Teodor Dume,în revista parnas21,prezentare carte Lacrimi pe altarul trupului

https://parnas21.blogspot.com/2018/06/teodor-dume-lacrimi-pe-altarul trupului
https://parnas21.blogspot.com/2018/06/teodor-dume-lacrimi-pe-altarul-timpului.html

TEODOR DUME - LACRIMI PE ALTARUL TRUPULUI

Teodor Dume – Lacrimi pe altarul trupului (editura Pim, Iași, 2018): Un autor ghidat de o filozofie morală, sentimentul religios este forţa sa de caracter, este calea care adânceşte, la Teodor Dume, misterul lumii (…). Poetul simte o elevaţie reflectând la conceptul şi percepţia Timpului. Ţine piept, este pregătit în faţa atâtor abise, consimţite, atât morale cât şi fizice, ne conduce la poetul simbolist care spunea: ”am avut mereu senzaţia abisului, nu numai abisul somnului, dar şi abisul acţiunii, al visului, al amintirii, al regretului şi al remuşcării, al frumosului, al numărului. Acum mă simt tot timpul ameţit” (Charles Baudelaire) Ferestrele deschise de Teodor Dume sunt luminate de o candelă a frumosului, a sinceritaţii absolute, a unei sfinţenii asumate, condiţie sine qua non de a ajunge la esenţele universale, poezia fiind teritoriul nelimitat al absolutului. Viața spiritului este tainică şi fără Dumnezeu, autorul nu se vede pe drumul morţii, cel mai semnificativ şi mai profund eveniment al vieţii. Poezia este accesitul transcendental, poetul refuză omul tragic, optează pentru tot ce este graţios ori sublim în acest paradis regăsit, întindere de ape liniştite «şi câteodată cu resturi de durere».(recenzie semnată de scriitoarea Angela Nache Mamier)

Faţă în faţă cu mine

azi stau faţă în faţă cu mine

pentru a-mi putea da seama

cât sunt adevăr

cât minciună şi

cât sunt eu

ceea ce înseamnă

că fac parte din lumea

lucrurilor ce încă respiră

azi voi învăţa cât

să dau vieţii

cât morţii şi cât să

las lui Dumnezeu

apoi

mai am de făcut

un singur drum

unul singur

poarta o voi lăsa întredeschisă

să intre toţi rătăciţii pământului

şi când moartea

mă va căuta pe acasă

eu

voi fi departe

departe

departe...

Casa de la răsărit

am să-ţi dau din mine câte o zi

doar una

suficient cât

să-ţi clădeşti o casă

cu ferestrele înspre răsărit

de unde

seară de seară o

să mă vezi trecând

să nu mă strigi

lasă noaptea să respire din mine

ca-n tăcerea ei să-mi pot

înveli chipul

pentru o altă zi

schijele de lună îmi intră în ochi

şi frigul din oase

îmi subţiază tăcerea

mă retrag în deşertul din mine

şi aştept

primul său semn

Risipiri…

     (doi oameni pot privi acelaşi lucru şi pot

      vedea ceva total diferit - Octavian Paler)

În începutul ăsta de iubire

(strecurată pe furiş într-o clipă)

moartea se preface că nu ştie nimic

despre actul de fericire în doi

dar continuă să umple golurile

cu semnificaţii

pentru nevoile de azi ale trupului

în rest doar gesturi constante

între care respirăm...

cineva mă strigă, teo…

de câte ori ţi-am spus

să nu mă mai strigi pe numele mic

că s-ar putea ca vecinii

să creadă că

suntem amanţi

oricum fericirea creşte între noi

o privim prin fereastra de la răsărit

din când în când o purtăm în braţe

ca şi când

s-ar fi născut

din prima noastră dragoste

uite

trecătorii au ură în priviri

vântul sălbatec ne suflă tăcerea

timpul ne bate pe umăr şi

se adapă din noi

tăcere

cineva de dincolo de gard mă strigă

teo...

Timpul, o execuţie lentă

creşte în mine ca un aluat

nu-i bai zic

parcă asist la propria-mi execuţie

tristeţea măcinată mărunt

îmi intră prin piele

am răbdarea unui castor

cu degetele încărcate de cuvinte

scriu ultimul bilet şi

din când în când

dialoghez cu singurătatea

nu

nu mi-e frică de moarte ci

de neputinţa de a mai fi

ceea ce am fost

simt cum umbra mi se scurge

pe lateralul feţei

transformându-mă

într-un canal de scurgere

a rezidurilor

nu mă priviţi

lăsaţi timpul să-şi vadă de treabă

Mai multe poezii și profilul autorului: Teodor Dume

Copyright © 2018 Teodor Dume

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Riduri de Teodor Dume

Riduri de Teodor Dume: încă o zi în care/lumea trece prin mine/unde să mă ascund, Doamne!

Teodor Dume

Teodor Dume: Omul dacă ar avea chiar şi o singură aripă ar zgârâia cerul.

Teodor Dume, carte:Lacrimi de pe altarul trupului

http://www.poezie.ro/index.php/press/14127589/Teodor_Dume,_carte:_Lacrimi_de_pe_altarul_trupului
Editura PIM, 2018

Teodor Dume

Teodor Dume: Cel care înţelege natura îşi înţelege propriul suflet.

Teodor Dume

Teodor Dume: Iertarea vine de la Dumnezeu şi nu de la oameni, de la oameni vine doar îngăduinţa pe care ne-o datorăm unul altuia.

Teodor Dume

Teodor Dume: Ca să poţi supravieţui în siguranţă trebuie să ştii cum să recunoşti puterea celorlalţi.

Viaţa rămasă pe genunchi de Teodor Dume

Viaţa rămasă pe genunchi de Teodor Dume: dacă există o ţară unde/nu locuieşte nimeni/arătaţi-mi-o/dincolo de întoarcerea zilei/există doar o cărare ce duce/înspre margini/nu-mi iau cu mine nimic/pe urmele mele /nu o să calce niciun păcătos/mi-am făcut controlul medical/m-am întors cu sus...

Teodor Dume

Teodor Dume: Mamă, lasă-mi onoarea, acum la bătrâneţe, să am grijă de tine aşa cum şi tu ai avut de mine!

Teodor Dume

Teodor Dume: Cea mai mare tristeţe a sufletului este aceea când constaţi că nu mai eşti tu însuţi.

Teodor Dume

Teodor Dume: Legile elaborate în favoarea guvernanţilor contribuie la erodarea moralei şi credinţei cetăţeanului.

Teodor Dume

Teodor Dume: Libertatea este cea mai grea şi apăsătoare responsabilitate pentru un individ care a trăit departe de el însuşi.

Teodor Dume

Teodor Dume: De închinat să ne închinăm doar lui Dumnezeu şi iubirii, niciodată fricii şi puterii omului.

Teodor Dume

Teodor Dume: Când omul devine un simplu număr şi îşi pierde identitatea decade sub limita condiţiei umane.

Teodor Dume

Teodor Dume: Cel mai tulburător poem de dragoste a fost scris în noaptea nunţii, numai că după un timp s-a tulburat şi căsnicia.

Teodor Dume

Teodor Dume: Tăcerea este un privilegiu de a-i asculta pe alţii.

Teodor Dume

Teodor Dume: Sentimentul succesului este unic, însă nu poate înlocui valoarea.

Teodor Dume

Teodor Dume: O lumânare aprinsă adună în tăcerea şi lumina ei toate adevărurile unei vieţi.

Alibi de Teodor Dume

Alibi de Teodor Dume: cineva sângerează în mine/dimineaţa/la amiază şi seara/nimănui nu-i pasă/evadarea în afara dimensiunii/ar fi un alibi/o realitate care/erodează timpul/într-o viaţă fără duminici şi/fără niciun Dumnezeu/schimbarea nu ar fi observată de nimeni/doar ...

Teodor Dume

Teodor Dume: Orice gest salvează o umbră.

Teodor Dume

Teodor Dume: Nu mi-e frică de moarte ci de neputinţa de a mai fi ceea ce am fost.

Teodor Dume

Teodor Dume: Viaţa nu-i decât un căuş în care ţi-ai strâns sudoarea de-a lungul vremii.

Uşor şi fără urmă voi pleca şi eu de Teodor Dume

Uşor şi fără urmă voi pleca şi eu de Teodor Dume: Viaţa nu e un accesoriu de schimb, nici lumea nu mai e ceea ce a fost şi eu voi fi tot mai singur, doar Mama, Dumnezeu şi Copilăria mi-au mai rămas, mărturie a tot ceea ce am fost/Doamne, cum să uit lacrimile mamei care dilatau noaptea înţepenită ...

Mă rog lui Dumnezeu să mai aştepte de Teodor Dume

Mă rog lui Dumnezeu să mai aştepte de Teodor Dume: Mă rog lui Dumnezeu să mai aştepte/miroase a rânced/în împrejur/tăcerea se răzvrăteşte/nici fluturii nu mai zboară/în acest decor de întuneric/îmi joc ultima reprezentaţie/cineva îmi şopteşte că-s/prea bătrân să mai învăţ/repertoriul/încerc să-mi ...

Teodor Dume

Teodor Dume: Orice credinţă se raportează la adevărurile lăuntrice.

Teodor Dume

Teodor Dume: La urma urmei orice suferinţă e un început de viaţă.

în infinitul infinitului cu umbre, doar eu de Teodor Dume

în infinitul infinitului cu umbre, doar eu de Teodor Dume: norii apasă verdele din iarbă cum/rotunjimea copacilor/umbra/nu ştiu câtă tristeţe poate fi/în firea lucrurilor însă ştiu că/am nevoie de linişte/puţină durere/maturitate/şi crez/ce simplă pare existenţa/mi-ar plăcea să mă prefac/într-o respiraţie...

Teodor Dume

Teodor Dume: răsărit – /Cai albi nechează la marginea /de început a luminii

Teodor Dume

Teodor Dume: Negativismul din interiorul nostru ne scoate dintre oameni.

Teodor Dume

Teodor Dume: Uneori suntem criticaţi de cei care nu-şi dau seama că şi ei greşesc.

Teodor Dume

Teodor Dume: În orice încăierare viteza (iuţeala) e mult mai importantă decât forţa.

Teodor Dume

Teodor Dume: Fără credinţă echilibrul uman devine fragil.

Teodor Dume

Teodor Dume: Rugăciunea este un produs al suferinţei, o substituire a fricii de ceva şi rareori o recunoaştere a fericirii.

Teodor Dume

Teodor Dume: Fericirile şi iubirile nu pot fi trăite până la capăt pentru că ele însumează toate suferinţele.

Confesiune de Teodor Dume

Confesiune de Teodor Dume: când zâmbesc pe jumătate/spun că mi-e bine/durerea se joacă de v-aţi ascunselea/golindu-mi dimineaţa de vise/nu-i bai/în strălucirea unei raze/am arhiva cu tot ceea ce am fost/azi mi-e dor de mine/şi mă caut/în cealaltă jumătate de viaţă/caut învi...

Teodor Dume

Teodor Dume: Credinţa este aliatul din suflet care te învaţă cum să-ţi cauţi fericirea.

Teodor Dume

Teodor Dume: Dincolo de limitele tale sunt alţi oameni şi un singur Dumnezeu.

Teodor Dume

Teodor Dume: Pălmuirea unui obraz şi mângâierea celuilalt înseamnă iubire şi preţuire.

Teodor Dume

Teodor Dume: Timpul nu poate şterge traumele vârstei pentru că lupta dintre memorie şi uitare creează o istorie.

Teodor Dume

Teodor Dume: Credinţa este o universitate pe care o absolvim în ultima clipă de viaţă.

Teodor Dume

Teodor Dume: Dragostea nu are măsură ci doar dorinţa de a o dărui mai departe.

Teodor Dume

Teodor Dume: Adevărul e că oamenii nu mor ei sunt ca nişte trepte pe care călcăm şi ne înălţăm unul pe celălalt.

Teodor Dume

Teodor Dume: Când porţi pe cineva în inimă poţi dezlănţui durerea altcuiva.

Moarte, tu n-ai nume de Om de Teodor Dume

Moarte, tu n-ai nume de Om de Teodor Dume: (scris pe patul de spital, aprilie 2018)//mai stai o clipă moarte stai/nu cer să-mi dai mie nimic/dacă mi-ai fi dat un semn/oricât de mic/îmi pregăteam valiza/cu toate cele necesare/un aparat de ras/un creion o mapă şi un plic/mai stai o clipă moa...

Teodor Dume

Teodor Dume: Prin cuvânt, rostuirea frumosului, oamenii se apropie unul de celălalt căutându-şi dimensiunea sufletului. Acea dimensiune se traduce prin accesul direct în lumea noastră interioară şi în realitatea de dincolo, dacă ea există.

Teodor Dume

Teodor Dume: Lenea e ca şi un aluat, există şi creşte doar la căldură şi întuneric.

Teodor Dume

Teodor Dume: Oamenii sunt experimente vii pe care se încearcă definirea timpului.

Teodor Dume

Teodor Dume: Nu trebuie să te înrolezi într-un partid perntru a putea sprijini o cauză dreaptă.

Teodor Dume

Teodor Dume: Fapta bună pe care o faci cuiva nu trebuie să fie un pretext pentru a te putea căţăra pe umerii lui.

Teodor Dume

Teodor Dume: Zâmbetul nu trebuie să fie un pretext pentru a te căţăra pe umerii celuilalt.

Teodor Dume

Teodor Dume: Credinţa este calea de acces către Dumnezeu.

Teodor Dume

Teodor Dume: Înclină-te doar în faţa acelora pe care nu-i poţi mitui.

Teodor Dume şi Ionuţ Caragea la lansarea la oradea a cenaclului internaţional PRIETENII POEZIEI

Teodor Dume despre Gheorghe Grigurcu,la împlinirea a 82 de ani

Gheorghe Grigurcu, 82 de ani!
16 aprilie, pentru unii, e doar o zi obişnuită, dar pentru Gheorghe Grigurcu este ziua în care  a împlinit 82 de ani. În fiecare an, în această zi de 16 cobor în mine pentru a-i mulţumi. Deseori îmi spun că tăcerea e un privilegiu de a-i asculta pe alţii. Pentru mine această tăcere a rodit în împinirea a ceea ce sunt astăzi. Gheorghe Grigurcu a devenit un mijloc de comunicare şi de ascultare între oameni, poezie şi tot ceea ce e frumos. Iată deci că nimic din ceea ce este uman nu-i este străin Marelui Gheorghe Grigurcu (“Homo sum, humani nihil a me alienum puto”).
Da, ziua în care ne naştem e cu totul altfel. Şi asta pentru că locuim, pentru o vreme, într-o viaţă în care nu ne aparţine. Paradoxal sau nu, suntem experimente vii pe care se încearcă definirea timpului.
Gheorghe Grigurcu a venit printre lucruri în primăvara anului 1936, aprilie, 16. Coincidenţă sau nu, primăvara aceasta m-a adus şi pe mine (Teodor Dume) tot într-o zi de aprilie 4. Poate că tocmai durerea din frumuseţea acestui anotimp a creat poteca pe care urma să păşim înspre o lume care nu ne aparţine. Chiriaşi în propria viaţă oscilăm într-o zbatere surdă dorind să persistăm ca oameni, dar în lupta cu insignifiantele detalii, uneori, uităm de noi. Nu ştiu, poate că toate aceste elemente sunt semne de recunoaştere a fiinţei.
Aflându-mă printre cei mulţi care nu ştiu prea bine limbajul cuvântului, în acest context, voi încerca să definesc, printr-o simplă punctare, o părticică din Omul Gheorghe Grigurcu, care în această primăvară, da, a împlinit 82 de ani. Acest Om şi mare critic (numărul unu al poeziei din România), care a creat, prin scriitura domniei sale, lumi paralele într-un Univers arhid dar şi punţi de legătură între cuvânt şi cei care ştiu să-l folosească, trăieşte echilibrat într-o lume în care noi cei mulţi încercăm să o descoperim. Comportându-ne ca atare noi cei care încercăm să ajungem, sau am ajuns deja, la poarta cuvântului, îl putem privi, la ceas aniversar, ca pe un uşier care ne validează (sau nu) trecerea prin lumea cuvintelor.
Nevoia de a ne apropia de Dumnezeu, dar şi de noi înşine, ne face să ne privim, din când în când, şi în anumite momente, ca pe nişte frumuseţi prin complexitatea cărora navigăm. Nutresc speranţa că cei mai mulţi dintre noi ne hrănim prin şi cu frumuseţea cuvântului, chiar dacă realitatea ne împinge uneori înspre latura subiectivă cerându-ne sacrificii dar şi respect.
Azi, poate doar azi, nu putem fi subiectivi pentru că exprimarea vârstei, prin ceea ce facem, îmbină respectul cu munca şi cu celelalte elemente definitorii ale vieţii.
Privindu-l pe Gheorghe Grigurcu observ un erou supravieţuitor care s-a debarasat de frică şi neputinţă (deşi elementele acestea nu l-au caracterizat niciodată) într-un sistem social trecut neadecvat firii domniei sale. Identitatea acestui mare Om nu trebuie confirmată şi nici argumentată pentru că drept mărturie stau nenumăratele sale titluri de cărţi şi cronicile pe care le-a semnat indicând cu profesionalism nivelul la care a ajuns omul prin creaţia sa. Nu voi face o enumerare a titlurilor de carte şi nici a numelor acelora care au scris, pentru că ziua de 16 aprilie e un moment unic din viaţa aceluia pe care l-am stimat şi-l stimez şi care mi-a deschis larg ochii înspre cunoaşterea cuvântului. Şi cu această ocazie îi mulţumesc pentru episoadele trăite şi petrecute împreună în "urbea" de pe Criş. Toate acestea au avut un impact pozitiv asupra a tot ceea ce a urmat să fac. Posibil ca aceste amănunte să nu intereseze, dar orice lucru care mi se întâmplă are valoarea şi timpul său. Majoritatea dintre noi suntem lacomi. Vrem mult şi dăruim puţin.(...) Darul meu de suflet pentru marele Om  Gheorghe Grigurcu la împlinirea celor 82 de ani  este respectul pentru mâna pe care mi-a întins-o şi m-a condus pe drumul poeziei şi literaturii. Trebuie să recunosc, şi-i mulţumesc pentru asta, că Teodor Dume, poate, nu ar fi existat în această lume a creaţiei de frumos.
Dialogul cu creaţia, cu frumosul şi cu el însuşi a fost şi este ţinut într-un metalimbaj al operelor şi împlinirilor dominei sale care au lăsat o amprentă pe timp.
"Gheorghe Grigurcu domină de ani de zile viaţa literară fără să se amestece în ea. Nu cred că a existat în ultimii 15 ani un autor mai serios şi, în acelaşi timp mai productiv, indiferent dacă îşi exersa condeiul neobişnuit în comentariul politic, în poezie, în eseu, în polemică, în critică sau istorie literară. (…) El nu este un critic literar care scrie şi versuri şi nici un poet care scrie şi critică literară, el este în egală măsură un poet de primă mărime şi unul dintre cei mai importanţi critici literari ai acestei perioade de tranziţie între milenii” ( Ana Blandiana ).”
„„Pentru cine e dispus s-o facă, devine evident că Gheorghe Grigurcu este unul dintre cei mai buni critici de azi”. „Cînd am scris (…) despre o culegere antologică a lui Gheorghe Grigurcu, am indicat numele cîtorva poeţi afini, de la Williams la Benn, pe care originala lui poezie îi evocă în latură stilistică, în felul de a concepe metafora sau în compoziţia poemului. (…)Aceste şocuri imagistice în lanţ, la care poetul ne supune, nu sunt numai decorative, gratuite, ci şi frumoase ca nişte perle date la iveală dintr-o scoică” (Nicolae Manolescu).”
„„Un simbol al intransigenţei devine Gheorghe Grigurcu, criticul literar de mare talent aflat de mulţi ani într-un exil neoficial, la Târgu-Jiu. (…)Cel care are dreptate în absolut este, bineînţeles, Gheorghe Grigurcu” (Alex Ştefănescu).”

Iată o cifră; 82.
La ceas aniversar, datorită contrastului dintre doi scriitori, îmi sunt încorsetate cuvintele de emoţie. Şi asta pentru că pe Gheorghe Grigurcu l-am cunoscut în împrejurări favorabile mie şi "defavorabile" domniei sale. Spun "defavorabile" domniei sale având în vedere regimul de atunci şi traiectoria pe care o avea de urmat. Acest moment de criză a identităţii a fost punctat de către Gheorghe Grigurcu în prefaţa cărţii mele "Strigăt din copilărie" . Şi iarăşi îi mulţumesc !
Sunt lucruri care se întâmplă uneori în tăcere şi pe care le tatuezi pe suflet. Spuneam la începutul acestor însemnări că  tăcerea e un privilegiu de a-i asculta pe alţii  şi mai ştiu că  împlineşte. Indiferent de pretext, viaţa este un experiment, un refugiu şi rareori un crez.
Spuneam cândva că cel care suferă se contopeşte cu fiinţa şi devine unul şi acelaşi. Acea contopire compensează suferinţa celuilalt.

Din « Urbea » de pe Criş, la împlinirea celor 82 de ani
acelaşi Teodor Dume, vă spune:
La mulţi ani, maestre Gheorghe Grigurcu!

esenţe

când te retragi în singurătate

Dumnezeu râmâne mai sărac

cu un suflet

*

fericit eşti atunci când 

ajungi la capătul zilei şi-l chemi 

pe Dumnezeu la cină

Teodor Dume

Teodor Dume: Cel care prin credinţa sa subjugă sentimentul credinţei celuilalt nu face altceva decât să se oprească din drumul său către Dumnezeu.

Teodor Dume

Teodor Dume: Întrebarea pe care mi-o pun în fiecare dimineaţă e dacă mai sunt Om, şi dacă în jurul meu mai sunt şi alţii.

Tată, e 4 aprilie de Teodor Dume

Tată, e 4 aprilie de Teodor Dume: azi îţi vorbesc despre/o zi de primăvară/când/toţi oamenii se împlinesc/ghioceii sunt mult mai ieftini/decât în anul în care ai plecat/mama şi-a înghiţit ultima lacrimă/spunând că/te-a visat în livada cu pruni/din spatele casei/dormeai sub prunul/...

Teodor Dume

Teodor Dume: Cel umilit mimează fericirea, însă puţini ştiu că şi sufletul lăcrimează.

Teodor Dume

Teodor Dume: Am cunoscut oameni în care nu am crezut niciodată, şi totuşi, tata e o excepţie...

Teodor Dume

Teodor Dume: Bunul simţ - întâia măsură a ceea ce eşti.

Teodor Dume

Teodor Dume: Ceea ce te irită azi s-ar putea ca mâine să te bucure.

poetul Teodor Dume, revista de cultură VATRA VECHE,nr.3/2016

ÎNTÂLNIRI ÎN SPAŢIUL VIRTUAL

Poetul Teodor Dume

http://digital-library.ulbsibiu.ro/dspace/bitstream/123456789/976/5/Vatra%20veche%203_1%20-%202016.pdf

 L-am întâlnit pe Teodor Dume prin anii 2007-2008 pe site-ul "Rolit", care astăzi nu mai există. Site-ul avea secţii de poezie, proză, articole, personale, iar eu citeam şi comentam cu mare plăcere materialele postate la toate secţiile. Nu aveam dreptul să acord steluţe, eram începătoare pe acel site. M-au atras poeziile lui Teodor Dume nu numai prin sinceritatea lor, dar şi pentru că le simţeam că şi când le-aş fi gândit eu însămi, fără să le fi putut da glas. La un moment dat, administratorul site-ului a propus ca dreptul autorilor de a acorda steluţe postǎrilor valoroase şi de a lucra în administraţie să fie ales în mod "democratic", cu propuneri şi voturi ale utilizatorilor. Spre marea mea surprindere, numele meu a fost propus şi chiar votat pentru dreptul de a acorda pune steluţe la secţiile poezie şi proză, iar la articole am primit, alături de Cristina Ştefan, despre care voi vorbi în alt articol, funcţia administrativă de a valida texte. Aşa am devenit colegă de serviciu cu Teodor Dume. S-a întâmplat să ne potrivim nu numai la gusturile literare, dar şi la concepţiile de lucru. Având ambii dreptul să participăm la discuţiile din administraţie, am văzut în Teodor Dume nu numai un talentat poet, dar şi un om cu calităţi morale deosebite. După o vreme, site-ul "Rolit" a anunţat că-şi închide porţile. Deşi intrasem de puţină vreme, mi se păruse că pe oamenii de acolo îi cunoscusem dintotdeauna. Timpul trece altfel în virtual decât în realitatea concretǎ, transmiterea informaţiei fiind instantanee. În virtual, o luna echivalează cu ani, drept care închiderea site-ului m-a prins nepregătită. Tristeţea m-a copleşit, colaborarea cu colegii mă îmbogăţise şi nu bănuiam atunci că mă voi reîntâlni cu foştii colegi de la Rolit pe alte site-uri. Dupǎ o vreme însǎ, am primit un mesaj de la d-l Dume, invitându-mă să lucrez alături de el în administraţia unui alt site, "Confluenţe Lirice", condus de Relu Coţofană. Invitaţia m-a onorat şi bucurat. Am acceptat şi, între 2009 şi 2015, am lucrat cu Teodor Dume în administraţia "Confluenţelor", unde am cunoscut mulţi poeţi, despre care voi vorbi în viitor. Ulterior site-ul a devenit "Dialoguri culturale", sub o nouă conducere. Teodor Dume postase multe din poeziile lui pe site-ul Agonia (Poezii.ro), site pe care eu m-am înscris mai târziu. Cel mai bine l-am cunoscut pe Teodor Dume - ca poet şi ca om - în anii în care am lucrat împreună la "Confluenţe Lirice". Dar ce înseamnă de fapt a cunoaşte pe cineva, când nu ai dat niciodată mâna cu el? Şi totuşi, iată, o cunoaştere a cuiva, prin poezie, dar şi prin munca alături într-un spaţiu virtual, poate fi uneori mai profundă decât o colaborare în birouri alăturate! În 2013, d-l Dume m-a rugat să-i selecţionez cele mai reuşite poezii din ultimii ani de pe site-ul Agonia pentru a şi le aduna într-o carte. Volumul "Moartea unui fluture alb", (Ed. PIM, Iaşi 2015), e o culegere de poezii scrise de Teodor Dume între 2009- 2012, pe le-am împărţit în trei sec- ţiuni: "de la părinţi...", "prin Dumnezeu..." şi "spre mine", poetul plimbându-se în permanenţă prin universul său indisolubil legat de părinţi şi bunici, de credinţa în Dumnezeu şi de aplecarea lui spre trăirile interioare. Cum scriam într-un comentariu apǎ- rut în volum, nu o dată am intrat în poeziile lui Teodor Dume ca în nişte tablouri. Prezentarea tatălui în cămaşa albă de duminică din poezia "lumâ- nări stinse" (dimineaţa l-am găsit îmbrăcat/ în cămaşa lui albă pe care o purta/ duminica la biserică în cele/ câteva ore de slujbă) m-a dus cu gândul la un tablou de Cezanne reprezentând un bărbat în cămaşă albă. Credinţa şi speranţa în Dumnezeu sunt prezente în partea a doua a cărţii, iar în secţiunea a treia, cea mai amplă, autorul îşi explorează neputinţa şi resemnarea în faţa vieţii şi a morţii. Comunicarea poetului cu cititorul e directă şi se rezumă la esenţă. Talentul de a comprima ideile în numai câteva cuvinte e vizibil şi în aforismele pe care poetul le-a adunat în volumul "Vitralii", în curs de apariţie la Ed. PIM Iaşi, 2016. Titlul unor poezii spune deja multe ("moartea, o execuţie lentă"), iar metaforele sunt vizuale: în dimineaţa asta o să las lumea/ să se caţere pe mine ca iederă pe ziduri ("poate doar astăzi"), sau ne naştem în fiecare zi/ cu teamǎ ca atunc / când aşezăm flori parfumate/ sub icoane care plâng... ("sensuri"). Poeziile lui Teodor Dume, uneori cu accente filosofice, alteori simple rugăciuni, sunt un univers în care cititorul se regăseşte în propriile trăiri, întrebări, speranţe, aşteptări şi deznădejdi. Eu m-am recunoscut în ele într-atâta, încât, uneori, am simţit nevoia să le traduc în franceză, ştiind că, în poezie, o traducere nu e doar un transfer de cuvinte dintr-o limbă în alta, ci o retrăire poetică a traducătorului prin textul autorului. Traducerile poeziilor "azil intr-o cicatrice" (asile dans une blessure) şi "tǎcere, se moare" (silence, on meurt) sunt pe site-ul "Dialoguri Culturale". Volumul "Azil într-o cicatrice" (Ed. PIM Iaşi, 2015) conţine poezii scrise în aceeaşi manieră dumianǎ, plinǎ de esenţă şi simboluri. O dovedeşte din plin poezia "timpuri" cu care se încheie volumul: când trec strada/ îmi adun toate gândurile/ sub aceeaşi urmă/ nu mă sperie zgomotul paşilor/ de pe asfalt şi nici/ intimidarea luminii// între cele două timpuri sunt eu. Deşi trăiesc în altă ţară şi pe un alt continent, spaţiul virtual mi-a înlesnit întâlnirea culturalǎ şi a deschis poarta prin care vor ajunge la mine toate cuvintele încă nespuse de poetul, colegul şi prietenul Teodor Dume.

Veronica Pavel Lerner

(scriitor, Canada)

Revista Vatra Veche,nr.3, martie/2016

Ionel Bota despre temniţa de sub rană, de Teodor Dume

IONEL BOTA

Temniţa de sub rană, de Teodor Dume

Editura PIM,2017

Atelier critic

http://www.banaterra.eu/biblioteca/sites/default/files/revista_sintagme_literare_nr._5_-_septembrie_2017_-_pdf_0.pdf

Revista Sintagme literare nr.5 din septembrie 2017(teodor dume, pag.65-66)

Goticul, naufragiul realului și alte ținte votive ale metaforei în poezia lui Teodor Dume

Experiența poeziei noastre contemporane înregistrează între autorii bihoreni cu dese ieșiri la rampa edtorială numele lui Teodor Dume. Nu e momentul, aici, să evocăm un datus nascendi, însă o mențiune despre geografia în care-și duce destinul poetul acesta, autor al volumului Temnița de sub rană (Iași, Editura PIM, 2017, 102 p., cu o copertă realizată de Mioara Băluță), prefațată de Cezarina Adamescu (Poemele binecuvântatei lumini), da, este necesară despre un volum fertilizat de experiența lirică modernă. Observ că e, totuși, o carte de campanie, într-o bătălie încă neîncheiată dar pe care autorul, prin poezia sa, promite să o câștige en fanfare. Cartea lui Teodor Dume se mișcă destul de dezinvolt în paradigme, în temele durabile ale poeziei dintotdeauna, eul auctorial e într-o permanentă conviețuire cu un panteism reconciliant între formula neoexpresionistă specifică unui spirit al boemei orădene din vremea debutului grigurcian și sentimentul devastator al trăirii unui cotidian deductibil din prejudecățile resorbțiilor realului. Poezia nu este, însă, deloc conformistă, metafora are o țintă votivă („cine altul decât mine aude/durerea cum trece/prin lumină ca/un fulger/rostogolindu-se sub zid/în căutarea a ceea ce am fost//tăcut ca o umbră/ nelocuită de nimeni,/mă afund în mine și aștept//cine altul...”), imaginarul transpune, indiscutabil, inauguralul, motiv predilect imprimat pe o cortină cu mobilitatea „deconspirată” de spiritul jemanfișist egotic. Realul viciat impune terapiile poemului, compensând forme de exorcizare („lumea reală a dispărut și dispare instant/în rest totul e vraiște și frig//poate că și Dumnezeu a adormit în rugăciune”), simbolicile grațioase sunt denudate în transcenderi cangrenând aproape agresiv riscul „isteriei” edulcorărilor, boală a poetaștrilor zilei, de care autorul nostru, un magician din tagma peripateticilor lui hymnos, nu poate fi nicidecum atins. O celebrare cântată ca un monolog interior consacră vanități de-o clipă, o frenezie ludică e previzibilă ca un urlet al disperării ce frizează goticul spectru al ființei („temnița de sub rană”). Spectacolul e vizual, celestă e senzualitatea: „curând se face târziu//la marginea drumului doar un câine/încearcă să-ți prindă coada parcă/dizolvată în umbră/privesc și nu spun nimic// singurătatea intrată în piele/mi-a sechestrat emoțiile/ și sunt trist/și cartierul meu e trist//ceva nedefinit mă face/să înaintez prin mine/dezgolindu-mă de cuvinte/mă privesc/nu mai sunt eu/anii adunați sub pleoape/atârnă ca un bec de șaizeci/până la urmă e singurul lucru/pe care-l mai am și/câteva amintiri în care/nici nu mai cred/ și asta pentru că mereu/văd aceleași drumuri/cu miros de flori albe/și câteva case/la cea cu numărul douăzeci și oi/pe geamul deschis/aceleași desene și/o urmă de ruj// aici este marginea//timpul ca un pietriș spălat/de ploaie și ochii rămași/cu aceleași imagini/aciuindu-se blând/mai încearcă o zbatere//întindf mâinile dar nu simt nimic// acest joc aproape imposibil/e doar pentru oamenii mari// știu/aici este marginea...” (Aici este marginea, p. 82-83) Cartea lui Teodor Dume notează obsesiv „întâmplările” cotidianului, anostul e suprimat, refugiul inventat al eului confesivul („la două priviri distanță de orice urmă/ce ar putea trece prin mine/respir sângele care/a pătruns lutul/ în drum/spre rădăcina facerii//dinspre răsărit se eliberează lumina/ca o jertfă...”) devine prilej al explorărilor aceluiași eu care evită la milimetru tautologii periculoase (o excepție nevinovată, la p. 65, în titlu), excentricitatea verosimilului, dezmembrarea „vestigiului” prozastic. Poemul e profund interiorizat la autorul nostru, suprapunerile de viață și de lumi devin și ele creditabile când naufragiul realului va fi reinvestit în lirism. Oricum, poezia e un mod de viață, iar o mefiență a „răstălmăcirii” stării de spirit nu va fi decât un alt joc inflamând calofilul până la voluptatea anihilării lui, probă de talent, desigur: „nu știu dacă sunt fericit sau trist//locuiesc printre anotimpuri și/uneori desenez inimi/ pe chipurile de pe icoane//de fiecare dată când se pleacă/ aud țipete văd noaptea/cum inundă încăperea/în care/ te așteptam/liniștea îmi mângâie fruntea/oprită între palme/ca un gând/mânjit de speranțe/printre șuvițele negre ale nopții/stropii de ploaie zdrobiți de asfalt/îmi desferecă singurătatea/câteva secunde mai târziu/privesc imaginar/prin ticăitul ceasului atârnat/pe albul din perete/aud strigăte/se plimbă de colo=colo ca/o amintire lăsată de izbeliște/în jurul meu un gol/și multă tristețe// poate că doar eu voi locui/în lumea aceasta/în care/nu va mai fi niciun mâine...” (Deasupra tuturor lucrurilor există un timp, parte din mine, p. 53-54) Citatul din Pound nu e nici el pus la întâmplare, pe pagina inaugurală a volumului. Re-duplicarea temelor și motivelor, viața, moartea, dragostea, senzorialul, un carpe noctem stimulând, parcă, voința unui ego-poem, precipită un pic introspecțiile dar frumusețea modului de a contempla, prin poesie, lumea, focalizarea supravegheată, controlată a unității metaforice, ingredientele sugerând tentații postmoderne, cum scriu destui comentatori ai acestei lirici în finalul cărții, la secțiunea reperelor critice, dau o notă de produs editorial binevenit cărții lui Teodor Dume. Autorul acesta își urmează destinul cu răbdarea unui minorit dintr-o mânăstire bizantină, însoțind cu dragoste și grație, literă cu literă, literă după literă, un poemreceptacul. Acela mărturisind că ne putem aștepta, în continuare, dat fiind harul autorului, la alte cărți utile bilanțului istoriei liricii noastre postbelice.

Teodor Dume - Dreptul la suferință, un privilegiu divin