- Câte coroane atâtea rădăcini* -
„O lumânare aprinsă adună în tăcerea și lumina ei toate suferințele unei vieți” spune Teodor Dume în motto volumului „Ferestre spre marginea lumii” (ed. Pim, 2019)
Pe aici viorelele au început să ia locul zăpezii. Simt soarele sprijinindu-se de copaci. Cântecul galben al păsărilor răsună de parcă gravitația și-ar pierde puterea. Câte coroane atâtea rădăcini... Oamenii trec prin toate cu aerul unor jucării rămase în urma copiilor care au crescut. În ultimii ani s-a vorbit des, avizat și încurajator despre poezia lui Teodor Dume. Uneori s-a tăcut. Și tăcerea a măsurat adâncimile și înălțimile, a cântărit întunericul. Lentile concave sau convexe au redimensionat teritoriile de sub firele de praf native... De-a lungul timpului poezia lui Teodor Dume a trecut prin riduri academice, a umezit câte o privire, probabil s-a așezat pe lângă vreo inimă care se zbătea singură în întunericul ei. Și când spun „inimă” îmi vine în minte fereastra de pe coperta volumului, care parcă împământează prin simplitate albul radiant al luminii.Poezia lui Teodor Dume pune în mișcare puncte vibrante, familiare, asemănătoare dinamicii unui fractal: „ca o chemare/ într-o bună zi albul/ se va dezlănțui de pe creste/ vei fi prada ochiului viu/ din ritualul amiezii/ se va ivi cineva și/ va trece tăcut/ fără să-ți spună pe nume/ vei vedea// aceleași umbre ce fug de sub tine/ îți vor aminti de urmele rămase/ pe albul neatins de nimeni altcineva/ să nu-ți fie frică/ întotdeauna te vei întoarce/ la locul din care ai plecat//” avalanșă. Unele imagini îl surprind pe autor rotindu-se în jurul mamei care nu mai este, a bunicii, a tatălui, a unei lumi care aproape nu mai există: „Strada copilăriei// e căptușită cu pietre / în urmă un copil / își trage ghiozdanul/ pe jos/ ceva mai încolo lumina/ se joacă de v-ați ascunselea / privesc și nimeni / nu mă mai bagă în seamă/ ce lume înnoroiată//”.De fapt, acești oameni ai lumii care nu mai există decât în memoria noastră, sunt liantul poeziei lui Teodor Dume. Spiritul lor trăindu-și astfel o permanentă înviere, înflorind o dată cu iasomia, cu crinii... Și iar spun: câte rădăcini, atâtea coroane și tulpini, atâta poezie acoperind, într-o culoare verde, sufletul.
* Teodor Dume, Ferestre spre marginea lumii(ed. Pim, 2019)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu