- l -
Până la vârsta de 14 ani părinţii m-au învăţat cel mai tainic lucru, acela de a fi OM. De aceea privesc înspre satul meu natal, Luncasprie, cu duioşia aceluia care şi-a lăsat câte ceva din el în locul din care nu se pleacă niciodată, copilăria.
Sunt cuvinte mari aşezate sub umbra unui trup înzestrat cu înţelepciunea mamei şi tăria tatălui.Deseori gândul îmi este ţintuit pe acele locuri unde m-am născut, am copilărit, am râs, m-am îndrăgostit, am iubit sub clipirea magică a nopţii, mi-am lăsat virginitatea, dar şi am plâns. Poate plânsul acela a fost un imbold spre dorinţa de a fi mare sau un imbold al neputinţei din mine. Sunt sigur că bucata aceea de cer unde-mi etalam dorinţele, dar şi neputinţele, lăcrimează des. Şi mai ştiu că în fiecare seară Dumnezeu cobora în mijlocul familiei mele pentru a ne uni într-o firească rugăciune. Pentru mine şi fraţii mei era un spectacol de asumare al personalităţii.
La numărul 106, de atunci, se găsea casa părintească aşezată cumva strategic sub buza unui deal care, în timp, a devenit peretele de sprijin al barajului de pe râul Vida. În acel loc de basm , înaintea începerii la construcţia barajului, îmi consumam energiile, copil fiind, pescuind în Vida sau Topliţa. Da, la casa cu numărul 106 mi-am lăsat o părticică din mine şi copia numelui.
La 14 ani m-am prins cu viaţa, acea teribilă însumare a ceea ce urma să devin. Nici nu ştiu dacă îmi doream lucrul ăsta. Timiditatea şi frica de necunoscut rodeau înlăuntrul adolescentului din mine. Mă împovora gândul plecării spre necunoscut.La urma urmei orice adolescent din sat trebuia să ţină hăţurile unui vis care îi va deschide, sau nu, o poartă spre maturitate. Motivaţia mea a fost una de suflet. Am început să-mi urmez gândurile dar şi să-mi accept şi să-mi trăiesc sentimentele, poate într-un mod mult prea haotic şi fără prejudecăţi. Deşi , în percepţia mea, spiritul de rebel lipsea cu desăvârşire, tăcerea timidităţii, uneori, se ridica pe vârfuri şi privea dincolo de mine, dincolo de ceea ce eu îmi doream. Şi s-a întâmplat. La 14 ani totul este posibil. Da, uneori mi s-a violat intimitatea dar nu şi identitatea. Apele tulburi ale adolescenţei te duc într-o direcţie nedefinită, dar depinde de tine însuţi până unde accepţi ca valul să te ducă înspre necunoscut. Am înţeles că procesul acesta de maturizare este unul anevoios şi de lungă durată.Nu contest regula jocului, dar contest ideea de maturizare. Se ştie că orice pui care-şi ia zborul din cuibul părintesc are o perspectivă incertă. Spiritul colectivităţii îţi impune anumite reguli carete vor face să evoluezi într-o direcţie determinantă pentru tine dar şi pentru ceea ce îţi doreşti să fii.
Ieşirea din adolescenţă e o margine de timp care te face să cedezi în faţa neprevăzutului. Aici nu mai ai opţiuni, indiferent de natura întâmplărilor care vor interveni în următoarea etapă de maturizare. Scopul fundamental al adolescentului timid, sau chiar rebel, este acela de a ajunge pe o nouă treaptă a necunoscutului. Ţinta la care visezi cu ochii larg deschişi poate fi una demnă şi onorabilă sau una dificilă şi plină de piedici şi neputinţi care îţi va ruina orice ţel. Fiind unul din prima categorie mă bucur c-am avut şansa să descopăr însemnele generaţiei mele şi să mă redescopăr pe mine însumi prin intermediul părinţilor, în plan profesional, social şi cel al elementului OM, dar şi al colectivităţii care m-a format ca adult cu responsabilităţi. De fapt, responsabilităţile vin odată cu maturizarea. Climatul în care îţi desfăşori activitatea de zi cu zi este singurul suport pe care te poţi sprijinii în ceea ce-ţi doreşti să faci şi să fii. Nu am făcut excese şi nici nu m-am pretat la tot felul de propuneri , iscoditoare de fel, datorită reţinerilor pe care mi le-am dirijat înspre domenii benefice mie şi celor din jur.
Între 14 şi 18 ani m-am aciuit pe un câmp fertil al culturii unde fără niciun îndemn din exterior, până atunci, mi-am adunat pasiunile într-un singur loc menit să mă găzduiască până la întâlnirea cu marele critic dr. Gheorghe Grigurcu. Coincidenţă sau nu, el născut în aprilie, eu născut în aprilie. Distanţa dintre noi de 20 de primăveri roditoare nu era o oprelişte ci doar un prag de reţineri şi de etalare a bunului simţ, (care de fapt mă şi caracteriza) din partea mea şi unul de atracţie sentimentală din partea lui care, din cauza autorităţilor de atunci, trăia confuz chiar în propria sa fiinţă. În momentele scurte petrecute împreună şi simţindu-mă aproape,(eu adolescentul timid şi el adultul confuz) în oglindirea privirii sale, se contura adolescentul din el , un timp pe care nu şi-l-a trăit la capacitatea normală .Da, acesta a fost şi motivul de acceptare a unor semne de trezire sentimentală, intimă, cantonate încă în adolescenţă.
Generaţia mea a fost o generaţie de excese, dar în ceea ce mă priveşte aceste excese erau menite să mă separe de ceilalţi şi să mă menţină pe acel câmp fertil care să-mi individualizeze sentimentele. Cunoscându-l pe Grigurcu, devenit prieten şi mentor, în mai aproape tot ceea ce intreprindeam în ale scrisului, m-am maturizat mult prea devreme. Lupa de idei, uneori chiar şi cu mine însumi, am pierdut-o pe un teren acaparat de sentimente care încercau, în numele unor plăceri, să mă abată de la normalitatea lucrurilor. Impresia de neputinţă am cultivat-o doar până în momentul apariţiei primei mele cărţi "Adevărul din cuvinte", prefaţată de către criticul numărul unu al poeziei din Romania, dr. Gheorghe Grigurcu. Cartea a fost o provocare pentru o nouă luptă cu mine însumi. Şi ca să-mi justific existenţa în lumea literelor am reuşi să public şi cea de a doua carte, "Strigăt din copilărie", prefaţată de acelaşi Gheorghe Grigurcu."Strigătul din copilărie" a fost ultimul semn de încheiere a unei adolescenţe cu reflecţii dureroase. Desigur că nu voi face enunţuri confesive pentru că în apele tulburi ale adolescenţei vom găsi tot felul de extremităţi care uneori te pun la un interogatoriu al sentimentelor împlinite, mai puţin împlinite sau pur şi simplu eşuate sau de ce nu, satisfăcute în taină.
Accentul pe stările mele sentimentale l-am pus la împlinirea vârstei de 18 ani, şi ca un document justificativ sunt scrierile mele menite a-mi tulbura plăcut, sau nu, gândul la ceea ce voi fi.
La 18 ani căpătasem sentimentul unui om împlinit. Chiar dacă în existenţa mea au existat secvenţe şi episoade enigmatice sunt dator a-mi urma propria-mi vrere. Impresia de criză sentimentală vine odată cu vârsta. Recunosc că m-am învârtit doar în jurul sentimentelor mele, fiindu-le fidel, neglijindu-mi popularitatea dar nu şi identitatea. Conştient fiind că în circuitul public trebuie să-mi etalez firea mi-am acceptat comportamentul şi mi-am revizuit principiul după care fiecare dintre noi îşi ghidează existenţa într-o anume colectivitate.
În rândurile de faţă nu am vrut neapărat să-mi evoc copilăria, asolescenţa şi tinereţea care au fost elemente comparative uneori cu mine însumi şi cu cei din jur, ci mai degrabă am vrut să remarc şi să punctez faptul că omul, indiferent de etapele parcurse în viaţă, posedă puternice sentimente cu reflecţii, nu neapărat, benfice., dar ele, totuşi, salvează.
După părerea mea este greşită teza ajutorului din exterior. Orice ajutor este al momentului. Ajutorul trebuie să vină din tine însuţi, şi în felul acesta senzaţia de neputinţă dispare.
va urma
Până la vârsta de 14 ani părinţii m-au învăţat cel mai tainic lucru, acela de a fi OM. De aceea privesc înspre satul meu natal, Luncasprie, cu duioşia aceluia care şi-a lăsat câte ceva din el în locul din care nu se pleacă niciodată, copilăria.
Sunt cuvinte mari aşezate sub umbra unui trup înzestrat cu înţelepciunea mamei şi tăria tatălui.Deseori gândul îmi este ţintuit pe acele locuri unde m-am născut, am copilărit, am râs, m-am îndrăgostit, am iubit sub clipirea magică a nopţii, mi-am lăsat virginitatea, dar şi am plâns. Poate plânsul acela a fost un imbold spre dorinţa de a fi mare sau un imbold al neputinţei din mine. Sunt sigur că bucata aceea de cer unde-mi etalam dorinţele, dar şi neputinţele, lăcrimează des. Şi mai ştiu că în fiecare seară Dumnezeu cobora în mijlocul familiei mele pentru a ne uni într-o firească rugăciune. Pentru mine şi fraţii mei era un spectacol de asumare al personalităţii.
La numărul 106, de atunci, se găsea casa părintească aşezată cumva strategic sub buza unui deal care, în timp, a devenit peretele de sprijin al barajului de pe râul Vida. În acel loc de basm , înaintea începerii la construcţia barajului, îmi consumam energiile, copil fiind, pescuind în Vida sau Topliţa. Da, la casa cu numărul 106 mi-am lăsat o părticică din mine şi copia numelui.
La 14 ani m-am prins cu viaţa, acea teribilă însumare a ceea ce urma să devin. Nici nu ştiu dacă îmi doream lucrul ăsta. Timiditatea şi frica de necunoscut rodeau înlăuntrul adolescentului din mine. Mă împovora gândul plecării spre necunoscut.La urma urmei orice adolescent din sat trebuia să ţină hăţurile unui vis care îi va deschide, sau nu, o poartă spre maturitate. Motivaţia mea a fost una de suflet. Am început să-mi urmez gândurile dar şi să-mi accept şi să-mi trăiesc sentimentele, poate într-un mod mult prea haotic şi fără prejudecăţi. Deşi , în percepţia mea, spiritul de rebel lipsea cu desăvârşire, tăcerea timidităţii, uneori, se ridica pe vârfuri şi privea dincolo de mine, dincolo de ceea ce eu îmi doream. Şi s-a întâmplat. La 14 ani totul este posibil. Da, uneori mi s-a violat intimitatea dar nu şi identitatea. Apele tulburi ale adolescenţei te duc într-o direcţie nedefinită, dar depinde de tine însuţi până unde accepţi ca valul să te ducă înspre necunoscut. Am înţeles că procesul acesta de maturizare este unul anevoios şi de lungă durată.Nu contest regula jocului, dar contest ideea de maturizare. Se ştie că orice pui care-şi ia zborul din cuibul părintesc are o perspectivă incertă. Spiritul colectivităţii îţi impune anumite reguli carete vor face să evoluezi într-o direcţie determinantă pentru tine dar şi pentru ceea ce îţi doreşti să fii.
Ieşirea din adolescenţă e o margine de timp care te face să cedezi în faţa neprevăzutului. Aici nu mai ai opţiuni, indiferent de natura întâmplărilor care vor interveni în următoarea etapă de maturizare. Scopul fundamental al adolescentului timid, sau chiar rebel, este acela de a ajunge pe o nouă treaptă a necunoscutului. Ţinta la care visezi cu ochii larg deschişi poate fi una demnă şi onorabilă sau una dificilă şi plină de piedici şi neputinţi care îţi va ruina orice ţel. Fiind unul din prima categorie mă bucur c-am avut şansa să descopăr însemnele generaţiei mele şi să mă redescopăr pe mine însumi prin intermediul părinţilor, în plan profesional, social şi cel al elementului OM, dar şi al colectivităţii care m-a format ca adult cu responsabilităţi. De fapt, responsabilităţile vin odată cu maturizarea. Climatul în care îţi desfăşori activitatea de zi cu zi este singurul suport pe care te poţi sprijinii în ceea ce-ţi doreşti să faci şi să fii. Nu am făcut excese şi nici nu m-am pretat la tot felul de propuneri , iscoditoare de fel, datorită reţinerilor pe care mi le-am dirijat înspre domenii benefice mie şi celor din jur.
Între 14 şi 18 ani m-am aciuit pe un câmp fertil al culturii unde fără niciun îndemn din exterior, până atunci, mi-am adunat pasiunile într-un singur loc menit să mă găzduiască până la întâlnirea cu marele critic dr. Gheorghe Grigurcu. Coincidenţă sau nu, el născut în aprilie, eu născut în aprilie. Distanţa dintre noi de 20 de primăveri roditoare nu era o oprelişte ci doar un prag de reţineri şi de etalare a bunului simţ, (care de fapt mă şi caracteriza) din partea mea şi unul de atracţie sentimentală din partea lui care, din cauza autorităţilor de atunci, trăia confuz chiar în propria sa fiinţă. În momentele scurte petrecute împreună şi simţindu-mă aproape,(eu adolescentul timid şi el adultul confuz) în oglindirea privirii sale, se contura adolescentul din el , un timp pe care nu şi-l-a trăit la capacitatea normală .Da, acesta a fost şi motivul de acceptare a unor semne de trezire sentimentală, intimă, cantonate încă în adolescenţă.
Generaţia mea a fost o generaţie de excese, dar în ceea ce mă priveşte aceste excese erau menite să mă separe de ceilalţi şi să mă menţină pe acel câmp fertil care să-mi individualizeze sentimentele. Cunoscându-l pe Grigurcu, devenit prieten şi mentor, în mai aproape tot ceea ce intreprindeam în ale scrisului, m-am maturizat mult prea devreme. Lupa de idei, uneori chiar şi cu mine însumi, am pierdut-o pe un teren acaparat de sentimente care încercau, în numele unor plăceri, să mă abată de la normalitatea lucrurilor. Impresia de neputinţă am cultivat-o doar până în momentul apariţiei primei mele cărţi "Adevărul din cuvinte", prefaţată de către criticul numărul unu al poeziei din Romania, dr. Gheorghe Grigurcu. Cartea a fost o provocare pentru o nouă luptă cu mine însumi. Şi ca să-mi justific existenţa în lumea literelor am reuşi să public şi cea de a doua carte, "Strigăt din copilărie", prefaţată de acelaşi Gheorghe Grigurcu."Strigătul din copilărie" a fost ultimul semn de încheiere a unei adolescenţe cu reflecţii dureroase. Desigur că nu voi face enunţuri confesive pentru că în apele tulburi ale adolescenţei vom găsi tot felul de extremităţi care uneori te pun la un interogatoriu al sentimentelor împlinite, mai puţin împlinite sau pur şi simplu eşuate sau de ce nu, satisfăcute în taină.
Accentul pe stările mele sentimentale l-am pus la împlinirea vârstei de 18 ani, şi ca un document justificativ sunt scrierile mele menite a-mi tulbura plăcut, sau nu, gândul la ceea ce voi fi.
La 18 ani căpătasem sentimentul unui om împlinit. Chiar dacă în existenţa mea au existat secvenţe şi episoade enigmatice sunt dator a-mi urma propria-mi vrere. Impresia de criză sentimentală vine odată cu vârsta. Recunosc că m-am învârtit doar în jurul sentimentelor mele, fiindu-le fidel, neglijindu-mi popularitatea dar nu şi identitatea. Conştient fiind că în circuitul public trebuie să-mi etalez firea mi-am acceptat comportamentul şi mi-am revizuit principiul după care fiecare dintre noi îşi ghidează existenţa într-o anume colectivitate.
În rândurile de faţă nu am vrut neapărat să-mi evoc copilăria, asolescenţa şi tinereţea care au fost elemente comparative uneori cu mine însumi şi cu cei din jur, ci mai degrabă am vrut să remarc şi să punctez faptul că omul, indiferent de etapele parcurse în viaţă, posedă puternice sentimente cu reflecţii, nu neapărat, benfice., dar ele, totuşi, salvează.
După părerea mea este greşită teza ajutorului din exterior. Orice ajutor este al momentului. Ajutorul trebuie să vină din tine însuţi, şi în felul acesta senzaţia de neputinţă dispare.
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu