunetului f: Frică, Frig, înFrigurare, mă aFund, aFară, reFuz, Fără etc. Și repetabilul un Fel de... toate acestea se aud ca un oFtat!
Teama că ar putea rămâne fără amintirile sale, că ar putea fi părăsit chiar și de amintiri, se resimte în versurile poeziei Un fel de înfrigurare. Poetul are nevoie de amintiri ca de aer. Ele sunt pânza fin-țesută. De ea atârnă zilele poetului însingurat. Ca să nu se rupă această pânză, poetul restaurează chipurile dragi prin desen, asemenea unui grafician: uneori există riscul să uit încât/ nu mai sunt capabil/ să-mi gestionez nopțile/ și atunci când/ nu mai am nimic de spus desenez/ desenez chipuri/ un fel de îngrijorare. Lamentarea aceasta a uitării și de-a fi dat uitării se continuă în poezia ca o corabie în derivă: în inima aceasta n-a mai locuit nimeni/ de ceva vreme/ miroase cumplit a mucegai/ .../ aerul închis decojește pereții/ cu un fel de revoltă/ .../ respir/ tăcere/ multă tăcere/ca o corabie în derivă.
Ca în tratatul cioranian, poetul pare să se supună oricăror mijloace de descompunere sufletească. Atmosfera interioară se perimează, miroase a mucegai, aerul așteptării se acrește, devine insuportabil, trebuie nepărat și urgent făcută o schimbare. El nu se poate părăsi pe sine sau nu vrea să o facä decât atunci când înăuntru cineva îl va înlocui. Iată o altă metodă de a popula sufletul cu oameni, de a combate singurătatea! Ca singur locuitor al sinelui își alege drept locuință propria inimă întrucât nu mai poate locui în inima cuiva inexistent.Tristețea este starea de alb-negru, este cum ai împărți viața pe jumătate cu cineva căruia îi donezi unul dintre plămânii tăi.
Mergând printre obsesiile poetului ca printr-o pădure de brazi, dai și peste îmbătrânire. Senzația pe care i-o lasă un astfel de sentiment este frigul absolut, este moartea, răcirea completă și fără întoarcere a ființei și a mediului, senzația de inutilitate, de substituire ori chiar de confundare cu diverse lucruri, ființe aflate în preajmă ori închipuite: se făcea că am murit și lumea/ mă privea ca pe un accesoriu de schimb/ vis întrerupt...; frigul trece prin pori și sângerează puternic/ am îmbătrânit altă soluție nu există/ .../ poate e timpul să ademenesc moartea/ și să o împiedic să mai treacă/ printre oameni/ doar astăzi; am intrat pentru o vreme/ în pielea unui porumbel alb/ diferențe și spații; vine o vreme când nu mai accepți nimic/ vrei să te injectezi cu liniște/ .../ să închizi tot circuitul/ sentimentelor care/ te-au trădat/ ... / bei din tine ca să poți/ pretinde că trăiești/ .../ te subțiezi tot mai mult/... / te pregătești să treci/ "dreptul la suferință, un privilegiu divin".
atunci când nu voi mai fi - poetul gândește adesea acest final de drum. De altfel, tot el afirmă, în liniște aparentă: orice început pornește din sfârșitul celuilalt. Prin urmare, totul se învârte. Există acea continuitate a vieții care este moartea și a morții care este viața. Una o naște pe cealaltă. De fapt nu există un sfârșit cum nu există un început al acestora. Ele derivă una din cealaltă, determinând un perpetuum mobile. Metafora oamenii se bifurcă este evidentă în contextul mai sus menționat.
Există o persistare în a se înstrăina, obsesia cu care autorul coboară spre finalul vieții ca pe un povârniș fără cale de întoarcere. Singura dovadă importantă a trecerii sale prin lume este doar o însemnare pe care/ Dumnezeu o va citi/ cu discreție/ doar un semn. Restul lucrurilor sunt prea neimportante încât nu va mai avea nevoie de ele acolo unde se va duce.
Golul dintre sine și oameni se adâncește. Nimic nu-l mai poate impresiona, atmosfera interioară se declară rece cum rece va fi acolo, departe de viață: de mâine toate diminețile/ vor fi la fel de reci/ o posibilă trecere. Iată, nici măcar aici poetul nu este hotărât. Să rămână?! Să plece?! Care dintre cele două alternative îi va asigura bucuria cea mai mare?! Cei dragi de aici?! Cei dragi de acolo?!
De-a lungul volumului moartea, un fluture alb, poetul menține un ton confesiv, meditativ, o atitudine de om resemnat căruia nu-i lipsește demnitatea, o voce directă și caldă cu care își devoalează sentimentele reprimate. El este pe bună dreptate poetul suferinței, al stărilor și al obsesiilor.
între mine și... este o expresie uzuală în poeziile lui Teodor Dume care valorifică raportul său cu lumea de aici, de dincolo. De exemplu, expresiile între mine și lucruri/ oameni/ Dumnezeu stabilesc nuanțe, semnificații ale celorlalți cu sine: lucrurile nu au așa o importanță, sunt trecătoare; oamenii au importanță dar tot trecători sunt și ei; în schimb, Dumnezeu este permanent, nu îl părăsește niciodată, îl ajută fără să-l tulbure. Pe de altă parte, există un gând de reciprocitate, nici el nu ar vrea să-și supere Dumnezeul: poate și Dumnezeu face dragoste/ dincolo de lucruri doar o fericire tatuată pe umbră.
Mai declară poetul despre el: cuvintele scurse din mine/ sunt singurele indicii/ cam atât/ dincolo de lucruri; timpul oprit în mine arată/ ce sunt și nu ceea ce am fost/ scrisoare cu destinatar necunoscut.
Ce aș putea să spun în urma acestei lecturi? Că poetul are zborul lui. De catifea. Graţios şi extravagant!
Moartea, un fluture alb. Mă gândesc la frunzele de varză găurite şi roase până la scheletul de nervuri. Mă gândesc la toate acele goluri din sufletul poetului...


Ottilia Ardeleanu, 3 iulie 2015, Năvodari

Arest la domiciliu de Teodor Dume

Arest la domiciliu de Teodor Dume: sub coroana teiului/fără somn/ca într-un arest la domiciliu/doar tata şi amintirile lui/între mine şi el un gol delimitat/de o umbră ce-mi închide/milimetric privirea/par un agresor pregătit de atac/chestia asta îmi aminteşte/de inegalitatea dintr...