Un exil deliberator/Teodor Dume,de George Pașa

https://publicnewsfm.ro/2019/03/24/un-exil-eliberator-teodor-dume-exil-in-durerile-altora/
https://publicnewsfm.ro/2019/03/24/un-exil-eliberator-teodor-dume-exil-in-durerile-altora/

Am citit multe dintre cărțile lui Teodor Dume, însă totdeauna mi-a fost greu să-l încadrez într-una sau într-alta dintre tendințele literare actuale. Poate fiindcă lirica sa are un filon care vine de demult, dar nu de nicăieri. Să cauți inovații lexicale sau vreo sintaxă ieșită din comun ar fi inutil, ca să nu spun departe de adevărurile creatoare dezvăluite în lirica sa. Mai degrabă, poezia sa aduce noutăți la nivel semantic, printr-o contextualizare adecvată a acelorași cuvinte. Dacă eul poetic dumian trăiește cam aceleași stări de la un volum la altul, totuși, tonalitatea meditativ-elegiacă, întensitatea pe care o dă cuvintelor, amprenta pe care o lasă asupra lucrurilor nu sunt nicidecum de neglijat.

Volumul la care mă voi referi, „Exil în durerile altora” poartă, aș zice, pecetea unei scriituri problematizante, grave, în care metafizicul nu exclude realul văzut prin ochii unei conștiințe poetice la fel de problematizante. Se vede clar aici și experiența scrierii de aforisme, în care Teodor Dume atinge, de multe ori, un nivel destul de înalt. Tot în acest volum, autorul reușește ceea ce spuneam mai înainte: inovații la nivel contextual-semantic, astfel încât ideile capătă o notă profund personală. Acest lucru se realizează și prin resemantizare, și prin valorificarea clișeelor lingvistice, și prin „răsucirea” cuvintelor într-o perspectivă nouă, în care ideea capătă prospețime.

Aș zice, altfel, că izvorul poetic este unul care vine din vechime, dar importantă este atitudinea de a-i reevoca prospețimea. Din prefața realizată de Cezarina Adamescu aș extrage următoarele rânduri, definitorii pentru stilul poetic dumian: „Poezia lui, în ansamblu, te face să speri într-o fericită întoarcere a poeziei în acasa sufletului și să-ți regăsești, citind-o, starea de grație dintru început, ingenuitatea și candoarea din timpurile când nu exista atâta pevertire a sufletului”. (p. 6)

„Exil în durerile altora” începe cu o astfel de poezie problematizantă, „Doamne, de ce nu mai am timp…” Privitor la acest text, spuneam într-un comentariu de pe site-ul „Poezie.ro”: „Nu degeaba zicea Bâncuși că „orice simplitate este o complexitate rezolvată”. Cam așa se întâmplă și cu textul acesta al lui Teodor Dume, un text plin de sensuri, în care se poate spune că îi reușește destul de bine resemantizarea unor clișee lexicale, cum ar fi aceea a ființei noastre fenomenale asemenea nisipului spulberat de vânt sau a căutării („cotrobăirii”) în cer a unor răspunsuri despre ființa noastră numenală.

Este un text al stărilor omului în confruntarea cu necunoscutul (al misterului morții, dar și al esenței vieții), al necesității expierii prin suferință și rugă, dar și al unor reflecții adânci asupra condiției omului, confruntat, pe de o parte, cu egoismul materiei, iar, pe de alta, cu transcenderea dincolo de lucruri, unde se află ființa noastră autentică. Dacă, inițial, finalul textului mi s-a părut a fi de un orgoliu luciferic, recitind de mai multe ori, mi-am dat seama că sensul este total opus: sfârșitul nu este, de fapt, decât un nou început, când Dumnezeu („centrul universului”) trece prin noi și transcende sufletul eliberat din materie.

Nu este ceva nou, dar felul cum o spune autorul este poetic și pătrunzător.” Aș mai adăuga aici versurile care mi-au permis opiniile critice de mai sus: „dâra de nisip din trupul meu/ atinge pământul// nu-i bai// printre măruntaiele lui/ cerul deschide o rugă/ pentru ziua/ în care/ centrul universului/ va trece prin mine” (p.9). Urmează textul care dă și titlul volumului, „exil în durerile altora”.

Textul acesta pare a fi elocvent pentru demersul poetic din această carte, în sensul că adevărata fericire este aceea când îți regăsești durerea, fie și în durerile altora, iar alții se regăsesc în propria ta durere. Comuniunea aceasta întru suferință nu exclude individualizarea trăirilor fiecăruia, fiindcă fibrele în care se resimt, deși sunt compuse din aceeași materie, rezonează diferit, rămânând, uneori, nedeslușite și propriului suflet: „și ce dacă durerea îmi anesteziază inima// orice lacrimă are povestea ei/ și-n fiecare poveste/ sunt eu – / vagabondul ce stă la margine de drum/ cerșind/ mângâiere zilei” (p.10).

Stilistic, scriitura dumiană nu pare a se distanța de ceea ce constituie propria amprentă lirică, adică: versuri, în mare parte, scurte, cu utilizarea, fără exces, a ingambamentului; formulări aforistice, cu o sintaxă obișnuită, curgerea versurilor urmând, fără sincope, fluxul ideilor; eludarea majusculei (excepție face doar referirea la divinitate) și a punctuației (cu excepția folosirii, pe alocuri, a liniei de pauză).

Însă adevărata valoare a textelor vine dintr-o profundă maturizare ideatică. Ideile capătă în acest volum o personalizare neîndoielnică, se îndepărtează de locul comun, prezent într-o anumită măsură în cărțile anterioare. Acest lucru se petrece și grație acestei capacități de a trece dincolo de percepția comună asupra lucrurilor, unei mai bune relații între gând și trăire, între cuvânt și gând. Din percepția comună asupra lucrurilor nu mai rămâne decât ceea ce este menit să rămână, restul trecând sub semnul unei consistente individualizări creatoare.

Tematic, volumul se desfășoară cam sub aceleași repere: timpul, moartea, copilăria, senectutea, iubirea, relația cu Dumnezeu, cu părinții. Rețeaua de motive/ laitmotive care dezvoltă aceste teme nu este nici ea alta: singurătatea, suferința, lumina, umbra, liniștea. Însă ceea ce pare a aduce nou Teodor Dume în acest volum este un accent mai mare pe confesivitate și pe reflexivitate, instituind o retorică personală, chiar dacă retorismul nu totdeauna ajută substanței textelor.

Recurgerea la metafora plasticizantă este tot mai rară, în contextul în care stilul predominant reflexiv cere o altă modalitate de metaforizare, conceptualizantă. În unele versuri amintește vag de Blaga, fiindcă se operează cu metafora „revelatorie”, fără retorismul amplificat cosmic al marelui înaintaș: „și pentru că/ între umbră și mine există o asemănare/ nu-mi voi întoarce niciodată privirea/ înspre cealaltă jumătate a nopții// în mine a mai rămas lumină doar atât/ cât să-mi amintească de cel care a fost/ tata” („Învață să plângi, mi-a zis Dumnezeu”, p. 11 – 12); „înăuntrul scoarței/ semințe/ dincoace doar o trecere/ un derdeluș spre o/ iarnă lacomă/ cu fulguiri (negre)/ în care moartea/ trage la sanie// umbrele/ urcă și coboară// între cele două capete/ lutul/ închide o rană” („Microunivers – Omul”, p. 34).

Unele dintre cele mai bune poezii ale cărții, înafara celor deja comentate, mi se par a fi: „Timp” ( o poezie concisă și plină de substanță), „Ordinea lucrurilor”, „Duminica și moartea se șuvițează”, „Ziua în care plecările sunt îmbrăcate frumos”, „Punct și iar de la capăt”, „Viața oricum e un fel de arendă”, Inteligibilitatea din umbră”, „Toamna în mine, duminica”, precum și textul final, „Negativul”. Mă voi opri la ultimele două enumerate. „Toamna în mine, duminica” este o scriere emoționantă și, în același timp, reflexivă, despre legătura de sânge, dar și despre trăirile omului confruntat cu implacabilul sfârșitului. Cuvintele capătă greutate, fiindcă surprind emoția în desfășurarea ei, sub forma unor notații lirice. Textul pare a fi fost scris într-un moment când ființa poetică are, aș zice, revelația pragului dintre lumi.

Deosebită mi se pare acea simultaneitate între ipostazele ființei: cel ce-a fost va fi („eu voi pleca la tata// și din trupul gol voi privi/ o altă naștere”); revelarea pragului dintre lumi („închid ochii și respir/ din plămâni ies aripi/ nimic din ce-am văzut nu există/ nici tata/și totuși/ vreau să-i scriu/cerul și-a rupt din margini” – aici poate ar fi necesară o paralelă cu versul eminescian: „Iară ochiu-nchis afară înăuntru se desface”).

Cuvintele capătă ființă din însăși ființa poetică, întră în rezonanță cu aceasta, sunt impregnate de sentimentul târziului și al toamnei: „buzele îmi vibrează ca/ aripa unui fluture prins în lumină/ sunt multe lucruri pe care/ vreau să le scriu/ între două gânduri/ cuvintele se transformă în toamnă/ și se rânduiesc adânc în mine”.

Ultimul text surprinde „negativul” unei treceri, ființa lăsându-și în urmă „exuviile” ipostazei depășite, dar totdeauna rămânând ceva din cea depășită, ca un fel de pecete/ însemn al începutului și – de ce nu? – al sfârșitului: „mi-am depășit pașii/ cu fiecare gând/ și am văzut/ că pe frunte/ mi-a rămas însemnul/ celuilalt corp”. Elocvente sunt și imaginile finale din poezia aceasta, în care liniștea sfârșitului este, de fapt, „o liniște fără sfârșit” (nesfârșită): „m-aș întoarce dar cerul/ s-a curbat peste margini/ și o liniște fără sfârșit/ îmi trece prin vene/ mă devoră/ tac/ știu că nu pot să mai mor/ nu de alta dar moartea/ vine întotdeauna pe celălalt mal/ în spatele altei vieți” („Negativul”, p. 89).

George PAȘA