Teodor Dume, Ionuț Caragea și Alin Cristea, alături de alți scriitori de aforisme în antologia Aphorismes roumains d’aujourd’hui.,Editura Stellamaris din Brest,Franțaia

La editura Stellamaris din Brest (Franța) a apărut o antologie a aforismului românesc publicată în limba franceză: Aphorismes roumains d’aujourd’hui.

Volumul (228 de pagini) cuprinde în jur de 1.700 de aforisme scrise de 40 de autori români contemporani, selecţionaţi în funcţie de premiile obţinute la concursurile de aforisme sau prezenţa în alte antologii dedicate acestui gen literar.

Coordonatorul principal al acestei antologii este scriitorul Ionuţ Caragea, membru al Uniunii Scriitorilor din România, cofondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Quebec şi coordonator, alături de Dan H. Popescu, al cenaclului Prietenii Poeziei (Oradea).

Traducerea în limba franceză a aforismelor și a biografiilor a fost realizată de prof. univ. dr. Constantin Frosin, traducător distins cu numeroase premii naționale și internaționale.

Prefața antologiei îi aparţine reputatului critic literar francez Jean-Paul Gavard-Perret, care a alcătuit un mini-portret critic pentru fiecare dintre cei 40 de autori.

Ionuţ CARAGEA donne à l’aphorisme sa plus substantifiquemoelle. Le forme condensée représente pour lui la décantation essentielle afin mettre à nu nos capitulations mais aussi nos espoirs. L’image et la comparaison sont toujours essentielles à une telle entreprise : « De même que le nénuphar ouvre au-dessus du lac, le verbe ouvre au-dessus des pleurs. » Mais Caragea n’est pas toujours grave : il ose au besoin un humour qui creuse le discours et l’ouvre au nom de l’amour. C’est le seul miracle de vie et la résolution absolue au dur désir de durer face aux ombres que nous nous donnons ou qui nous sont accordées comme seul viatique.

Alin CRISTEA avance dans l’aphorisme par sauts et gambades et comme sans y toucher : « la vie ressemble à la pastèque du frigo : si elle n’est pas sucrée, du moins te rafraîchit-elle. » Son écriture produit le même effet. Mais elle peut encore plus. L’auteur ne s’en prive pas. Il ose des vérités qui ont le mérite de s’ouvrir à la discussion. C’est stimulant. Car c’est à travers ce qu’un auteur pense que les questions s’ouvrent sauf aux ‟analphabètes du courage ». Cristea n’en fait pas partie.

Teodor DUME rappelle combien qui veut faire l’ange fait la bête tant nous sommes impuissants à cultiver un minimum d’élévation. « C’est tout juste la pierre du gouffre d’un puits qui peut parler de la douleur de l’eau. » : rarement l’homme s’élève en une telle profondeur même s’il rêve de chatouiller le ciel. Certes, « l’amour est l’arme la plus puissante de l’humilité. » Mais combien sont capable d’un tel effort ? Il est vrai que l’amour n’est pas le sentiment le plus partagé au monde. À bon escient Dume le rappelle. Il espère pour l’être une véritable foi. Elle lui permettrait de n’être pas seulement le domestique de lui-même et de se reconnecter à l’altérité loin de tout cosmétique.

revista EXTEMPORAL LIRIC: Teodor Dume:Tristesses tardives

revista EXTEMPORAL LIRIC: Teodor Dume:Tristesses tardives: j’aime les femmes tristes ce j’aime a quelque chose en commun avec tous les gens que j’ai aimé une seule fois tout comme on aime la p...

revista EXTEMPORAL LIRIC: Teodor Dume,Aforism

revista EXTEMPORAL LIRIC: Teodor Dume,Aforism

Revista EXTEMPORAL LIRIC,NR. 1/2019

***********************************************

COLECTIVUL DE REDACȚIE:

• Teodor DUME, redactor-șef
• Mioara Băluță, redactor
• Veronica Pavel Lerner, redactor

***********************************************

Teodor Dume: Daniel Corbu și sacrificiul de sine

DANIEL CORBU ȘI SACRIFICIUL DE SINE

Abținându-mă cumva de la eficiența titlului o să încerc, cu prioritate, o escală pe tărâmul simțurilor unui autor,(Daniel Corbu) față de alți autori ca o distincție a demersurilor în investigarea originalității acestora .în literatura română. O caracteristică a acestor demersuri îmi impune o lectură atentă asupra cărții ESCALE ÎN PANTEON de la Dosoftei la Vișniec, de Daniel Corbu (Editura Princeps Multimedia/2018)

În cele 620 pagini, format academic,spune autorul, "nu ne-am propus o istorie a poeziei de la Dosoftei pana azi. Poetii portretizati (171, pe o distanta de 350 de ani) sunt afinitățile noastre elective și selective, un mod concret de a distinge personalitătile originale ale liricii noastre, acum, într-o perioada maculaturoasă de confuzie a valorilor, a denigrării unor valori fixe care ne reprezinta spiritul. Am încercat, prin urmare, să înfîțișăm un PANTEON LIRIC ROMANESC, aflat in perfectă sincronie cu marile literaturi ale lumii".

.De fapt nu este o carte în sine, ci o investigație. O coloană a timpului măsurată în ani,350 cu o întindere până în zilele noastre,2018 pe care s-au urcat, selectiv, nume bine ancorate în literatura română. Autorul vine cu "argumente personalizatoare" plasându-le în timp, în curente sau grupuri literare.

Întregul cărții se împarte în două cărări. Prima, intitulată Efigii,Mitologii, care "adună portretele poeților reprezentativi plecați la poporul stelelor". A doua, Dreptul la iluzie ce cuprinde "portrete de poeți care activează încă în peisajul literar românesc, în țară sau dincolo de granițele geografice ale României, în diaspora". Ambele cărări vin dinspre cunoașterea sinelui și poartă urma acelora care au fost, dar și a acelora care încă mai sunt. În acest spațiu locativ al eseurilor și portretelor, atent creionat de către Daniel Corbu, se observă întreg arsenalul pregătit pentru un război al păcii și împlinirii sufletului. Interesant nu este scrierea în sine și nici așezarea în flancul de luptă al autorilor, ci modul în care autorul vede binele în luptă. Observația domniei sale, folosind forța imaginației binelui ca pe un steag de luptă împotriva a tot ceea ce sufletul nu poate asimila, nu face altceva decât să raporteze valoarea la adevărata ei valoare, adică, la rădăcină.

Pornind de la Dosoftei, (considerat primul poet adevărat al literaturii române) fondatorul poeziei române literare, cum îl considera Hașdeu și trecând prin ani, doar printr-o atingere a istoriei se ajunge la Matei Vișniec, o celebritate literară. Și asta numai pentru că "Tehnica folosită de Matei Vișniec este aceea a augmentării, a ridicării faptului minor, a banalului, la dimensiuni spectaculoase, senzaționale, provocatoare de emoții lirice." Daniel Corbu, autorul cărții ESCALE ÎN PANTEON de la Dosoftei la Vișniec, deschizând acolada și incluzând între cele două capete nașterea și parcursul vieții literaturii române (prin cei 171 de autori focalizați în Escale) avea nevoie de o eliberare de sine, și de a sentimentelor față de ceilalți.Aceată eliberare, privită cu teamă din cauza dimensiunii interioare a meditației a dus la mega proiectul finalizat (în 2018) prin puterea definirii omului, a puterii sale cât și a cea a umanității, implicit a adevărului despre originalitatea literaturii române, instituind traseul autorilor prin lumea literară.

În numele umanității și libertății s-a murit și încă se mai moare, dar literatura, prin slujbașii săi și prin sacrificiile acestora a deschis noi sensuri cuvântului și valorii acestuia. Așa cum poezia e un adevăr divin rostit din și prin sufletul poetului, tot așa libertatea creației trebuie să câștige în dimensiunea interioară, dimensiune pe care Daniel Corbu o punctează atent, spiritual și metafizic, asumându-și "critica impresionistă a unui poet aplicată unui alt poet care prin forța scrisului, prin originalitatea expresiei și a viziunii lirice a marcat peisajul literar românesc". Dincolo de convingerile proprii celor 171 de autori reliefați de Daniel Corbu în Escale li se aduc în față, în mod justificat, măreția și sublimul exprimării prin cuvântul scris ca formă de libertate și mântuire.

Îmi este foarte greu să pășesc pe urma celor 171 de autori și să-i focalizez pe fiecare, așa cum a făcut-o Daniel Corbu, dar am convingerea că prin etalonarea făcută de către autorul Escale am dovada istorică a existenței noastre în plan literar și cea a nevoii iminente de libertate continuă, asumată.Dar contaminați fiind,unii, de graba afirmării se poate întâmpla și invers decât ar trebui să se întâmple.Și să o luăm de bună:Când am învățat zborul mi s-a terminat cerul, spune Daniel Corbu, (Lecția de abis /2019). În finalul notiței mele de lector înrăit nu pot decât să-l învinovățesc pe Daniel Corbu pentru infuzia cu realități prea puțin știute și care azi îmi sunt favorabile mie și instinctului de a recepta doar adevărul produs de inteligența divină și promovat de către Om .Iată de ce adevărul (și în literatură) trebuie să fie Unicul stăpân al trupului și al sufletului atât timp cât vom mai zăbovi pe acest pământ. Și pentru a plonja cu ochii deschiși în liniștea sufletului o să închei cu mențiunea că, originalitatea se trage din rădăcina naturală a stării omului,(teodor dume). Ca un supraviețuitor din lumea trăitorilor o să mă aliez spuselor lui Horațiu Ioan Lascu (plecat dintre noi mult prea devreme), crezând, cândva, că cea mai tâmpită categorie umană sunt trăitorii (lacrima neagră)

Teodor Dume

Teodor Dume, carte:Când umbrele trec strada,ed.Pim/2019

Dragii mei,
iată-mă la cea de a 19 carte care îmi poartă semnătura,
Când umbrele trec strada
*ediție antologică în limba română
Editura Pim/Iași,2019
Tehnoredactarea, Mioara Băluță
Coperta, Mioara Băluță
74 texte
107 pagini
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
DUME,TEODOR
Când umbrele trec strada/Teodor Dume - Iași/PIM,2019
ISBN 978 - 606 -13 - 5011 - 7

*ediția în limba franceză, (Quand les ombres traversent la rue)
Edițions Atellamaris din Brest/Franța,2019
Editor, Michel Chevalier
Traducerea, Amalia Achard
ISBN 978 - 2 - 36868 - 536 - 5

Vă mulțumesc tuturor acelora care mi/ați fost alături mereu!
Mulțumesc din toată inima Administrației și editorilor poezie.ro care m/au găzduit,pe acest site, timp de peste 12 ani.

*
Bucuriile mele sunt lucrurile de care se pot bucura și alții
(Teodor Dume)

***

*Între mine şi cer e o umbră


nici nu ştiu dacă numele meu e teodor dume
şi dacă stăpânul celui însemnat de Dumnezeu e
moartea într-un capăt şi viaţa în celălalt

uneori prins între cele două linişti
îmi lipesc urechea de marginea pământului
şi vorbesc cu tata în prezenţa căruia
am învăţat să iubesc să sufăr
şi să aprind prima lumânare
ţin minte cum am sărutat-o pe mama
şi m-am rugat lui Dumnezeu
să se joace cu mine
eram devorat de frică şi de
întunericul decupat
din veşmintele lui tata

prins în acest sentiment ciudat
am ucis o lacrimă
am strigat şi
moartea s-a zgâit la mine
ca la o pradă

nici nu ştiu dacă sunt fericit sau trist
ştiu doar că nu-mi aparţin
am privirile amputate şi oscilez
între cer şi o umbră leneşă

aş putea să mă prefac într-un băiat care iubea
sau într-o altă prezenţă în care numele
nici că ar conta
numai că
între mine şi cer există o legătură
care defineşte viaţa şi moartea

şi totul sfârşeşte cu un alt anotimp




*Tristeţi târzii


iubesc femeile triste

iubesc-ul acesta are ceva comun cu
toţi oamenii pe care i-am iubit o singură dată
aşa cum iubeşti prima ploaie prima zăpadă
prima dragoste făcută la capăt de linie un capăt
uneori interminabil cu multe secrete şi arome de parfum

oricum nu mai contează

cândva respiram unul din celălalt şi visam
un şir lung de copii
dar poate că
lumea asta
n-a fost decât în
amintirea unui chip

respir acum din mine puţin câte puţin şi
urmăresc urmele tale neatinse de umbră
şi din când în când mă uit
la tot ce-a mai rămas -
un anotimp ploios cu mult frig

voi înnopta în el strigându-te



*Decembrie se repetă


tata a murit într-o noapte de joi spre vineri

aerul greu amplifica teama
sub cerul atât de rece şi negru
se prăvălea ca un bulgăre lumina
adâncind disperarea

undeva s-a produs o greşeală

mama avea ochii sticlaţi şi
mirosea a pâine proaspătă
mă ţinea strâns cât mai aproape de piept
să mai fim împreună doar pentru o vreme

dincolo de toate acestea
chiar şi Dumnezeu clipea îngăduitor

poate sunt vinovat în ideea că
n-am ştiut să aprind o lumânare pentru tata
dar exista riscul să nu pot să-l mai strig
ca atunci când îmi doream să fiu bărbat
şi îi imitam toate mişcările
însă am învăţat cu timpul
că acel ritual
e jumătatea care rămâne aici

mi-e teamă acum
respiraţia îmi abureşte vederea
bântui printre imagini
undeva la margine cade o stea
îmi aduce aminte de copilărie
de serile târzii în care număram
stelele în cădere şi inima îmi bătea
ca aripa unui fluture

nici nu ştiu dacă totul e adevăr sau minciună

dar ştiu că dincolo de clipa aceasta
mă aşteaptă tata

şi e decembrie

am glezne de sticlă realitatea
muşcă din mine sufăr dar nu spun nimic
nici nu vorbesc despre tata

e decembrie

şi oricum anotimpurile se repetă



*Tăcere, se moare

nimeni nu vrea să moară chiar dacă
măinile adunate lângă piept
pliază liniştea din durerea ascunsă
în lumina fugărită de întuneric

tot ce a fost să fie a fost
ce trebuia să fie este
dincolo de orizont
plouă
viaţa topită până la os
picură încet
şi-ngustează aleea
înspre un Dumnezeu lacom
mult prea lacom pentru o viaţă simplă

nicio lumină nu e atât de puternică
încât să licăre în interiorul ei

dar înainte de toate se moare

tăcere

Teodor Dume, în ACTUALITATEA LITERARĂ,nr.93/iunie 2019,pag.12 (un grupaj de 12 poezii)

Teodor Dume, pag.12
ACTUALITATEA LITERARĂ nr.93/iunie 2019
Mulțumiri domnului director Nicolae Silade,pentru publicarea,la PAG:12, a grupajului meu de poezii (format din 12 titluri)
http://actualitatealiterara.ro/al93.pdf (print)

Teodor Dume:Sex în lanul cu maci

mi-a mângâiat cu buzele

fiecare deget și

a trecut

de la unul la celălalt

până ceva mai sus

înspre sex

a urmat nebunia

o trăire a zilei până la capăt

părea un sfârșit de viață

fără oameni pe străzi

fără babe

ce se

tuflesc în spatele perdelelor și

fără păsări în zbor

o ultimă trântire pe genunchii juliți

decojirea senzației sub

lacrima portocalie a cerului

împlinind ultimul orgasm

aducea apocalipsa

of

câtă umilință în clipa pe care cred

că am trăit-o până la capăt...

TEODOR DUME EXIL

TEODOR DUME EXIL

Teodor Dume,34 de ani de la debutul în volum (adevărul din cuvinte,1985)

http://www.poezie.ro/index.php/personals/14138608/Teodor_Dume,_34_de_ani_de_la_debutul_%C3%AEn_volum_(Adev%C4%83rul_din_cuvinte,1985)






adevărul din cuvinte,
editura Litera, București 1985
Prefața: Gheorghe Grigurcu
Redactor: Iuliana Rădulescu
Tehnoredactor: Elena Gărăjău
Coperta: Vasile Olac
prefața se poate citi pe poezie.ro
http://www.poezie.ro/index.php/personals/1755697/Gheorghe_Grigurcu,_prefa%C8%9B%C4%83_la_volumul_Adev%C4%83rul_din_cuvinte,_de_Teodor_Dume


*

Dragă domnule Teodor Dume,

Te felicit din toată inima pentru apariția volumului dumitale de poezie.Citindu-l mi-am confirmat impresia că ești un mare suflet de poet (...)Poezia, cîtă mai e în lume, se bizuie pe oameni ca dumneata, puri și modești, de bună credință care slujesc cu pasiune, dezinteresat.Te socotesc unul dintre cei mai de bună calitate din îndeajuns de numeroși tineri literați pe care, de-alungul anilor, am avut prilejul a-i întîlni.

Gheorghe Grigurcu,
(corespondențe, 20 decembrie 1985)

Le site des Éditions Stellamaris: Auteur : Teodor Dume

Le site des Éditions Stellamaris: Auteur : Teodor Dume: Son oeuvre (Cliquer sur l'image de couverture pour ouvrir la page de vente et de présentation de l'ouvrage)

Liviu Ioan Mureșan despre Teodor Dume - poezia

http://www.poezie.ro/index.php/article/14132994/Teodor_Dume,_poezia?fbclid=IwAR0GjXHLodQehlbqXH3mV22nRFtJ41FP9ZotWVtxVNbj5raFlI2H9h_4Xuc

Vă propun cîteva păreri personale în legătură cu poezia lui Teodor Dume. Mă voi referi doar la ultimele două volume pe care le-am citit datorită amabilității poetului de a mi le oferi.

Domnul Teodor Dume are bunul simț de a-și alege cu grijă cuvintele, de a le potența și înfrumuseța. Chiar și atunci cînd se aventurează în zona vulgului o face cu decență și păstrarea unei tandrețe specifice omului educat. Împletește raționalul cu credița profundă, neputința cu speranța, disperarea cu îmbărbătarea.

Poeziile se termină, de cele mai multe ori, cu o concluzie, o îndrumare sau un îndemn.
Stilul caracteristic poeziei lui Teodor Dume este acela al meditației, uneori profunde, alteori fugitive, în funcție de starea de moment a poetului. Nu știu dacă are răbdarea de a reveni pe text sau dacă poeziile sînt la prima mînă. Înclin spre a doua variantă. Oricum, cele două volume au o coerență care le apropie, iar o antologie a poeziei dumiene, în care să fie cuprinse și volumele anterioare, ar păstra o oarecare linie melodică proprie, fără inflexiuni stridente. Și asta deoarece poetul și-a format glasul de mult timp, iar strigătele sale, din ultimele volume, păstrează caracteristica vocii inconfundabile.

Uneori pare un poet trist, pătruns de trecere și neputință, alteori se îmbărbătează pe sine și ne îmbărbătează pe noi, cititorii, punînd relativitatea vieții într-un cadran al credinței. Ceea ce este cert, mînuiește cu lejeritate metafora. Abundența figurilor de stil pare la Teodor Dume nu doar normală, ci și necesară, așteptată în fiecare construcție. Și chiar dacă scutură textele de cuvinte inutile poeticului, ceea ce rămîne e suficient pentru abundență stilistică. Aș exemplifica cu trei versuri, pe cît de profunde pe atît de reușite estetic :”simt albastrul coborât de ploaie/în singura zi mai îngustă/decât trupul”. Și le-am luat întîmplător, dintr-un poem aparținînd volumului ”Exil în durerile altora”. Iată ce titlu frumos, bine ales, expresiv, total diferit de titlurile care inundă astăzi lumea poetică. Titluri de obicei monosilabice, sau cel mult un termen inexpresiv, forțat, fără nici o legătură cu scrierea.

Nu este cazul la Teodor Dume care ne mai propune o carte interesantă. ”Devoratorul de umbre”. Și aș remarca în primul rînd poeziile bine construite, consistente. Pentru că autorul ne propune și cîteva texte scurte, care se doresc profunde. Însă nu reușește pe deplin aici. Prețiozitatea pe care o dorește meditațiilor scurte nu ține. Pentru că Teodor Dume e un poet al construcției, al meticulosului și al descrierii. Și e un poet al relației cu Dumnezeu, al încercării înțelegerii și al tangențialității cu lumile așteptate și foarte posibile.

Temele pe care la abordează sînt în sine teme profunde. Teodor Dume nu se joacă de-a poezia. El construiește poezia din sentimente și profunzimea înțelegerii. E mai apropiat înțeleptului decît actorului care își recită poemele, asemni trubadurilor, prin cenacluri. Tema vieții și a morții, a relațiilor interumane și a umanului în general, transpunerea acestora în cuvinte care emoționează profund, iată rețeta de succes a lui Teodor Dume.

  | 

Teodor Dume,poeme în revista FAMILIa,nr.3/martie 2019 (pag.133 - 135)

http://revistafamilia.ro/wp-content/uploads/2019/04/FAMILIA-MARTIE.pdf?fbclid=IwAR2vo6MGHb7hHxM0BNCt1bz8FFOHU4-NLkoI6osOhZKCZqW1pDVIDjLVv3Ahttp://revistafamilia.ro/wp-content/uploads/2019/04/FAMILIA-MARTIE.pdf?fbclid=IwAR2vo6MGHb7hHxM0BNCt1bz8FFOHU4-NLkoI6osOhZKCZqW1pDVIDjLVv3A

Teodor Dume și Ionuț Caragea, la aniversarea zilelor de naștere în cadrul ev.Cenaclul Prietenii poeziei (Canada),filiala Oradea/Punți peste Crișuri

Ionuț Caragea și Teodor Dume,Lansare cărți Cenaclul Prietenii poeziei(Canada)filiala Oradea,Punți peste Crișuri

Aspecte de la aniversarea unui an (12 aprilie) de la înființarea la Oradea a filialei Cenaclului Prietenii poeziei (Canada)sub activitatea Punți peste Crișuri.Evenimentul a avut loc la Biblioteca județeană Gheorghe Șincai din Oradea
Coordonatori:Ionuț Caragea și Dan H.Popescu.
Cu aceată ocazie au fost lansate 2 volume de aforisme și 2 de poezie.Autori:Ionuț Caragea și Teodor Dume
Ne/am bucurat de susținerea unui numeros și minunat public
Sincere mulțumiri participanților,organizatorilor și Bibliotecii județene Gheorghe Șincai din Oradea


la masa prezidiului:
(de la stânga spre dreapta)
* Dan H.Popescu,prof,critic, 
*Teodor Dume,scriitor 
* d/na Ligia Mirișan/directoarea bibliotecii județene Gheorghe Șincai din Oradea, 
* Ionuț Caragea,scriitor
* și un public minunat format din o parte a elitei scriitorilor din Oradea

Teodor Dume.Chiar sunt un "bătrân" care se uită pe fereastra celor 64 de ani?

CHIAR SUNT UN "BĂTRÂN" CARE SE UITĂ PE FEREASTRA CELOR 64 DE ANI?

http://www.poezie.ro/…/Chiar_sunt_un_%E2%80%9Cb%C4%83tr%C3%…?

Luna aprilie,pentru mine,este cel mai frumos anotimp al anului în care m-am născut (la 04 aprilie) și în care am rodit cu folos sufletului meu dar și sufletelor altora. Când spun aprilie mă gândesc la Gheorghe Grigurcu (născut pe 16 aprilie) care mi-a însămânțat cuvântul și datorită domniei sale am ajuns pe drumul literaturii până la un punct. Nu pot să nu amintesc un alt nume greu din literatura contemporană, Ionuț Caragea (născut pe 12 aprilie), un adevărat prieten care deseori, a vegheat și intervenit pentru a-mi putea duce pașii pe drumul poeziei de calitate.
Sunt mulți cei care mi-au fost alături și mult mai mulți cei care m-au privit din umbră,poate cu invidie,răutate sau poate cu admirație și respect.
La ceas aniversar le mulțumesc tuturora deopotrivă,dar nu înainte de a-mi dărui sufletul familiei mele (Fabiola – soție și fiicei – Teodora), precum și domnilor Gheorghe Grigurcu, Daniel Corbu, Ionuț Caragea și d-nei Cristina Ștefan pentru încrederea în ceea ce au îngrijit cu iubire și sensibilitate. Berbeci fiind cu toții, le urez sănătate, multe bucurii și un călduros La mulți ani!. Daniel Corbu,întemeietorul legăturilor de suflet între cuvânt și Om s-a născut pe 07 aprilie.Cristina Ștefan,administratorul pepinierei de talente s-a născut pe 30 martie.
Nu pot decât să le dăruiesc tuturora un zâmbet și un suflet sincer și cald!.
Bine faci,bine primești!. E o vorbă a omului bun și înțelept care vine din lăuntrul a ceea ce suntem.
Un astfel de gest vine și din partea Ottiliei Ardeleanu care mi-a explorat sufletul dăruindu-mi un cadou – surpriză, cartea:Teodor Dume – poetul care sfidează moartea. (Editura Pim/2019). Cartea a ieșit de sub tipar și mi-a fost înmânată exact cu 12 ore înaintea trecerii pragului înspre cei 64 de ani. O carte firimituri din cei 63 de ani împliniți (pe 04 aprilie). Ottilia a cules aceste firimituri și le-a ordonat începând cu cele cuprinse în cartea mea de debut, Adevărul din cuvinte (1985) și până în cea de a 18/a carte, Ferestre spre marginea lumii (2019). A fost o muncă titanică și migăloasă, dar împreună cu „complicele” ei, Mioara Băluță, au reușit să construiască o altă viață doar din cuvinte, sinceritate și suflet.
Să fiu iertat, dar vă asigur dragi prieteni, chiar dacă nu am reușit să vă enumăr nominal în aceste rânduri, cu teama de a nu uita pe cineva, în cuprinsul acestei cărți dăruite de Ottilia Ardeleanu, mulți dintre voi vă veți regăsi nominal datorită recenziilor, microcronicilor și prefețelor elaborate de voi în de-alungul anilor în care au apărut cele 18 volume.
Mulțumesc din tot sufletul directorilor (și întregului colectiv) de la editurile:Princeps Multimedia/Iași, ArtBook/Bacău, Pim, Minela/București,Edițions Stellamaris/Franța,
Litera/București,Dinastic/Oradea
Sincer, vă mulțumesc pentru asta!.

Iată deci, că în cei 63 de ani 12 se regăsesc în locația de suflet,Poezie.ro, în care am fost găzduit cu drag de către Administrația site-ului.
Sărbătoresc azi și acest eveniment!

Cu sinceritate,
teodor dume,

Le site des Éditions Stellamaris: Auteur : Teodor Dume

Le site des Éditions Stellamaris: Auteur : Teodor Dume: Son oeuvre (Cliquer sur l'image de couverture pour ouvrir la page de vente et de présentation de l'ouvrage)

Un exil deliberator/Teodor Dume,de George Pașa

https://publicnewsfm.ro/2019/03/24/un-exil-eliberator-teodor-dume-exil-in-durerile-altora/
https://publicnewsfm.ro/2019/03/24/un-exil-eliberator-teodor-dume-exil-in-durerile-altora/

Am citit multe dintre cărțile lui Teodor Dume, însă totdeauna mi-a fost greu să-l încadrez într-una sau într-alta dintre tendințele literare actuale. Poate fiindcă lirica sa are un filon care vine de demult, dar nu de nicăieri. Să cauți inovații lexicale sau vreo sintaxă ieșită din comun ar fi inutil, ca să nu spun departe de adevărurile creatoare dezvăluite în lirica sa. Mai degrabă, poezia sa aduce noutăți la nivel semantic, printr-o contextualizare adecvată a acelorași cuvinte. Dacă eul poetic dumian trăiește cam aceleași stări de la un volum la altul, totuși, tonalitatea meditativ-elegiacă, întensitatea pe care o dă cuvintelor, amprenta pe care o lasă asupra lucrurilor nu sunt nicidecum de neglijat.

Volumul la care mă voi referi, „Exil în durerile altora” poartă, aș zice, pecetea unei scriituri problematizante, grave, în care metafizicul nu exclude realul văzut prin ochii unei conștiințe poetice la fel de problematizante. Se vede clar aici și experiența scrierii de aforisme, în care Teodor Dume atinge, de multe ori, un nivel destul de înalt. Tot în acest volum, autorul reușește ceea ce spuneam mai înainte: inovații la nivel contextual-semantic, astfel încât ideile capătă o notă profund personală. Acest lucru se realizează și prin resemantizare, și prin valorificarea clișeelor lingvistice, și prin „răsucirea” cuvintelor într-o perspectivă nouă, în care ideea capătă prospețime.

Aș zice, altfel, că izvorul poetic este unul care vine din vechime, dar importantă este atitudinea de a-i reevoca prospețimea. Din prefața realizată de Cezarina Adamescu aș extrage următoarele rânduri, definitorii pentru stilul poetic dumian: „Poezia lui, în ansamblu, te face să speri într-o fericită întoarcere a poeziei în acasa sufletului și să-ți regăsești, citind-o, starea de grație dintru început, ingenuitatea și candoarea din timpurile când nu exista atâta pevertire a sufletului”. (p. 6)

„Exil în durerile altora” începe cu o astfel de poezie problematizantă, „Doamne, de ce nu mai am timp…” Privitor la acest text, spuneam într-un comentariu de pe site-ul „Poezie.ro”: „Nu degeaba zicea Bâncuși că „orice simplitate este o complexitate rezolvată”. Cam așa se întâmplă și cu textul acesta al lui Teodor Dume, un text plin de sensuri, în care se poate spune că îi reușește destul de bine resemantizarea unor clișee lexicale, cum ar fi aceea a ființei noastre fenomenale asemenea nisipului spulberat de vânt sau a căutării („cotrobăirii”) în cer a unor răspunsuri despre ființa noastră numenală.

Este un text al stărilor omului în confruntarea cu necunoscutul (al misterului morții, dar și al esenței vieții), al necesității expierii prin suferință și rugă, dar și al unor reflecții adânci asupra condiției omului, confruntat, pe de o parte, cu egoismul materiei, iar, pe de alta, cu transcenderea dincolo de lucruri, unde se află ființa noastră autentică. Dacă, inițial, finalul textului mi s-a părut a fi de un orgoliu luciferic, recitind de mai multe ori, mi-am dat seama că sensul este total opus: sfârșitul nu este, de fapt, decât un nou început, când Dumnezeu („centrul universului”) trece prin noi și transcende sufletul eliberat din materie.

Nu este ceva nou, dar felul cum o spune autorul este poetic și pătrunzător.” Aș mai adăuga aici versurile care mi-au permis opiniile critice de mai sus: „dâra de nisip din trupul meu/ atinge pământul// nu-i bai// printre măruntaiele lui/ cerul deschide o rugă/ pentru ziua/ în care/ centrul universului/ va trece prin mine” (p.9). Urmează textul care dă și titlul volumului, „exil în durerile altora”.

Textul acesta pare a fi elocvent pentru demersul poetic din această carte, în sensul că adevărata fericire este aceea când îți regăsești durerea, fie și în durerile altora, iar alții se regăsesc în propria ta durere. Comuniunea aceasta întru suferință nu exclude individualizarea trăirilor fiecăruia, fiindcă fibrele în care se resimt, deși sunt compuse din aceeași materie, rezonează diferit, rămânând, uneori, nedeslușite și propriului suflet: „și ce dacă durerea îmi anesteziază inima// orice lacrimă are povestea ei/ și-n fiecare poveste/ sunt eu – / vagabondul ce stă la margine de drum/ cerșind/ mângâiere zilei” (p.10).

Stilistic, scriitura dumiană nu pare a se distanța de ceea ce constituie propria amprentă lirică, adică: versuri, în mare parte, scurte, cu utilizarea, fără exces, a ingambamentului; formulări aforistice, cu o sintaxă obișnuită, curgerea versurilor urmând, fără sincope, fluxul ideilor; eludarea majusculei (excepție face doar referirea la divinitate) și a punctuației (cu excepția folosirii, pe alocuri, a liniei de pauză).

Însă adevărata valoare a textelor vine dintr-o profundă maturizare ideatică. Ideile capătă în acest volum o personalizare neîndoielnică, se îndepărtează de locul comun, prezent într-o anumită măsură în cărțile anterioare. Acest lucru se petrece și grație acestei capacități de a trece dincolo de percepția comună asupra lucrurilor, unei mai bune relații între gând și trăire, între cuvânt și gând. Din percepția comună asupra lucrurilor nu mai rămâne decât ceea ce este menit să rămână, restul trecând sub semnul unei consistente individualizări creatoare.

Tematic, volumul se desfășoară cam sub aceleași repere: timpul, moartea, copilăria, senectutea, iubirea, relația cu Dumnezeu, cu părinții. Rețeaua de motive/ laitmotive care dezvoltă aceste teme nu este nici ea alta: singurătatea, suferința, lumina, umbra, liniștea. Însă ceea ce pare a aduce nou Teodor Dume în acest volum este un accent mai mare pe confesivitate și pe reflexivitate, instituind o retorică personală, chiar dacă retorismul nu totdeauna ajută substanței textelor.

Recurgerea la metafora plasticizantă este tot mai rară, în contextul în care stilul predominant reflexiv cere o altă modalitate de metaforizare, conceptualizantă. În unele versuri amintește vag de Blaga, fiindcă se operează cu metafora „revelatorie”, fără retorismul amplificat cosmic al marelui înaintaș: „și pentru că/ între umbră și mine există o asemănare/ nu-mi voi întoarce niciodată privirea/ înspre cealaltă jumătate a nopții// în mine a mai rămas lumină doar atât/ cât să-mi amintească de cel care a fost/ tata” („Învață să plângi, mi-a zis Dumnezeu”, p. 11 – 12); „înăuntrul scoarței/ semințe/ dincoace doar o trecere/ un derdeluș spre o/ iarnă lacomă/ cu fulguiri (negre)/ în care moartea/ trage la sanie// umbrele/ urcă și coboară// între cele două capete/ lutul/ închide o rană” („Microunivers – Omul”, p. 34).

Unele dintre cele mai bune poezii ale cărții, înafara celor deja comentate, mi se par a fi: „Timp” ( o poezie concisă și plină de substanță), „Ordinea lucrurilor”, „Duminica și moartea se șuvițează”, „Ziua în care plecările sunt îmbrăcate frumos”, „Punct și iar de la capăt”, „Viața oricum e un fel de arendă”, Inteligibilitatea din umbră”, „Toamna în mine, duminica”, precum și textul final, „Negativul”. Mă voi opri la ultimele două enumerate. „Toamna în mine, duminica” este o scriere emoționantă și, în același timp, reflexivă, despre legătura de sânge, dar și despre trăirile omului confruntat cu implacabilul sfârșitului. Cuvintele capătă greutate, fiindcă surprind emoția în desfășurarea ei, sub forma unor notații lirice. Textul pare a fi fost scris într-un moment când ființa poetică are, aș zice, revelația pragului dintre lumi.

Deosebită mi se pare acea simultaneitate între ipostazele ființei: cel ce-a fost va fi („eu voi pleca la tata// și din trupul gol voi privi/ o altă naștere”); revelarea pragului dintre lumi („închid ochii și respir/ din plămâni ies aripi/ nimic din ce-am văzut nu există/ nici tata/și totuși/ vreau să-i scriu/cerul și-a rupt din margini” – aici poate ar fi necesară o paralelă cu versul eminescian: „Iară ochiu-nchis afară înăuntru se desface”).

Cuvintele capătă ființă din însăși ființa poetică, întră în rezonanță cu aceasta, sunt impregnate de sentimentul târziului și al toamnei: „buzele îmi vibrează ca/ aripa unui fluture prins în lumină/ sunt multe lucruri pe care/ vreau să le scriu/ între două gânduri/ cuvintele se transformă în toamnă/ și se rânduiesc adânc în mine”.

Ultimul text surprinde „negativul” unei treceri, ființa lăsându-și în urmă „exuviile” ipostazei depășite, dar totdeauna rămânând ceva din cea depășită, ca un fel de pecete/ însemn al începutului și – de ce nu? – al sfârșitului: „mi-am depășit pașii/ cu fiecare gând/ și am văzut/ că pe frunte/ mi-a rămas însemnul/ celuilalt corp”. Elocvente sunt și imaginile finale din poezia aceasta, în care liniștea sfârșitului este, de fapt, „o liniște fără sfârșit” (nesfârșită): „m-aș întoarce dar cerul/ s-a curbat peste margini/ și o liniște fără sfârșit/ îmi trece prin vene/ mă devoră/ tac/ știu că nu pot să mai mor/ nu de alta dar moartea/ vine întotdeauna pe celălalt mal/ în spatele altei vieți” („Negativul”, p. 89).

George PAȘA

Ottilia Ardelean - Teodor Dume,poetul care sfidează moartea

Ottilia Ardeleanu

Și iată și un studiu la care m-am ancorat, maritim și literar, recent și marcant. Anunț apariția foarte aproape de prezent a volumului Teodor Dume, poetul care sfidează moartea, scurt studiu asupra biografiei și creației.

În toate versurile sale, Teodor Dume este un nevoiaș de iubire. Este un revendicator de lumină. Un caracter rezistent la durere, la devorare și exil. Își asumă aceste ipostaze dificile ale sinelui și ale vieții. Poetul devine o umbră, un strigăt, un adevăr, un azil, una cu moartea!
Devine un transcendentar. Aproape că lucrează pe o treaptă care depășește normalul. Se situează la un nivel accesibil divinității. Și ne spune asta cu un calm și o atitudine firească încât ne imprimă o stare de sfioșenie, definește un cadru liturgic în care să putem asimila trăirile sale ca pe niște lecții creștine.
Preia din rănile, din durerile, din cicatricile, din umbrele celorlați ca și când ar încerca să se mântuiască prin asta de propriile dureri.
Singurătatea îl macină, îl trimite înapoi în timp, îl devorează, îl secătuiește de lacrimi și atunci este prea bine înțeleasă relația de prietenie cu Dumnezeu.
El este Aproapele său!

Mioara Băluță,Câte coroane atâtea rădăcini,note de lectură la Ferestre spre marginea lumii,de Teodor Dume

- Câte coroane atâtea rădăcini* -

„O lumânare aprinsă adună în tăcerea și lumina ei toate suferințele unei vieți” spune Teodor Dume în motto volumului „Ferestre spre marginea lumii” (ed. Pim, 2019)

Pe aici viorelele au început să ia locul zăpezii. Simt soarele sprijinindu-se de copaci. Cântecul galben al păsărilor răsună de parcă gravitația și-ar pierde puterea. Câte coroane atâtea rădăcini... Oamenii trec prin toate cu aerul unor jucării rămase în urma copiilor care au crescut. În ultimii ani s-a vorbit des, avizat și încurajator despre poezia lui Teodor Dume. Uneori s-a tăcut. Și tăcerea a măsurat adâncimile și înălțimile, a cântărit întunericul. Lentile concave sau convexe au redimensionat teritoriile de sub firele de praf native... De-a lungul timpului poezia lui Teodor Dume a trecut prin riduri academice, a umezit câte o privire, probabil s-a așezat pe lângă vreo inimă care se zbătea singură în întunericul ei. Și când spun „inimă” îmi vine în minte fereastra de pe coperta volumului, care parcă împământează prin simplitate albul radiant al luminii.Poezia lui Teodor Dume pune în mișcare puncte vibrante, familiare, asemănătoare dinamicii unui fractal: „ca o chemare/ într-o bună zi albul/ se va dezlănțui de pe creste/ vei fi prada ochiului viu/ din ritualul amiezii/ se va ivi cineva și/ va trece tăcut/ fără să-ți spună pe nume/ vei vedea// aceleași umbre ce fug de sub tine/ îți vor aminti de urmele rămase/ pe albul neatins de nimeni altcineva/ să nu-ți fie frică/ întotdeauna te vei întoarce/ la locul din care ai plecat//” avalanșă. Unele imagini îl surprind pe autor rotindu-se în jurul mamei care nu mai este, a bunicii, a tatălui, a unei lumi care aproape nu mai există: „Strada copilăriei// e căptușită cu pietre / în urmă un copil / își trage ghiozdanul/ pe jos/ ceva mai încolo lumina/ se joacă de v-ați ascunselea / privesc și nimeni / nu mă mai bagă în seamă/ ce lume înnoroiată//”.De fapt, acești oameni ai lumii care nu mai există decât în memoria noastră, sunt liantul poeziei lui Teodor Dume. Spiritul lor trăindu-și astfel o permanentă înviere, înflorind o dată cu iasomia, cu crinii... Și iar spun: câte rădăcini, atâtea coroane și tulpini, atâta poezie acoperind, într-o culoare verde, sufletul.

* Teodor Dume, Ferestre spre marginea lumii(ed. Pim, 2019)

TEODOR DUME EXIL