Cezarina Adamescu,cronică la cartera Lacrimi de pe altarul trupului, de Teodor Dume

NEVOIA DE A TE REGĂSI. O POEZIE A CONFESIEI NECESARE

Teodor Dume, Lacrimi de pe altarul trupului, Editura PIM, Iași, 2018

          Încă din Sfintele Evanghelii se specifică faptul că trupul nu e altceva decât templul Duhului Sfânt şi de modul cum vom şti să-l păstrăm curat, ne vom mântui. În Epistola întâia către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel spune: ”Sau nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?” (1 Cor. 6, 19). De aici, sintagma din titlu, aleasă de autor pentru a sugera o curăţenie absolută, care, numai prin lacrimi se poate realiza. ”Lacrimi pe altarul trupului”, un titlu frumos şi plin de semnificaţii adânci în ceea ce priveşte viaţa creştină. A-ţi aşeza lacrima pe un altar, la poalele crucii, este o întreprindere necesară şi chiar, o datorie creştină. Nu numai casa, curtea, hainele, trupul trebuie primenite, dar şi sufletul, pentru a ne înălţa din nou la demnitatea conferită prin Taina Botezului, aceea de copil al lui Dumnezeu.          De aici, nevoia de confesie, de curăție permanentă, pentru a nu fi invadați, cu sau fără voia noastră, de prihană. Dumnezeu ne-a acordat, ceea ce îndeobște s-a numit ”a doua scândură de salvare”, posibilitatea de a ne albi, precum zăpada, de zgura păcatului. Și tot din nevoia de a se regăsi, prin intermediul poeziei, autorul spune: ”tot mai mult mă afund în mine / caut lucruri pe care / nu le-am folosit niciodată / eu cred în acele lucruri / le simt / pulsează prin vene / din când în când / se contractă / și devin trepte pe care urc înspre cer // mi-e frică de prea mult înalt / închid ochii și rostesc Tatăl nostru / lumina se despică în două / o parte se lovește de trupu-mi gol / ca de un zid / cealaltă se hrănește cu / ce a mai rămas / o umbră rătăcită într-o urmă de Om”.
          Teodor Dume, nume cunoscut în poezia contemporană românească a înțeles importanța cuvântului în primenirea  spirituală și, în volumele sale, își scutură gândurile și intențiile de orice fir de praf sau urmă de zgură de pe învelișul sufletesc, pentru a se prezenta în plină Lumină. Cu un palmares bogat, cu intenții majore în creația pe care, până la această vârstă a scos-o la iveală, din adânc de ființă. Dacă ar fi să aruncăm o privire la titlurile pe care le-a oferit până azi, există unele determinări  și categorii ce le putem scrie cu majuscule: sângele (Fără grupă sanguină), rănile (Temnița de sub rană, Colecționarul de răni, Durerea din spatele cărnii, Vitralii pe un interior scorojit, Azil într-o cicatrice), moartea (Moartea ca un fluture alb), adevărul (Adevărul din cuvinte) și întoarcerea în universul copilăriei (Strigăt din copilărie). Fie și numai aceste titluri metaforice, ne pot da o imagine clară a intenționalităților acestui poet interesant, deosebit de original, care este Teodor Dume. Poezia lui, în ansamblu te face să speri într-o fericită întoarcere a Poeziei în acasa sufletului și să-ți regăsești, citind-o, starea de grație dintruînceput, ingenuitatea și candoarea din timpurile când nu exista atâta pervertire a spiritului. Un drum luminos, ascendent, spre culmile la care năzuim fiecare.          Alegând ca modalitate de expresie, poezia modernă, neîncorsetată în canoanele clasice, liberă de măsură și ritm, dar având un ritm interior și rimă întâmplătoare, Teodor Dume își manifestă propriile trăiri cu dezinvoltură, uneori cu aplomb, mânuind condeiul cu pricepere și profesionalism desăvârșit.          El și-a creat un stil confesiv, aproape epistolar, în care gândurile își urmează cursul, cu valori de semnificație atât pentru autor, cât și pentru cititor.          Imagini și situații aparent obișnuite, pornind de la viața personală, cu toate personajele ei, la situații rămase ca urme pe relieful obrazului, toate acestea vorbesc în locul poetului, alcătuind un portret din piesele de puzzle numite poeme. Nicicum nu poți cunoaște mai bine un om decât după ceea ce el creează. Acolo nu se dezminte, sinceritatea fiind pilonul de susținere. Și dacă reușește să împrumute și stările sale, el devine cu atât mai veridic, pentru că se știe, omul caută peste tot, similitudini. Și când le găsește, intră de-a dreptul în peisaj, își revendică locul pe care, altfel, îl proiectează în propria imaginație. Emblematic și original, mesajul poetului pătrunde în diferite medii cu aceeași intensitate și putere de penetrație. E o modalitate de a sta față în față cu tine, pentru a vedea cât adevăr și câtă minciună există în ființa ta.          În liniștea care înspăimântă, pierderea tatălui dezvăluie forța durerii omenești, pe când ”Dumnezeu privește și tace”(Tată, e 4 aprilie). Sinceritatea trăirii și a confesiunii impresionează cititorul. De la plecarea tatei, viața e aceeași, primăvara e la fel, ”toți oamenii se împlinesc / ghioceii sunt mult mai ieftini/ decât în anul în care ai plecat / mama și-a înghițit ultima lacrimă / spunând că /te-a visat în livada / din spatele casei / dormeai sub prunul / pe care l-ai plantat / la nașterea mea”. (Tată, e 4 aprilie).          Și în aceste două versuri este adunată toată durerea fiului, la dispariția tatălui: ”fără tine nu mai suntem noi // toate lucrurile sunt mici”. Ceea ce se poate distinge la acest poet este atitudinea umană, care invită la gesturi peste măsură de firești, fie și atunci când bem un pahar cu prietenii. În toate acestea ne recunoaștem ori ne punem într-o situație sau alta, și nu observăm nici o deosebire de atitudine. În fața unui interlocutor imaginar care-i ține tovărășie, poetul își pune sufletul pe tavă: ”auzi, Gicule, mă distruge gândul ăsta / și mă roade rău de tot că mă duc / și uite lucrurile nu-s rânduite / așa cum ar fi trebuit, iar ăla mic, / venit ca o picătură de astâmpăr / e la oraș cu ale lui / vezi, toate acestea adunate / într-o respirație, mă sufocă încet // mi-a ieșit igrasie pe oase / pielea nu mai ține nici o căpușă flămândă / of, uneori nici nu mai știu de mine / parcă și zidurile au riduri și apa / din fântâna de la uliță / e mai tulbure și mai neagră decât / cerul în furtună / nici frunza căzută din nucul găunos / nu mai plutește deasupra / pe margini înverzește piatra...// hai, Gicule, noroc și sănătate! / lasă și tu o înghițitură / pentru cei duși...”(La terasa lui Teo, glazură cu miros de lut). Curios că în aceeastă lungă confesiune, se aude un răspuns, de parcă spiritele s-ar întoarce la vechii prieteni: ”auzi, Teo, pe mine nu mă mai sperie nimic, / nimic, înțelegi? Nici viața...” (La terasa lui Teo, glazură cu miros de lut).          Umorul și spiritul ludic nu lipsesc din aceste fermecătoare texte care trimit cu gândul la un reper fundamental al literaturii lirice: Marin Sorescu, cu ale lui povești în versuri din volumele ”La lilieci”. Autorul ne face cunoscute aceste experiențe din lupta cu viața, cu singurătatea, cu tristețea și cu amintirile. Părerea lui e că ”Viața este o tranșee în care se luptă și se moare mereu”. La orice reîntoarcere în sine, el se redescoperă, ca la întoarcerea acasă ”după un voiaj emoționant”. El nu caută în nici un fel să îndulcească realitatea, ci prezintă lucrurile frust, așa cum sunt: ”dau să aprind lumina și mă uit / spre poartă, dar ce folos...//nu plec nicăieri și nici / nu vine nimeni”(La terasa lui Teo, glazură cu miros de lut). Și altundeva: ”...mă întorc la singurătatea / din spatele casei, / singurul însoțitor al fumului de țigară / dus în rotocoale spre cer și cânt”.
          Evocările autorului sunt însoțite de gesturi de autointrospecție, mai întâi exterioare, apoi, pe dinlăuntrul ființei: ”L-am privit pe Gicu, apoi mi-am / înconjurat trupul cu privirea / ca și când aș fi vrut să fac cunoștință / cu cineva foarte drag” și apoi: ”i-am privit pe dinăuntru neputința / un adevăr ca o pierdere / îmi înstrăina trupul / în absența lui doar nepăsare...”
          Și de fiecare dată, în spatele ochilor, o altă lume, de cercetat, de luat în posesie: ”fără atingere tăcerea coboară cu miros de lut.../ în spatele ochilor o nouă lume”(La terasa lui Teo, glazură cu miros de lut).
          Mici segmente de viață, cărora le aștepți cu sufletul la gură, urmarea. Viața, despre care poetul spune: ”vezi, e ca o coșmelie viața, adunăm obiceiuri, conservăm tradiții, sudoare, facem prunci și într-o bună zi / vine rândul, se năruie totul...”(La terasa lui Teo, glazură cu miros de lut). În viziunea autorului, viața este ”un tren fără călători”. Un mare accent pune autorul pe o manifestare care indică prezența vieții și anume, respirația: Pentru că, până la urmă, totul se reduce la o singură respirație: ”simt cum se împrăștie respirația / prin mine”; ”fac parte din lumea / lucrurilor ce încă respiră”; ”vezi, toate astea adunate / într-o respirație, mă sufocă încet”; și: ”mi-ar plăcea să mă prefac / într-o respirație” (în infinitul infinitului cu umbre, doar eu). Și tot despre respirație, poetul spune: ”lasă noaptea să respire din mine / ca-n tăcerea ei să-mi pot / înveli chipul / pentru o altă zi” (Casa de la răsărit).          Dimensiunea spirituală este foarte pregnantă. Dar, dincolo de credință, mai există rămășițe de superstiții, obiceiuri moștenite de care nu poți să te lepezi, de pildă, adăpostirea în mormânt a lucrurilor pe care le-ai îndrăgit și care te-au slujit întreaga viață, obiecte umile dar folositoare, cum e cureaua din piele pe care își ascute briciul, moștenire de la tata, care ”și el o moștenise de la bunicu / ca dar de nuntă / și briciul să nu uiți briciul...” La care se adaugă, întoarcerea oglinzii cu fața în jos pentru ca mortul să aibă liniște în lumea de dincolo.          Credința moștenită a rămas la imaginile din copilărie, când: ”Dumnezeu / cocoțat pe un nor / îmi vorbea din priviri / eu îmi țineam inima în mână / și zâmbeam / sunt sigur că am fost eu / dialogam cu mine / cu tata cu mama / cu fratele cel mic / și cu Dumnezeu // sunt eu / mi-e dor de atunci / mi-e dor de mine / mi-e dor de ai mei / mi-e dor de voi / mi-e dor de Dumnezeu / trist / îmi pândesc amintirea / timp în care / citesc pe silabe iubirea și / neputința de a mai fi / ceea ce am fost...”(Dumnezeu, vis sau realitate). Și: ”doar cerul căzut pe genunchi / plângea cu sughițuri / dar cum azi / nu-mi voi extrăda gândul / o să-l rog pe Dumnezeu / să aprindă ultima lumânare”(Viața rămasă pe genunchi).           Multe din versuri sunt aforistice:”dincolo de întoarcerea zilei / există doar o cărare ce duce / înspre margini”(Viața rămasă pe genunchi);”singura diferență între șansa bogatului / și cea a săracului este Moartea / bogatul moare subit iar săracul / primează pentru că el / știe să întâmpine moartea...”(Om bogat -Om sărac). Și: ”în fiecare tăcere e o înfrângere”. Iar unele poezii constituie adevărate pilde morale: ”Viața fără Dumnezeu, o cărare ce nu duce nicăieri”, în poezia cu acest titlu.
          Tăcerea este o altă componentă a versurilor sale: ”tăcerea se răzvrătește / nici fluturii nu mai zboară / în acest decor de întuneric / îmi joc ultima reprezentație”(Mă rog lui Dumnezeu să mai aștepte). Altă poezie are în spate un decor în care umbrele se confesează:”în războiul cu tine însuți / nu moare nimeni / nu există pradă și / nici prădători / câmpul de luptă e doar / un spațiu al însomniilor / dintre două clipe // durerea ta e și a celuilalt // doar unul își potrivește pașii / după mers / și acela ești tu cărând în rucsacul de pe spate / toate spaimele morții”(Confesiunea unei umbre). Cele mai multe sunt poeme de bun rămas:”adevărul e că mi-e frică // dorm cu lumina aprinsă și / mă hrănesc din singurătăți / ce-nmuguresc în mine”.(Mă rog lui Dumnezeu să mai aștepte). Și asta, cu atât mai mult cu cât nu există alternativă: ”cineva sângerează în mine/ dimineața / la amiază și seara / nimănui nu-i pasă / evadarea în afara dimensiunii / ar fi un alibi / o realitate  care / erodează timpul / într-o viață fără duminici și / fără nici un Dumnezeu / schimbarea nu ar fi observată de nimeni / doar lumina ar exersa ivirea / între două începuturi / totuși / în ziua a șaptea / mă voi odihni / apoi / voi mângâia ceea ce voi lăsa în urmă / apa / pietrele / și vântul / despre plecarea mea spre nicăieri / sau spre un alt tărâm / unde începe singurătatea / nu voi vorbi cu nimeni // gestul va salva o lume”(Alibi).
          Mai multe poezii au ca subiect Moartea. ”mai stai o clipă moarte stai / nu cer să-mi dai mie nimic / dacă mi-ai fi dat un semn / oricât de mic / îmi pregăteam valiza / cu toate cele necesare / un aparat de ras / un creion o mapă și un plic”(Moarte, tu n-ai nume de Om). La un moment dat, autorul spune: ”nu / nu mi-e frică de moarte ci / de neputința de a mai fi / ceea ce am fost”(Timpul, o execuție lentă). Și umbrele ocupă un loc special în lirica lui Teodor Dume: ”deconjind carnea se / înfăptuiește un ritual / singurul / prin care / poți cunoaște / sensul semnelor // niciodată același”(ritualul umbrelor). Și suferința ocupă un loc important în poezia lui Teodor Dume: ”la urma urmei orice suferință / e un început de viață” (în infinitul infinitului cu umbre, doar eu) în timp ce : ”iubirea e doar o iluzie / și nimic mai mult”. Teodor Dume se poate lăuda că a găsit ”Drumul umbrelor”: ”azi e o zi în care  nu mă grăbesc / calc încet / și-mi ascult umbra / cum îmi trece prin vene / o simt / poate e o cunoaștere de sine / sau poate o lacrimă strivită / între două priviri / tac / e multă liniște în jur / mă uit în stânga / mă uit în dreapta / nimeni / pe drumul umbrelor / doar eu / și / ultima lacrimă pe care / am păstrat-o pentru voi”.
          Nu o dată, poetul spune:”mi-am pus inima în palme” (Numele ei în limba maternă, mama).
          Poetul este memoria omenirii, memoria eternității. Cronicar vigilent al clipei poetul notează cu scrupulozitate tot ce poate constitui o știre cotidiană: ”undeva la ora asta se moare spune poetul / îndrăgostiții împart sentimentul la doi / undeva la ora asta se naște un copil / pe care Dumnezeu îl va legăna / pe o așchie de lumină / toate lucrurile astea există / însă tristețea pe care o împart la unul / sfredelește în mine / ca un vierme / cu rana sub piele. / (...) / aerul se dizolvă / sub perdeaua / nemișcată de o vreme / se instalează frica / știu că sunt neputincios și că tata / mi-ar fi întins o mână / mi-e dor de tata și de oamenii care / mă strigau pe numele mic / uneori îmi vine să le scriu o scrisoare / dar am impresia că tata s-a mutat / aș scrie și fratelui meu plecat / în ziua în care / cireșii plesneau de culoare dar / negrul de afară îmi julește privirea / și nu-i amintesc decât / de mama care / strângea durerea între palme / ca pe o amintire / undeva la ora asta se moare / îndrăgostiții împart sentimentul în două / undeva la ora asta se naște un copil / și toate lucrurile astea există / deși seamănă cu un cimitir fără cruci / în interiorul meu e cald / acolo îmi îngrop sentimentele / și adulmec fiecare clipă / dar n-am să mai vorbesc despre mine / sunt prea bătrân și mi-e teamă / nu mai am nimic / nu mai am nici prieteni / doar o secvență pe care o derulez / dimineața la amiază și seara / ultimul gând se desprinde de mine / ca o coajă de nucă toamna / dezamăgit mă închid pe dinăuntru / și aștept...”(A doua scrisoare cu destinatar necunoscut).
          Din corpusul poeziilor se pot desprinde unele micropoeme de 3-4 versuri, în spirit de haiku, de ex. ”doar lumina împachetată / între pleoapele abia deschise / pâlpîie obscur”(poate într-o zi...); ”un labirint / de vise neterminate / așteaptă clipa prin care / te strecori în zi” (poate într-o zi...); ”în jurul meu multă liniște / și un tic-tac obosit...” (poate într-o zi...); ”durerea se joacă de-a v-ați ascunselea / golindu-mi dimineața de vise”(confesiune); ”în strălucirea unei raze / am arhiva cu tot ce am fost” (confesiune);”azi mi-e dor de mine / și mă caut” (confesiune); ”din când în când / sunt lovit de o frunză / asta înseamnă că exist” (confesiune), și multe alte asemenea respirări de poezie autentică, picurată prin gâtul clepsidrei și adunată mușuroi, din care omul se poate înfrupta pe alese. Sintagme remarcabile, ele însele constituindu-se în poezii de sine stătătoare: ”la o distanță de o tăcere e frig”; ”timpul – singurul infractor din țara aerului”; ”moartea se preface că nu știe nimic / despre actul de fericire în doi”; ”o privire acum către atunci / ar da impresia unei ierni / fără zăpadă”; ”distanța dintre noi / se măsoară în singurătăți”; ”mă împiedic de/ umbrele celorlalți”; ”ordinea lucrurilor nu mai are nici o logică”; ”umbra i se micșorează vizibil / sunt în derivă”;”aud depărtarea cum se sparge de margini”;”timpul ne bate pe umăr și / se adapă din noi”; ”din când în când / lumina / se aprinde pe la colțuri”;”Dumnezeu ne face cu mâna”;”e o iarnă cu miros de ploi / cozonac și fum”; ”în apropiere se conturează o umbră / pare să spună o poveste”;”ziua în care mor oamenii / are forma unei lacrimi”;”umbra nu cunoaște sensul / rotirii pământului”;”poate n-a știut niciodată / de unde începe sfârșitul”; ”tristețea măcinată mărunt / îmi intră prin piele”;”lăsați timpul să-și vadă de treabă”, ș.a.
          Poezia și credința că ”va fi dragoste” îl întărește pe poet astfel încât să nu se teamă de moarte, simțindu-se apărat de aceste repere cristice, la care se adaugă speranța:”stau în genunchi și-i spun lui Dumnezeu / că o să plec / respir sacadat / uneori / mă întorc în timp și mă ascult / spun în gând Tatăl nostru / sperând că-n următoarea clipă / voi fi altfel / mai mult decât atât / voi ști unde se tot duc oamenii / în pământul de sub pământ / sau în cerul de sub cer / voi ști sensul multor lucruri / pe care cu bună știință / le-am ignorat / voi împărți sfârșitul lumii / în cioburi / câte unul pentru fiecare / nu voi fi trist / din lumea mea se va naște / o altă lume cu un singur rege / supus sufletului // ...și va fi dragoste / și va fi dragoste” (...și va fi dragoste).
          Spre sfârșit, poetul scrie: ”cu degetele încărcate de cuvinte / scriu ultimul bilet și / din când în când / dialoghez cu singurătatea”(Timpul, o execuție lentă). Și vorbind despre sine la timpul prezent, autorul spune: „în întunericul din jur / doar eu o oglindă spartă / din care lumea adună cioburi / și nu-i puțin lucru...(și atât...)
          Teodor Dume – un poet emblematic al poeziei moderne românești, interesant și original, care și-ar găsi un loc foarte onorabil pe un eventual podium al celor mai buni reprezentanți ai geniului liric, dacă critica de azi ar avea înțelepciunea de a-l recepta, așa cum merită.
          Pentru Teodor Dume, respirația înseamnă Poezie și poezia respirație, adică Viață. Nu e de mirare că scrie precum respiră. Și ne aduce nouă, sărbătoare în casa sufletească. Și-ar putea dori cineva mai mult?
         
CEZARINA ADAMESCU14 Iulie 2018