Teodor Dume, Revista Logos şi Agape.Media Grup,Sydnei,Australia

Revista Logos și Agape

Revistă creștină de cultură, tradiții și atitudine civică

• Home
• Despre revistă
• Contact

Daniel CORBU: Teodor Dume sau singurătatea ca o religie salvatoare

Unul dintre poeții adevărați și profunzi din peisajul liric românesc de azi este Teodor Dume. Născut în 1956, trăitor la Oradea, cu un debut editorial în 1985 (Adevărul din cuvinte, prefață de Gheorghe Grigurcu), cu excelente volume de poeme (Strigăt din copilărie – 1994, Azil într-o cicatrice – 2015, Vitralii pe un interior scorojit – 2016, Colecționarul de răni – 2017), Teodor Dume a fost ocolit cu metodă de făcătorii de topuri și liste de poeți din România. Ca un stigmat pecetea de scriitor local, regional, pe care la începuturi au purtat-o și Bacovia și Kavafis sau Faulkner!

Cartea pe care-o avem în față, pregătită pentru tipar, cu titlul Devoratorul de umbre, impune lectorului un poet metafizic, profund, coborâtor în sine, pentru a reveni cu prețioase mărgăritare lirice de dăruit semenilor. Altcineva le-ar numi coborâri în abis. N-ar greși! Pentru că prin tot ceea ce face, Teodor Dume încearcă să țină Moartea la cîțiva pași mai încolo. Și, ca orice poet blestemat, face asta ajutat de stările poetice, de cuvânt, de semnele unei iluzii universale, între care se simte confortabil, ca peștele în apă proaspătă. Spune poetul: „Sub singurătățile mele nopțile sunt reci.!. Și „În mine nu mai locuiește nimeni/ totuși/ din trup mi-au înmugurit umbre!” Pentru el liniștea e „o umbră ațipită pe trup”, singurătatea e „amanta perfectă”. Alteori „liniștea cotrobăie prin clopot”, iar „moartea își numără morții și tace”. Spun, fără a greși, că prezentei cărți nimic nu i se potrivește mai bine ca motto zisa lui Friedrich Nietsche „Eu sunt singurătatea devenită om”.

Pentru mine, cel care pledez pentru menținerea poeziei române în metafizic și nu în joculețe lirice exterioare, descoperirea lui Teodor Dume e o bucurie, iar lectura acestei cărți, o sărbătoare. Pentru că, poet al profunzimilor, al spectacolului ființial, poetul în discuție este constructorul unui univers liric magnetic, original. Simțindu-se un umil trecător „printre lucruri, lumini și umbre”, poetul încheie cu lumea un pact, mai precis Un fel de armistițiu: „uneori oamenii nu mai fac nimic/ trăiesc din priviri reciclate/ ridică din umeri/ a neputinţă şi/ se vor eroi/ timp în care unii/ scormonesc prin răni/ după o altă iubire/ eu azi o să fac/ ceea ce nu am/ putut/ o să ies din rană şi după/ ce am să o cos la loc/ voi încheia un armistiţiu/ cu mine însumi// şi asta pentru a nu-mi trăda inima.”

1. M. Cioran spunea că nu poți fi artist adevărat dacă nu ai credința că prin ceea ce faci fondezi o religie. Prin însăși structura sa, pe care-o transmite întocmai poemului, adică structurii lirice, prin perseverența unei teme, Teodor Dume exersează religia Singurătății. Dumnezeu e singur, omul se află într-o singurătate iremediabilă (un fel de temniță recluzionară), o singurătate salvată sau agresată de conjuncturi. Pentru poet Singurătatea este amanta perfectă: „vine tăcută ca umbra peste ape/ seară de seară/ ne aşezăm la taifas/ la urma urmei/ aprindem lumânări/ facem dragoste dar/ niciodată nu ne privim/ e amanta perfectă/ fără pretenţii/ clipeşte des şi are părul răvăşit/ e doar o singură problemă de spaţiu// s-a mutat în mine şi fumează…”Mai spune: „Înlăuntrul meu se sparge tăcerea/ și e tot mai greu de pătruns […]/ unde ești, Doamne?”. Legătura cu Dumnezeu e totală, evidentă și cînd e senin și cînd poetului moartea-i valsează între ziduri. Altădată „Dumnezeu privea fix/ scorbura cerului/ picătura de ploaie sfârşea/ în respiraţia zilei/ şi spaţiul dintre mine şi gând/ se făcea tot mai strâmt/ aerul uscat şi nisipos/ adâncea ridurile// cineva cotrobăia prin mine/ ca printr-un bagaj cu resturi//probabil moartea îşi căuta batista/ căzută într-un colţ al neputinţei…” (Un fel de secetă)

Poetului nu cred să-i fie străină ideea lui Leonardo da Vinci după care artistul creator este o așchie de dumnezeire. Devoratorul de umbre, continuînd atmosfera precedentelor cărți, cu poeme grave, meditative, interogative, deseori oraculare, poate fi citită ca o amplă monografie a umbrei. Oare scrisul nu e tot o umbră ? A sufletului, a ființei, a nesfârșitelor căutări, a eșecurilor sau a princiarelor iluzii ? Obsesiile cărții : urma, umbra, singurătatea, timpul, ecoul. Și dacă timpul este devoratorul de umbre, protagonistul liric e convins că „ecoul tuturor lucrurilor se află în cuvinte.” Iar singurătatea, care „nici lui Dumnezeu nu-i place”, peste tot : „Ceva mai încolo/ o singurătate amorțită pâlpâie/ ca un bec în plină zi// poate mîine voi fi altul”.
Mulți zice-vor despre Teodor Dume că n-ar fi un poet cool, că nu-i postmodernist, că nu-i poetul exuberanțelor și-al cotidianului, că nu emite adevăruri retorizând (ca un fel de măgar liric, așa cum ar spune Platon), că-i manierist, că nu iubește poezia roz, ca atâția exhibiționiști de azi. Că-i prea abisal și prea dedat singurătății. Îl sfătuim să nu-i pese de vreuna din afirmații!

Poet neoexpresionist din familia prestantă a unor Trakl, Blaga sau Vladimir Holan, apostol al unei singurătăți asumate, născut iar nu făcut, Teodor Dume și-a construit cu migală, cu o știință a fiziologiei poemului și o formulă originală un univers liric inconfundabil. El impune în poezia ultimilor decenii o mitologie proprie, fiind unul dintre cei mai profunzi poeți de azi.

———————–
Daniel CORBU

Iași, 2018

———————–

Teodor DUME, scriitor și poet român. Născut la 4 aprilie 1956, în comuna Luncasprie, județul Bihor. Este absolvent al Liceului „Înfrăţirea” din Oradea, al Şcolii Populare de Artă din Oradea (secţia Regie-teatru, specialitatea Actorie) și al Academiei de Studii Social-Politice, Bucureşti. A fondat, la 22 decembrie 1977, Cenaclul ECOUL Oradea, pe care l-a condus până în 1989. A fost director general al ansablului artistic ECOUL TINEREŢII din Oradea. În 1983 a fost numit directorul Clubului Tineretului Oradea. A lucrat la Consiliul Judeţean al sindicatelor Bihor, în calitate de director la Clubul Înfrăţirea Oradea, pe care l-a înfiinţat în 1986. În iunie 1991 este transferat, în interes de serviciu, la Casa de Cultură a Sindicatelor din Oradea, ca director adjunct. În perioada 1992-2013 a fost director general la Sc. Club Teo Dume S.R.L din Oradea. Din mai 2013 devine director executiv la Profi CTD Oradea Colaborări: Debut în presă, 1977. De-a lungul timpului a fost corespondent şi colaborator permanent la ziarele şi revistele: Convorbiri literare, Luceafărul, Scânteia tineretului, Orizont, Crişana, Familia, Munca, Unu, Viaţa Militară, Apărarea Patriei, Şoimii Carpaţilor, Bihorul, Literaria, Filobiblon, Aripi Siderale, Ţara Visurilor Noastre, Ţara Crişurilor, Algoritm Literar, Observator ( Canada,) Radiometafora (Canada), Radio R. ROMANIA, Armonii culturale, Oglinda literară, Poezia, 13 plus, Cuvântul liber, Fereastra, Nomen Artis, Răsunetul, Aslro (Quebek), New-York-magazin, Sintagme literare, Ante Portas, Conograf, Literadura, Sfera Eonică, ParnasXXI, Însemne culturale, poezie.ro, Reţeaua literară, Poeţii noştri, Citatepedia, Citate celebre, Citate net, Arspoetica, Cronopedia, Lira 21, Roliteratura, etc.

Teodor Dume este membru fondator (alături de Stelian Vasilescu, şi de alţii) al revistei de cultură Ţara Crişurilor, publicată în Oradea (ediţia 1990), fondator și redactor șef al ziarului Ecoul din Oradea (1990) și director executiv al revistei Confluenţe lirice. Este membru al Uniunii Scriitorilor Europeni (USE) și membru al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Quebec. Membru AJRP (Asociaţia Jurnaliştilor Români de Pretutindeni, Montreal, Canada); membru fondator IRJ&MMA (International Romanian Journalists & Mass-Media Association, Los Angeles, S.U.A); membru fondator al WARM (Asociaţia Mass-media Românilor din Lume, Londra, U.K.). Membru în Consiliul Onorific Internaţional Reţeaua Literară;  membru de onoare Lira 21; membru de onoare Confluenţe lirice. Editor Cleopatra – Casa Gândului, Editor Roliteratura,etc. Volume publicate: Durerea pietrelor, (Editura Pim, 2018); Lacrimi de pe altarul trupului (Editura Pim, 2018); Fără grupă sanguină (Editura ArtBook, prefaţa Cezarina Adamescu, cuvânt înainte Cristina Ştefan, 2017); Temniţa de sub rană (Editura Pim, prefaţa Cezarina Adamescu, 2017); Colecţionarul de răni (Editura Pim, 2017); Durerea din spatele cărnii (Editura Pim, prefaţa Ionuţ Caragea, 2017); Vitralii pe un interior scorojit (Editura Pim, prefaţa Ionuţ Caragea, 2016); Azil într-o cicatrice (Editura Pim, prefaţa Angela Nache Mamier, 2015); Moartea, un fluture alb (Editura Pim, 2015); Adevărul din cuvinte (prefaţă de dr. Gheorghe Grigurcu, 1985); Strigăt din copilărie (prefaţă de dr. Gheorghe Grigurcu, 1994) (George ROCA, Rexlibris Media Group, Sydney, Australia)

FacebookGoogle+Partajează

Posted on 27/07/2018 by logossiagapePosted in CulturăTagged Daniel CORBU, George Roca, Teodor DUME

Navigare în articole

Previous

Teodor Dume, carte:Devoratorul de umbre

http://www.poezie.ro/index.php/press/14129034/Devoratorul_de_umbre,_o_nou%C4%83_carte_semnat%C4%83_Teodor_Dume

dragi prieteni,
sfârşitul acestei luni, iulie, mi-a adus o nouă bucurie pe care ţin să o împart cu voi.
şi vă mulţumesc pentru asta!
Lucrez la "foc automat" pentru că la vărsta mea timpul nu se joacă.

Devoratorul de umbre, carte apărută la Editura Princeps Multimedia,Iaşi - prefaţă Daniel Corbu
Este cea de-a 12 sub semnătura Teodor Dume

mulţumesc şi editurii Princeps Multimedia, Iaşi
şi domnului Daniel Corbu 
pentru contribuţia adusă

***
Teodor Dume sau Singurătatea 
ca religie salvatoare


Unul dintre poeții adevărați și profunzi din peisajul liric românesc de azi este Teodor Dume. Născut în 1956, trăitor la Oradea, cu un debut editorial în 1985 (Adevărul din cuvinte, prefață de Gheorghe Grigurcu), cu excelente volume de poeme (Strigăt din copilărie - 1994, Azil într-o cicatrice - 2015, Vitralii pe un interior scorojit - 2016, Colecționarul de răni - 2017), Teodor Dume a fost ocolit cu metodă de făcătorii de topuri și liste de poeți din România. Ca un stigmat pecetea de scriitor local, regional, pe care la începuturi au purtat-o și Bacovia și Kavafis sau Faulkner!
Cartea pe care-o avem în față, pregătită pentru tipar, cu titlul Devoratorul de umbre, impune lectorului un poet metafizic, profund, coborâtor în sine, pentru a reveni cu prețioase mărgăritare lirice de dăruit semenilor. Altcineva le-ar numi coborâri în abis. N-ar greși! Pentru că prin tot ceea ce face, Teodor Dume încearcă să țină Moartea la cîțiva pași mai încolo. Și, ca orice poet blestemat, face asta ajutat de stările poetice, de cuvânt, de semnele unei iluzii universale, între care se simte confortabil, ca peștele în apă proaspătă. Spune poetul: ,,Sub singurătățile mele nopțile sunt reci.!. Și ,,În mine nu mai locuiește nimeni / totuși / din trup mi-au înmugurit umbre!” Pentru el liniștea e ,,o umbră ațipită pe trup”, singurătatea e ,,amanta perfectă”. Alteori ,,liniștea cotrobăie prin clopot”, iar ,,moartea își numără morții și tace”. Spun, fără a greși, că prezentei cărți nimic nu i se potrivește mai bine ca motto zisa lui Friedrich Nietsche ,,Eu sunt singurătatea devenită om”.
Pentru mine, cel care pledez pentru menținerea poeziei române în metafizic și nu în joculețe lirice exterioare, descoperirea lui Teodor Dume e o bucurie, iar lectura acestei cărți, o sărbătoare. Pentru că, poet al profunzimilor, al spectacolului ființial, poetul în discuție este constructorul unui univers liric magnetic, original. Simțindu-se un umil trecător ,,printre lucruri, lumini și umbre”, poetul încheie cu lumea un pact, mai precis Un fel de armistițiu: ,,uneori oamenii nu mai fac nimic / trăiesc din priviri reciclate / ridică din umeri / a neputinţă şi / se vor eroi / timp în care unii / scormonesc prin răni / după o altă iubire / eu azi o să fac / ceea ce nu am / putut / o să ies din rană şi după / ce am să o cos la loc / voi încheia un armistiţiu / cu mine însumi // şi asta pentru a nu-mi trăda inima.”
E. M. Cioran spunea că nu poți fi artist adevărat dacă nu ai credința că prin ceea ce faci fondezi o religie. Prin însăși structura sa, pe care-o transmite întocmai poemului, adică structurii lirice, prin perseverența unei teme, Teodor Dume exersează religia Singurătății. Dumnezeu e singur, omul se află într-o singurătate iremediabilă (un fel de temniță recluzionară), o singurătate salvată sau agresată de conjuncturi. Pentru poet Singurătatea este amanta perfectă: ,,vine tăcută ca umbra peste ape/ seară de seară/ ne aşezăm la taifas/ la urma urmei/ aprindem lumânări/ facem dragoste dar/ niciodată nu ne privim/ e amanta perfectă/ fără pretenţii/ clipeşte des şi are părul răvăşit/ e doar o singură problemă de spaţiu// s-a mutat în mine şi fumează…”Mai spune: ,,Înlăuntrul meu se sparge tăcerea / și e tot mai greu de pătruns [...] / unde ești, Doamne?”. Legătura cu Dumnezeu e totală, evidentă și cînd e senin și cînd poetului moartea-i valsează între ziduri. Altădată ,,Dumnezeu privea fix / scorbura cerului / picătura de ploaie sfârşea / în respiraţia zilei / şi spaţiul dintre mine şi gând / se făcea tot mai strâmt / aerul uscat şi nisipos / adâncea ridurile // cineva cotrobăia prin mine / ca printr-un bagaj cu resturi //probabil moartea îşi căuta batista / căzută într-un colţ al neputinţei...” (Un fel de secetă) 
Poetului nu cred să-i fie străină ideea lui Leonardo da Vinci după care artistul creator este o așchie de dumnezeire. 
Devoratorul de umbre, continuînd atmosfera precedentelor cărți, cu poeme grave, meditative, interogative, deseori oraculare, poate fi citită ca o amplă monografie a umbrei. Oare scrisul nu e tot o umbră ? A sufletului, a ființei, a nesfârșitelor căutări, a eșecurilor sau a princiarelor iluzii ? Obsesiile cărții : urma, umbra, singurătatea, timpul, ecoul. Și dacă timpul este devoratorul de umbre, protagonistul liric e convins că ,,ecoul tuturor lucrurilor se află în cuvinte.” Iar singurătatea, care ,,nici lui Dumnezeu nu-i place”, peste tot : ,,Ceva mai încolo/ o singurătate amorțită pâlpâie/ ca un bec în plină zi// poate mîine voi fi altul”.
Mulți zice-vor despre Teodor Dume că n-ar fi un poet cool, că nu-i postmodernist, că nu-i poetul exuberanțelor și-al cotidianului, că nu emite adevăruri retorizând (ca un fel de măgar liric, așa cum ar spune
Platon), că-i manierist, că nu iubește poezia roz, ca atâția exhibiționiști de azi. Că-i prea abisal și prea dedat singurătății. Îl sfătuim să nu-i pese de vreuna din 
afirmații ! 
Poet neoexpresionist din familia prestantă a unor Trakl, Blaga sau Vladimir Holan, apostol al unei singurătăți asumate, născut iar nu făcut, Teodor Dume și-a construit cu migală, cu o știință a fiziologiei poemului și o formulă originală un univers liric inconfundabil. El impune în poezia ultimilor decenii o mitologie proprie, fiind unul dintre cei mai profunzi poeți de azi.

Daniel CORBU

Teodor Dume

Teodor Dume: lacrima mamei/prăbuşită pe pervaz - /dor de bunica

Arest la domiciliu de Teodor Dume

Arest la domiciliu de Teodor Dume: sub coroana teiului/fără somn/ca într-un arest la domiciliu/doar tata şi amintirile lui/între mine şi el un gol delimitat/de o umbră ce-mi închide/milimetric privirea/par un agresor pregătit de atac/chestia asta îmi aminteşte/de inegalitatea dintr...

Teodor Dume

Teodor Dume: Orice lacrimă are povestea ei şi-n fiecare poveste sunt eu.

Cezarina Adamescu,cronică la cartera Lacrimi de pe altarul trupului, de Teodor Dume

NEVOIA DE A TE REGĂSI. O POEZIE A CONFESIEI NECESARE

Teodor Dume, Lacrimi de pe altarul trupului, Editura PIM, Iași, 2018

          Încă din Sfintele Evanghelii se specifică faptul că trupul nu e altceva decât templul Duhului Sfânt şi de modul cum vom şti să-l păstrăm curat, ne vom mântui. În Epistola întâia către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel spune: ”Sau nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?” (1 Cor. 6, 19). De aici, sintagma din titlu, aleasă de autor pentru a sugera o curăţenie absolută, care, numai prin lacrimi se poate realiza. ”Lacrimi pe altarul trupului”, un titlu frumos şi plin de semnificaţii adânci în ceea ce priveşte viaţa creştină. A-ţi aşeza lacrima pe un altar, la poalele crucii, este o întreprindere necesară şi chiar, o datorie creştină. Nu numai casa, curtea, hainele, trupul trebuie primenite, dar şi sufletul, pentru a ne înălţa din nou la demnitatea conferită prin Taina Botezului, aceea de copil al lui Dumnezeu.          De aici, nevoia de confesie, de curăție permanentă, pentru a nu fi invadați, cu sau fără voia noastră, de prihană. Dumnezeu ne-a acordat, ceea ce îndeobște s-a numit ”a doua scândură de salvare”, posibilitatea de a ne albi, precum zăpada, de zgura păcatului. Și tot din nevoia de a se regăsi, prin intermediul poeziei, autorul spune: ”tot mai mult mă afund în mine / caut lucruri pe care / nu le-am folosit niciodată / eu cred în acele lucruri / le simt / pulsează prin vene / din când în când / se contractă / și devin trepte pe care urc înspre cer // mi-e frică de prea mult înalt / închid ochii și rostesc Tatăl nostru / lumina se despică în două / o parte se lovește de trupu-mi gol / ca de un zid / cealaltă se hrănește cu / ce a mai rămas / o umbră rătăcită într-o urmă de Om”.
          Teodor Dume, nume cunoscut în poezia contemporană românească a înțeles importanța cuvântului în primenirea  spirituală și, în volumele sale, își scutură gândurile și intențiile de orice fir de praf sau urmă de zgură de pe învelișul sufletesc, pentru a se prezenta în plină Lumină. Cu un palmares bogat, cu intenții majore în creația pe care, până la această vârstă a scos-o la iveală, din adânc de ființă. Dacă ar fi să aruncăm o privire la titlurile pe care le-a oferit până azi, există unele determinări  și categorii ce le putem scrie cu majuscule: sângele (Fără grupă sanguină), rănile (Temnița de sub rană, Colecționarul de răni, Durerea din spatele cărnii, Vitralii pe un interior scorojit, Azil într-o cicatrice), moartea (Moartea ca un fluture alb), adevărul (Adevărul din cuvinte) și întoarcerea în universul copilăriei (Strigăt din copilărie). Fie și numai aceste titluri metaforice, ne pot da o imagine clară a intenționalităților acestui poet interesant, deosebit de original, care este Teodor Dume. Poezia lui, în ansamblu te face să speri într-o fericită întoarcere a Poeziei în acasa sufletului și să-ți regăsești, citind-o, starea de grație dintruînceput, ingenuitatea și candoarea din timpurile când nu exista atâta pervertire a spiritului. Un drum luminos, ascendent, spre culmile la care năzuim fiecare.          Alegând ca modalitate de expresie, poezia modernă, neîncorsetată în canoanele clasice, liberă de măsură și ritm, dar având un ritm interior și rimă întâmplătoare, Teodor Dume își manifestă propriile trăiri cu dezinvoltură, uneori cu aplomb, mânuind condeiul cu pricepere și profesionalism desăvârșit.          El și-a creat un stil confesiv, aproape epistolar, în care gândurile își urmează cursul, cu valori de semnificație atât pentru autor, cât și pentru cititor.          Imagini și situații aparent obișnuite, pornind de la viața personală, cu toate personajele ei, la situații rămase ca urme pe relieful obrazului, toate acestea vorbesc în locul poetului, alcătuind un portret din piesele de puzzle numite poeme. Nicicum nu poți cunoaște mai bine un om decât după ceea ce el creează. Acolo nu se dezminte, sinceritatea fiind pilonul de susținere. Și dacă reușește să împrumute și stările sale, el devine cu atât mai veridic, pentru că se știe, omul caută peste tot, similitudini. Și când le găsește, intră de-a dreptul în peisaj, își revendică locul pe care, altfel, îl proiectează în propria imaginație. Emblematic și original, mesajul poetului pătrunde în diferite medii cu aceeași intensitate și putere de penetrație. E o modalitate de a sta față în față cu tine, pentru a vedea cât adevăr și câtă minciună există în ființa ta.          În liniștea care înspăimântă, pierderea tatălui dezvăluie forța durerii omenești, pe când ”Dumnezeu privește și tace”(Tată, e 4 aprilie). Sinceritatea trăirii și a confesiunii impresionează cititorul. De la plecarea tatei, viața e aceeași, primăvara e la fel, ”toți oamenii se împlinesc / ghioceii sunt mult mai ieftini/ decât în anul în care ai plecat / mama și-a înghițit ultima lacrimă / spunând că /te-a visat în livada / din spatele casei / dormeai sub prunul / pe care l-ai plantat / la nașterea mea”. (Tată, e 4 aprilie).          Și în aceste două versuri este adunată toată durerea fiului, la dispariția tatălui: ”fără tine nu mai suntem noi // toate lucrurile sunt mici”. Ceea ce se poate distinge la acest poet este atitudinea umană, care invită la gesturi peste măsură de firești, fie și atunci când bem un pahar cu prietenii. În toate acestea ne recunoaștem ori ne punem într-o situație sau alta, și nu observăm nici o deosebire de atitudine. În fața unui interlocutor imaginar care-i ține tovărășie, poetul își pune sufletul pe tavă: ”auzi, Gicule, mă distruge gândul ăsta / și mă roade rău de tot că mă duc / și uite lucrurile nu-s rânduite / așa cum ar fi trebuit, iar ăla mic, / venit ca o picătură de astâmpăr / e la oraș cu ale lui / vezi, toate acestea adunate / într-o respirație, mă sufocă încet // mi-a ieșit igrasie pe oase / pielea nu mai ține nici o căpușă flămândă / of, uneori nici nu mai știu de mine / parcă și zidurile au riduri și apa / din fântâna de la uliță / e mai tulbure și mai neagră decât / cerul în furtună / nici frunza căzută din nucul găunos / nu mai plutește deasupra / pe margini înverzește piatra...// hai, Gicule, noroc și sănătate! / lasă și tu o înghițitură / pentru cei duși...”(La terasa lui Teo, glazură cu miros de lut). Curios că în aceeastă lungă confesiune, se aude un răspuns, de parcă spiritele s-ar întoarce la vechii prieteni: ”auzi, Teo, pe mine nu mă mai sperie nimic, / nimic, înțelegi? Nici viața...” (La terasa lui Teo, glazură cu miros de lut).          Umorul și spiritul ludic nu lipsesc din aceste fermecătoare texte care trimit cu gândul la un reper fundamental al literaturii lirice: Marin Sorescu, cu ale lui povești în versuri din volumele ”La lilieci”. Autorul ne face cunoscute aceste experiențe din lupta cu viața, cu singurătatea, cu tristețea și cu amintirile. Părerea lui e că ”Viața este o tranșee în care se luptă și se moare mereu”. La orice reîntoarcere în sine, el se redescoperă, ca la întoarcerea acasă ”după un voiaj emoționant”. El nu caută în nici un fel să îndulcească realitatea, ci prezintă lucrurile frust, așa cum sunt: ”dau să aprind lumina și mă uit / spre poartă, dar ce folos...//nu plec nicăieri și nici / nu vine nimeni”(La terasa lui Teo, glazură cu miros de lut). Și altundeva: ”...mă întorc la singurătatea / din spatele casei, / singurul însoțitor al fumului de țigară / dus în rotocoale spre cer și cânt”.
          Evocările autorului sunt însoțite de gesturi de autointrospecție, mai întâi exterioare, apoi, pe dinlăuntrul ființei: ”L-am privit pe Gicu, apoi mi-am / înconjurat trupul cu privirea / ca și când aș fi vrut să fac cunoștință / cu cineva foarte drag” și apoi: ”i-am privit pe dinăuntru neputința / un adevăr ca o pierdere / îmi înstrăina trupul / în absența lui doar nepăsare...”
          Și de fiecare dată, în spatele ochilor, o altă lume, de cercetat, de luat în posesie: ”fără atingere tăcerea coboară cu miros de lut.../ în spatele ochilor o nouă lume”(La terasa lui Teo, glazură cu miros de lut).
          Mici segmente de viață, cărora le aștepți cu sufletul la gură, urmarea. Viața, despre care poetul spune: ”vezi, e ca o coșmelie viața, adunăm obiceiuri, conservăm tradiții, sudoare, facem prunci și într-o bună zi / vine rândul, se năruie totul...”(La terasa lui Teo, glazură cu miros de lut). În viziunea autorului, viața este ”un tren fără călători”. Un mare accent pune autorul pe o manifestare care indică prezența vieții și anume, respirația: Pentru că, până la urmă, totul se reduce la o singură respirație: ”simt cum se împrăștie respirația / prin mine”; ”fac parte din lumea / lucrurilor ce încă respiră”; ”vezi, toate astea adunate / într-o respirație, mă sufocă încet”; și: ”mi-ar plăcea să mă prefac / într-o respirație” (în infinitul infinitului cu umbre, doar eu). Și tot despre respirație, poetul spune: ”lasă noaptea să respire din mine / ca-n tăcerea ei să-mi pot / înveli chipul / pentru o altă zi” (Casa de la răsărit).          Dimensiunea spirituală este foarte pregnantă. Dar, dincolo de credință, mai există rămășițe de superstiții, obiceiuri moștenite de care nu poți să te lepezi, de pildă, adăpostirea în mormânt a lucrurilor pe care le-ai îndrăgit și care te-au slujit întreaga viață, obiecte umile dar folositoare, cum e cureaua din piele pe care își ascute briciul, moștenire de la tata, care ”și el o moștenise de la bunicu / ca dar de nuntă / și briciul să nu uiți briciul...” La care se adaugă, întoarcerea oglinzii cu fața în jos pentru ca mortul să aibă liniște în lumea de dincolo.          Credința moștenită a rămas la imaginile din copilărie, când: ”Dumnezeu / cocoțat pe un nor / îmi vorbea din priviri / eu îmi țineam inima în mână / și zâmbeam / sunt sigur că am fost eu / dialogam cu mine / cu tata cu mama / cu fratele cel mic / și cu Dumnezeu // sunt eu / mi-e dor de atunci / mi-e dor de mine / mi-e dor de ai mei / mi-e dor de voi / mi-e dor de Dumnezeu / trist / îmi pândesc amintirea / timp în care / citesc pe silabe iubirea și / neputința de a mai fi / ceea ce am fost...”(Dumnezeu, vis sau realitate). Și: ”doar cerul căzut pe genunchi / plângea cu sughițuri / dar cum azi / nu-mi voi extrăda gândul / o să-l rog pe Dumnezeu / să aprindă ultima lumânare”(Viața rămasă pe genunchi).           Multe din versuri sunt aforistice:”dincolo de întoarcerea zilei / există doar o cărare ce duce / înspre margini”(Viața rămasă pe genunchi);”singura diferență între șansa bogatului / și cea a săracului este Moartea / bogatul moare subit iar săracul / primează pentru că el / știe să întâmpine moartea...”(Om bogat -Om sărac). Și: ”în fiecare tăcere e o înfrângere”. Iar unele poezii constituie adevărate pilde morale: ”Viața fără Dumnezeu, o cărare ce nu duce nicăieri”, în poezia cu acest titlu.
          Tăcerea este o altă componentă a versurilor sale: ”tăcerea se răzvrătește / nici fluturii nu mai zboară / în acest decor de întuneric / îmi joc ultima reprezentație”(Mă rog lui Dumnezeu să mai aștepte). Altă poezie are în spate un decor în care umbrele se confesează:”în războiul cu tine însuți / nu moare nimeni / nu există pradă și / nici prădători / câmpul de luptă e doar / un spațiu al însomniilor / dintre două clipe // durerea ta e și a celuilalt // doar unul își potrivește pașii / după mers / și acela ești tu cărând în rucsacul de pe spate / toate spaimele morții”(Confesiunea unei umbre). Cele mai multe sunt poeme de bun rămas:”adevărul e că mi-e frică // dorm cu lumina aprinsă și / mă hrănesc din singurătăți / ce-nmuguresc în mine”.(Mă rog lui Dumnezeu să mai aștepte). Și asta, cu atât mai mult cu cât nu există alternativă: ”cineva sângerează în mine/ dimineața / la amiază și seara / nimănui nu-i pasă / evadarea în afara dimensiunii / ar fi un alibi / o realitate  care / erodează timpul / într-o viață fără duminici și / fără nici un Dumnezeu / schimbarea nu ar fi observată de nimeni / doar lumina ar exersa ivirea / între două începuturi / totuși / în ziua a șaptea / mă voi odihni / apoi / voi mângâia ceea ce voi lăsa în urmă / apa / pietrele / și vântul / despre plecarea mea spre nicăieri / sau spre un alt tărâm / unde începe singurătatea / nu voi vorbi cu nimeni // gestul va salva o lume”(Alibi).
          Mai multe poezii au ca subiect Moartea. ”mai stai o clipă moarte stai / nu cer să-mi dai mie nimic / dacă mi-ai fi dat un semn / oricât de mic / îmi pregăteam valiza / cu toate cele necesare / un aparat de ras / un creion o mapă și un plic”(Moarte, tu n-ai nume de Om). La un moment dat, autorul spune: ”nu / nu mi-e frică de moarte ci / de neputința de a mai fi / ceea ce am fost”(Timpul, o execuție lentă). Și umbrele ocupă un loc special în lirica lui Teodor Dume: ”deconjind carnea se / înfăptuiește un ritual / singurul / prin care / poți cunoaște / sensul semnelor // niciodată același”(ritualul umbrelor). Și suferința ocupă un loc important în poezia lui Teodor Dume: ”la urma urmei orice suferință / e un început de viață” (în infinitul infinitului cu umbre, doar eu) în timp ce : ”iubirea e doar o iluzie / și nimic mai mult”. Teodor Dume se poate lăuda că a găsit ”Drumul umbrelor”: ”azi e o zi în care  nu mă grăbesc / calc încet / și-mi ascult umbra / cum îmi trece prin vene / o simt / poate e o cunoaștere de sine / sau poate o lacrimă strivită / între două priviri / tac / e multă liniște în jur / mă uit în stânga / mă uit în dreapta / nimeni / pe drumul umbrelor / doar eu / și / ultima lacrimă pe care / am păstrat-o pentru voi”.
          Nu o dată, poetul spune:”mi-am pus inima în palme” (Numele ei în limba maternă, mama).
          Poetul este memoria omenirii, memoria eternității. Cronicar vigilent al clipei poetul notează cu scrupulozitate tot ce poate constitui o știre cotidiană: ”undeva la ora asta se moare spune poetul / îndrăgostiții împart sentimentul la doi / undeva la ora asta se naște un copil / pe care Dumnezeu îl va legăna / pe o așchie de lumină / toate lucrurile astea există / însă tristețea pe care o împart la unul / sfredelește în mine / ca un vierme / cu rana sub piele. / (...) / aerul se dizolvă / sub perdeaua / nemișcată de o vreme / se instalează frica / știu că sunt neputincios și că tata / mi-ar fi întins o mână / mi-e dor de tata și de oamenii care / mă strigau pe numele mic / uneori îmi vine să le scriu o scrisoare / dar am impresia că tata s-a mutat / aș scrie și fratelui meu plecat / în ziua în care / cireșii plesneau de culoare dar / negrul de afară îmi julește privirea / și nu-i amintesc decât / de mama care / strângea durerea între palme / ca pe o amintire / undeva la ora asta se moare / îndrăgostiții împart sentimentul în două / undeva la ora asta se naște un copil / și toate lucrurile astea există / deși seamănă cu un cimitir fără cruci / în interiorul meu e cald / acolo îmi îngrop sentimentele / și adulmec fiecare clipă / dar n-am să mai vorbesc despre mine / sunt prea bătrân și mi-e teamă / nu mai am nimic / nu mai am nici prieteni / doar o secvență pe care o derulez / dimineața la amiază și seara / ultimul gând se desprinde de mine / ca o coajă de nucă toamna / dezamăgit mă închid pe dinăuntru / și aștept...”(A doua scrisoare cu destinatar necunoscut).
          Din corpusul poeziilor se pot desprinde unele micropoeme de 3-4 versuri, în spirit de haiku, de ex. ”doar lumina împachetată / între pleoapele abia deschise / pâlpîie obscur”(poate într-o zi...); ”un labirint / de vise neterminate / așteaptă clipa prin care / te strecori în zi” (poate într-o zi...); ”în jurul meu multă liniște / și un tic-tac obosit...” (poate într-o zi...); ”durerea se joacă de-a v-ați ascunselea / golindu-mi dimineața de vise”(confesiune); ”în strălucirea unei raze / am arhiva cu tot ce am fost” (confesiune);”azi mi-e dor de mine / și mă caut” (confesiune); ”din când în când / sunt lovit de o frunză / asta înseamnă că exist” (confesiune), și multe alte asemenea respirări de poezie autentică, picurată prin gâtul clepsidrei și adunată mușuroi, din care omul se poate înfrupta pe alese. Sintagme remarcabile, ele însele constituindu-se în poezii de sine stătătoare: ”la o distanță de o tăcere e frig”; ”timpul – singurul infractor din țara aerului”; ”moartea se preface că nu știe nimic / despre actul de fericire în doi”; ”o privire acum către atunci / ar da impresia unei ierni / fără zăpadă”; ”distanța dintre noi / se măsoară în singurătăți”; ”mă împiedic de/ umbrele celorlalți”; ”ordinea lucrurilor nu mai are nici o logică”; ”umbra i se micșorează vizibil / sunt în derivă”;”aud depărtarea cum se sparge de margini”;”timpul ne bate pe umăr și / se adapă din noi”; ”din când în când / lumina / se aprinde pe la colțuri”;”Dumnezeu ne face cu mâna”;”e o iarnă cu miros de ploi / cozonac și fum”; ”în apropiere se conturează o umbră / pare să spună o poveste”;”ziua în care mor oamenii / are forma unei lacrimi”;”umbra nu cunoaște sensul / rotirii pământului”;”poate n-a știut niciodată / de unde începe sfârșitul”; ”tristețea măcinată mărunt / îmi intră prin piele”;”lăsați timpul să-și vadă de treabă”, ș.a.
          Poezia și credința că ”va fi dragoste” îl întărește pe poet astfel încât să nu se teamă de moarte, simțindu-se apărat de aceste repere cristice, la care se adaugă speranța:”stau în genunchi și-i spun lui Dumnezeu / că o să plec / respir sacadat / uneori / mă întorc în timp și mă ascult / spun în gând Tatăl nostru / sperând că-n următoarea clipă / voi fi altfel / mai mult decât atât / voi ști unde se tot duc oamenii / în pământul de sub pământ / sau în cerul de sub cer / voi ști sensul multor lucruri / pe care cu bună știință / le-am ignorat / voi împărți sfârșitul lumii / în cioburi / câte unul pentru fiecare / nu voi fi trist / din lumea mea se va naște / o altă lume cu un singur rege / supus sufletului // ...și va fi dragoste / și va fi dragoste” (...și va fi dragoste).
          Spre sfârșit, poetul scrie: ”cu degetele încărcate de cuvinte / scriu ultimul bilet și / din când în când / dialoghez cu singurătatea”(Timpul, o execuție lentă). Și vorbind despre sine la timpul prezent, autorul spune: „în întunericul din jur / doar eu o oglindă spartă / din care lumea adună cioburi / și nu-i puțin lucru...(și atât...)
          Teodor Dume – un poet emblematic al poeziei moderne românești, interesant și original, care și-ar găsi un loc foarte onorabil pe un eventual podium al celor mai buni reprezentanți ai geniului liric, dacă critica de azi ar avea înțelepciunea de a-l recepta, așa cum merită.
          Pentru Teodor Dume, respirația înseamnă Poezie și poezia respirație, adică Viață. Nu e de mirare că scrie precum respiră. Și ne aduce nouă, sărbătoare în casa sufletească. Și-ar putea dori cineva mai mult?
         
CEZARINA ADAMESCU14 Iulie 2018    
                                               

Teodor Dume

Teodor Dume: Dacă nu iubeşti grădina bunicii înseamnă că nu ai copilărit destul.

Teodor Dume

Teodor Dume: Copilăria e o poveste în care credem doar atunci când suntem adulţi.

IONEL BOTA despre TEMNIŢA DE SUB RANĂ,de Teodor Dume

Revista Sintagme literare, septembrie 2017 (pagina 65-66)

Goticul, naufragiul realului și alte ținte votive ale metaforei în poezia lui Teodor Dume 

 Experiența poeziei noastre contemporane înregistrează între autorii bihoreni cu dese ieșiri la rampa edtorială numele lui Teodor Dume. Nu e momentul, aici, să evocăm un datus nascendi, însă o mențiune despre geografia în care-și duce destinul poetul acesta, autor al volumului Temnița de sub rană (Iași, Editura PIM, 2017, 102 p., cu o copertă realizată de Mioara Băluță), prefațată de Cezarina Adamescu (Poemele binecuvântatei lumini), da, este necesară despre un volum fertilizat de experiența lirică modernă. Observ că e, totuși, o carte de campanie, într-o bătălie încă neîncheiată dar pe care autorul, prin poezia sa, promite să o câștige en fanfare. Cartea lui Teodor Dume se mișcă destul de dezinvolt în paradigme, în temele durabile ale poeziei dintotdeauna, eul auctorial e într-o permanentă conviețuire cu un panteism reconciliant între formula neoexpresionistă specifică unui spirit al boemei orădene din vremea debutului grigurcian și sentimentul devastator al trăirii unui cotidian deductibil din prejudecățile resorbțiilor realului. Poezia nu este, însă, deloc conformistă, metafora are o țintă votivă („cine altul decât mine aude/durerea cum trece/prin lumină ca/un fulger/rostogolindu-se sub zid/în căutarea a ceea ce am fost//tăcut ca o umbră/ nelocuită de nimeni,/mă afund în mine și aștept//cine altul...”), imaginarul transpune, indiscutabil, inauguralul, motiv predilect imprimat pe o cortină cu mobilitatea „deconspirată” de spiritul jemanfișist egotic. Realul viciat impune terapiile poemului, compensând forme de exorcizare („lumea reală a dispărut și dispare instant/în rest totul e vraiște și frig//poate că și Dumnezeu a adormit în rugăciune”), simbolicile grațioase sunt denudate în transcenderi cangrenând aproape agresiv riscul „isteriei” edulcorărilor, boală a poetaștrilor zilei, de care autorul nostru, un magician din tagma peripateticilor lui hymnos, nu poate fi nicidecum atins. O celebrare cântată ca un monolog interior consacră vanități de-o clipă, o frenezie ludică e previzibilă ca un urlet al disperării ce frizează goticul spectru al ființei („temnița de sub rană”). Spectacolul e vizual, celestă e senzualitatea: „curând se face târziu//la marginea drumului doar un câine/încearcă să-ți prindă coada parcă/dizolvată în umbră/privesc și nu spun nimic// singurătatea intrată în piele/mi-a sechestrat emoțiile/ și sunt trist/și cartierul meu e trist//ceva nedefinit mă face/să înaintez prin mine/dezgolindu-mă de cuvinte/mă privesc/nu mai sunt eu/anii adunați sub pleoape/atârnă ca un bec de șaizeci/până la urmă e singurul lucru/pe care-l mai am și/câteva amintiri în care/nici nu mai cred/ și asta pentru că mereu/văd aceleași drumuri/cu miros Atelier critic sintagme literare 66 de flori albe/și câteva case/la cea cu numărul douăzeci și oi/pe geamul deschis/aceleași desene și/o urmă de ruj// aici este marginea//timpul ca un pietriș spălat/de ploaie și ochii rămași/cu aceleași imagini/aciuindu-se blând/mai încearcă o zbatere//întindf mâinile dar nu simt nimic// acest joc aproape imposibil/e doar pentru oamenii mari// știu/aici este marginea...” (Aici este marginea, p. 82-83) Cartea lui Teodor Dume notează obsesiv „întâmplările” cotidianului, anostul e suprimat, refugiul inventat al eului confesivul („la două priviri distanță de orice urmă/ce ar putea trece prin mine/respir sângele care/a pătruns lutul/ în drum/spre rădăcina facerii//dinspre răsărit se eliberează lumina/ca o jertfă...”) devine prilej al explorărilor aceluiași eu care evită la milimetru tautologii periculoase (o excepție nevinovată, la p. 65, în titlu), excentricitatea verosimilului, dezmembrarea „vestigiului” prozastic. Poemul e profund interiorizat la autorul nostru, suprapunerile de viață și de lumi devin și ele creditabile când naufragiul realului va fi reinvestit în lirism. Oricum, poezia e un mod de viață, iar o mefiență a „răstălmăcirii” stării de spirit nu va fi decât un alt joc inflamând calofilul până la voluptatea anihilării lui, probă de talent, desigur: „nu știu dacă sunt fericit sau trist//locuiesc printre anotimpuri și/uneori desenez inimi/ pe chipurile de pe icoane//de fiecare dată când se pleacă/ aud țipete văd noaptea/cum inundă încăperea/în care/ te așteptam/liniștea îmi mângâie fruntea/oprită între palme/ca un gând/mânjit de speranțe/printre șuvițele negre ale nopții/stropii de ploaie zdrobiți de asfalt/îmi desferecă singurătatea/câteva secunde mai târziu/privesc imaginar/prin ticăitul ceasului atârnat/pe albul din perete/aud strigăte/se plimbă de colo=colo ca/o amintire lăsată de izbeliște/în jurul meu un gol/și multă tristețe// poate că doar eu voi locui/în lumea aceasta/în care/nu va mai fi niciun mâine...” (Deasupra tuturor lucrurilor există un timp, parte din mine, p. 53-54) Citatul din Pound nu e nici el pus la întâmplare, pe pagina inaugurală a volumului. Re-duplicarea temelor și motivelor, viața, moartea, dragostea, senzorialul, un carpe noctem stimulând, parcă, voința unui ego-poem, precipită un pic introspecțiile dar frumusețea modului de a contempla, prin poesie, lumea, focalizarea supravegheată, controlată a unității metaforice, ingredientele sugerând tentații postmoderne, cum scriu destui comentatori ai acestei lirici în finalul cărții, la secțiunea reperelor critice, dau o notă de produs editorial binevenit cărții lui Teodor Dume. Autorul acesta își urmează destinul cu răbdarea unui minorit dintr-o mânăstire bizantină, însoțind cu dragoste și grație, literă cu literă, literă după literă, un poemreceptacul. Acela mărturisind că ne putem aștepta, în continuare, dat fiind harul autorului, la alte cărți utile bilanțului istoriei liricii noastre postbelice.

-- 

Teodor Dume, carte:Durerea pietrelor

http://www.poezie.ro/index.php/press/14128381/Teodor_Dume,_o_nou%C4%83_carte:Durerea_pietrelor

Durerea pietrelor
(aforisme)
Autor Teodor Dume

Cartea este in format 20,6 /13,2
Are 80 de pagini alb negru
Coperta color

Editura PIM, 2018
Editor Mioara Băluţă
Coperta Mioara Băluţă


*
Teodor Dume este unul dintre cei mai apreciaţi scriitori de aforisme ai momentului, o dovadă în acest sens fiind includerea sa în Antologia aforismului românesc contemporan, o lucrare de referinţă realizată de Asociaţia Culturală Citatepedia. Pot afirma că, împodobindu-mi casa sufletului cu bijuteriile sale lirice, nu am aflat toate răspunsurile la întrebările cele mai complexe ale vieţii, dar am fost provocat să caut mai departe drumul care duce către fericire, adevăr şi absolut.
(Ionuţ Caragea, scriitor/ membru USR,)
*
Cu ceva timp în urmă am publicat un grupaj de poezii al lui Teodor Dume în revista „Poezia”. Acum am lecturat o carte de „aforisme, citate, gînduri-sentimente”.
Nu este primul volum în care sînt aforisme pe care îl prezentăm în această rubrică sau la „Cartea străină” (de la noi, mai recent, cărţi semnate de Vasile Ghica şi Ionuţ Caragea, din afara ţării – de autori din zona fostei Iugoslavia), şi de fiecare dată am amintit că fiecare apreciază în felul lui aceste mici flori ale spiritului, „puse de-o parte” pentru cititori (etimologic, aforism din greacă, de la infinitivul aforizein: a alege, a pune de-o parte, a distinge/ a face distincţie), în timp, de multe nume celebre (între care, de pildă, la noi: Anton Pann, Nicolae Iorga, Păstorel Teodoreanu, Lucian Blaga, Emil Cioran; în O antologie cronologică a aforismului românesc de pretutindeni, Efim Tarlapan a avut în vedere şi autori de la Dimitrie Cantemir, Eminescu, Ibrăileanu, Caragiale, Tudor Arghezi, Marin Preda ş.a., pînă la anul în zilele noastre, spre 2005, anul editării, dar care, la o nouă ediţie, foarte probabil ar putea cuprinde mai mulţi autori contemporani), şi care, de multe ori, cum se întîmplă şi acum pot constitui o lectură plăcută. De altfel, Teodor Dume este un autor cunoscut între cei care practică acest gen, texte ale sale fiind selectate în Antologia aforismului românesc contemporan, realizată de Asociaţia Culturală Citatepedia.
Nu de puţine ori atît aforismele, cît şi „gîndurile şi sentimentele” lui Teodor Dume (uneori în nuanţe mai întunecate) – despre iubire, sărăcie, relaţia cu Dumnezeu, sex, viaţă şi moarte, bani, lipsa banilor ş.a. – par să sune ca şi cum, scriindu-le, autorul s-ar elibera de apăsarea lor în suflet. Încastrată în cuvinte căutarea, poate chiar suferinţa ori eventualele eludări a incertitudinii par a se „alina” cumva prin feluritele litere care se aştern descompunîndu-le şi recompunîndu-le, într-un fel, la diferite nivele, aşa fel încît să poată fi spuse, prefăcute în acest altceva care se aşterne pe coala de hîrtie. În acest fel poţi vorbi despre amărăciunea nelecuită a pierderii (sau a înţelegerii acesteia, care doare), îmbrăcînd, uneori, cuvintele în ironie, folosind, poate, şi un soi de mecanism al unui fel translaţii în formule textuale a „gîndurilor şi sentimentelor”.
(Marius Chelaru/Convorbiri literare,
Rubrica Autori moldavi, edituri moldave)

*
Apropiate prin conţinut şi atmosferă sunt anxietăţile din poezia meditativă şi din aforismele lui Teodor Dume. Dislocat din confortabilul sentiment, inventat de cartezieni dar absolutizat de modernişti, al supremaţiei unui eu intens conştient de sine şi care îşi subordona lumea, eul postmodernităţii se ştie instabil, discontinuu, incapabil să controleze geneza sa dintr-un ecosistem sau dintr-un amestec confuz de stări. Mutant, perpetuu emergent, el este mereu surprins doar Între două posibilităţi: »Există întotdeauna o altă posibilitate/ cea a luminii » Eul se cunoaşte pe sine doar prin forma developată în viaţa socială sau din imaginile celorlalţi despre sine. El pare situat la linia universului, despărţind conuri ale istoriei mitice, umane sau personale.(…).
Maximele lui Teodor Dume trezesc uneori ecouri familiare, cum ar fi sfatul lui Kant de a elimina din conştiinţă lucrurile în privinţa cărora nu putem face nimic (renunţă la ceea ce nu poţi obţine/ pentru că/ senzaţia eşecului este răvăşitoare), sau al lui Kierkegaard, de a trăi autentic „(nu-ţi transforma viaţa în corvoadă ci/ învaţă să fii tu însuţi)”, de misoginismul lui Schopenhauer (între femei şi artă nu e nicio deosebire), de psihologismul lui Wilhelm Wundt („omul trăieşte într-o lume paralelă/ datorită propriilor senzaţii)”, sau de moralistul elisabethan Bacon (invidia este produsul succesului celorlalţi şi starea neputinţei tale). În privinţa politicienilor, poetul se mulţumeşte să citeze înţelepciunea antică (când te cobori la nivelul politicienilor, începi să nu te mai recunoşti ca om), în schimb filosofia pragmatistă a eului care nu are altă identitate decât aceea conferită de proiectele în care se obiectivează (doar cel care nu se recunoaşte pe sine nu-şi vede chipul în fapte) sau de ratificarea pe care o primeşte de la semeni (înăuntrul meu e strâmt, nimeni nu intră,/ nimeni nu iese/ e o lume numai a mea cu reguli stricte/ numai că nu-mi dau seama cine/ a trecut ultima oară prin mine) ne readuce într-un context discursiv caracteristic prezentului. Departe de „smartphones”, am regăsit „smart humans”, frumuseţea inteligenţei omeneşti, care nu e poate nicăieri mai convingătoare decât în literatura speculativă şi sapienţială.
(MARIA Ana TUPAN,critic
Contemporanul, nr.1(778) despre aforismele lui teodor dume)

*
Nu mi-e frică de moarte
ci de neputinţa de a mai fi
ceea ce am fost

Teodor Dume, carte:Lacrimi de pe altarul trupului

http://www.poezie.ro/index.php/press/14127589/Teodor_Dume,_carte:_Lacrimi_de_pe_altarul_trupului

 Cartea apare la editura Pim, Iaşi
- format 20,2/13,6
- 84 de pagini, alb-negru
- copereta, Mioara Băluţă
- editor, Mioara Băluţă

Mulţumiri:

- Poezie.ro
- Editurii Pim
- Mioarei Băluţă
- Tuturor semnatarilor din pagina repere critice care au lăsat semne constructive sub texte, aici pe poezie.ro, sau în diferite cronici şi în mass-media
- Vouă tuturor prietenilor mei care mi-aţi fost alături în cei peste 10 ani de când activez pe poezie.ro

spicuiri din Repere critice,
(ultima parte a cărţii,Lacrimi de pe altarul trupului)
*
Versuri de top, cu mult peste media celor publicate de alte reviste cu pretenţii, semnează Teodor Dume
(Marin Ifrim, Revista OPINA)
*
vizavi de poezia lui Teodor Dume s-ar fi pronunţat şi celebrul critic de poezie - el însuşi poet important - Gheorghe Grigurcu. Descoperim (înainte de a consulta şi părerile altora) o poezie de notaţie metafizică, existenţială - marea tentaţie a poeţilor dintotdeauna.”
(Remus V.Giorgioni,
rev.actualitatea literară,nr.80 / 2018)
*
Teodor Dume este un poet de mare calibru, un poet adevărat. Scrie o poezie autobiografică, încărcată de suferinţă şi pesimism, asemănătoare cu poezia colegului său de generaţie, Galetaru (a se citi cronica subsemnatului despre Geo Galetaru pentru comparaţii şi similitudini). Valoarea lui Teodor Dume este menţionată şi de Gheorghe Grigurcu în cuvântul înainte al cărţii. La început reputatul critic afirmă că Teodor Dume, „în plan organizatoric alvalorilor, poate fi, pe durata a câtorva versuri, egalul poeziei mari”, iar către sfârşit plusează pentru valoarea autorului şi nu doreşte să fie contrazis „pentru că scriitura domniei sale are o capacitate asociativă şi vine să confirme o simplitate de un straniu rafinament”. Cert este că opinia lui Gheorghe Grigurcu este un semn clar că autorul a urmat un drum ascendent şi merită toată atenţia noastră.
(Ionuţ Caragea, 
scriitor/membru USR,Revista Luceafărul)
*
“Teodor Dume. 
Autorul acesta îşi urmează destinul cu răbdarea unui minorit dintr-o mânăstire bizantină, însoţind cu dragoste şi graţie, literă cu literă, literă după literă, un poemreceptacul. Acela mărturisind că ne putem aştepta, în continuare, dat fiind harul autorului, la alte cărţi utile bilanţului istoriei liricii noastre postbelice.”
Ionel Bota,
(Atelier critic, revista Sintagme literare nr.5)
*
Un autor ghidat de o filozofie morală, sentimentul religios este forţa sa de caracter, este calea care adânceşte, la Teodor Dume, misterul lumii (…).Poetul simte o elevaţie reflectând la conceptul şi percepţia Timpului. Ţine piept, este pregătit în faţa atâtor abise, consimţite, atât morale cât şi fizice, ne conduce la poetul simbolist care spunea: ”am avut mereu senzaţia abisului, nu numai abisul somnului, dar şi abisul acţiunii, al visului, al amintirii, al regretului şi al remuşcării, al frumosului, al numărului. Acum mă simt tot timpul ameţit” (Charles Baudelaire) Ferestrele deschise de Teodor Dume sunt luminate de o candelă a frumosului, a sinceritaţii absolute, a unei sfinţenii asumate, condiţie sine qua non de a ajunge la esenţele universale, poezia fiind teritoriul nelimitat al absolutului. Viata spiritului este tainică şi fără Dumnezeu, autorul nu se vede pe drumul morţii, cel mai semnificativ şi mai profund eveniment al vieţii. Poezia este accesitul transcendental, poetul refuză omul tragic, optează pentru tot ce este graţios ori sublim în acest paradis regăsit, întindere de ape liniştite 
«şi câteodată cu resturi de durere»
(Angela Nache Mamier, Scriitor – Franţa,
Azil într-o cicatrice,ed.Pim -Iaşi)
*
„Prin volumele editate până în prezent, Teodor Dume şi-a câştigat notorietatea şi simpatia cititorilor, fiind aşteptat şi întâmpinat, cu fiecare nouă apariţie, fiind cotat unul dintre cei mai originali poeţi contemporani.
El îşi urmează vocaţia lirică, fără să îmbrace straie de împrumut, lăsând liberă Pasărea Poemului să zboare, după propriile îndemnuri ale inimii. Şi aceasta nu greşeşte drumul de-ntors în acasa sinelui, drum pe care-l recunoaşte după semne numai de ea ştiute.”
(Cezarina Adamescu,
durerea din spatele cărnii)


Faţă în faţă cu mine


azi stau faţă în faţă cu mine 
pentru a-mi putea da seama
cât sunt adevăr
cât minciună şi
cât sunt eu
ceea ce înseamnă 
că fac parte din lumea
lucrurilor ce încă respiră

azi voi învăţa cât
să dau vieţii
cât morţii şi cât să
las lui Dumnezeu
apoi
mai am de făcut
un singur drum
unul singur

poarta o voi lăsa întredeschisă
să intre toţi rătăciţii pământului
şi când moartea
mă va căuta pe acasă
eu
voi fi departe
departe

departe...

(Teodor Dume)