BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME

Oare de ce se moare
fără ca timpul să-ți îngăduie
să te cunoști pe tine însuți?
(teodor dume)

31/10/2021

Teodor Dume: Când privesc prin fisura unei lacrimi

 tac și îmi închipui că

durerea nu îmi aparține

aparține celui care am fost 

că un răzvrătit 

îmi întorc dosul palmelor  și aștept 

ca intangibila și nesfârșita durere 

să dispară de la sine 


respir 


știu că încă exist și 

sunt recunoscător propriei mele lacrimi 


nu nu și iarăși nu... 

sentimentul de integritate 

nu va dispare decât atunci când 

cineva  mă va privi prin fisura unei lacrimi 

iar timpul meu 

se va dezintegra odată cu lacrima

25/10/2021

Teodor Dume: Moarte, tu n-ai nume de om...

 Teodor Dume, la spitalul clinic județean de urgență din Oradea> un pic de...bolnav!

Mulțumesc, fiicei mele Teodora Dume și lui Radu Butcovan, soției Fabiola Dume, prietenilor și colegilor care mi/au fost alături!.Mulțumesc d/nei dr.Ardelean Adriana (medic primar cardiolog,asistent universitar,doctor în medicină).Mulțumesc tuturor cadrelor medicale pentru profesionalismul dovedit!

***

MOARTE, tu n/ai nume de OM!

mai stai o clipă moarte stai

nu cer să-mi dai mie nimic

dacă mi-ai fi dat un semn

oricât de mic

îmi pregăteam valiza

cu toate cele necesare

un aparat de ras

un creion o mapă și un plic


mai stai o clipă moarte stai

nu cer să-mi dai mie nimic

mai zăbovește jos

sub deal un pic

să sting lumina apa

gazul și să las o cheie

ori nu știai că am

o mamă și un copil mai mic


mai stai o clipă moarte stai

nu cer să-mi dai mie nimic

în mine totu-i negru

vai poate doar e un protest

ca și când

ar fi fost să fie

un anotimp în care

aș fi putut să plec


mai stai o clipă moarte stai

nu cer să-mi dai mie nimic

ci îngăduie-mi o rugăminte

să-ți mai zic

de sub tălpi durerea urcă iute ca un scai

și sunt gol-goluț că n-am putut

să-mbrac nimic

așa sunt Om dar nu cu suflet mic

te rog mai lasă-mă un pic

să strâng trecutul și viața între dinți

că nu-i nimic mai scump decât iertarea zic


mai stai o clipă moarte stai

nu cer să-mi dai mie nimic

ți-am spus răgaz să-mi dai

să mai zăbovești la poartă un pic

cât copilu-mi face semn

cu mâna

că doar știai

că-i bolnav și trist

și-i cel mai mic


la urmă-apoi de vrei să-mi dai

un semn

aprinde lumânarea neagră din pridvor

știu că te grăbești

și-i musai

să revin la ceea ce am fost

poate un nimic

dar stai

mai am un Dumnezeu de nu știai

și o mamă care a lăcrimat destul

și-i rog acum când trupul meu

nu-i mai în stare de nimic

să-mi aprindă o lumânare

acolo sub pământ


noa haide moarte hai

te întreb cât încă mai sunt viu

cu ce-am greșit de vii pândind

și totuși dacă vii

adu-mi și tu ceva să-mi placă

nici flori nici lumânări ca la mormânt

ci o noapte de împăcare cu tot ceea

ce am fost și încă sunt


noa haide moarte hai

pășește-ncet de poți

injectează-mi în vene noaptea

fie și în somn

doar atât cât eu către Dumnezeu mă-ndrept

apoi să taci

că n-ai nume de Om


apoi să taci

apoi să taci

să taci...

27/09/2021

Între fizic și metafizic

 Între fizic și metafizic 

Stelian Platon chiar dacă marșează prin cotidian nu scrie forțat de împrejurări ori virusat de  stilul clasic și nici  pompos sau exotic pentru că, înainte de toate, își interoghează propriul  suflet  și tocmai de aceea, pe cât de concis pe atât de complex, stările poetului capătă sensuri comune  umanizându- le  ca și când acea trăire ar oferi o larghețe multivalentă.

Și așa este!

"Distanțele m- au înghițit mai lacome ca marea/Pe umeri purtând greu destin ce mi-aruncase Dumnezeu./Rămase sufletul acasă și toata-ngrijirarea./Rămase fericirea ne-ncăpătoare în bagajul meu."(Distanțele).

Refugiul poetului în cuvânt îi dă prioritate gândului, dar și sufletului, de a se întâlni cu neliniștile și dramele celor din jur. Nu, nu este o rutină ordonată  și dictată de stilul în care  scrie ,dar care pare mai plauzibilă, ci este o măsură a emoțiilor  repetabile  zbuciumând, uneori, interiorul său, așa cum de fapt reiese și din citatele inserate în prezența notă de lectură."O flacără înșirată in forma unui dor de țară/Degeaba-n străină mare aș încerca s- o nimicesc/Iubind simt umbrele de-atunci cum greu incep să doară,/Iar vameși cinci îmi confiscară dreptul să iubesc."(Distanțele) sau "Mă duc dureri de suflet înspre voi/ și ura pentru trădători mi-aduce,/Să le strig: Jertfa să îmi dați 'napoi/ Dati-mi înapoi jertfa de pe cruce" (Chemarea

Remarcabil la Stelian Platon este onestitatea care convinge chiar dacă, uneori, am impresia că se strecoară subtil în interiorul ființei pentru a o explora motivat fiind de micile "revolte" ale sufletului. Nu, nu tulbură evenimentele și nici ordinea lucrurilor , ci după o parcurgere atentă le descrie  in permanență că fiind parte din el. Uneori emoțiile poetului  nu sunt conforme cu realitatea  dar trăirile repetabile , chiar îndoielnice câteodată,  îi măsoară pulsul  și atunci tentativa de subiectivitate  crește într-un ritm  alarmant. Și da, poetul, după o liniște meditativă, iese din zbuciumul lăuntric  și se înalță ca  un vultur peste ecoul neliniștilor și dezamăgirilor.

Stelian Platon este un poet atent la detalii care, prin până să, le înnobilează ca mai apoi, după caz, să le înregimenteze într- o stare sau alta. Pe scena lirică Stelian Platon joacă un rol bine determinat  caracteristic  actorilor cărora  drama capătă sens și o redirecționează  către mulțimea care  își aplaudă suferința.

Citind ceea ce scrie Stelian Platon și văzându- i preocupările de zi cu zi, deși nu ne- am întâlnit niciodată fizic, m -am tot întrebat,  cum poate un individ  ca din pustietatea lucrurilor să scoată ceva viu, ceva care pulsează și care va întreține  viața lăuntrică a acelora "atinși" de cuvântul său. " Necazul urcă în diagrame//Precum firul unui cântec tot mai trist,/Copiii mor întâi de-ale fi foame/O lacrimă mă-neacă, deci exist!" (Chemarea)

Da, exiști!

(Teodor Dume, membru USE)



19/09/2021

Jean-Paul Gavard-Perret: Teodor Dume entre ombres et lumière

 Le salon-litteraire.linternaute.com


Teodor Dume entre ombres et lumière
Editeur Editions Stellamaris
Thèmes Poésie
jean-paul gavard-perret 24/04/2020
critique
Engagé dans le monde culturel de son pays (la Roumanie), Teodor Dune est un de ses poètes majeurs. Il explore l’identité dans un jeu d'éros et de thanatos comme dans celui du corps et de l'esprit.
Ces postulations contradictoires conduisent à une sublimation de leurs pulsions. Surgit une approche qui se démarque du dualisme des rationalités dans une œuvre où les tabous s'effacent selon des processus de remplacement et de déplacement. L'auteur se concentre sur un substitut de l’objet de désir. Celui-ci prend divers aspects et parcours plusieurs champs.
La mélancolie – qui souvent n'est qu'un sentiment introverti selon l’ancienne doctrine des humeurs – trahit ici le manque de quelque chose qui est identifié avec une partie de soi. Ce quelque chose est censé avoir été trouvé mais il a encore été perdu : d'où l'errance du poète en ses parties de vérités.
Dans le sentiment actuel d’un monde globalisé, la solitude et l’isolement prévalent en une telle poésie où les valeurs ne sont pas des prétextes pour attirer consensus et foules. Elles créent une cohérence réelle. La capacité poésie projette, à la place d'un carpe diem, un principe d'incertitude chronique dans la vie de celui qui écrit, je sais seulement que je ne m'appartiens pas.
En ce processus d’identification, fondement du «circuit» des poèmes, ceux-ci recueillent la psyché de Teodor Dume. Existe une projection fantasmatique de sa sensibilité, son ego, ses joies, ses secrets, ses tourments et sa vie.
Cette identification est transmuée en une force qui génère l’acquisition ou, plus précisément, la possession de l'être au profit de l'avoir. Et ce, au moment où le poète génère un dialogue entre des "simulacres". Ils apparaissent comme réels mais l'auteur les défait dans une esthétique circonscrite au sein de cette relation symbolique et totalisante entre l'amour (sous différentes formes) et le sacré.
Jean-Paul Gavard-Perret
***
Teodor Dume între umbre și lumină
Editor Editions Stellamaris
Teme de poezie
jean-paul gavard-perret 24/04/2020
recenzie
Angajat în lumea culturală a țării sale (România), Teodor Dune este unul dintre poeții săi majori. El explorează identitatea într-un joc de eros și thanatos ca în cel al corpului și minții.
Aceste postulări contradictorii duc la o sublimare a impulsurilor lor. O abordare care se deosebește de dualismul raționalităților apare într-o lucrare în care tabuurile sunt șterse prin procese de înlocuire și deplasare. Autorul se concentrează pe un substitut pentru obiectul dorinței. Aceasta preia diverse aspecte și trece prin mai multe domenii.
Melancolia - care este adesea doar un sentiment introvertit conform vechii doctrine a dispozițiilor - trădează aici lipsa a ceva care este identificat cu o parte din sine. Acest lucru se presupune că a fost găsit, dar a fost încă pierdut: de aici rătăcirea poetului în părțile sale de adevăruri.
În sentimentul actual al unei lumi globalizate, singurătatea și izolarea predomină într-o astfel de poezie în care valorile nu sunt pretexte pentru a atrage consensul și mulțimile. Acestea creează o coerență reală. Capacitatea de poezie proiectează, în locul unui carpe diem , un principiu al incertitudinii cronice în viața celui care scrie, știu doar că nu îmi aparțin .
În acest proces de identificare, baza „circuitului” poeziilor, ei colectează psihicul lui Teodor Dume. Există o proiecție fantastică a sensibilității sale, a egoului său, a bucuriilor sale, a secretelor sale, a chinurilor și a vieții sale.
Această identificare este transmutată într-o forță care generează dobândirea sau, mai exact, posesia ființei în beneficiul de a avea. Și asta, când poetul generează un dialog între „simulacre”. Ele apar ca reale, dar autorul le învinge într-o estetică circumscrisă în cadrul acestei relații simbolice și totalizatoare dintre iubire (în diferite forme) și sacru.

Teodor Dume, strigăt din copilărie

 Strigăt din copilărie

(text scris la 14 ani,/cel din foto/ adică în urmă cu 52 de ani când am plecat din satul natal, Luncasprie. Exact la inceperea școlii/pe 15 septembrie)


La capătul pridvorului un stâlp

albit și gârbovit ca un moșneag

îmi apărea ba tainic, ba cu tâlc,

de dincolo, de dincoace de prag.


Cum sprijină un Univers de dor

mă-ntorc mereu cu inima la el,

la colțul lumii noastre din pridvor

cu dor de lunci, blajin și subțirel.


Mă scurg prin el, tăcut , în rădăcini,

și-mi place-adeseori să mă trezesc

pe zarea zdrențuită de ciulini

că zbor, că sunt, că vreau și că iubesc.

(Autor: Teodor Dume)

***

Și cât de grăitoare și actuale, raportate la vârsta mea de acum, sunt versurile lui Adrian Păunescu, pe care vi le redau mai jos:

Bărbatul....


"Am dat un telefon la mine acasă,

Am spus "Alo!" și-apoi am așteptat

Și mi-a răspuns o voce-aproape groasă,

O voce sugrumată, de bărbat.

Și am închis și- mai format o dată

Și-aceeași voce mi-a răspuns, abrupt,

Și-n mine ca-ntr-o mină inundată

Ceva s-a luminat și-apoi s-a rupt.

Era băiatul meu, o, Doamne sfinte,

Și eu care uitasem că-s bătrân,

Că am ajuns și eu un biet părinte

Și-o amintire, doar, am să rămân.

„Alo, băiatul tatii, masa-i gata?"

Și el mi-a zis să vin cât mai curând

Și l-am simțit în trupul meu pe tata

Cu o cazma de purpură săpând.

Așa ne îngropăm la noi în oase

Pe-naintașii ce se sting mereu

Și încă sun la telefon acasă:

„Tu, spune-mi ce mai faci, băiatul meu?"


Autor: ADRIAN PĂUNESCU

Teodor Dume și tezaurul din cuvânt


 Teodor Dume, carte:

Ferestre spre marginea lumii

Editura Pim/ Iași 

Prefața: Atila Racz (scriitor,Dublin/Irlanda)

Redactor: Mioara Băluță

Coperta: Mioara Băluță


O lumânare aprinsă adună în tăcerea și lumina ei toate suferințele unei vieți

(teodor dume)

***

Teodor Dume și tezaurul din cuvânt


Poetul, Teodor Dume, vrea și reușește cu mărinimie să-i ia poeziei timpul, care nu de puține ori destramă, ne vremuiește vremelnicia. Dar iată că vremuirea, atât de bine prinsă în discursul autorului, rostuiește, ne petrece inimos, ne îmbogățește starea, extazul, trăirea. De aceea repet, poetul îi ia poeziei timpul, acele capete terifiante: nașterea și în cele triste moartea. Moartea este privită ca o formă de a lăsa în urmă un loc curat, un spațiu vital pentru un nou val, o grădină în care vor veni copiii să-și primenească bucuriile, curiozitatea, drumul înspre maturitate, înspre devenirea fericită de a fi om și de a omeni.

Fixarea poetului în timp și spațiu este derizorie, poetul este cel care vrea și poate să viețuiască, să însuflețească să dea suflare poeziei, el privește poezia ca pe o fereastră prin care poți să vezi lumea.

Poezia este o fantă, un caleidoscop, în care culorile se așază în ritmuri și forme, în imagini proaspete și neașteptate, parcă venite din visele adolescentului apoi al gânditorului matur, sensibil, cuminte, trecut prin felurite experiențe.

Teodor Dume este unul dintre stâlpii poeziei contemporane, cu deschideri largi înspre sufletele cititorilor, construindu-și cu migală, iubire și credință propriul său drum.

Teodor Dume își dezvăluie sufletul, se dezvăluie pe sine însuși fără o deghizare a sentimentelor. Maturitatea scrierilor dumiene vine din adâncul ireversibil al copilăriei.

Teodor Dume, păstrează viu tezaurul închis în cuvânt, îl redescoperă și-i adaugă valoare, istorie, trăire adâncă.

Teodor Dume redefinește, prin scrierile sale, poezia meditativă – filozofică. Este un bun observator al lumii interioare și se limitează doar la concretul palpabil, ceea ce puțini știu azi să o facă. Iată că revenim la acea fereastră din care privim, care se deschide, care te împinge să privești dincolo de ea. Poetul ne stârnește, ne cheamă într-un spațiu temeinic conturat care nu demolează ci clădește, vrea să rodească, nu caută, el trăiește, nu închide, încifrează, el descifrează și dăruiește, într-o sublimă spunere rostul și rostuirea, viața, căutările din spatele umbrelor, și atâta timp cât există umbre trăiește și făptura, obiectul material care se supune existenței, viețuiește. Acceptarea morții, după un sumar al existenței, este un aspect notabil care generează, mai apoi instituie, un alt parcurs existențial al ființei scindat între realitate și aduceri aminte.

Scriitura rafinată a lui Teodor Dume vine din adâncul cunoașterii de sine și se fixează pe timp, așa cum bine remarca și criticul Gheorghe Grigurcu în prefața volumului de debut, Adevărul din cuvinte, 1985. Iată deci încă o confirmare că Teodor Dume se află pe cel mai de sus palier al poeziei contemporane.

Critica este formală, de multe ori auzi doar vocea celui care emite sentințe, nu și autorul. De aceea aplecarea mea este de a îndemna, de a aduce cititorul în lumea poetului. Iată că ferestrele se deschid în trupul unei poezii prin și în care metafizicul nu încifrează ci descifrează tainele vieții și a morții.

Poetul Teodor Dume atinge metafizicul cu aripa unui înger, ne luminează, duce gândul spre posibile deschideri, din interior spre lume, spre altceva, cu blândețe, cu unelte clasice care auresc, care îmbogățesc expresia tânără, vioaie, imagistica trecută prin filtrul filozofic, concis,

dureros; care ne aduc în lumea tainelor, a comorilor topite în spatele cuvintelor, a versului bine legat, curgător ca apa unui râu molcom dar cu vârtejuri care te absorb, te poartă în adâncuri.

Desigur că o analiză pe text, o va face cititorul, pe care-l îndemn să petreacă o vreme prin sufletul bogat al poetului și sunt sigur că drumul și semnele lăsate de poet sunt dense, aurite de o voce care îmblânzește, care te va cuprinde cu prisosință în curgerea ei, te va lua cu sine, îți va lecui rănile, vechile dureri și te va readuce la viață.

Nu uităm să amintim, cu discreția cuvenită, că Teodor Dume este un poet de excepție asupra căruia ne vom apleca, și credem în destinul fericit al cărților sale, care au văzut lumina tiparului și împlinirea prin cuvânt. Ferestre spre marginea lumii, nu este doar o carte și nici un simplu pașaport de trecere prin poezie, ci este un certificat de naștere valid a unei scriituri asumate care poartă amprenta lui Teodor Dume.


Atila Racz,

(scriitor, Dublin/Irlanda)

18/09/2021

 Nu poți să taci decât dacă ești cu tine însuți și atunci necuvintele vor deveni foi albe pe care îți vei scrie ultima rugă

05/09/2021

Teodor Dume, poezie

 Remușcare


Uneori aș vrea 

să mă privesc în oglinda 

în care se piaptănă 

Dumnezeu, 

numai că 

nu am credința și nici aripi 

să mă înalț atât de sus

(Teodor Dume)

26/08/2021

Silvia Bodea Sălăjan:Un fel de neliniște

Teodor Dume, 

Pete de sânge pe umbra trupului   

 Teodor Dume scrie, sau poate ”desenează” prin cuvânt ”Urme de sânge pe umbra trupului”, un titlu cu puternică încărcătură metaforică, un titlu ce-și dezvăluie sensurile în poemele ce alcătuiesc acest volum.

            Cunoscându-l pe Teodor Dume, chiar dacă doar din poemele lui, am avut privilegiul să cunosc un poet de o sensibilitate notabilă, care scrie”poveștile cu oamenii” despre care însă spune că sunt ”cele mai nereușite” și aduce argumente în acest sens, dar argumentele nu fac decât să incite la lectură, ca cititorul, ” cu care stă de vorbă... și i se destăinuie ca unui prieten”să descopere dincolo de cuvânt o dragoste necondiționată față de semeni deoarece:” suntem la fel/ne asemănăm în toate/ suntem ca soarele care/ fără cer/ n-ar mai avea unde să apună...”( Mesagerul inimii).                  

            Temele abordate în acest volum sunt existențiale: viața, moartea, raportul eului cu divinitatea, timpul etc.    

            Lirismul este subiectiv în majoritatea poemeleor, ceea ce face din acest volum o lungă și intimă confesiune, uneori dureroasă, alteori străbătută de fiorul împăcării cu soarta, dar de cele mai multe ori poemele devin meditații, îndemnuri către sine, într-un cuvânt- solilocvii spirituale. Evocarea părinților, în special a tatălui ” ajuns la capăt de linie”,a mamei, a bunicilor,  transformă cuvântul:”  în toamne” ceea ce realizează o apropiere, poate până la identificare, între poet și cei pentru care :” din ochiul cerului picură lacrimi!” 

           Cuvântul, pentru care poetul manifestă o adevărată venerație, dă posibilitatea eliberării, devine catharsis deoarece:” motivul cuvântului meu este disperarea”. Ideile sunt dense în fiecare poem, sunt experiențe de intensitate unică:” undeva în copilul din mine/zbura un future alb/lăsând o dâră/ un fel de drum/ pe care/oamenii plecau”(Moartea , un future alb). Există aici o sugestie a faptului că moartea este parte din viață, că încă de la naștere o purtăm în noi- un itinerar fără vacanță, fără opreliște, înafara celei finale:” atât de mult m-am împrietenit/ cu moartea/ încât/i-am permis/să respire din mine!” Este oare aici un semn de împăcare? Este oare o acceptare a unui dat față de care, oricum nu avem opțiuni? Cred că versurile impun o necesitate a nepătimirii inutile, devreme ce ” așa ne-a fost dat!” Cred că puntea de salvare este apropierea de Dumnezeu, credința că acolo, la capăt, însuși Părintele Universului ne așteaptă împărtășindu-ne temerile:” Stau față în față cu Dumnezeu/îl întreb despre moartea mea/își întoarce capul/ lăcrimează și tace/ îmi dau seama că l-am tulburat…” Iată că divinității i se atribuie trăsături umane, poate tocmai pentru că omul este făcut după chipul și asemănarea Lui.  Poemele domnului Teodor Dume sunt experiențe de intensitate uimitoare în plan spiritual. Tristețea devine durere organică. Singurătatea este o lumânare ce se arde pe sine, este undeva, dincolo de cuvânt, și generează o evadare permanentă din propriul trup, pentru că ” este mult mai rea/ și mai lacomă decât moartea/ pe care/ am avut-o amantă!”(Vise, mereu aceleași)

          ”Urme de sânge pe umbra trupului” este o carte de creație și inspirație spontană, aș spune, deoarece fiecare poem pare o erupție vulcanică a unor trăiri autentice prin care poetul comunică atât cu sinele, cu lumea înconjurătoate, cât și cu transcendentul. 

                                                      Silvia Bodea Sălăjan                            

21/08/2021

Teodor Dume, carte: Temnița de sub rană

 Teodor Dume,

Carte: Temniţa de sub rană,

Editura PIM,/Iași România

Coperta: Mioara Băluță 

Prefața: Adamescu Cezarina 

***

POEMELE BINECUVÂNTATEI LUMINI


Teodor Dume, Temnița de sub rană, Editura PIM, Iași, 2017

Intitulat metaforic, „Temnița de sub rană”, noul volum de versuri al poetului Teodor Dume, poartă în el stigmatul durerii ascunse. De altfel, și volumele precedente, poartă în titlu însemnul – de neconfundat – al aceleiași dureri: „Colecționarul de răni”, Editura PIM, 2017; „Durerea din spatele cărnii”, Editura PIM , 2017; „Azil într-o cicatrice”; Editura PIM, 2015; „Moartea, un fluture alb”; Editura PIM, 2015.

Chiar din poezia inaugurală, Teodor Dume își mărturisește natura suferinței sale: la maladie d’amoure, o boală de care nu se moare, îndeobște, dar nici nu te lasă să trăiești în pace. Pentru că iubirea e insidioasă, „doare tăcut”, „e ca un fum de țigară/ intră în haină și sub piele/ vrei să iubești / îți ții respirația / și atingi / foamea începe să urle / îți sfâșii sentimentele și bei / bei / te îmbeți de iubire // și nimic...// te-nchizi în propria-ți rană / și taci...” (Temnița de sub rană).

Solidar cu singurătatea, poetul s-a obișnuit cu ea, sunt de nedespărțit, o poartă pretutindeni, o îmbracă în fiecare dimineață și ea îi învăluie umbra și merg la plimbare, sub privirile complice ale cuiva de sus care decupează „un petec de cer”(Haina de schimb). Nu e ceva neobișnuit ca poetul să-și poarte cu el singurătatea.

Teodor Dume este un poet modern, preocupat de propriile viziuni stranii: el observă cum: „lucrurile trec prin mine / ca apa dintr-un val pornit / să invadeze malul” – și își încheie poemele cu unul sau două versuri concluzive care, de cele mai multe ori constituie și cheia întregului discurs liric: „alături un câmp deschis / așteaptă înțelepciuea” (Imitație). Autorul a renunțat în poemele sale la majuscule, la semne de punctuație, la folosirea excesivă a metaforelor și epitetizării, versurile sunt caracterizate de o economie a mijloacelor de expresie, dar urmează firul ideilor. În unele din poezii, există chiar viziuni apocaliptice: „cresc umbre șopârle și pești piranha / carnea supurează / îngerii plâng / peste cruci / cerul rupt în bucăți / văduvit de lumină și zbor / miroase a hoit / durerea înghite totul / până și imaginea în care / am trăit” (Apocalipsa ca un vin spumant). Și concluzia dezlegătoare de sensuri: „lăcomia e ca un vin spumant / spală setea și schimbă traiectorii”.

Deși într-un titlu spune: Eu, doar un nume...” – poetul e conștient de puterea fascinatorie a acestui nume care e în stare, nici mai mult, nici mai puțin, decât să desăvârșească infinitul. Și cine se poate lăuda că poate să facă acest lucru? „între o pată de soare și / una de umbră / desăvârșesc infinitul / mă tem însă că-ntr-o zi / Dumnezeu va uita de mine...// doar soarele cuibărit în clopotnița din sat / își va aminti cine am fost”.

Splendidă probă de smerenie și măreție!

În poezia „Nebunul, un trecător anonim” – poetul induce ideea că trecătorii anonimi sunt virtual nebuni și că umblă pe stradă, fără să se deosebească de ceilalți, sub privirile, la fel de anonime și indiferente ale celorlalți inconștienți.

Poezia lui Teodor Dume are substanță, miez, esență și doar, în câteva cuvinte, redă o lume care învie sub ochii noștri. Dar mai ales, ne face părtași și ne introduce în această lume stranie (sau normală?) pentru ochii noștri care văd straniu, ori privesc fără să vadă, dacă nu e cineva să ne atragă atenția.

Poetul ne arată „Cealaltă față a lui Dumnezeu” – viziune probată pe propria piele: „lumina vibra ca o durere / din mine țâșneau firimituri de umbre / creșteau tot mai mult / ca în poveste / doar crucea crestată în palmă / îmi mai justifică existența / de atunci mă urc în clopotniță / de trei ori pe zi / și îl strig pe Dumnezeu”. Aceeași clopotniță unde s-a cuibărit soarele într-o altă poezie.

Poemele sunt, tablouri în mișcare, frânturi de vitraliu dintr-o viață spirituală intensă, implicită, în care autorul are parte de haruri speciale, mai cu seamă de harul de a vedea și auzi, ceea ce alții nu văd și nu aud. De pildă, nașterea unei noi zile, e văzută de poet, cu totul aparte: „se face noapte și zi toate deodată / în anotimpul în care / locuiește Dumnezeu / liniște / lumina picură peste roua pitită / în urma nopții / și cum parcă nu-i de ajuns / măreția lunii subțiază orizontul / până când / în creștetul ierbii / se pitește soarele transformat / în zbor de păsări // și uite așa se mai naște o zi” (Și uite așa...)

Într-un alt poem, autorul subliniază ideea că, oricât de multe întâmplări și lucruri am înghesui în noi, tot atâtea goluri vom avea în suflet. Un paradox. De altfel, poetul este conștient de darul de a percepe altfel existența și tot ce se petrece în jur: „aud dimineața un cor de păsări / cu aripile frânte / sau poate / noaptea sângerează pe / pervazul ferestrei lăsată / întredeschisă în așteptarea umbrelor // cine altul decât mine aude / durerea cum trece / prin lumină ca / un fulger / rostogolindu-se sub zid / în căutarea a ceea ce am fost // tăcut ca o umbră / nelocuită de nimeni / mă afund în mine și aștept // cine altul...” (Cine altul...)

Aplecat către mișcările și vocile sinelui și ecoul acestora, poetul simte schimbări și nașteri de stări necunoscute, care sperie și zdruncină liniștea, astfel încât, el spune: „aș vrea să redevin ceea ce am fost” (Să nu mă întrebi de unde vin). Cel mai mult îl neliniștește pe om faptul că nu știe totul despre sine. Sunt lucruri care ne depășesc suportabilitatea. Poezia „Templu” – dezvăluie această atavică spaimă: „corpul meu e un templu în care intru / dimineața la amiază și seara / pentru dezvelirea sufletului / această golire e un ritual și / îl practic în spațiul în care / doar iubirea coboară / o dată cu lacrima lui Dumnezeu”

În această ipostază, poetul se lasă în mâinile lui Dumnezeu, cu încredere: „nici nu-mi pasă de celelalte lucruri / atâta timp cât primesc binecuvântarea / fie și pentru câteva clipe / încetez să mai fiu ce am fost / durerea se transformă în liniște / îmi împreunez palmele / să pot vorbi cu Dumnezeu apoi / mă plimb prin universul din mine / pentru că / fiecare bătaie de inimă e o poartă/ prin care trece viața spre o altă viață // în momentul de față / sunt o secvență sau orice altă mișcare / prin care trec dintr-un anotimp într-altul / spre un loc unde oamenii pleacă mereu” (Templu).

Experiențe covârșitoare care dau naștere la creații aidoma. Orice cuvânt e important și devine emblematic.

Cartea aceasta e un bilanț provizoriu pe care poetul îl face din când în când, ca să știe cum stă. Uneori se instituie o stare de urgență, pe care, depășind-o, el o ia de la capăt, cu fărâmele amintirii șiroindu-i pe trup, care, totuși, l-au spălat și curățat de gânduri negre. Dar și, ajutându-l să se desprindă fără grimase de cel care a fost, trecând insidios în cel care a rămas, ca-n entropia luminii, dintr-o stare în cealaltă, rămânând aceeași esență.

Viziuni fabuloase, unele aproape șocante: „cerul crapă de lacrimi”; „cerul văduvit de zboruri / zădărnicește lumina”; ș.a.

Oricât s-ar afla poetul de preocupat de propriile stări, nu poate să nu privească în jur, la ce se întâmplă, în calitate de locuitor al cetății. Un fel de absurd cotidian care-ți macină existența și te împiedică să vezi și lucrurile plăcute de lângă tine: „la ora de știri se anunță calamități / îngheț la minus 18 grade / un om dispare sub gheața de pe Criș / patru morți pe DN 1/ un miting de protest neautorizat / invadează palatul Cotroceni / președintele se chircește / printre manifestanți și / strigă la opoziție / dezghețul neputinței / urnește ura / durerea / se deșiră ca un ghem / 44 de răniți într-un incendiu din București / îl caută pe Dumnezeu // cerul crapă de lacrimi // războiul neputinței continuă / ura înaintează ca un pârjol / frica se aciuiește în tranșeele / mult prea strâmte ale indiferenței // Dumnezeu se uită pieziș / oamenii nu mai sunt ceia ce au fost // ce timpuri, Doamne! / în mine ochiul tău caută înțelepciunea” (o zi din România).

Ca și Solomon în Sfintele Scripturi, Teodor Dume nu râvnește la bogății nenumărate, ci doar la un strop de înțelepciune, care-l poate face fericit. Înțelepciunea este adevărata bogăție. Ca și imaginea celui care a fost și pe care o caută necontenit în cel care este. Dar și, în mod paradoxal, dorința de a-și căuta o altă identitate: „îmi trec chipul prin piatra / spălată de val / și mâine / o să-mi iau o altă identitate” (De împrumut).

Raportarea permanentă la Dumnezeu este o dimensiune covârșitoare a poetului Teodor Dume, aproape în fiecare poezie, apare Dumnezeu într-un chip sau altul, de cele mai multe ori, comunicarea colocvială este vie, dinamică, alteori, ruga copilului se înalță către Tatăl său: „e târziu, Doamne! / ține-mă pe genunchi în seara asta!” (Ca între Tată și Fiu).

Un alt personaj care apare frecvent în lirica lui Teodor Dume este moartea pe care poetul învață s-o îmblânzească și adeseori îi place s-o păcălească: „ceea ce nu știe moartea despre mine / e partea pe care dorm / nu întotdeauna aceeași / de altfel a devenit o plăcere/ să păcălesc moartea” (Partea din care lipsesc).

Clopotul e, de asemenea un element de construcție lirică, apărând frecvent, fie sub forma dangătului, fie a clopotului în sine.

Poetul spune la un moment dat: „dacă aș putea să uit / m-aș reîntoarce în mine / ca dintr-o așteptare // și toate lucrurile ar deveni utile...” (Culoarea fluturelui, toamna...)

Neputința de a uita este apanajul poetului: lucruri, chipuri, senzații, stări. Impregnate în memorie, ele devin imagini poetice. Lumina și întunericul, au de asemeni, un rol covârșitor, depinde doar de ce parte se agață omul; de frânghia de întuneric sau de sârma de lumină: „e noapte între ani / un păianjen se cațără / pe întunericul din mine / strâng între palme lacrimi / și ultimul sărut / apoi / îl strig pe Dumnezeu // dincolo și dincoace de mine / respiră o altă lume” (Dincolo de sfârșitul adâncului). Dar lumina e văzută de poet astfel: „dinspre răsărit se eliberează lumina / ca o jertfă...” (Starea de independență).

Despre sine, și lumea construită de el în vers, autorul spune: „nu știu dacă sunt fericit sau trist // locuiesc printre anotimpuri și / uneori desdenez inimi / pe chipurile de icoane / (...) // în jurul meu un gol / și multă tristețe // poate că doar eu voi locui / în lumea aceasta / în care / nu va mai fi niciun mâine...” (Deasupra tuturor lucrurilor există un timp, parte din mine).

Despre universul creat de poet pentru sine, în care colindă cunoscuți și necunoscuți, Teodor Dume scrie: „am o stare care nu-mi aparține / mă strâng ușor în universul din mine / și-mi imaginez o lume în care / oamenii să se plimbe / prin mine / să-i mângâi să-i simt / și-n cele din urmă / să le îmbrac tristețea cu iubire // în adâncul meu e frig / noaptea abundă de umbre / pe asfalt multe inscripții / e un fel de atentat la liniște / nu mi-e frică / fac schimb de priviri și / merg mai departe // spațiul dintre noi e un fel de oftat // într-o zi cineva o să umple / golul acesta și o să mă bucur/ pentru că oamenii / intră în amintirea celorlalți / lăsând o poveste...” (Un fel de atentat).

Ploaia, frigul, înghețul, sunt și ele complice cu stările omului: „am ochii unui condamnat // mă târăsc prin culoare / și nu pot / să repir prea mult / dincolo de liniile trasate / sub lut / se topesc durerile / în alte anotimpuri / nimic nu pare să fie ce a fost / doar un dangăt de clopot / împlinește ruga // cineva se plimbă prin mine / și tace // ...e doar septembrie” (Septembrie).

Toate acestea induc o stare de singurătate: „sunt mult mai mult decât / o moarte / în pântecul tău / singurătatea inventează oameni / și multe alte lucruri despre care / nu o să afli niciodată...// și asta se întâmplă de două ori // (când lumina intră în scorbura nopții și / invers)” (Viața, între două răsărituri).

Cel puțin curioasă este reflectarea eului în ochii poetului: „de la o vreme mă privesc / ca pe un lucru uitat în podul casei / (nici nu știam că există / și că-l moștenesc de la tata) / țin ochii larg deschiși cât să / încapă Dumnezeu / discreția / sentimentele și iubirea / a tot ce am cunoscut îndeajuns // astă seară am impresia / că cineva se uită la mine / ca la icoana agățată pe întunericul / de sub grinda unde bunica / își ascundea tristețile / implorându-l pe Dumnezeu să o ierte / de tot ce a făcut și nu a făcut // miroase a busuioc uscat / e multă liniște în oftatul nopții / căldura îmi despică amintirile / una câte una / mă privesc apoi / cobor într-un timp fără atingeri // îmi place să cred că Dumnezeu / îmi îngăduie lucrul acesta / pentru ca și mâine să-mi pot aminti / de cei plecați...// știu că mă vor întreba de ce / nu o fac mai des / cel puțin la capătul săptămânii când / clopotele crapă liniștea din sat // privesc în jos și nu spun nimic” (Undeva între mine și tristețea lucrurilor).

Ceea ce face poetul nu e altceva decât că deschide poarta lumii din sine și-i invită pe oameni să pătrundă în universul construit cu atâta migală. Unii dau buzna, năvălind pur și simplu. Alții se codesc și puțini stau la rând cuviincios. E o modalitate de a intra în comuniune, de a pătrunde în lumea creatorului, în lumea compusă de el, nu în viața reală.

Pentru poet, Iubirea este „supremația supremă a tot ceea ce sunt” – așa cum declară în titlul unei poezii: „în cameră e cald miroase a busuioc proaspăt / tăcerea crește ca un aluat / îmi unesc palmele și-mi cer iertare / pentru cei care n-au iubit niciodată și / pentru oamenii desprinși de Dumnezeu // aș putea să dispar pur și simplu / dar las gândurile să pulseze în / lumina interioară a suferinței / și asta pentru că / supremația / a tot ceea ce sunt este iubirea” (Iubirea, supremația supremă a tot ceea ce sunt).

Autorul îi atribuie lui Dumnezeu Tatăl însușiri antropomorfice: Dumnezeu privește-ngândurat; Dumnezeu pare să fie plecat; Dumnezeu se uită pieziș; Dumnezeu a adormit în rugăciune; „când m-am trezit Dumnezeu mă privea în / ochi”; „o umbră aproape netedă/ lunecă pe talpa lui Dumnezeu”;”un Dumnezeu care clipește des”;și altele.

Se pare că ora predilectă a poetului este undeva „între noapte și zi”, la „răsăritul ce / se închină cerului / pentru o nouă zi”; dimineața se hrănește cu „ultimele respirații ale nopții”; ceasul „când lumina intră în scorbura nopții și invers”; iar poetul se simte, nu o dată prins, între noapte și zi: „ca și când aș fi o perdea / între noapte și zi”; lucrurile se petrec „dimineața / mult prea devreme”; în timp ce „noaptea sângerează pe / pervazul ferestrei lăsată / întredeschisă în așteptarea umbrelor”; „liniște / lumina picură peste roua pitită / în urma nopții”;”se face noapte și zi toate deodată / în anotimpul în care / locuiește Dumnezeu”; „fiecare zi / e o punte înspre o altă/ zi”;

Un ceas incert, neașteptat, un ceas care poate dura doar o clipită, un sfârșit de întuneric și o naștere de lumină, care dezvăluie mai mult decât ascunde, un miracol continuu, la care asistăm fără să băgăm de seamă. Doar ochiul poetului, micit pe linia orizontului, îl percepe.

În toate, există un gol care adeseori ia forma lui Dumnezeu, numai de El umplut: „golul din suflet / mă rupe în două / o parte mi-o acopăr cu lumina / risipită printre oameni / iar cealaltă o voi da pământului / în care Dumnezeu a sădit în taină / răspunsul celor plecați” (În dimineața asta am plâns).

Pentru poet, umbra este „ispita / tuturor întâmplărilor” (Între timp și umbră).

Iar despre moștenirea părinților, autorul spune: „nu știu dacă amprentele / tatălui meu / sunt puncte pe / o linie continuă sau / un timp între mine și Dumnezeu // în orice situație sunt un duplicat /și mă delimitez de identitatea celuilalt” (Situație). În orice caz, a fi un duplicat și a dori să te delimitezi de modelul din care ai purces, este dorința fiecăruia, în felul acesta, dobândind proprietăți și caracteristici proprii.

Caracteristic pentru acest poet este situarea mereu între: „Între El, Dumnezeu și timp”; „între el și celelalte lucruri”;”între cele două ticăituri de ceas”; între două anotimpuri, între noapte și zi, dar există și situația când se află „viața și moartea într-o singură clipă”; „între tine și Dumnezeu”; „să pot alerga / de la un capăt la altul al lumii”;și altele.

Delimitarea spațială are totuși loc, în unele cazuri: „la capăt de anotimp / se odihnește tata” (secvență, viața și moartea într-o singură clipă); „mă trezesc cu același gând/ pe partea dintre răsărit”. Nici timpul nu stă la locul lui: „timpul sare / din noapte în zi”; până când, într-un poem anunță sentențios: „Aici este marginea” : „timpul ca un pietriș spălat / de ploaie și ochii rămași / cu aceleași imagini / aciuindu-se blând / mai încearcă o zbatere // întind mâinile dar nu simt nimic”; „știu / la capătul mormântului meu vei fi doar tu”(Apocalipsa). Și tot ca locație a poetului: „stau în spatele unui răsărit / din când în când / îngenunchez / la capăt de zi”

Și o altă încercare de definire a stărilor pe care le trăiește la un moment dat: „Ca o candelă în biserica / de lut / este trupul meu / care pâlpâie / în fața ta, Doamne / uit de mine / nu știu cât va dura / frigul rătăcește prin vene / mă pierd / dar nu-mi pasă // drumul e plin cu oameni // gestul îmi îngăduie / să iau forma zilei / și să respir” (Om bun).

Unele versuri au un parfum aforistic: „când ochiul surprinde tăcerea / viața devine o peșteră / fără fund”; „supraviețuirea depinde / de gestul luminii”(Umbre); „unde e Dumnezeu e și lumină”(Dumnezeu e acasă);

Autorul folosește și oximoronul: „Strigă-mă, tăcut”.

Relația lui cu Dumnezeu se vădește în nenumărate versuri: „când / ai tăria să-l privești pe Dumnezeu /fix în ochi și să-i promiți că / te vei schimba”; „între tine și Dumnezeu / e doar o rugă/ un dangăt de clopot / ce urcă și coboară / spre un cer fără margini”(Apocalipsa); „Doamne, zici / sunt eu / cel făcut după chipul și asemănarea ta / dă-mi tăria cuvântului tău și / mai lasă-mă încă o zi ca să pot alerga / de la un capăt la altul al lumii iubind / apoi vino / / fii oaspetele meu și / învață-mă să mor câte puțin / în fiecare zi”(Apocalipsa).

Volumul se încheie cu o selecție de Repere critice referitoare la opera poetică a autorului.

Poezia lui Teodor Dume îl definește plenar, e o poezie caldă, spirituală, o adevărată binefacere pentru suflet, de aceea e recomandată tuturor categoriilor de cititori, care doresc să pătrundă în această binecuvântată lumină.


CEZARINA ADAMESCU

19/08/2021

Teodor Dume: Din buzunarul istoriei neelucidate. Lovitura de pe Criș, 22 decembrie 1989

 Teodor Dume,

----------------------

*Din buzunarul istoriei neelucidate

Am fost martor ocular si participant direct la secventele macabre ale nebuniei, urii si fricii din ziua de 22 dec.1989 din fata primariei Oradea!.Iar cei care au privit spectacolul din fotoliile de acasa au certificate de revolutionar! ŔUSINE LOR!


LOVITURA DE PE CRIŞ, 22 decembrie 1989, Oradea


           ( prima zi. între frică, nebunie, ură şi moarte)


Deşi iarnă era o zi frumoasă cu iz de melancolie. Razele soarelui se arcuiau peste chipurile răzleţe de pe Corso, şi toate astea sub privirile-mi mângâietoare care îmi alungau plictiseala cuibărită în orele amiezii.

În acea zi aveam planificat banchetul de absolvire a cursului de ospătar-barman organizat de instituţia pe care o conduceam în calitate de director. Banchetul urma a avea loc în staţiunea Băile Felix. În decalajul acela de câteva ore dintre examen şi banchet îmi omoram timpul cu mici şi plictisitoare plimbări oscilatoare între birou şi stradă. Funcţionam într-o clădire veche ce aparţinuse Episcopiei şi mai apoi Unităţii doi şi un sfert, pe care o foloseau drept cantină pentru cadre. Înstituţia era aşezată pe o stradă cu sens unic în apropierea malului drept al Crişului Repede din Oradea, doar la câţiva metri de Casa de modă Venus şi podul din centru.

În aşteptarea cursanţilor frământarea, plictiseala cât şi nerăbdarea îşi puneau amprenta peste mine şi peste toate lucrurile care păreau într-o mare dezordine.

Din difuzorul răguşit al radioului răzbea prin anticamera din faţa biroului vocea gâtuită a lui Mircea Dinescu: „Dictatorul a fugit!”. Trezit ca dintr-un coşmar m-am holbat la ceas. Era în jurul orei douăsprezece. Din instinct mi-am întors capul înspre portretul „tovarăşului” ce trona pe peretele din stânga biroului. În acel timp un fior interior îmi răscolea întreaga fiinţă. Nedumerirea, sau poate frica, mi-au accelerat sângele. Am ieşi în stradă. Privirea aruncată peste podul din centru n-a sesizat nimic ieşit din comun. Câţiva trecători grăbiţi îşi îndreptau paşii înspre locurile de muncă. Nedumerirea mă înfăşura într-o identitate pierdută. Mă aflam în impas. Încercam din răsputeri ca să-mi revin. Primele reflecţii au fost dificile. M-am reîntors în birou. Aceeaşi voce piţigăiată a lui Dinescu răzbea din spatele difuzoarelor. Mi-am adunat gândurile şi în calmul spiritului abia restabilit mi-am zis: „Poate o fi o scenă difuzată de postul de radio Europa liberă...”, post interzis pe atunci. Teama îmi inunda trupul de parcă cineva m-ar fi urmărit din umbră. Îmi era frică. Era un fel de frică, de stare care mă ducea într-o altă realitate. M-am apropiat de aparatul de radio şi am verificat postul pentru a mă convinge că nu-i o aiureală sau un coşmar ieşit în plină zi. Totul îmi părea firesc. Cu ultimele puteri smulse din braţul fricii m-am repezit în stradă. M-am pironit în faţa clădirii şi-am aşteptat. Un minunt mai târziu am zărit o femeie alergând în urma unui miliţian care trecea podul înspre primărie. Fără nicio ezitare femeia şi-a luat geanta de pe umăr şi a început să-i „maseze” capul. Miliţianul surprins de cele întîmplate s-a aplecat să-şi ridice cascheta rătăcită printre picioarele celorlalţi trecători. Am înmărmurit. În situaţia mea se afla şi ajutorul meu, ajuns lângă mine de câteva secunde. Dincolo Crişul, pe malul stâng al primăriei, în parcare, pe capota unei Dacii 1100, urcase un bărbat şi striga cu disperare: „Jos Ceauşescu!” Era un moment de frică şi nebunie. Oamenii îl ocoleau ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Mi-am luat inima în dinţi şi, însoţit de adjunctul meu, am pornit înspre primărie. În câteva minute parcarea din faţă s-a umplut de oameni. Era un fel de bucurie sălbatică amestecată cu furie, ură şi frică. Zidurile primăriei deveniseră pereţi de antrenament pentru hoţi. Au fost sparte geamurile şi uşile de acces în clădire. Era un du-te-vino ca într-o piaţă de vechituri. Unii „mai cu sânge în vene” cărau covoare persane şi televizoare color. În câteva minute birourile Comitetului municipal de partid erau golite de tot. 

Românul îşi pierduse identitatea. Hăţişurile „democraţiei prost înţelese”, favorizau dezmăţurile, hoţiile, şi toate astea declanşau ura pentru prietenul şi apropiatul său.

Ca din umbră, la balconul primăriei apăruseră „deschizătorii de libertate”: Lungu, generalul de armată , Mircea Bradu, directorul Teatrului de Stat Oradea şi mulţi alţii, aşa-zişi revoluţionari, care sufocau cu ţipetele lor bezmetice microfoanele montate ad-hoc.

Învălmăşeala de vorbe, fără nicio noimă, sporea teama şi frica. Unii strigau „Jos Ceauşescu!", alţii încercau o diversiune invocând un terorist pătruns în incinta uzinei de apă şi care ar fi otrăvit apa. În acea tulburare de minţi şi caractere încercam să mă feresc chiar şi de cei care până nu de mult îmi erau prieteni siguri. În situaţia arătată se găsea şi adjunctul meu care, prin octombrie, m-a rugat să-i fiu naş fratelui său vitreg, ca mai apoi să mă implore să-i pun o vorbă bună primarului Gheorghe Groza, secretar al comitetului municipal de partid, pentru a fi primit în rândurile membrilor de partid într-o organizaţie de la Intreprinderea „Înfrăţirea” Oradea, și care acum striga într-o limbă searbădă şi stâlcită: „Jos comunismul!”, „Jos Ceauşescu!”, „Moarte comuniştilor!”...

Privirile bănuitoare ale adjunctului îmi sufocau chipul. Inspiraţia de moment m-a făcut să mă retrag înspre marginea mulţimii ajunsă lângă malul Crişului, blocând strada Tudor Vladimirescu.

Ca la o apăsare de buton, dinspre Intreprinderea „Înfrăţirea” şi-a făcut apariţia un puhoi de oameni, îndreptându-se către primărie, purtând asupra lor placarde inscripţionate: „Jos Ceauşescu!", „Jos tiranul!”, „Jos comuniştii!”, iar alţii fluturau steagul republicii văduvit de stemă.

„Pe dracu, mi-am zis, aşa arată o revoluţie?” Cineva din zona inflamată cu ură şi dezbinare, auzindu-mi gândul slobod, mi-a zâmbit ironic, apoi a silabisit printre dinţi: „Eu, eu... nu sunt comunist. Nimeni din familia mea n-a purtat jugul ăsta greu şi jigărit!”. A urmat o pauză de câteva secunde. M-a privit bănuitor, apoi a continuat: „Voi ăştea o să plătiţi în faţa poporului. Eu o să devin liber şi stăpân pe ceea ce fac. O să fug din văgăuna asta de ţară.”

Un murmur surd, venit parcă dintr-un plămân bolnav, l-a făcut să tresare. După o inspecţie sumară asupra terenului, s-a holbat la mine apoi s-a refugiat în mulţime.

L-am privit cu teamă, dar şi cu un fel de admiraţie. Ca dintr-o tresărire a conştiinţei m-am reîntors sub balconul primăriei. La microfon vorbea Mircea Bradu, un om de cultură recunoscut ca unul dintre oamenii primi ai secretarului comitetului municipal de partid, iar acum un înfocat „revoluţionar”. La insistenţele celor aflaţi în balcon, autointitulaţi „Comitetul revoluţionarilor”, a acceptat funcţia de primul primar ales „democratic” al oraşului Oradea. De fapt a deschis prima filă din cartea zilei de 22 decembrie 1989, numită simplu, dar nu şi sugestiv, „revoluţie”.

Strigătele şi uralele mulţimii, îmbibate în aburii alcoolului, s-au surpat peste el, moment în care a căzut într-un leşin adânc. Statutul de primar i-a priit doar trei zile.

Un fior interior m-a încătuşat. Nu am putut face altceva decât să-l privesc cu multă îngăduinţă, iar pe cei din jur ca pe nişte posibili duşmani, ba chiar ca pe nişte călăi, gata oricând să execute ordinele impulsului de moment.

Acea noapte de 22 înspre 23 decembrie 1989 m-a învelit cu frică şi teamă. Cred că era prima dată când îmi era teamă de o „forţă” venită de nicăieri şi care se găsea printre noi. Ca un psiholog înrăit m-am privit pe dinăuntru, apoi mulţimea deja anesteziată cu vodca ascunsă în buzunarele gecilor care le mascau adevărata identitate.

Reporterii străini s-au năpădit asupra mea punându-mi tot felul de întrebări. Întrebări fără răspuns, desigur. O simplă mişcare a umerilor m-a catalogat ca fiind într-o altă realitate.

Focul aprins la margine de drum, înspre Criş, în jurul căruia oscilam de nervi şi neputinţă, îmi încălzea privirea devenind din ce în ce mai lucid.

Era trecut cu mult de miezul nopţii. Frigul s-a repezit peste noi ca o pasăre de pradă. Sentimentele de libertate încolţeau anemic. şi asta pentru că limbajul în care ne exprimam bucuria era încorsetat de ignoranţă, prostie şi multă ură sau dispreţ.

Motivaţia mea, ca martor ocular al zilei de 22 decembrie 1989, a fost jumătatea de existenţă scursă printre degetele de nisip ale conştiinţei, sau poate, pur şi simplu, o justificare a fiinţei.

(va urma)

18/08/2021

Teodor Dume, Aphorismes roumains d'aujourd'hui,Edițions,Stellamaris,France


Teodor Dume,

Aphorismes roumains d'aujourd'hui,Edițions,Stellamaris,France
coordinateur principal - Ionuț Caragea
traducteur - Constantin Frosin
préface - Jean-Paul Gavard-Perret


Teodor Dume, journaliste, écrivain et poète roumain (né le 04 avril 1956, à Luncasprie, Bihor). A fondé, en 1990, et dirigé en tant que directeur général, le journal Ecoul (L’Echo). Avec Stelian Vasilescu (et d’autres) a fondé, en 1990, la revue de culture Țara Crișurilor d’Oradea, 3e édition. A été directeur général de l’ensemble artistique Ecoul Tinereții (L’Echo de la Jeunesse) d’Oradea. A travaillé pour le Conseil Départemental des Syndicats de Bihor en tant que directeur du Club Înfrățirea (Fraternité) d’Oradea, qu’il a fondé en 1986. A partir de juin 1991, a travaillé pour la Maison de la Culture des Syndicats d’Oradea, en tant que directeur adjoint. Durant la période 1992-2013 a été directeur général du Sc. Club Teo Dume S.R.L d’Oradea.

Membre de l’Union des Ecrivains Européens, membre de l’Association des Ecrivains de Langue Roumaine du Québec, membre fondateur de WARM – l’Association Mass-media des Roumains de par le Monde, membre du Conseil Honorifique International Reţeaua Literară (le Réseau Littéraire), rédacteur de la revue Algorithme littéraire (2010) etc. Auteur de 16 recueils de poésie et aphorismes. Co-auteur pour 31 anthologies. Il a remporté de nombreux prix littéraires.

La critique littéraire roumaine le considère comme l’un des écrivains roumains contemporains les plus profonds et originaux.
*
C’e unst tout juste la pierre du gouffre d’un puits qui peut parler de la douleur de l’eau.
*
Plus on se rapproche de la vérité, plus on apparaît comme plus puissant aux yeux des autres.
*
S’il pouvait avoir ne fût-ce qu’une aile, l’homme pourrait égratigner le ciel.
*
L’entourage est simplement une grotte, où seuls peuvent respirer ceux qui l’habitent.
*
Ne prodigue pas de conseils d’escalade d’une montagne, si tu n’en as pas encore atteint le sommet.
*
Il est des fois où l’amour est l’arme la plus puissante de l’humilité.
*
Si toutes les douleurs se limitaient à une seule larme, on deviendrait très, très pauvres.
*
En l’absence de l’amour, on ne saurait pas même se dépasser soi-même.
*
L’âme de l’humain est toute pareille à l’amour, elle ne vieillit au grand jamais.
*
La sagesse mûrit, sans pour autant vieillir.
*
Quand on n’a plus de corps, on peut être n’importe quoi, ça n’a plus aucune importance.
*
LA FOI – notre seul soutien pendant notre passage sur terre.
*
La foi vous aliène des faux amis, mais vous rapproche de Dieu et de vous-même.
*
Le brouillage – deux coeurs défiant le silence.
*
La peur de l’enfer ne doit pas être le fouet qui vous mène vers la foi, mais la peur de soi-même.
*
L’amour devient une maladie incurable, seulement quand on ne sait le traiter respectueusement.
*
Si l’on n’aime pas le jardin de grand-mère, c’est qu’on a mal passé son enfance.
*
L’enfance est un conte auquel on croit seulement à l’âge adulte.
*
Toute larme a son histoire et moi je suis dans chaque histoire.
*
La vie – un labyrinthe où nous nous cachons de nous-mêmes.
*
Les enfants ne reviennent au sein de la famille que lorsqu’ils ont „froid”.
*
La foi est le remède de la compatibilité entre le corps et l’âme.
*
L’homme est le seul de taille à identifier et déchiffrer le code de la trahison.
*
La vie se mesure par le temps, et la durée de notre absence - par la mort.
*
Il est bien triste de regarder en arrière et de ne voir rien de rien.
*
Un coeur sec ressemble à s’y méprendre à un ténébreux coucher de soleil.
*
La veillesse incarne la grandeur de tous vos accomplissements.
*
L’amour est le langage commun de tout ce qui est vivant.
*
Un sourire peut colorier même les visages des autres.
*
Le brave homme est heureux alors même qu’il se réjouit du bonheur autrui.
*
Quelle triste et incommode vérité que de voir le désert de son âme.
*
La vie empêchée de suivre son cours, ressemble à un moulin déconnecté de sa source.
*
L’effondrement dans la mort est le sens unique de l’existence.
*
Sois toi-même, ainsi seulement pourras-tu démontrer que tu existes.
*
On cosmétise sa vie tous les jours pour se démontrer à soi-même qu’on existe.
*
On ne saurait acheter l’intelligence, mais simplement son produit.
*
Quand le sage se tait, son geste devient une improvisation philosophique.
*
Ce qui fait la différence entre un prêtre et un mendiant, c’est la main que chacun d’eux vous tend.
*
L’homme est une vérité que peu nombreux sont ceux qui savent apprécier.

*





On ne saurait acheter temps ni santé, néanmoins on peut en jouir.

13/08/2021

 Aura Creițaru în viața dintre clipe 

Nu știu dacă demersul inițial al autoarei, privind existența frumosului din cuvânt, dimensionează sau redimensionează fiecare stare trăită între două clipe, dar știu că Aura Creițaru, prin volumul său de poezie " Prezentul dintre clipe", editura Detectiv literar/2021, emană un aer filtrat prin ochiul binecunoscătorului trăitor  între clipele ce despart  o lume de alta.Una de vis și poveste iar cealaltă străbătută de fiorul trăirii personale.." Azi nu e nici mâine/dar nici ieri care-a fost//Oare știi să iei ritmul cu tine/în aventura universală?(...)Un rost ne trăiește-n prezentul continuu/ care nu-asteaptă - nici clipele lui/ele te-ndeamnă: Trăiește-ne-acum!- /(așa se cuvine) nu mâine/când totul va fi sub tălpile tale grăbite și ele"(Prezentul dintre clipe, pag.19).

Cu toate acestea formula poetică dosită pentru a supralicita valoarea  cât și maturitatea  scrisului este dimensionată la scara sufletului. Scriitura de față îmbracă o haină nouă croită  după măsura și modelul autorului, lucru dovedit și evidențiat  de dorința de a+ și contura un stil propriu.

"Prezentul dintre clipe" e o părticică de suflet, acea părticică ce atinge , prin imagini, lumea reală din lăuntrul cititorului inserat de cunoaștere și frumos. " Știi tu oare /cum sa fi templul tău- clepsidra măsurii ne-scurse din Chronos//fără să numeri? (...) Cât poți să-nțelegi/ și să crezi, călătorule?.(Dimensiuni duplicitare, pag.36). Aura Creițaru, folosindu-și stărilor vindecătoare ale sufletului, își trăiește poezia emanând aceeași stare și cititorului. Cartea Anei Creițaru este o monstră  a poeziei trăite, fără niciun scenariu lucrativ. Deci, nu este un surogat ce vrea dinadins  să înlocuiască o stare lăuntrică  prin care să- și recunoscă durerea și mai apoi să o accepte ca pe o alinare. Flexibilitatea limbajului  poetic vine sa ne confirme un poet atent la descătușarea sufletului. Iată de ce , în opinia mea, cititorul (dar și critica) trebuie să determine, mai întâi, capacitatea asociativă a autorului  și mai apoi valoarea ce stă în umbra  cuvântului dovedit a fi structura unei existențe reale, autentice. Aura Creițaru "vede" prin viață și totuși identitatea ei fizică  o face să creadă că dincolo de noi sunt și alte lumi pe care merită să le explorăm într-un context care să ne ajute  să le transformăm în folosul nostru, că pe ceva comun. " Cine știe dacă/ pe rând sau deodată, suntem ecoul umbrei/ deopotrivă teme pentru acasă/prin grija rămasă  o urmă//ca și când / protocolul ar prevedea/ care-i lucru de râs/ și care-i  acela de/ plâns/ simultan"(Confruntare, pag.98)

Iată deci că poezia Aurei Creițaru nu e doar o cizelare  a cuvântului  și trecerea lui prin suflet în contextul folosirii  elementelor stilistice, ci este o reflecție , pe cont propriu, care poate avea , până la urmă, și consecințe asupra a aceea ce numim părți din noi.

Teodor Dume, 

Oradea, august 2021


16/07/2021

Georgeta Rada: mulțumiri, domnule Teodor Dume

 Vă salut cu închinare, domnule POET!

Am primit azi cărțile domniei voastre.

Vă mulțumim pentru că ne îmbogățiți sufletul cu tainele sfințitoare din poezia dumneavoastră.

Suntem profund recunoscători și binecuvântați că am pășit în curțile marii poezii românești scrise de dumneavoastră.

Vom căuta la edituri cărțile dumneavoastră.

Vă mulțumim și pentru minunatele dedicații-autograf cu care ne-ați onorat pe mine și pe soțul meu.

*

Ne permiteți să postăm pe paginile noastre pagini din aceste cărți (coperta, portretul poezii, referințe critice)?

07/07/2021

Teodor Dume, poezii


Trepte sub timp

A început să se scămoșeze timpul 

și să lase pe umerii mei 

adânciți în carne 

scame ascuțite ca lama unui cuțit 

una ajunsese să- mi facă o  incizie  

chiar la baza gâtului 

sub bărbie 

îmi auzeam sângele cum urca în clocot 

și sub senzația aceea de frică interminabilă 

mi- am privit moartea  cum plescăia de bucurie 

și totuși parcă nu se grăbea 

să- și intre în rol 

în adâncul meu 

cineva săpa o groapă 

din când în când îmi porționa aerul  

ca și când ar exista o ordine 

în acest ritual 

mă va simt de parcă 

aș fi ultimul condamnat de pe pământ 


oricum nu- mi pasă chiar dacă știu 

că  în urma mea vor mai veni și alte morți 

 

Mama și singurătatea  ei  

Pe tata l- a iubit o singură femeie 

cea care plângea 

de fiecare dată când  

nu ajungea acasă de la muncă la 16 fix 

plângea pe ascuns 

făcându- și palmele căuș în care 

își masca fața plânsă și ridată de griji 

până în ziua în care tata 

nu s- a mai întors deloc 

și totuși nu ieșise din inima ei 

era ca o ploaie  de primăvară  

care îmbucura florile  

din cireșul de la colțul casei 


și mama a trăit în singurătate ei  

până ce Dumnezeu 

i- a facilitat o nouă întâlnire 

ca să se poată bucura împreună cu tata 


amintirea cu mama 

e un ghem de lacrimi ce se destramă zi de zi 

deși deseori încerc să înnod firul rupt 

și să o păstrez în luminișul din sufletul meu 


Identificare ratată 

Azi mi-am văzut chipul în zbaterea oglinzii din baie 

în care 

s- a bărbierit tata 

înainte de a se întâlni cu Dumnezeu 

era trist mult prea trist  ca să îl pot privi 

în față 

aveam două imagini care 

se respingeau reciproc 

și atunci cum să umplu cu dragoste 

golul dintre cele două respirații...


da 

chiar în clipa asta mă voi retrage în ceea ce am fost... 


Ultima clipă 

Oare al cui o fi chipul acesta 

atât de curat 

și atât de smerit 

de nimeni nu îl revendică 


sau e doar un exercițiu al morții?... 


Rădăcini...

În spatele fiecărei umbre 

e o alta umbră  dătătoare de viață 


și multă înțelepciune ...

01/07/2021

Teodor Dume, carte: Crucea mea, o lacrimă

     carte                    


Teodor Dume,

Carte: Crucea mea, o lacrimă
Editura Pim, Iași/2021
Coperta: Mioara Băluță
Este una dintre cele 33 de cărți scrise de-a lungul anilor!
Cartea are o ținută deosebită și mă bucur că s-a "născut" în vara anului 2021 care îmi va aduce satisfacție, împlinire și bucurie!
Pentru asta vă mulțumesc tuturor acelora care mi-ați fost alături!
Sincere mulțumiri și administrației Poezie.ro care m-a găzduit mai bine de 14 ani!
*

Călătorie în jurul unei lacrimi
(fiicei mele Teodora, bilețelul pe care nu i- l-am dat, ìncă... )


Poate că e prea devreme
să- mi trag viața pe dreapta
aş putea continua
mersul
de dragul fiicei mele Teodora
chiar dacă aş mai repara
câte ceva pe ici- colo
folosindu- mi rana ca pe o izoletă
meritul ar fi al ei şi al lui
Dumnezeu
care
îmi vor ciopli crucea
din ultima lacrimă rămasă necursă
numai că inima
răstignită
pe umbra aceluia care am fost
pulsează haotic
uneori
sare ìn față cu câte o bătaie pe secundă
în aglomerarea de bătăi
se naşte o altă lacrimà
ce-mi adânceşte rana in care
locuiesc de ceva vreme

tot ceea ce vreau e încă un răgaz
in care să pot
să- i spun fiicei mele
că am iubit- o de când
i- a zâmbit lui Dumnezeu
o iubesc şi o voi iubi
oricât de departe aş fi

nu nu voi capitula în fața morții
ci voi marşa cu inima
pusă în palme
la vedere
iar dacă va fi
să nu ajung la capăt
şi sângele din rană işi va mima
neputința doar inima
imi va putea spune Adio...

22/06/2021

 S-a spart "buboiul"!

Dragii mei!

Coborand adanc in mine si in  constiinta mea , punandu-mi gandurile si realizarile cap la cap AM DECIS SA MA RETRAG DIN VIATA LITERARA  publica.Incepand de azi nu imi voi mai face publice creatiile.Am scris,pana la sfarsitul acestui an, 26 de volume, peste 60 de antologii, si am publicat,in aceasta viata, peste 4000 de poezii , tot atatea articole,reportaje,stiri,semnalari de evenimente,portrete,etc.Am fost(si am mai ramas la cateva) director,editor,redactor la vreo 11 reviste si fondator  al 4 reviste.

Rautatea,invidia,aroganta , toate izvorate din neputinta unora, care s-au intins ca raia pe oaie si ca iedera care au sufocat tot cera ce a fost bun in literatura dar si in sufletele oamenilor.m -au facut  sa pun punct si sa incep sa-mi curat ranile de pe trup si de pe suflet. In acest mod  nu voi fi complice la "marsaveniile" care sunt si inca se vor naste.

Pe voi va voi publica incontinuare in revista Extemporal liric si voi mentine deschise cele 3 grupuri pe care le administrez: Academia de Poezie,Arta si Literatura - Teodor Dume, Extemporal liric - grup si Esente-grup.

Singurele mele postari publice ,din acest an, vor mai fi copertile a 3 carti aflate in lucru si care vor fi publicate pana in decembrie.O carte este sora geamana a celor ce au aparut pana acum si se intituleaza Dumnezeu, tacut ca o lacrima.Celelalte doua carti sunt opusul scrierilor "dumiene".Adica ridic din negura vremii, a adolescentei de fapt, peste 200 de texte/poezii scrise in adolescenta si tinerete.Sunt altfel de texte "pudrate" putin(nu in totalitate) cu aroma erotica si chiar sexuala folosind,pe ici colo, cuvinte mai deochiate uzuabile  in viata de zi cu zi a adolescentilor si a "gastilor" de cartier.Chiar daca am folosit expresii ca "pula" mai rar ce-i drept, nu am zis ca ":imi bag pula in gatul tau,romanie,"asa cum si-au permis unii sa publice astfel de texte.ba chiar au fost evidentiati si raspatiti pentru "bravura".Evident ca nu am zis ca imi bag pula in gatul sau gura nimanui desi ar fi trebuit.Aceasta"onoare" nu o va avea niciodata "dusmanii"mei.

Cartile se intituleaza:Fluturele din sperma iar cea de a 3 cu nr.26 se intituleaza Sex in lanul cu maci.Toate cele 3 carti vor fi publicate pana in decembrie.Am 4 solicitari din partea unor edituri la care tin si cu care am colaborat.Ramane sa aleg sau sa le impart.

Imi  cer scuze prietenilor mei pe care poate ca i-am dezamagit , sau poate ca nu, in lunga mea calatorie prin literatura, si nu numai!.

Sunt sigur ca unii vor avea inima intristata.Ingenunchez in fata acelora!.Altii se vor bucura, ca proasta in targ, si isi vor duce mainile la gura infectata de atata lins a bucilor unor redactori de reviste si de edituri patronate de USR pentru a li se publica "bazaconiile" scrise in timpul cosmarurilor avute noapte de noapte.

Iata o parte din "efectele" neputintelor acestor lingai:

1.Teodor Dume a fost "radiat" fara explicatii din grupul qpoem si scos pe tusa din lista de prieteni ai creatorului a acelui grup.Motivul?.Am comentat in subsolul unei postari cu premiile omnia spunand ca nu este corect sa i se retraga premiul 1 castigatorului pentru ca nu a putut participa la festivitate.Si atunci am intrebat:Cine a fost premiat:Textul sau Autorul?.Textul desigur ca trebuia sa-si mentina valoarea pentru ca valoarea textului a fost premiata.Si am mai spus ca cei care au elaborat acel regulament  ar fi bine da se ocupe de literatura si sa ofere ceva bun cititorului.Nu dau numele administratorului de atunci pentru ca respectul meu a ramas neciuntit.Am fost printre primii cativa cu care a pornit la drum si iata-ma scos din rand si pus la zid.Oare de ce?

2. Teodor Dume a fost "radiat"si din lista comuna a poetilor neafiliati vreo unei generatii, desi pana nu de mult teodor dume avea un loc de cinste pe acea lista.

3. Lui Teodor Dume i s-a atras atentia in privat sa nu-l mai pomeneasca in postari pe mentorul sau Gheorghe Grigurcu,care i-a si pfefatat doua carti dinte care si cea de debut in poezie si care i- a fost aproape la inceputurile literare dar si in viata de zi cu zi(martore cele peste 50 de corespondente primite si remise in perioada "mutarii"fortate la Tg Jiu.

4. Lui Teodor Dume i s-a blocat link-ul revistei extemporal liric,revista in care luna de luna sunt publicate peste 200 de nume de autori consacrati si nume de autori aflati la inceput de drum.Link-ul nu poate fi accesat de pe platforma facebook si nici nu poate fi distribuit pe facebook.

5. Textul "ultima noapte cu tata" postat pe un grup patronat de cineva de la usr in decurs a 24 de ore acumulase aproape 500 de link-uri.un record absolut la un text de poezie.A doua zi textul a disparut subit de pe grup.Un binevoitor a pus covidul pe el si l-a mancat de tot...

6. In sfarsit:

Unii dintre criticii de elita din literatura romana m-au instiintat ,in urma cu peste 6 luni sau unii aproape de un an, ca au finalizat si au trimis spre publicare cronici facute la unele volume semnate Teodor Dume  unor reviste care apar sub egida USR , dar spre surprinderea mea aceste cronici nu au mai aparut.

Covid19 dezintegreaza totul,chiar si mintile unora...

Ce sa mai vorbesc...Am trimis 3 meiluri unei filiale usr in timp de 6 luni si inca nu am primit niciun raspuns...cred ca se pastreaza distanta sociala intre scriitori si usr prin filialele acestora.

Curat-Murdar...!

Am obosit dragii mei de-atata "terfelit" prin cacatul neputintei jegosilor care se pretind a fi ...ceea ce nu sunt si nici nu pot fi.In fond acei "insemnati" sunt doar niste slugi umile "linge blinde" de pe masa altora.Dureros este ca unii trag in jos prestanta USR care este si va fi,zic eu, o institutie onorabila cu unii oameni minunati,carora le cer scuze.Imi cer scuze lor si prietenilor mei onorabili si le promit un loc cat mai aproape de sufletul meu.

    Inchei citandu-l pe Ionuț Caragea  ,preluand dintr-un comentariu postat prin 2018 in subsolul unui text semnat Teodor Dume si din prefata unei carti.

Stiu ca citandu-l pe Ionut Caragea voi fi"impuns" si injectat fara mila de catre reziduurile care isi duc veacul in umbra altora.Dar cum am mai spus sunt imun la prostiile altora.


Citez:

"Teodor Dume este un poet de mare calibru. Teodor Dume este un nume care va ramane , el scrie o poezie care atinge.Numai adevaratii iubitori de poezie  se vor bucura de creatiile sale(...).

Poezia"dumiana"merita un loc de cinste in literatura contemporana(...)

Stiu ca aveti multi prieteni,Teodor Dume, dar cu timpul se vor rari.Vina o aveti  doar dumneavoastra, fiinca scrieti  prea bine.

Felicitari si bine ati venit,revenit, in marea poezie a lumii"(IonutCaragea)


Va multumesc pentru rabdare si pentru momentele in care mi-ati fost alaturi ,dragii mei!

Acelasi,

Teodor Dume

20/06/2021

Ionel Bota: Poezia lui Teodor Dume între temele primordialului și propria geneză


Resuscitări,supraviețuiri,autenticism

Poezia lui Teodor Dume între temele primordialului și propria geneză

*

 Numai în literatură, spune critica, deconstrucția e pozitivă, eul creator/creativ fiind cel ce sancționează, după ce negociază, ipostaze ale deciziilor neașteptate privind de-compoziția imaginarului. Dar de-construcția pozitivă e la ea acasă în mai toate literaturile lumii contemporane iar temele provocărilor poeziei – la cele en vogue, ca să zicem așa, mai alăturăm reducțiile edificării, ambiționarea indistincției, consacrarea afecțiunii ușor intimizante ca maximă vizibilitate într-un discurs contrabalansat de utopia agonică – plusează en abyme experimentul ordinii vernaculare. Eul liric e tot mai reticent tentaculelor melancoliei, însuși demersul sugerând o permanentă așteptare. Așadar, obsesia poemului vizionar e peste tot arcana autenticismului sever.

 La noi, unde „stratigrafierea” promoțiilor post 90 a îngăduit adeseori afirmarea adolescenței punk, vârstnicii nu dau semne de oboseală, ei sunt activi, jucând și la două capete: fanfaronadă grațios-abrazivă ori ecranare oniric-grotescă a stării de poezie. Un poet atent la propriile subtilități,  ca o instanță cerebrală, cu un ritm specific în aparițiile editoriale, este Teodor Dume. Ciudat, oricât am crede că survine la un moment dat clacarea și deriva, cărțile sale, care apar la intervale scurte de timp, sunt fiecare în sine mostre de strategie particulară/particularizată. Fiecare din aceste volume devenind jaloane în sine ale unei ascensiuni valorice care, oricât ne-ar contrazice destui chiar acum, trebuie luată în seamă dacă vrem să știm cu adevărat ce se mai întâmplă la ora actuală cu poezia românească. 

Iată, de pildă, Moartea din vis (Iași, Editura PIM, 2020, 154 p.), e o carte iscată din acest autenticism obsedant. Dar cartea aceasta este, cum s-ar zice, grea de poezie. Încărcătura lirică indică o experiență matură, ecranarea imaginarului având ca fundamente un onirism evanescent („dincolo de orice tăcere/e-ntuneric și nici un cer/umbrele adorm într-un fel anume/ca și când/nu ar fi existat atingeri//aciuit în primul anotimp/după naștere/îmi desfac singurătățile în șuvițe lungi//pe palmele mele goale au mai rîmas/doar urme de fluturi”) dar și candoare de ingenuu mai mereu aflat în priza convertirilor. Partitura ține, e drept, de cotidian, de evenimențialul sincopat, dar unitatea de măsură e, totuși, metafora. Dinamicile discursului liric perspectivează, mai degrabă, o adâncire în sine, ființa supraviețuiește visând, scriind, imaginând, scenariile, uneori decerebrate, țintind distopic ritmările intemperantului psihedelic. Febricitatea sintaxei lirice nu complică nici codul, nici mimata depersonalizare. Jocurile eului – un eu opresiv, totuși, față cu o lume dementă -  amestecă, desigur compensativ, planurile simplității fade, edificate din registrul discursului, orchestrează un suprarealism pliat pe inițiala fanteziei, condiționată și ea de starea personajului: „în fiecare duminică/la biserica albastră/slujba începe la nouă fix//Dumnezeu mereu pare grăbit//îmi șterg ochelarii/iau biblia și plec//între două rugăciuni/cineva îmi spune că Dumnezeu/trăiește prin noi//deși nu s-ar fi cuvenit/să vorbesc despre asemenea lucruri/i-am răspuns//dacă eu sunt poarta spre cer/și Dumnezeu este calea/atunci copilul meu va fi/consistența trupului sau/șoapta morții trupului meu?/o bucată de liniște oprită între noi/scurta dangătul clopotului//poate din pricina asta încercând/să-mi descâlcesc nodurile din viață/am tăcut...” (Poarta spre cer, p. 115-116).

E multă coerență în delirantul dualism realitate-visare. Un continuum constitutiv e supus destul de brutal imprevizibilului, dar nici un element nu e dislocat violent din alcătuirea întregului, nici o „rătăcire” nu consemnează inadvertențe ale eului liric. Melancoliile sunt incinerate prin enunțare, practic (,azi-noapte mi-am dus iubita acasă/o să locuim în acest anotimp/pentru o vreme și/în aceeași casă/o să dormim în același pat/din când în când/tăcuți ca păianjenul din colț/o să facem dragoste și copii/ne vom îmbrățișa tristețile ne/vom mângâia în gol/vom număra pe degete orele/rămase neatinse/cineva ne va ademeni prin semne/va fi singura noastră noapte în care/nu ne vom striga pe nume//privesc din mijlocul emoției/și tac//oare ce nume să-i dau/singurătății mele...”), nici o dulcegărie nu sabotează ritmările figurativului lăuntric. Uneori, funambulescul, și el bine mimat, pare să fie nimic altceva decât refuzul salvării artificiale a ființei, emblema spiritualului se redistribuie în ciudate stigmate, realitatea imaginară inducând sensibilitate exorbitantă deschiderilor vizionarului. 

Nu este scutită poezia aceasta de o tensionare gripată, convulsivă. Dintr-un cadru în alt cadru, poemul are un traiect in crescendo, lumea/realul trece prin stări de estompare, volatilizare, contorsiuni ale imaginarului dau un statut de ambiguizări peremptorii plonjeurilor eului în universuri meta-lirice. Antinomii diafan-lugubru întâlnești la tot pasul și ele fac parte din zestrea stilistic-estetică a liricii lui Teodor Dume. Histrionismul discursiv explodează, însă, în fluidizările stilisticii („nici chiar moartea nu doare/mai tare decât dorința/de a iubi sau/a fi iubit”), furia existențială determină dislocări semantice. Intarsii fictivizante impun o energie discursivă edificiului liric (dar și edificărilor poematice), șarjele eului denotând curaj imaginativ, asta pentru că și solemnizările tonului de fond (uneori și grotescul incumbă formal suprarelismul) duc în desuetudine doar harnașamentul, nu și vocea (eului, da) verificabilă. E ca și cum ai trăi vremuri fantastice, deopotrivă cu autorul. Numai că vremurile sunt cum sunt (adică tare urâte), iar a căuta dinadins reabilitări și destrămarea stranietății prin versuri altminteri abile, subtile, frumoase, înseamnă șefuirea unora din fațetele lui Ianus. Or, decadentismul poeziei lui Teodor Dume constă tocmai în a dezvălui „putrefacția” melancoliei, instinctul libertății provizorii e augmentat de un fior mistic, ontogenetic, mocnind emoțional, trezind din criză somatică energii paradoxale:

În creuzetul descifrărilor sentimentale, eul liric inovează direct în barochismul texturii poemului. Interogativul cedează bifurcațiilor sofianiste, același eu devine alteori extrem de recluziv. Să mai spunem că supraviețuirile se transformă în recuperări și procedura introspecției fascinației elimină riscul „agresiunilor” calofile, trecutul și uitarea impusă au asemănări cu proiecția abandonului tragic. Fragile, vulnerabile, sunt evaluările de miracol palpitant-hipnotice („dâra de nisip din trupul meu/atinge pământul/printre/măruntaiele lui/cerul/deschide o rugă”), de combinatoriu al realităților consensuale. Extincția și revenirea în ciclul primordialului inițiatic fac din cazurile multor poeme o reverie fără rezerve, cumva neverosimilă. Or, stările afective, cred eu acum,cel puțin la lectura acestei cărți, întrețin și individualizează, aici, starea de poezie.

 Altminteri, e o liniște absolută, o energie ascunsă, expurgată din tonalitatea anti-edulcorărilor. O poezie care se ferește, programatic, de a deveni peltea erotică, poeme care își află regenerarea în ele, în maximalismul „vegherii” faliilor  din tectonica percutantă a reliefului metaforei. În pofida angrenajului vetust al realului, avem de unde alege, chiar dacă nu eul este impenitent, precum în poezia post-optzecistă de azi. Autorul e interesat doar de partizanatul poemului-poem. Poemul anulează, poate anula nenorocirile lumii, alungă îndoiala, resuscită mereu memoria primordialului, consacră vieții fulgurații lirice, redistribuie Lumii statusul de imprevizibil road stories: „am pus totul deoparte/somnul munca libertatea/ipocrizia și femeia//stau nemișcat și fac infuzie/cu aromă de cer//poate puțin dezamăgit/că n-am oprit un strop/de înțelepciune//cât să mai pot rămâne/printre oameni” (Omul din piatră, p. 80)

E și mult parfum de mister și inefabil fiindcă, nu-i așa, între Eu și Celălalt inegalabilul suspans tot poezie înseamnă. De aceea mai degrabă aș vorbi de capturarea melancoliei, de păstrarea ei în rezervă, deși explicitul nu e deloc operant, scrisul învinge memoria. Teodor Dume știe foarte bine că, semn al unei revelații, poemul caligrafiază mistuitor o realitate, alta decât realitatea calpă în care conviețuim, grav proiect de amneziere, de umilințe ale intelectualului. Poetul, rebel nelecuit, caută sensurile cele mai adânci, versul îngemănează nevoia plenitudinii lumii, emoțiile sinelui, întreține vâlvătăile interogativului. Marja lui pensiero debole poate remodela, prin poem, scenariul reificării. 

Volumul acesta continuă ritualul unei poezii bune prin care Teodor Dume, ambiționând destul de des să iasă din mrejele genericului, izbutește de fiecare dată să facă demonstrația unui poet pur sânge. Ceea ce nu e de neglijat, dacă vrem să inventariem cu adevărat dinamicile poeziei noastre din ultimele trei decenii.