Revista Sintagme literare, septembrie 2017 (pagina 65-66)
Goticul,
naufragiul realului și alte ținte votive ale metaforei în poezia lui Teodor
Dume
Experiența
poeziei noastre contemporane înregistrează între autorii bihoreni cu dese
ieșiri la rampa edtorială numele lui Teodor Dume. Nu e momentul, aici, să
evocăm un datus nascendi, însă o mențiune despre geografia în care-și duce
destinul poetul acesta, autor al volumului Temnița de sub rană (Iași, Editura
PIM, 2017, 102 p., cu o copertă realizată de Mioara Băluță), prefațată de
Cezarina Adamescu (Poemele binecuvântatei lumini), da, este necesară despre un
volum fertilizat de experiența lirică modernă. Observ că e, totuși, o carte de
campanie, într-o bătălie încă neîncheiată dar pe care autorul, prin poezia sa,
promite să o câștige en fanfare. Cartea lui Teodor Dume se mișcă destul de
dezinvolt în paradigme, în temele durabile ale poeziei dintotdeauna, eul
auctorial e într-o permanentă conviețuire cu un panteism reconciliant între
formula neoexpresionistă specifică unui spirit al boemei orădene din vremea
debutului grigurcian și sentimentul devastator al trăirii unui cotidian
deductibil din prejudecățile resorbțiilor realului. Poezia nu este, însă, deloc
conformistă, metafora are o țintă votivă („cine altul decât mine aude/durerea
cum trece/prin lumină ca/un fulger/rostogolindu-se sub zid/în căutarea a ceea
ce am fost//tăcut ca o umbră/ nelocuită de nimeni,/mă afund în mine și
aștept//cine altul...”), imaginarul transpune, indiscutabil, inauguralul, motiv
predilect imprimat pe o cortină cu mobilitatea „deconspirată” de spiritul
jemanfișist egotic. Realul viciat impune terapiile poemului, compensând forme
de exorcizare („lumea reală a dispărut și dispare instant/în rest totul e
vraiște și frig//poate că și Dumnezeu a adormit în rugăciune”), simbolicile
grațioase sunt denudate în transcenderi cangrenând aproape agresiv riscul
„isteriei” edulcorărilor, boală a poetaștrilor zilei, de care autorul nostru,
un magician din tagma peripateticilor lui hymnos, nu poate fi nicidecum atins.
O celebrare cântată ca un monolog interior consacră vanități de-o clipă, o
frenezie ludică e previzibilă ca un urlet al disperării ce frizează goticul
spectru al ființei („temnița de sub rană”). Spectacolul e vizual, celestă e
senzualitatea: „curând se face târziu//la marginea drumului doar un
câine/încearcă să-ți prindă coada parcă/dizolvată în umbră/privesc și nu spun
nimic// singurătatea intrată în piele/mi-a sechestrat emoțiile/ și sunt
trist/și cartierul meu e trist//ceva nedefinit mă face/să înaintez prin
mine/dezgolindu-mă de cuvinte/mă privesc/nu mai sunt eu/anii adunați sub
pleoape/atârnă ca un bec de șaizeci/până la urmă e singurul lucru/pe care-l mai
am și/câteva amintiri în care/nici nu mai cred/ și asta pentru că mereu/văd
aceleași drumuri/cu miros Atelier critic sintagme literare 66 de flori albe/și
câteva case/la cea cu numărul douăzeci și oi/pe geamul deschis/aceleași desene
și/o urmă de ruj// aici este marginea//timpul ca un pietriș spălat/de ploaie și
ochii rămași/cu aceleași imagini/aciuindu-se blând/mai încearcă o
zbatere//întindf mâinile dar nu simt nimic// acest joc aproape imposibil/e doar
pentru oamenii mari// știu/aici este marginea...” (Aici este marginea, p.
82-83) Cartea lui Teodor Dume notează obsesiv „întâmplările” cotidianului,
anostul e suprimat, refugiul inventat al eului confesivul („la două priviri
distanță de orice urmă/ce ar putea trece prin mine/respir sângele care/a
pătruns lutul/ în drum/spre rădăcina facerii//dinspre răsărit se eliberează
lumina/ca o jertfă...”) devine prilej al explorărilor aceluiași eu care evită
la milimetru tautologii periculoase (o excepție nevinovată, la p. 65, în
titlu), excentricitatea verosimilului, dezmembrarea „vestigiului” prozastic.
Poemul e profund interiorizat la autorul nostru, suprapunerile de viață și de
lumi devin și ele creditabile când naufragiul realului va fi reinvestit în
lirism. Oricum, poezia e un mod de viață, iar o mefiență a „răstălmăcirii”
stării de spirit nu va fi decât un alt joc inflamând calofilul până la
voluptatea anihilării lui, probă de talent, desigur: „nu știu dacă sunt fericit
sau trist//locuiesc printre anotimpuri și/uneori desenez inimi/ pe chipurile de
pe icoane//de fiecare dată când se pleacă/ aud țipete văd noaptea/cum inundă
încăperea/în care/ te așteptam/liniștea îmi mângâie fruntea/oprită între
palme/ca un gând/mânjit de speranțe/printre șuvițele negre ale nopții/stropii
de ploaie zdrobiți de asfalt/îmi desferecă singurătatea/câteva secunde mai
târziu/privesc imaginar/prin ticăitul ceasului atârnat/pe albul din perete/aud
strigăte/se plimbă de colo=colo ca/o amintire lăsată de izbeliște/în jurul meu
un gol/și multă tristețe// poate că doar eu voi locui/în lumea aceasta/în
care/nu va mai fi niciun mâine...” (Deasupra tuturor lucrurilor există un timp,
parte din mine, p. 53-54) Citatul din Pound nu e nici el pus la întâmplare, pe
pagina inaugurală a volumului. Re-duplicarea temelor și motivelor, viața,
moartea, dragostea, senzorialul, un carpe noctem stimulând, parcă, voința unui
ego-poem, precipită un pic introspecțiile dar frumusețea modului de a
contempla, prin poesie, lumea, focalizarea supravegheată, controlată a unității
metaforice, ingredientele sugerând tentații postmoderne, cum scriu destui
comentatori ai acestei lirici în finalul cărții, la secțiunea reperelor
critice, dau o notă de produs editorial binevenit cărții lui Teodor Dume.
Autorul acesta își urmează destinul cu răbdarea unui minorit dintr-o mânăstire
bizantină, însoțind cu dragoste și grație, literă cu literă, literă după
literă, un poemreceptacul. Acela mărturisind că ne putem aștepta, în
continuare, dat fiind harul autorului, la alte cărți utile bilanțului istoriei
liricii noastre postbelice.
--
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu