tac și îmi închipui că
durerea nu îmi aparține
aparține celui care am fost
că un răzvrătit
îmi întorc dosul palmelor și aștept
ca intangibila și nesfârșita durere
să dispară de la sine
respir
știu că încă exist și
sunt recunoscător propriei mele lacrimi
nu nu și iarăși nu...
sentimentul de integritate
nu va dispare decât atunci când
cineva mă va privi prin fisura unei lacrimi
iar timpul meu
se va dezintegra odată cu lacrima
Teodor Dume, la spitalul clinic județean de urgență din Oradea> un pic de...bolnav!
Mulțumesc, fiicei mele Teodora Dume și lui Radu Butcovan, soției Fabiola Dume, prietenilor și colegilor care mi/au fost alături!.Mulțumesc d/nei dr.Ardelean Adriana (medic primar cardiolog,asistent universitar,doctor în medicină).Mulțumesc tuturor cadrelor medicale pentru profesionalismul dovedit!
***
MOARTE, tu n/ai nume de OM!
mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
dacă mi-ai fi dat un semn
oricât de mic
îmi pregăteam valiza
cu toate cele necesare
un aparat de ras
un creion o mapă și un plic
mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
mai zăbovește jos
sub deal un pic
să sting lumina apa
gazul și să las o cheie
ori nu știai că am
o mamă și un copil mai mic
mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
în mine totu-i negru
vai poate doar e un protest
ca și când
ar fi fost să fie
un anotimp în care
aș fi putut să plec
mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
ci îngăduie-mi o rugăminte
să-ți mai zic
de sub tălpi durerea urcă iute ca un scai
și sunt gol-goluț că n-am putut
să-mbrac nimic
așa sunt Om dar nu cu suflet mic
te rog mai lasă-mă un pic
să strâng trecutul și viața între dinți
că nu-i nimic mai scump decât iertarea zic
mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
ți-am spus răgaz să-mi dai
să mai zăbovești la poartă un pic
cât copilu-mi face semn
cu mâna
că doar știai
că-i bolnav și trist
și-i cel mai mic
la urmă-apoi de vrei să-mi dai
un semn
aprinde lumânarea neagră din pridvor
știu că te grăbești
și-i musai
să revin la ceea ce am fost
poate un nimic
dar stai
mai am un Dumnezeu de nu știai
și o mamă care a lăcrimat destul
și-i rog acum când trupul meu
nu-i mai în stare de nimic
să-mi aprindă o lumânare
acolo sub pământ
noa haide moarte hai
te întreb cât încă mai sunt viu
cu ce-am greșit de vii pândind
și totuși dacă vii
adu-mi și tu ceva să-mi placă
nici flori nici lumânări ca la mormânt
ci o noapte de împăcare cu tot ceea
ce am fost și încă sunt
noa haide moarte hai
pășește-ncet de poți
injectează-mi în vene noaptea
fie și în somn
doar atât cât eu către Dumnezeu mă-ndrept
apoi să taci
că n-ai nume de Om
apoi să taci
apoi să taci
să taci...
Între fizic și metafizic
Stelian Platon chiar dacă marșează prin cotidian nu scrie forțat de împrejurări ori virusat de stilul clasic și nici pompos sau exotic pentru că, înainte de toate, își interoghează propriul suflet și tocmai de aceea, pe cât de concis pe atât de complex, stările poetului capătă sensuri comune umanizându- le ca și când acea trăire ar oferi o larghețe multivalentă.
Și așa este!
"Distanțele m- au înghițit mai lacome ca marea/Pe umeri purtând greu destin ce mi-aruncase Dumnezeu./Rămase sufletul acasă și toata-ngrijirarea./Rămase fericirea ne-ncăpătoare în bagajul meu."(Distanțele).
Refugiul poetului în cuvânt îi dă prioritate gândului, dar și sufletului, de a se întâlni cu neliniștile și dramele celor din jur. Nu, nu este o rutină ordonată și dictată de stilul în care scrie ,dar care pare mai plauzibilă, ci este o măsură a emoțiilor repetabile zbuciumând, uneori, interiorul său, așa cum de fapt reiese și din citatele inserate în prezența notă de lectură."O flacără înșirată in forma unui dor de țară/Degeaba-n străină mare aș încerca s- o nimicesc/Iubind simt umbrele de-atunci cum greu incep să doară,/Iar vameși cinci îmi confiscară dreptul să iubesc."(Distanțele) sau "Mă duc dureri de suflet înspre voi/ și ura pentru trădători mi-aduce,/Să le strig: Jertfa să îmi dați 'napoi/ Dati-mi înapoi jertfa de pe cruce" (Chemarea)
Remarcabil la Stelian Platon este onestitatea care convinge chiar dacă, uneori, am impresia că se strecoară subtil în interiorul ființei pentru a o explora motivat fiind de micile "revolte" ale sufletului. Nu, nu tulbură evenimentele și nici ordinea lucrurilor , ci după o parcurgere atentă le descrie in permanență că fiind parte din el. Uneori emoțiile poetului nu sunt conforme cu realitatea dar trăirile repetabile , chiar îndoielnice câteodată, îi măsoară pulsul și atunci tentativa de subiectivitate crește într-un ritm alarmant. Și da, poetul, după o liniște meditativă, iese din zbuciumul lăuntric și se înalță ca un vultur peste ecoul neliniștilor și dezamăgirilor.
Stelian Platon este un poet atent la detalii care, prin până să, le înnobilează ca mai apoi, după caz, să le înregimenteze într- o stare sau alta. Pe scena lirică Stelian Platon joacă un rol bine determinat caracteristic actorilor cărora drama capătă sens și o redirecționează către mulțimea care își aplaudă suferința.
Citind ceea ce scrie Stelian Platon și văzându- i preocupările de zi cu zi, deși nu ne- am întâlnit niciodată fizic, m -am tot întrebat, cum poate un individ ca din pustietatea lucrurilor să scoată ceva viu, ceva care pulsează și care va întreține viața lăuntrică a acelora "atinși" de cuvântul său. " Necazul urcă în diagrame//Precum firul unui cântec tot mai trist,/Copiii mor întâi de-ale fi foame/O lacrimă mă-neacă, deci exist!" (Chemarea)
Da, exiști!
(Teodor Dume, membru USE)
Le salon-litteraire.linternaute.com
Strigăt din copilărie
(text scris la 14 ani,/cel din foto/ adică în urmă cu 52 de ani când am plecat din satul natal, Luncasprie. Exact la inceperea școlii/pe 15 septembrie)
La capătul pridvorului un stâlp
albit și gârbovit ca un moșneag
îmi apărea ba tainic, ba cu tâlc,
de dincolo, de dincoace de prag.
Cum sprijină un Univers de dor
mă-ntorc mereu cu inima la el,
la colțul lumii noastre din pridvor
cu dor de lunci, blajin și subțirel.
Mă scurg prin el, tăcut , în rădăcini,
și-mi place-adeseori să mă trezesc
pe zarea zdrențuită de ciulini
că zbor, că sunt, că vreau și că iubesc.
(Autor: Teodor Dume)
***
Și cât de grăitoare și actuale, raportate la vârsta mea de acum, sunt versurile lui Adrian Păunescu, pe care vi le redau mai jos:
Bărbatul....
"Am dat un telefon la mine acasă,
Am spus "Alo!" și-apoi am așteptat
Și mi-a răspuns o voce-aproape groasă,
O voce sugrumată, de bărbat.
Și am închis și- mai format o dată
Și-aceeași voce mi-a răspuns, abrupt,
Și-n mine ca-ntr-o mină inundată
Ceva s-a luminat și-apoi s-a rupt.
Era băiatul meu, o, Doamne sfinte,
Și eu care uitasem că-s bătrân,
Că am ajuns și eu un biet părinte
Și-o amintire, doar, am să rămân.
„Alo, băiatul tatii, masa-i gata?"
Și el mi-a zis să vin cât mai curând
Și l-am simțit în trupul meu pe tata
Cu o cazma de purpură săpând.
Așa ne îngropăm la noi în oase
Pe-naintașii ce se sting mereu
Și încă sun la telefon acasă:
„Tu, spune-mi ce mai faci, băiatul meu?"
Autor: ADRIAN PĂUNESCU
Ferestre spre marginea lumii
Editura Pim/ Iași
Prefața: Atila Racz (scriitor,Dublin/Irlanda)
Redactor: Mioara Băluță
Coperta: Mioara Băluță
O lumânare aprinsă adună în tăcerea și lumina ei toate suferințele unei vieți
(teodor dume)
***
Teodor Dume și tezaurul din cuvânt
Poetul, Teodor Dume, vrea și reușește cu mărinimie să-i ia poeziei timpul, care nu de puține ori destramă, ne vremuiește vremelnicia. Dar iată că vremuirea, atât de bine prinsă în discursul autorului, rostuiește, ne petrece inimos, ne îmbogățește starea, extazul, trăirea. De aceea repet, poetul îi ia poeziei timpul, acele capete terifiante: nașterea și în cele triste moartea. Moartea este privită ca o formă de a lăsa în urmă un loc curat, un spațiu vital pentru un nou val, o grădină în care vor veni copiii să-și primenească bucuriile, curiozitatea, drumul înspre maturitate, înspre devenirea fericită de a fi om și de a omeni.
Fixarea poetului în timp și spațiu este derizorie, poetul este cel care vrea și poate să viețuiască, să însuflețească să dea suflare poeziei, el privește poezia ca pe o fereastră prin care poți să vezi lumea.
Poezia este o fantă, un caleidoscop, în care culorile se așază în ritmuri și forme, în imagini proaspete și neașteptate, parcă venite din visele adolescentului apoi al gânditorului matur, sensibil, cuminte, trecut prin felurite experiențe.
Teodor Dume este unul dintre stâlpii poeziei contemporane, cu deschideri largi înspre sufletele cititorilor, construindu-și cu migală, iubire și credință propriul său drum.
Teodor Dume își dezvăluie sufletul, se dezvăluie pe sine însuși fără o deghizare a sentimentelor. Maturitatea scrierilor dumiene vine din adâncul ireversibil al copilăriei.
Teodor Dume, păstrează viu tezaurul închis în cuvânt, îl redescoperă și-i adaugă valoare, istorie, trăire adâncă.
Teodor Dume redefinește, prin scrierile sale, poezia meditativă – filozofică. Este un bun observator al lumii interioare și se limitează doar la concretul palpabil, ceea ce puțini știu azi să o facă. Iată că revenim la acea fereastră din care privim, care se deschide, care te împinge să privești dincolo de ea. Poetul ne stârnește, ne cheamă într-un spațiu temeinic conturat care nu demolează ci clădește, vrea să rodească, nu caută, el trăiește, nu închide, încifrează, el descifrează și dăruiește, într-o sublimă spunere rostul și rostuirea, viața, căutările din spatele umbrelor, și atâta timp cât există umbre trăiește și făptura, obiectul material care se supune existenței, viețuiește. Acceptarea morții, după un sumar al existenței, este un aspect notabil care generează, mai apoi instituie, un alt parcurs existențial al ființei scindat între realitate și aduceri aminte.
Scriitura rafinată a lui Teodor Dume vine din adâncul cunoașterii de sine și se fixează pe timp, așa cum bine remarca și criticul Gheorghe Grigurcu în prefața volumului de debut, Adevărul din cuvinte, 1985. Iată deci încă o confirmare că Teodor Dume se află pe cel mai de sus palier al poeziei contemporane.
Critica este formală, de multe ori auzi doar vocea celui care emite sentințe, nu și autorul. De aceea aplecarea mea este de a îndemna, de a aduce cititorul în lumea poetului. Iată că ferestrele se deschid în trupul unei poezii prin și în care metafizicul nu încifrează ci descifrează tainele vieții și a morții.
Poetul Teodor Dume atinge metafizicul cu aripa unui înger, ne luminează, duce gândul spre posibile deschideri, din interior spre lume, spre altceva, cu blândețe, cu unelte clasice care auresc, care îmbogățesc expresia tânără, vioaie, imagistica trecută prin filtrul filozofic, concis,
dureros; care ne aduc în lumea tainelor, a comorilor topite în spatele cuvintelor, a versului bine legat, curgător ca apa unui râu molcom dar cu vârtejuri care te absorb, te poartă în adâncuri.
Desigur că o analiză pe text, o va face cititorul, pe care-l îndemn să petreacă o vreme prin sufletul bogat al poetului și sunt sigur că drumul și semnele lăsate de poet sunt dense, aurite de o voce care îmblânzește, care te va cuprinde cu prisosință în curgerea ei, te va lua cu sine, îți va lecui rănile, vechile dureri și te va readuce la viață.
Nu uităm să amintim, cu discreția cuvenită, că Teodor Dume este un poet de excepție asupra căruia ne vom apleca, și credem în destinul fericit al cărților sale, care au văzut lumina tiparului și împlinirea prin cuvânt. Ferestre spre marginea lumii, nu este doar o carte și nici un simplu pașaport de trecere prin poezie, ci este un certificat de naștere valid a unei scriituri asumate care poartă amprenta lui Teodor Dume.
Atila Racz,
(scriitor, Dublin/Irlanda)
Remușcare
Uneori aș vrea
să mă privesc în oglinda
în care se piaptănă
Dumnezeu,
numai că
nu am credința și nici aripi
să mă înalț atât de sus
(Teodor Dume)
Teodor Dume,
Pete de sânge pe umbra trupului
Cunoscându-l pe Teodor Dume, chiar dacă doar din poemele lui, am avut privilegiul să cunosc un poet de o sensibilitate notabilă, care scrie”poveștile cu oamenii” despre care însă spune că sunt ”cele mai nereușite” și aduce argumente în acest sens, dar argumentele nu fac decât să incite la lectură, ca cititorul, ” cu care stă de vorbă... și i se destăinuie ca unui prieten”să descopere dincolo de cuvânt o dragoste necondiționată față de semeni deoarece:” suntem la fel/ne asemănăm în toate/ suntem ca soarele care/ fără cer/ n-ar mai avea unde să apună...”( Mesagerul inimii).
Temele abordate în acest volum sunt existențiale: viața, moartea, raportul eului cu divinitatea, timpul etc.
Lirismul este subiectiv în majoritatea poemeleor, ceea ce face din acest volum o lungă și intimă confesiune, uneori dureroasă, alteori străbătută de fiorul împăcării cu soarta, dar de cele mai multe ori poemele devin meditații, îndemnuri către sine, într-un cuvânt- solilocvii spirituale. Evocarea părinților, în special a tatălui ” ajuns la capăt de linie”,a mamei, a bunicilor, transformă cuvântul:” în toamne” ceea ce realizează o apropiere, poate până la identificare, între poet și cei pentru care :” din ochiul cerului picură lacrimi!”
Cuvântul, pentru care poetul manifestă o adevărată venerație, dă posibilitatea eliberării, devine catharsis deoarece:” motivul cuvântului meu este disperarea”. Ideile sunt dense în fiecare poem, sunt experiențe de intensitate unică:” undeva în copilul din mine/zbura un future alb/lăsând o dâră/ un fel de drum/ pe care/oamenii plecau”(Moartea , un future alb). Există aici o sugestie a faptului că moartea este parte din viață, că încă de la naștere o purtăm în noi- un itinerar fără vacanță, fără opreliște, înafara celei finale:” atât de mult m-am împrietenit/ cu moartea/ încât/i-am permis/să respire din mine!” Este oare aici un semn de împăcare? Este oare o acceptare a unui dat față de care, oricum nu avem opțiuni? Cred că versurile impun o necesitate a nepătimirii inutile, devreme ce ” așa ne-a fost dat!” Cred că puntea de salvare este apropierea de Dumnezeu, credința că acolo, la capăt, însuși Părintele Universului ne așteaptă împărtășindu-ne temerile:” Stau față în față cu Dumnezeu/îl întreb despre moartea mea/își întoarce capul/ lăcrimează și tace/ îmi dau seama că l-am tulburat…” Iată că divinității i se atribuie trăsături umane, poate tocmai pentru că omul este făcut după chipul și asemănarea Lui. Poemele domnului Teodor Dume sunt experiențe de intensitate uimitoare în plan spiritual. Tristețea devine durere organică. Singurătatea este o lumânare ce se arde pe sine, este undeva, dincolo de cuvânt, și generează o evadare permanentă din propriul trup, pentru că ” este mult mai rea/ și mai lacomă decât moartea/ pe care/ am avut-o amantă!”(Vise, mereu aceleași)
”Urme de sânge pe umbra trupului” este o carte de creație și inspirație spontană, aș spune, deoarece fiecare poem pare o erupție vulcanică a unor trăiri autentice prin care poetul comunică atât cu sinele, cu lumea înconjurătoate, cât și cu transcendentul.
Silvia Bodea Sălăjan
Teodor Dume,
Carte: Temniţa de sub rană,
Editura PIM,/Iași România
Coperta: Mioara Băluță
Prefața: Adamescu Cezarina
***
POEMELE BINECUVÂNTATEI LUMINI
Teodor Dume, Temnița de sub rană, Editura PIM, Iași, 2017
Intitulat metaforic, „Temnița de sub rană”, noul volum de versuri al poetului Teodor Dume, poartă în el stigmatul durerii ascunse. De altfel, și volumele precedente, poartă în titlu însemnul – de neconfundat – al aceleiași dureri: „Colecționarul de răni”, Editura PIM, 2017; „Durerea din spatele cărnii”, Editura PIM , 2017; „Azil într-o cicatrice”; Editura PIM, 2015; „Moartea, un fluture alb”; Editura PIM, 2015.
Chiar din poezia inaugurală, Teodor Dume își mărturisește natura suferinței sale: la maladie d’amoure, o boală de care nu se moare, îndeobște, dar nici nu te lasă să trăiești în pace. Pentru că iubirea e insidioasă, „doare tăcut”, „e ca un fum de țigară/ intră în haină și sub piele/ vrei să iubești / îți ții respirația / și atingi / foamea începe să urle / îți sfâșii sentimentele și bei / bei / te îmbeți de iubire // și nimic...// te-nchizi în propria-ți rană / și taci...” (Temnița de sub rană).
Solidar cu singurătatea, poetul s-a obișnuit cu ea, sunt de nedespărțit, o poartă pretutindeni, o îmbracă în fiecare dimineață și ea îi învăluie umbra și merg la plimbare, sub privirile complice ale cuiva de sus care decupează „un petec de cer”(Haina de schimb). Nu e ceva neobișnuit ca poetul să-și poarte cu el singurătatea.
Teodor Dume este un poet modern, preocupat de propriile viziuni stranii: el observă cum: „lucrurile trec prin mine / ca apa dintr-un val pornit / să invadeze malul” – și își încheie poemele cu unul sau două versuri concluzive care, de cele mai multe ori constituie și cheia întregului discurs liric: „alături un câmp deschis / așteaptă înțelepciuea” (Imitație). Autorul a renunțat în poemele sale la majuscule, la semne de punctuație, la folosirea excesivă a metaforelor și epitetizării, versurile sunt caracterizate de o economie a mijloacelor de expresie, dar urmează firul ideilor. În unele din poezii, există chiar viziuni apocaliptice: „cresc umbre șopârle și pești piranha / carnea supurează / îngerii plâng / peste cruci / cerul rupt în bucăți / văduvit de lumină și zbor / miroase a hoit / durerea înghite totul / până și imaginea în care / am trăit” (Apocalipsa ca un vin spumant). Și concluzia dezlegătoare de sensuri: „lăcomia e ca un vin spumant / spală setea și schimbă traiectorii”.
Deși într-un titlu spune: Eu, doar un nume...” – poetul e conștient de puterea fascinatorie a acestui nume care e în stare, nici mai mult, nici mai puțin, decât să desăvârșească infinitul. Și cine se poate lăuda că poate să facă acest lucru? „între o pată de soare și / una de umbră / desăvârșesc infinitul / mă tem însă că-ntr-o zi / Dumnezeu va uita de mine...// doar soarele cuibărit în clopotnița din sat / își va aminti cine am fost”.
Splendidă probă de smerenie și măreție!
În poezia „Nebunul, un trecător anonim” – poetul induce ideea că trecătorii anonimi sunt virtual nebuni și că umblă pe stradă, fără să se deosebească de ceilalți, sub privirile, la fel de anonime și indiferente ale celorlalți inconștienți.
Poezia lui Teodor Dume are substanță, miez, esență și doar, în câteva cuvinte, redă o lume care învie sub ochii noștri. Dar mai ales, ne face părtași și ne introduce în această lume stranie (sau normală?) pentru ochii noștri care văd straniu, ori privesc fără să vadă, dacă nu e cineva să ne atragă atenția.
Poetul ne arată „Cealaltă față a lui Dumnezeu” – viziune probată pe propria piele: „lumina vibra ca o durere / din mine țâșneau firimituri de umbre / creșteau tot mai mult / ca în poveste / doar crucea crestată în palmă / îmi mai justifică existența / de atunci mă urc în clopotniță / de trei ori pe zi / și îl strig pe Dumnezeu”. Aceeași clopotniță unde s-a cuibărit soarele într-o altă poezie.
Poemele sunt, tablouri în mișcare, frânturi de vitraliu dintr-o viață spirituală intensă, implicită, în care autorul are parte de haruri speciale, mai cu seamă de harul de a vedea și auzi, ceea ce alții nu văd și nu aud. De pildă, nașterea unei noi zile, e văzută de poet, cu totul aparte: „se face noapte și zi toate deodată / în anotimpul în care / locuiește Dumnezeu / liniște / lumina picură peste roua pitită / în urma nopții / și cum parcă nu-i de ajuns / măreția lunii subțiază orizontul / până când / în creștetul ierbii / se pitește soarele transformat / în zbor de păsări // și uite așa se mai naște o zi” (Și uite așa...)
Într-un alt poem, autorul subliniază ideea că, oricât de multe întâmplări și lucruri am înghesui în noi, tot atâtea goluri vom avea în suflet. Un paradox. De altfel, poetul este conștient de darul de a percepe altfel existența și tot ce se petrece în jur: „aud dimineața un cor de păsări / cu aripile frânte / sau poate / noaptea sângerează pe / pervazul ferestrei lăsată / întredeschisă în așteptarea umbrelor // cine altul decât mine aude / durerea cum trece / prin lumină ca / un fulger / rostogolindu-se sub zid / în căutarea a ceea ce am fost // tăcut ca o umbră / nelocuită de nimeni / mă afund în mine și aștept // cine altul...” (Cine altul...)
Aplecat către mișcările și vocile sinelui și ecoul acestora, poetul simte schimbări și nașteri de stări necunoscute, care sperie și zdruncină liniștea, astfel încât, el spune: „aș vrea să redevin ceea ce am fost” (Să nu mă întrebi de unde vin). Cel mai mult îl neliniștește pe om faptul că nu știe totul despre sine. Sunt lucruri care ne depășesc suportabilitatea. Poezia „Templu” – dezvăluie această atavică spaimă: „corpul meu e un templu în care intru / dimineața la amiază și seara / pentru dezvelirea sufletului / această golire e un ritual și / îl practic în spațiul în care / doar iubirea coboară / o dată cu lacrima lui Dumnezeu”
În această ipostază, poetul se lasă în mâinile lui Dumnezeu, cu încredere: „nici nu-mi pasă de celelalte lucruri / atâta timp cât primesc binecuvântarea / fie și pentru câteva clipe / încetez să mai fiu ce am fost / durerea se transformă în liniște / îmi împreunez palmele / să pot vorbi cu Dumnezeu apoi / mă plimb prin universul din mine / pentru că / fiecare bătaie de inimă e o poartă/ prin care trece viața spre o altă viață // în momentul de față / sunt o secvență sau orice altă mișcare / prin care trec dintr-un anotimp într-altul / spre un loc unde oamenii pleacă mereu” (Templu).
Experiențe covârșitoare care dau naștere la creații aidoma. Orice cuvânt e important și devine emblematic.
Cartea aceasta e un bilanț provizoriu pe care poetul îl face din când în când, ca să știe cum stă. Uneori se instituie o stare de urgență, pe care, depășind-o, el o ia de la capăt, cu fărâmele amintirii șiroindu-i pe trup, care, totuși, l-au spălat și curățat de gânduri negre. Dar și, ajutându-l să se desprindă fără grimase de cel care a fost, trecând insidios în cel care a rămas, ca-n entropia luminii, dintr-o stare în cealaltă, rămânând aceeași esență.
Viziuni fabuloase, unele aproape șocante: „cerul crapă de lacrimi”; „cerul văduvit de zboruri / zădărnicește lumina”; ș.a.
Oricât s-ar afla poetul de preocupat de propriile stări, nu poate să nu privească în jur, la ce se întâmplă, în calitate de locuitor al cetății. Un fel de absurd cotidian care-ți macină existența și te împiedică să vezi și lucrurile plăcute de lângă tine: „la ora de știri se anunță calamități / îngheț la minus 18 grade / un om dispare sub gheața de pe Criș / patru morți pe DN 1/ un miting de protest neautorizat / invadează palatul Cotroceni / președintele se chircește / printre manifestanți și / strigă la opoziție / dezghețul neputinței / urnește ura / durerea / se deșiră ca un ghem / 44 de răniți într-un incendiu din București / îl caută pe Dumnezeu // cerul crapă de lacrimi // războiul neputinței continuă / ura înaintează ca un pârjol / frica se aciuiește în tranșeele / mult prea strâmte ale indiferenței // Dumnezeu se uită pieziș / oamenii nu mai sunt ceia ce au fost // ce timpuri, Doamne! / în mine ochiul tău caută înțelepciunea” (o zi din România).
Ca și Solomon în Sfintele Scripturi, Teodor Dume nu râvnește la bogății nenumărate, ci doar la un strop de înțelepciune, care-l poate face fericit. Înțelepciunea este adevărata bogăție. Ca și imaginea celui care a fost și pe care o caută necontenit în cel care este. Dar și, în mod paradoxal, dorința de a-și căuta o altă identitate: „îmi trec chipul prin piatra / spălată de val / și mâine / o să-mi iau o altă identitate” (De împrumut).
Raportarea permanentă la Dumnezeu este o dimensiune covârșitoare a poetului Teodor Dume, aproape în fiecare poezie, apare Dumnezeu într-un chip sau altul, de cele mai multe ori, comunicarea colocvială este vie, dinamică, alteori, ruga copilului se înalță către Tatăl său: „e târziu, Doamne! / ține-mă pe genunchi în seara asta!” (Ca între Tată și Fiu).
Un alt personaj care apare frecvent în lirica lui Teodor Dume este moartea pe care poetul învață s-o îmblânzească și adeseori îi place s-o păcălească: „ceea ce nu știe moartea despre mine / e partea pe care dorm / nu întotdeauna aceeași / de altfel a devenit o plăcere/ să păcălesc moartea” (Partea din care lipsesc).
Clopotul e, de asemenea un element de construcție lirică, apărând frecvent, fie sub forma dangătului, fie a clopotului în sine.
Poetul spune la un moment dat: „dacă aș putea să uit / m-aș reîntoarce în mine / ca dintr-o așteptare // și toate lucrurile ar deveni utile...” (Culoarea fluturelui, toamna...)
Neputința de a uita este apanajul poetului: lucruri, chipuri, senzații, stări. Impregnate în memorie, ele devin imagini poetice. Lumina și întunericul, au de asemeni, un rol covârșitor, depinde doar de ce parte se agață omul; de frânghia de întuneric sau de sârma de lumină: „e noapte între ani / un păianjen se cațără / pe întunericul din mine / strâng între palme lacrimi / și ultimul sărut / apoi / îl strig pe Dumnezeu // dincolo și dincoace de mine / respiră o altă lume” (Dincolo de sfârșitul adâncului). Dar lumina e văzută de poet astfel: „dinspre răsărit se eliberează lumina / ca o jertfă...” (Starea de independență).
Despre sine, și lumea construită de el în vers, autorul spune: „nu știu dacă sunt fericit sau trist // locuiesc printre anotimpuri și / uneori desdenez inimi / pe chipurile de icoane / (...) // în jurul meu un gol / și multă tristețe // poate că doar eu voi locui / în lumea aceasta / în care / nu va mai fi niciun mâine...” (Deasupra tuturor lucrurilor există un timp, parte din mine).
Despre universul creat de poet pentru sine, în care colindă cunoscuți și necunoscuți, Teodor Dume scrie: „am o stare care nu-mi aparține / mă strâng ușor în universul din mine / și-mi imaginez o lume în care / oamenii să se plimbe / prin mine / să-i mângâi să-i simt / și-n cele din urmă / să le îmbrac tristețea cu iubire // în adâncul meu e frig / noaptea abundă de umbre / pe asfalt multe inscripții / e un fel de atentat la liniște / nu mi-e frică / fac schimb de priviri și / merg mai departe // spațiul dintre noi e un fel de oftat // într-o zi cineva o să umple / golul acesta și o să mă bucur/ pentru că oamenii / intră în amintirea celorlalți / lăsând o poveste...” (Un fel de atentat).
Ploaia, frigul, înghețul, sunt și ele complice cu stările omului: „am ochii unui condamnat // mă târăsc prin culoare / și nu pot / să repir prea mult / dincolo de liniile trasate / sub lut / se topesc durerile / în alte anotimpuri / nimic nu pare să fie ce a fost / doar un dangăt de clopot / împlinește ruga // cineva se plimbă prin mine / și tace // ...e doar septembrie” (Septembrie).
Toate acestea induc o stare de singurătate: „sunt mult mai mult decât / o moarte / în pântecul tău / singurătatea inventează oameni / și multe alte lucruri despre care / nu o să afli niciodată...// și asta se întâmplă de două ori // (când lumina intră în scorbura nopții și / invers)” (Viața, între două răsărituri).
Cel puțin curioasă este reflectarea eului în ochii poetului: „de la o vreme mă privesc / ca pe un lucru uitat în podul casei / (nici nu știam că există / și că-l moștenesc de la tata) / țin ochii larg deschiși cât să / încapă Dumnezeu / discreția / sentimentele și iubirea / a tot ce am cunoscut îndeajuns // astă seară am impresia / că cineva se uită la mine / ca la icoana agățată pe întunericul / de sub grinda unde bunica / își ascundea tristețile / implorându-l pe Dumnezeu să o ierte / de tot ce a făcut și nu a făcut // miroase a busuioc uscat / e multă liniște în oftatul nopții / căldura îmi despică amintirile / una câte una / mă privesc apoi / cobor într-un timp fără atingeri // îmi place să cred că Dumnezeu / îmi îngăduie lucrul acesta / pentru ca și mâine să-mi pot aminti / de cei plecați...// știu că mă vor întreba de ce / nu o fac mai des / cel puțin la capătul săptămânii când / clopotele crapă liniștea din sat // privesc în jos și nu spun nimic” (Undeva între mine și tristețea lucrurilor).
Ceea ce face poetul nu e altceva decât că deschide poarta lumii din sine și-i invită pe oameni să pătrundă în universul construit cu atâta migală. Unii dau buzna, năvălind pur și simplu. Alții se codesc și puțini stau la rând cuviincios. E o modalitate de a intra în comuniune, de a pătrunde în lumea creatorului, în lumea compusă de el, nu în viața reală.
Pentru poet, Iubirea este „supremația supremă a tot ceea ce sunt” – așa cum declară în titlul unei poezii: „în cameră e cald miroase a busuioc proaspăt / tăcerea crește ca un aluat / îmi unesc palmele și-mi cer iertare / pentru cei care n-au iubit niciodată și / pentru oamenii desprinși de Dumnezeu // aș putea să dispar pur și simplu / dar las gândurile să pulseze în / lumina interioară a suferinței / și asta pentru că / supremația / a tot ceea ce sunt este iubirea” (Iubirea, supremația supremă a tot ceea ce sunt).
Autorul îi atribuie lui Dumnezeu Tatăl însușiri antropomorfice: Dumnezeu privește-ngândurat; Dumnezeu pare să fie plecat; Dumnezeu se uită pieziș; Dumnezeu a adormit în rugăciune; „când m-am trezit Dumnezeu mă privea în / ochi”; „o umbră aproape netedă/ lunecă pe talpa lui Dumnezeu”;”un Dumnezeu care clipește des”;și altele.
Se pare că ora predilectă a poetului este undeva „între noapte și zi”, la „răsăritul ce / se închină cerului / pentru o nouă zi”; dimineața se hrănește cu „ultimele respirații ale nopții”; ceasul „când lumina intră în scorbura nopții și invers”; iar poetul se simte, nu o dată prins, între noapte și zi: „ca și când aș fi o perdea / între noapte și zi”; lucrurile se petrec „dimineața / mult prea devreme”; în timp ce „noaptea sângerează pe / pervazul ferestrei lăsată / întredeschisă în așteptarea umbrelor”; „liniște / lumina picură peste roua pitită / în urma nopții”;”se face noapte și zi toate deodată / în anotimpul în care / locuiește Dumnezeu”; „fiecare zi / e o punte înspre o altă/ zi”;
Un ceas incert, neașteptat, un ceas care poate dura doar o clipită, un sfârșit de întuneric și o naștere de lumină, care dezvăluie mai mult decât ascunde, un miracol continuu, la care asistăm fără să băgăm de seamă. Doar ochiul poetului, micit pe linia orizontului, îl percepe.
În toate, există un gol care adeseori ia forma lui Dumnezeu, numai de El umplut: „golul din suflet / mă rupe în două / o parte mi-o acopăr cu lumina / risipită printre oameni / iar cealaltă o voi da pământului / în care Dumnezeu a sădit în taină / răspunsul celor plecați” (În dimineața asta am plâns).
Pentru poet, umbra este „ispita / tuturor întâmplărilor” (Între timp și umbră).
Iar despre moștenirea părinților, autorul spune: „nu știu dacă amprentele / tatălui meu / sunt puncte pe / o linie continuă sau / un timp între mine și Dumnezeu // în orice situație sunt un duplicat /și mă delimitez de identitatea celuilalt” (Situație). În orice caz, a fi un duplicat și a dori să te delimitezi de modelul din care ai purces, este dorința fiecăruia, în felul acesta, dobândind proprietăți și caracteristici proprii.
Caracteristic pentru acest poet este situarea mereu între: „Între El, Dumnezeu și timp”; „între el și celelalte lucruri”;”între cele două ticăituri de ceas”; între două anotimpuri, între noapte și zi, dar există și situația când se află „viața și moartea într-o singură clipă”; „între tine și Dumnezeu”; „să pot alerga / de la un capăt la altul al lumii”;și altele.
Delimitarea spațială are totuși loc, în unele cazuri: „la capăt de anotimp / se odihnește tata” (secvență, viața și moartea într-o singură clipă); „mă trezesc cu același gând/ pe partea dintre răsărit”. Nici timpul nu stă la locul lui: „timpul sare / din noapte în zi”; până când, într-un poem anunță sentențios: „Aici este marginea” : „timpul ca un pietriș spălat / de ploaie și ochii rămași / cu aceleași imagini / aciuindu-se blând / mai încearcă o zbatere // întind mâinile dar nu simt nimic”; „știu / la capătul mormântului meu vei fi doar tu”(Apocalipsa). Și tot ca locație a poetului: „stau în spatele unui răsărit / din când în când / îngenunchez / la capăt de zi”
Și o altă încercare de definire a stărilor pe care le trăiește la un moment dat: „Ca o candelă în biserica / de lut / este trupul meu / care pâlpâie / în fața ta, Doamne / uit de mine / nu știu cât va dura / frigul rătăcește prin vene / mă pierd / dar nu-mi pasă // drumul e plin cu oameni // gestul îmi îngăduie / să iau forma zilei / și să respir” (Om bun).
Unele versuri au un parfum aforistic: „când ochiul surprinde tăcerea / viața devine o peșteră / fără fund”; „supraviețuirea depinde / de gestul luminii”(Umbre); „unde e Dumnezeu e și lumină”(Dumnezeu e acasă);
Autorul folosește și oximoronul: „Strigă-mă, tăcut”.
Relația lui cu Dumnezeu se vădește în nenumărate versuri: „când / ai tăria să-l privești pe Dumnezeu /fix în ochi și să-i promiți că / te vei schimba”; „între tine și Dumnezeu / e doar o rugă/ un dangăt de clopot / ce urcă și coboară / spre un cer fără margini”(Apocalipsa); „Doamne, zici / sunt eu / cel făcut după chipul și asemănarea ta / dă-mi tăria cuvântului tău și / mai lasă-mă încă o zi ca să pot alerga / de la un capăt la altul al lumii iubind / apoi vino / / fii oaspetele meu și / învață-mă să mor câte puțin / în fiecare zi”(Apocalipsa).
Volumul se încheie cu o selecție de Repere critice referitoare la opera poetică a autorului.
Poezia lui Teodor Dume îl definește plenar, e o poezie caldă, spirituală, o adevărată binefacere pentru suflet, de aceea e recomandată tuturor categoriilor de cititori, care doresc să pătrundă în această binecuvântată lumină.
CEZARINA ADAMESCU
Teodor Dume,
----------------------
*Din buzunarul istoriei neelucidate
Am fost martor ocular si participant direct la secventele macabre ale nebuniei, urii si fricii din ziua de 22 dec.1989 din fata primariei Oradea!.Iar cei care au privit spectacolul din fotoliile de acasa au certificate de revolutionar! ŔUSINE LOR!
LOVITURA DE PE CRIŞ, 22 decembrie 1989, Oradea
( prima zi. între frică, nebunie, ură şi moarte)
Deşi iarnă era o zi frumoasă cu iz de melancolie. Razele soarelui se arcuiau peste chipurile răzleţe de pe Corso, şi toate astea sub privirile-mi mângâietoare care îmi alungau plictiseala cuibărită în orele amiezii.
În acea zi aveam planificat banchetul de absolvire a cursului de ospătar-barman organizat de instituţia pe care o conduceam în calitate de director. Banchetul urma a avea loc în staţiunea Băile Felix. În decalajul acela de câteva ore dintre examen şi banchet îmi omoram timpul cu mici şi plictisitoare plimbări oscilatoare între birou şi stradă. Funcţionam într-o clădire veche ce aparţinuse Episcopiei şi mai apoi Unităţii doi şi un sfert, pe care o foloseau drept cantină pentru cadre. Înstituţia era aşezată pe o stradă cu sens unic în apropierea malului drept al Crişului Repede din Oradea, doar la câţiva metri de Casa de modă Venus şi podul din centru.
În aşteptarea cursanţilor frământarea, plictiseala cât şi nerăbdarea îşi puneau amprenta peste mine şi peste toate lucrurile care păreau într-o mare dezordine.
Din difuzorul răguşit al radioului răzbea prin anticamera din faţa biroului vocea gâtuită a lui Mircea Dinescu: „Dictatorul a fugit!”. Trezit ca dintr-un coşmar m-am holbat la ceas. Era în jurul orei douăsprezece. Din instinct mi-am întors capul înspre portretul „tovarăşului” ce trona pe peretele din stânga biroului. În acel timp un fior interior îmi răscolea întreaga fiinţă. Nedumerirea, sau poate frica, mi-au accelerat sângele. Am ieşi în stradă. Privirea aruncată peste podul din centru n-a sesizat nimic ieşit din comun. Câţiva trecători grăbiţi îşi îndreptau paşii înspre locurile de muncă. Nedumerirea mă înfăşura într-o identitate pierdută. Mă aflam în impas. Încercam din răsputeri ca să-mi revin. Primele reflecţii au fost dificile. M-am reîntors în birou. Aceeaşi voce piţigăiată a lui Dinescu răzbea din spatele difuzoarelor. Mi-am adunat gândurile şi în calmul spiritului abia restabilit mi-am zis: „Poate o fi o scenă difuzată de postul de radio Europa liberă...”, post interzis pe atunci. Teama îmi inunda trupul de parcă cineva m-ar fi urmărit din umbră. Îmi era frică. Era un fel de frică, de stare care mă ducea într-o altă realitate. M-am apropiat de aparatul de radio şi am verificat postul pentru a mă convinge că nu-i o aiureală sau un coşmar ieşit în plină zi. Totul îmi părea firesc. Cu ultimele puteri smulse din braţul fricii m-am repezit în stradă. M-am pironit în faţa clădirii şi-am aşteptat. Un minunt mai târziu am zărit o femeie alergând în urma unui miliţian care trecea podul înspre primărie. Fără nicio ezitare femeia şi-a luat geanta de pe umăr şi a început să-i „maseze” capul. Miliţianul surprins de cele întîmplate s-a aplecat să-şi ridice cascheta rătăcită printre picioarele celorlalţi trecători. Am înmărmurit. În situaţia mea se afla şi ajutorul meu, ajuns lângă mine de câteva secunde. Dincolo Crişul, pe malul stâng al primăriei, în parcare, pe capota unei Dacii 1100, urcase un bărbat şi striga cu disperare: „Jos Ceauşescu!” Era un moment de frică şi nebunie. Oamenii îl ocoleau ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Mi-am luat inima în dinţi şi, însoţit de adjunctul meu, am pornit înspre primărie. În câteva minute parcarea din faţă s-a umplut de oameni. Era un fel de bucurie sălbatică amestecată cu furie, ură şi frică. Zidurile primăriei deveniseră pereţi de antrenament pentru hoţi. Au fost sparte geamurile şi uşile de acces în clădire. Era un du-te-vino ca într-o piaţă de vechituri. Unii „mai cu sânge în vene” cărau covoare persane şi televizoare color. În câteva minute birourile Comitetului municipal de partid erau golite de tot.
Românul îşi pierduse identitatea. Hăţişurile „democraţiei prost înţelese”, favorizau dezmăţurile, hoţiile, şi toate astea declanşau ura pentru prietenul şi apropiatul său.
Ca din umbră, la balconul primăriei apăruseră „deschizătorii de libertate”: Lungu, generalul de armată , Mircea Bradu, directorul Teatrului de Stat Oradea şi mulţi alţii, aşa-zişi revoluţionari, care sufocau cu ţipetele lor bezmetice microfoanele montate ad-hoc.
Învălmăşeala de vorbe, fără nicio noimă, sporea teama şi frica. Unii strigau „Jos Ceauşescu!", alţii încercau o diversiune invocând un terorist pătruns în incinta uzinei de apă şi care ar fi otrăvit apa. În acea tulburare de minţi şi caractere încercam să mă feresc chiar şi de cei care până nu de mult îmi erau prieteni siguri. În situaţia arătată se găsea şi adjunctul meu care, prin octombrie, m-a rugat să-i fiu naş fratelui său vitreg, ca mai apoi să mă implore să-i pun o vorbă bună primarului Gheorghe Groza, secretar al comitetului municipal de partid, pentru a fi primit în rândurile membrilor de partid într-o organizaţie de la Intreprinderea „Înfrăţirea” Oradea, și care acum striga într-o limbă searbădă şi stâlcită: „Jos comunismul!”, „Jos Ceauşescu!”, „Moarte comuniştilor!”...
Privirile bănuitoare ale adjunctului îmi sufocau chipul. Inspiraţia de moment m-a făcut să mă retrag înspre marginea mulţimii ajunsă lângă malul Crişului, blocând strada Tudor Vladimirescu.
Ca la o apăsare de buton, dinspre Intreprinderea „Înfrăţirea” şi-a făcut apariţia un puhoi de oameni, îndreptându-se către primărie, purtând asupra lor placarde inscripţionate: „Jos Ceauşescu!", „Jos tiranul!”, „Jos comuniştii!”, iar alţii fluturau steagul republicii văduvit de stemă.
„Pe dracu, mi-am zis, aşa arată o revoluţie?” Cineva din zona inflamată cu ură şi dezbinare, auzindu-mi gândul slobod, mi-a zâmbit ironic, apoi a silabisit printre dinţi: „Eu, eu... nu sunt comunist. Nimeni din familia mea n-a purtat jugul ăsta greu şi jigărit!”. A urmat o pauză de câteva secunde. M-a privit bănuitor, apoi a continuat: „Voi ăştea o să plătiţi în faţa poporului. Eu o să devin liber şi stăpân pe ceea ce fac. O să fug din văgăuna asta de ţară.”
Un murmur surd, venit parcă dintr-un plămân bolnav, l-a făcut să tresare. După o inspecţie sumară asupra terenului, s-a holbat la mine apoi s-a refugiat în mulţime.
L-am privit cu teamă, dar şi cu un fel de admiraţie. Ca dintr-o tresărire a conştiinţei m-am reîntors sub balconul primăriei. La microfon vorbea Mircea Bradu, un om de cultură recunoscut ca unul dintre oamenii primi ai secretarului comitetului municipal de partid, iar acum un înfocat „revoluţionar”. La insistenţele celor aflaţi în balcon, autointitulaţi „Comitetul revoluţionarilor”, a acceptat funcţia de primul primar ales „democratic” al oraşului Oradea. De fapt a deschis prima filă din cartea zilei de 22 decembrie 1989, numită simplu, dar nu şi sugestiv, „revoluţie”.
Strigătele şi uralele mulţimii, îmbibate în aburii alcoolului, s-au surpat peste el, moment în care a căzut într-un leşin adânc. Statutul de primar i-a priit doar trei zile.
Un fior interior m-a încătuşat. Nu am putut face altceva decât să-l privesc cu multă îngăduinţă, iar pe cei din jur ca pe nişte posibili duşmani, ba chiar ca pe nişte călăi, gata oricând să execute ordinele impulsului de moment.
Acea noapte de 22 înspre 23 decembrie 1989 m-a învelit cu frică şi teamă. Cred că era prima dată când îmi era teamă de o „forţă” venită de nicăieri şi care se găsea printre noi. Ca un psiholog înrăit m-am privit pe dinăuntru, apoi mulţimea deja anesteziată cu vodca ascunsă în buzunarele gecilor care le mascau adevărata identitate.
Reporterii străini s-au năpădit asupra mea punându-mi tot felul de întrebări. Întrebări fără răspuns, desigur. O simplă mişcare a umerilor m-a catalogat ca fiind într-o altă realitate.
Focul aprins la margine de drum, înspre Criş, în jurul căruia oscilam de nervi şi neputinţă, îmi încălzea privirea devenind din ce în ce mai lucid.
Era trecut cu mult de miezul nopţii. Frigul s-a repezit peste noi ca o pasăre de pradă. Sentimentele de libertate încolţeau anemic. şi asta pentru că limbajul în care ne exprimam bucuria era încorsetat de ignoranţă, prostie şi multă ură sau dispreţ.
Motivaţia mea, ca martor ocular al zilei de 22 decembrie 1989, a fost jumătatea de existenţă scursă printre degetele de nisip ale conştiinţei, sau poate, pur şi simplu, o justificare a fiinţei.
(va urma)
Aura Creițaru în viața dintre clipe
Nu știu dacă demersul inițial al autoarei, privind existența frumosului din cuvânt, dimensionează sau redimensionează fiecare stare trăită între două clipe, dar știu că Aura Creițaru, prin volumul său de poezie " Prezentul dintre clipe", editura Detectiv literar/2021, emană un aer filtrat prin ochiul binecunoscătorului trăitor între clipele ce despart o lume de alta.Una de vis și poveste iar cealaltă străbătută de fiorul trăirii personale.." Azi nu e nici mâine/dar nici ieri care-a fost//Oare știi să iei ritmul cu tine/în aventura universală?(...)Un rost ne trăiește-n prezentul continuu/ care nu-asteaptă - nici clipele lui/ele te-ndeamnă: Trăiește-ne-acum!- /(așa se cuvine) nu mâine/când totul va fi sub tălpile tale grăbite și ele"(Prezentul dintre clipe, pag.19).
Cu toate acestea formula poetică dosită pentru a supralicita valoarea cât și maturitatea scrisului este dimensionată la scara sufletului. Scriitura de față îmbracă o haină nouă croită după măsura și modelul autorului, lucru dovedit și evidențiat de dorința de a+ și contura un stil propriu.
"Prezentul dintre clipe" e o părticică de suflet, acea părticică ce atinge , prin imagini, lumea reală din lăuntrul cititorului inserat de cunoaștere și frumos. " Știi tu oare /cum sa fi templul tău- clepsidra măsurii ne-scurse din Chronos//fără să numeri? (...) Cât poți să-nțelegi/ și să crezi, călătorule?.(Dimensiuni duplicitare, pag.36). Aura Creițaru, folosindu-și stărilor vindecătoare ale sufletului, își trăiește poezia emanând aceeași stare și cititorului. Cartea Anei Creițaru este o monstră a poeziei trăite, fără niciun scenariu lucrativ. Deci, nu este un surogat ce vrea dinadins să înlocuiască o stare lăuntrică prin care să- și recunoscă durerea și mai apoi să o accepte ca pe o alinare. Flexibilitatea limbajului poetic vine sa ne confirme un poet atent la descătușarea sufletului. Iată de ce , în opinia mea, cititorul (dar și critica) trebuie să determine, mai întâi, capacitatea asociativă a autorului și mai apoi valoarea ce stă în umbra cuvântului dovedit a fi structura unei existențe reale, autentice. Aura Creițaru "vede" prin viață și totuși identitatea ei fizică o face să creadă că dincolo de noi sunt și alte lumi pe care merită să le explorăm într-un context care să ne ajute să le transformăm în folosul nostru, că pe ceva comun. " Cine știe dacă/ pe rând sau deodată, suntem ecoul umbrei/ deopotrivă teme pentru acasă/prin grija rămasă o urmă//ca și când / protocolul ar prevedea/ care-i lucru de râs/ și care-i acela de/ plâns/ simultan"(Confruntare, pag.98)
Iată deci că poezia Aurei Creițaru nu e doar o cizelare a cuvântului și trecerea lui prin suflet în contextul folosirii elementelor stilistice, ci este o reflecție , pe cont propriu, care poate avea , până la urmă, și consecințe asupra a aceea ce numim părți din noi.
Teodor Dume,
Oradea, august 2021
Vă salut cu închinare, domnule POET!
Am primit azi cărțile domniei voastre.
Vă mulțumim pentru că ne îmbogățiți sufletul cu tainele sfințitoare din poezia dumneavoastră.
Suntem profund recunoscători și binecuvântați că am pășit în curțile marii poezii românești scrise de dumneavoastră.
Vom căuta la edituri cărțile dumneavoastră.
Vă mulțumim și pentru minunatele dedicații-autograf cu care ne-ați onorat pe mine și pe soțul meu.
*
Ne permiteți să postăm pe paginile noastre pagini din aceste cărți (coperta, portretul poezii, referințe critice)?
Trepte sub timp
A început să se scămoșeze timpul
și să lase pe umerii mei
adânciți în carne
scame ascuțite ca lama unui cuțit
una ajunsese să- mi facă o incizie
chiar la baza gâtului
sub bărbie
îmi auzeam sângele cum urca în clocot
și sub senzația aceea de frică interminabilă
mi- am privit moartea cum plescăia de bucurie
și totuși parcă nu se grăbea
să- și intre în rol
în adâncul meu
cineva săpa o groapă
din când în când îmi porționa aerul
ca și când ar exista o ordine
în acest ritual
mă va simt de parcă
aș fi ultimul condamnat de pe pământ
oricum nu- mi pasă chiar dacă știu
că în urma mea vor mai veni și alte morți
Mama și singurătatea ei
Pe tata l- a iubit o singură femeie
cea care plângea
de fiecare dată când
nu ajungea acasă de la muncă la 16 fix
plângea pe ascuns
făcându- și palmele căuș în care
își masca fața plânsă și ridată de griji
până în ziua în care tata
nu s- a mai întors deloc
și totuși nu ieșise din inima ei
era ca o ploaie de primăvară
care îmbucura florile
din cireșul de la colțul casei
și mama a trăit în singurătate ei
până ce Dumnezeu
i- a facilitat o nouă întâlnire
ca să se poată bucura împreună cu tata
amintirea cu mama
e un ghem de lacrimi ce se destramă zi de zi
deși deseori încerc să înnod firul rupt
și să o păstrez în luminișul din sufletul meu
Identificare ratată
Azi mi-am văzut chipul în zbaterea oglinzii din baie
în care
s- a bărbierit tata
înainte de a se întâlni cu Dumnezeu
era trist mult prea trist ca să îl pot privi
în față
aveam două imagini care
se respingeau reciproc
și atunci cum să umplu cu dragoste
golul dintre cele două respirații...
da
chiar în clipa asta mă voi retrage în ceea ce am fost...
Ultima clipă
Oare al cui o fi chipul acesta
atât de curat
și atât de smerit
de nimeni nu îl revendică
sau e doar un exercițiu al morții?...
Rădăcini...
În spatele fiecărei umbre
e o alta umbră dătătoare de viață
și multă înțelepciune ...
S-a spart "buboiul"!
Dragii mei!
Coborand adanc in mine si in constiinta mea , punandu-mi gandurile si realizarile cap la cap AM DECIS SA MA RETRAG DIN VIATA LITERARA publica.Incepand de azi nu imi voi mai face publice creatiile.Am scris,pana la sfarsitul acestui an, 26 de volume, peste 60 de antologii, si am publicat,in aceasta viata, peste 4000 de poezii , tot atatea articole,reportaje,stiri,semnalari de evenimente,portrete,etc.Am fost(si am mai ramas la cateva) director,editor,redactor la vreo 11 reviste si fondator al 4 reviste.
Rautatea,invidia,aroganta , toate izvorate din neputinta unora, care s-au intins ca raia pe oaie si ca iedera care au sufocat tot cera ce a fost bun in literatura dar si in sufletele oamenilor.m -au facut sa pun punct si sa incep sa-mi curat ranile de pe trup si de pe suflet. In acest mod nu voi fi complice la "marsaveniile" care sunt si inca se vor naste.
Pe voi va voi publica incontinuare in revista Extemporal liric si voi mentine deschise cele 3 grupuri pe care le administrez: Academia de Poezie,Arta si Literatura - Teodor Dume, Extemporal liric - grup si Esente-grup.
Singurele mele postari publice ,din acest an, vor mai fi copertile a 3 carti aflate in lucru si care vor fi publicate pana in decembrie.O carte este sora geamana a celor ce au aparut pana acum si se intituleaza Dumnezeu, tacut ca o lacrima.Celelalte doua carti sunt opusul scrierilor "dumiene".Adica ridic din negura vremii, a adolescentei de fapt, peste 200 de texte/poezii scrise in adolescenta si tinerete.Sunt altfel de texte "pudrate" putin(nu in totalitate) cu aroma erotica si chiar sexuala folosind,pe ici colo, cuvinte mai deochiate uzuabile in viata de zi cu zi a adolescentilor si a "gastilor" de cartier.Chiar daca am folosit expresii ca "pula" mai rar ce-i drept, nu am zis ca ":imi bag pula in gatul tau,romanie,"asa cum si-au permis unii sa publice astfel de texte.ba chiar au fost evidentiati si raspatiti pentru "bravura".Evident ca nu am zis ca imi bag pula in gatul sau gura nimanui desi ar fi trebuit.Aceasta"onoare" nu o va avea niciodata "dusmanii"mei.
Cartile se intituleaza:Fluturele din sperma iar cea de a 3 cu nr.26 se intituleaza Sex in lanul cu maci.Toate cele 3 carti vor fi publicate pana in decembrie.Am 4 solicitari din partea unor edituri la care tin si cu care am colaborat.Ramane sa aleg sau sa le impart.
Imi cer scuze prietenilor mei pe care poate ca i-am dezamagit , sau poate ca nu, in lunga mea calatorie prin literatura, si nu numai!.
Sunt sigur ca unii vor avea inima intristata.Ingenunchez in fata acelora!.Altii se vor bucura, ca proasta in targ, si isi vor duce mainile la gura infectata de atata lins a bucilor unor redactori de reviste si de edituri patronate de USR pentru a li se publica "bazaconiile" scrise in timpul cosmarurilor avute noapte de noapte.
Iata o parte din "efectele" neputintelor acestor lingai:
1.Teodor Dume a fost "radiat" fara explicatii din grupul qpoem si scos pe tusa din lista de prieteni ai creatorului a acelui grup.Motivul?.Am comentat in subsolul unei postari cu premiile omnia spunand ca nu este corect sa i se retraga premiul 1 castigatorului pentru ca nu a putut participa la festivitate.Si atunci am intrebat:Cine a fost premiat:Textul sau Autorul?.Textul desigur ca trebuia sa-si mentina valoarea pentru ca valoarea textului a fost premiata.Si am mai spus ca cei care au elaborat acel regulament ar fi bine da se ocupe de literatura si sa ofere ceva bun cititorului.Nu dau numele administratorului de atunci pentru ca respectul meu a ramas neciuntit.Am fost printre primii cativa cu care a pornit la drum si iata-ma scos din rand si pus la zid.Oare de ce?
2. Teodor Dume a fost "radiat"si din lista comuna a poetilor neafiliati vreo unei generatii, desi pana nu de mult teodor dume avea un loc de cinste pe acea lista.
3. Lui Teodor Dume i s-a atras atentia in privat sa nu-l mai pomeneasca in postari pe mentorul sau Gheorghe Grigurcu,care i-a si pfefatat doua carti dinte care si cea de debut in poezie si care i- a fost aproape la inceputurile literare dar si in viata de zi cu zi(martore cele peste 50 de corespondente primite si remise in perioada "mutarii"fortate la Tg Jiu.
4. Lui Teodor Dume i s-a blocat link-ul revistei extemporal liric,revista in care luna de luna sunt publicate peste 200 de nume de autori consacrati si nume de autori aflati la inceput de drum.Link-ul nu poate fi accesat de pe platforma facebook si nici nu poate fi distribuit pe facebook.
5. Textul "ultima noapte cu tata" postat pe un grup patronat de cineva de la usr in decurs a 24 de ore acumulase aproape 500 de link-uri.un record absolut la un text de poezie.A doua zi textul a disparut subit de pe grup.Un binevoitor a pus covidul pe el si l-a mancat de tot...
6. In sfarsit:
Unii dintre criticii de elita din literatura romana m-au instiintat ,in urma cu peste 6 luni sau unii aproape de un an, ca au finalizat si au trimis spre publicare cronici facute la unele volume semnate Teodor Dume unor reviste care apar sub egida USR , dar spre surprinderea mea aceste cronici nu au mai aparut.
Covid19 dezintegreaza totul,chiar si mintile unora...
Ce sa mai vorbesc...Am trimis 3 meiluri unei filiale usr in timp de 6 luni si inca nu am primit niciun raspuns...cred ca se pastreaza distanta sociala intre scriitori si usr prin filialele acestora.
Curat-Murdar...!
Am obosit dragii mei de-atata "terfelit" prin cacatul neputintei jegosilor care se pretind a fi ...ceea ce nu sunt si nici nu pot fi.In fond acei "insemnati" sunt doar niste slugi umile "linge blinde" de pe masa altora.Dureros este ca unii trag in jos prestanta USR care este si va fi,zic eu, o institutie onorabila cu unii oameni minunati,carora le cer scuze.Imi cer scuze lor si prietenilor mei onorabili si le promit un loc cat mai aproape de sufletul meu.
Inchei citandu-l pe Ionuț Caragea ,preluand dintr-un comentariu postat prin 2018 in subsolul unui text semnat Teodor Dume si din prefata unei carti.
Stiu ca citandu-l pe Ionut Caragea voi fi"impuns" si injectat fara mila de catre reziduurile care isi duc veacul in umbra altora.Dar cum am mai spus sunt imun la prostiile altora.
Citez:
"Teodor Dume este un poet de mare calibru. Teodor Dume este un nume care va ramane , el scrie o poezie care atinge.Numai adevaratii iubitori de poezie se vor bucura de creatiile sale(...).
Poezia"dumiana"merita un loc de cinste in literatura contemporana(...)
Stiu ca aveti multi prieteni,Teodor Dume, dar cu timpul se vor rari.Vina o aveti doar dumneavoastra, fiinca scrieti prea bine.
Felicitari si bine ati venit,revenit, in marea poezie a lumii"(IonutCaragea)
Va multumesc pentru rabdare si pentru momentele in care mi-ati fost alaturi ,dragii mei!
Acelasi,
Teodor Dume
Resuscitări,supraviețuiri,autenticism
Poezia lui Teodor Dume între temele primordialului și propria geneză
*
Numai în literatură, spune critica, deconstrucția e pozitivă, eul creator/creativ fiind cel ce sancționează, după ce negociază, ipostaze ale deciziilor neașteptate privind de-compoziția imaginarului. Dar de-construcția pozitivă e la ea acasă în mai toate literaturile lumii contemporane iar temele provocărilor poeziei – la cele en vogue, ca să zicem așa, mai alăturăm reducțiile edificării, ambiționarea indistincției, consacrarea afecțiunii ușor intimizante ca maximă vizibilitate într-un discurs contrabalansat de utopia agonică – plusează en abyme experimentul ordinii vernaculare. Eul liric e tot mai reticent tentaculelor melancoliei, însuși demersul sugerând o permanentă așteptare. Așadar, obsesia poemului vizionar e peste tot arcana autenticismului sever.
La noi, unde „stratigrafierea” promoțiilor post 90 a îngăduit adeseori afirmarea adolescenței punk, vârstnicii nu dau semne de oboseală, ei sunt activi, jucând și la două capete: fanfaronadă grațios-abrazivă ori ecranare oniric-grotescă a stării de poezie. Un poet atent la propriile subtilități, ca o instanță cerebrală, cu un ritm specific în aparițiile editoriale, este Teodor Dume. Ciudat, oricât am crede că survine la un moment dat clacarea și deriva, cărțile sale, care apar la intervale scurte de timp, sunt fiecare în sine mostre de strategie particulară/particularizată. Fiecare din aceste volume devenind jaloane în sine ale unei ascensiuni valorice care, oricât ne-ar contrazice destui chiar acum, trebuie luată în seamă dacă vrem să știm cu adevărat ce se mai întâmplă la ora actuală cu poezia românească.
Iată, de pildă, Moartea din vis (Iași, Editura PIM, 2020, 154 p.), e o carte iscată din acest autenticism obsedant. Dar cartea aceasta este, cum s-ar zice, grea de poezie. Încărcătura lirică indică o experiență matură, ecranarea imaginarului având ca fundamente un onirism evanescent („dincolo de orice tăcere/e-ntuneric și nici un cer/umbrele adorm într-un fel anume/ca și când/nu ar fi existat atingeri//aciuit în primul anotimp/după naștere/îmi desfac singurătățile în șuvițe lungi//pe palmele mele goale au mai rîmas/doar urme de fluturi”) dar și candoare de ingenuu mai mereu aflat în priza convertirilor. Partitura ține, e drept, de cotidian, de evenimențialul sincopat, dar unitatea de măsură e, totuși, metafora. Dinamicile discursului liric perspectivează, mai degrabă, o adâncire în sine, ființa supraviețuiește visând, scriind, imaginând, scenariile, uneori decerebrate, țintind distopic ritmările intemperantului psihedelic. Febricitatea sintaxei lirice nu complică nici codul, nici mimata depersonalizare. Jocurile eului – un eu opresiv, totuși, față cu o lume dementă - amestecă, desigur compensativ, planurile simplității fade, edificate din registrul discursului, orchestrează un suprarealism pliat pe inițiala fanteziei, condiționată și ea de starea personajului: „în fiecare duminică/la biserica albastră/slujba începe la nouă fix//Dumnezeu mereu pare grăbit//îmi șterg ochelarii/iau biblia și plec//între două rugăciuni/cineva îmi spune că Dumnezeu/trăiește prin noi//deși nu s-ar fi cuvenit/să vorbesc despre asemenea lucruri/i-am răspuns//dacă eu sunt poarta spre cer/și Dumnezeu este calea/atunci copilul meu va fi/consistența trupului sau/șoapta morții trupului meu?/o bucată de liniște oprită între noi/scurta dangătul clopotului//poate din pricina asta încercând/să-mi descâlcesc nodurile din viață/am tăcut...” (Poarta spre cer, p. 115-116).
E multă coerență în delirantul dualism realitate-visare. Un continuum constitutiv e supus destul de brutal imprevizibilului, dar nici un element nu e dislocat violent din alcătuirea întregului, nici o „rătăcire” nu consemnează inadvertențe ale eului liric. Melancoliile sunt incinerate prin enunțare, practic (,azi-noapte mi-am dus iubita acasă/o să locuim în acest anotimp/pentru o vreme și/în aceeași casă/o să dormim în același pat/din când în când/tăcuți ca păianjenul din colț/o să facem dragoste și copii/ne vom îmbrățișa tristețile ne/vom mângâia în gol/vom număra pe degete orele/rămase neatinse/cineva ne va ademeni prin semne/va fi singura noastră noapte în care/nu ne vom striga pe nume//privesc din mijlocul emoției/și tac//oare ce nume să-i dau/singurătății mele...”), nici o dulcegărie nu sabotează ritmările figurativului lăuntric. Uneori, funambulescul, și el bine mimat, pare să fie nimic altceva decât refuzul salvării artificiale a ființei, emblema spiritualului se redistribuie în ciudate stigmate, realitatea imaginară inducând sensibilitate exorbitantă deschiderilor vizionarului.
Nu este scutită poezia aceasta de o tensionare gripată, convulsivă. Dintr-un cadru în alt cadru, poemul are un traiect in crescendo, lumea/realul trece prin stări de estompare, volatilizare, contorsiuni ale imaginarului dau un statut de ambiguizări peremptorii plonjeurilor eului în universuri meta-lirice. Antinomii diafan-lugubru întâlnești la tot pasul și ele fac parte din zestrea stilistic-estetică a liricii lui Teodor Dume. Histrionismul discursiv explodează, însă, în fluidizările stilisticii („nici chiar moartea nu doare/mai tare decât dorința/de a iubi sau/a fi iubit”), furia existențială determină dislocări semantice. Intarsii fictivizante impun o energie discursivă edificiului liric (dar și edificărilor poematice), șarjele eului denotând curaj imaginativ, asta pentru că și solemnizările tonului de fond (uneori și grotescul incumbă formal suprarelismul) duc în desuetudine doar harnașamentul, nu și vocea (eului, da) verificabilă. E ca și cum ai trăi vremuri fantastice, deopotrivă cu autorul. Numai că vremurile sunt cum sunt (adică tare urâte), iar a căuta dinadins reabilitări și destrămarea stranietății prin versuri altminteri abile, subtile, frumoase, înseamnă șefuirea unora din fațetele lui Ianus. Or, decadentismul poeziei lui Teodor Dume constă tocmai în a dezvălui „putrefacția” melancoliei, instinctul libertății provizorii e augmentat de un fior mistic, ontogenetic, mocnind emoțional, trezind din criză somatică energii paradoxale:
În creuzetul descifrărilor sentimentale, eul liric inovează direct în barochismul texturii poemului. Interogativul cedează bifurcațiilor sofianiste, același eu devine alteori extrem de recluziv. Să mai spunem că supraviețuirile se transformă în recuperări și procedura introspecției fascinației elimină riscul „agresiunilor” calofile, trecutul și uitarea impusă au asemănări cu proiecția abandonului tragic. Fragile, vulnerabile, sunt evaluările de miracol palpitant-hipnotice („dâra de nisip din trupul meu/atinge pământul/printre/măruntaiele lui/cerul/deschide o rugă”), de combinatoriu al realităților consensuale. Extincția și revenirea în ciclul primordialului inițiatic fac din cazurile multor poeme o reverie fără rezerve, cumva neverosimilă. Or, stările afective, cred eu acum,cel puțin la lectura acestei cărți, întrețin și individualizează, aici, starea de poezie.
Altminteri, e o liniște absolută, o energie ascunsă, expurgată din tonalitatea anti-edulcorărilor. O poezie care se ferește, programatic, de a deveni peltea erotică, poeme care își află regenerarea în ele, în maximalismul „vegherii” faliilor din tectonica percutantă a reliefului metaforei. În pofida angrenajului vetust al realului, avem de unde alege, chiar dacă nu eul este impenitent, precum în poezia post-optzecistă de azi. Autorul e interesat doar de partizanatul poemului-poem. Poemul anulează, poate anula nenorocirile lumii, alungă îndoiala, resuscită mereu memoria primordialului, consacră vieții fulgurații lirice, redistribuie Lumii statusul de imprevizibil road stories: „am pus totul deoparte/somnul munca libertatea/ipocrizia și femeia//stau nemișcat și fac infuzie/cu aromă de cer//poate puțin dezamăgit/că n-am oprit un strop/de înțelepciune//cât să mai pot rămâne/printre oameni” (Omul din piatră, p. 80)
E și mult parfum de mister și inefabil fiindcă, nu-i așa, între Eu și Celălalt inegalabilul suspans tot poezie înseamnă. De aceea mai degrabă aș vorbi de capturarea melancoliei, de păstrarea ei în rezervă, deși explicitul nu e deloc operant, scrisul învinge memoria. Teodor Dume știe foarte bine că, semn al unei revelații, poemul caligrafiază mistuitor o realitate, alta decât realitatea calpă în care conviețuim, grav proiect de amneziere, de umilințe ale intelectualului. Poetul, rebel nelecuit, caută sensurile cele mai adânci, versul îngemănează nevoia plenitudinii lumii, emoțiile sinelui, întreține vâlvătăile interogativului. Marja lui pensiero debole poate remodela, prin poem, scenariul reificării.
Volumul acesta continuă ritualul unei poezii bune prin care Teodor Dume, ambiționând destul de des să iasă din mrejele genericului, izbutește de fiecare dată să facă demonstrația unui poet pur sânge. Ceea ce nu e de neglijat, dacă vrem să inventariem cu adevărat dinamicile poeziei noastre din ultimele trei decenii.
