Îmi împărtășesc bucuria apariției primului meu volum de versuri. Poate e prea târziu venit sau poate e prea devreme.
Sunt câteva persoane cărora vreau să le aduc mulțumiri din inimă pentru că m-au sprijinit și au făcut, într-un fel, posibilă apariția acestei cărți: dl Relu Coțofană, dl Teodor Dume, dna Veronica Pavel Lerner și dl Ion Popescu Bradoschi.
Cu aceeași recunoștință și prețuire, îi mulțumesc din suflet dlui Alexe Rău, doctor în filosofie, director al Bibliotecii Naționale a Republicii Moldova, pentru prefața scrisă pe care vreau să v-o prezint în continuare. (Nadia Pădure)
Poezia ca Element al Creaţiei şi al Naturii
Nadia Pădure, autoarea acestui volum de versuri, care m-a surprins şi m-a bucurat în egală măsură, este în viaţa reală Nadejda Pădure, bibliotecară, colegă de ghildă a mea, director al Bibliotecii Publice Raionale „Mihail Sadoveanu” din Străşeni, ilustrând prin prestanţa sa în această postură vechiul dicton românesc „Omul sfinţeşte locul”. În ultimul deceniu al relaţiilor noastre colegiale am tot descoperit în Nadejda, pas cu pas, o fiinţă nouă, învăluită de lumini interioare şi de suferinţe, de bucurii intelectuale şi de dramatism existenţial. Turnura aceasta, momentul acesta de revelaţie cred că pot fi subsumate conceptului filosofic de mirare. Noua şi treptata deschidere a ei dinspre un interior deopotrivă de bogat şi de zbuciumat a condus la ivirea acelui moment privilegiat în care am văzut-o într-o lumină nouă, esenţializatoare. Treptele cele mai eficiente, în sensul aristotelian al acestui termin, pe care a urcat perceptia şi comprehensiunea mea vis-a-vis de Nadejda au fost producerea ei în rol de profesor universitar având drept obiect de predare Teoria lecturii, materie în care s-a scăldat, înnobilându-se şi revărsând această lumină sacră şi peste studenţii care o ascultau; apoi manifestarea ei în calitate de artist-fotograf, producând şi lansând întru delectarea noastră, în special în mediul virtual, pe Facebook, a unor bijuterii fotografice şi, în final, erupţia poetică a ei, apărând cu poeme pline de prospeţime şi de elevată simţire în periodice şi antologii de peste Prut, iar acum stând să-şi facă marele său debut editorial acasă.
Definiţia metaforică pe care au dat-o grecii antici bibliotecii este aceasta: ”Farmacie pentru suflet”. Predicabilii care fură puşi în exerciţiu spre a explicita denotaţiile şi conotaţiile acestei denumiri sunt, de fapt, şi semnificanţii unor factori de impact fiinţial asupra omului şi în special asupra bibliotecarului, a cărui viaţă este ambientată de aceşti factori. Om fi purtând noi, bibliotecarii, amprentele, stigmatele generate de esenţa, de duhul acestei „farmacii pentru siflet”. Nadia Pădure le poartă ca pe nişte alunele spirituale identificatoare.
Ce fel de fiinţă este această poetă, altfel spus, ce fel de cauză eficientă conduce la naşterea poemelor sale? După ce i-am citit poemele mi-am întărit convingerea, care începuse să prindă contur încă la prima şi la a doua treaptă a redescoperirii ei, ca şi în cadrul comunicării dintre noi, că sufletul ei are afinităţi cu acela al Marianei Alcoforado. Pentru a certifica această premoniţie, am recitit celebrele Scrisori portugheze ale acelei zbuciumate fiinţe, călugăriţă din secolul al XVII-lea, şi pot afirma acum cu toată încrederea că această similaritate sufletească există cu adevărat. Prima asemănare dintre ele constă în faptul că atât scrisorile Marianei, cât şi poemele Nadei au caracterul unor lucruri trăite şi nu imaginate. Vine apoi motivul analog al suferinţei lor: dragostea fără răspuns, singurătatea. Am sesizat în toţi anii aceştea cum lucrează ca un motor acest motiv în sufletul Nadei, dar nicicând nu mi-am putut permite să acced în acest spaţiu dureros pentru a intra în detalii. Chiar şi în acest moment, intenţionând să încerc o descriere a stării de suflet a autoarei poemelor, invoc un fragment din scrisoarea întâia a Marianei, or, ceea ce spune ea despre sine se referă în mare parte şi la Nadea: ”Vezi, dragostea mea, ce peste măsură de neprevăzătoare erai! O patimă de la care aşteptai atâta fericire nu-ţi poate astăzi dărui decât o ucigătoare lipsă de speranţă, ce-şi are egalul doar în absenţa cumplită ce a pricinuit-o. Această plecare căreia durerea – oricât şi-ar tortura fantezia – nu i-ar găsi un nume în stare să dea glas deznădejdii, părăsirea aceasta mă va opri pe vecie să văd ochii ce mă întâmpinau cu atâta iubire şi cărora le datorez atâtea emoţii, atâtea pricini de bucurie – ochii aceea care îmi înlocuiau toate câte-s pe lume şi care însemnau pentru mine mulţumirea fără hotare. Ah, ochii mei au pierdut unica lumină ce le dădea strălucire şi rămân doar cu lacrimile, iar eu nu i-am mai folosit la nimic altceva decât la plâns – un plâns neîntrerupt, de când mi-a fost dat să aflu că te-ai hotărât să pleci; ceea ce nu voi putea să îndur...”.A treia similitudine fiinţială a acestor autoare este faptul că amândouă se salvează prin scrisul în care li se converteşte durerea.
Efectele calamităţii fiinţiale suportată de poetă sunt apocaliptice, viziunile ei fiind de o forţă de sugestie şi picturală cutremurătoare. O toamnă bolnavă pune stăpânire pe întreg domeniul sufletului şi pe lumea ambientală. Din cer coboară ultima pasăre sălbatică, cu aripa frântă ce „atinge urmele durerii”. Corbii zboară deasupra „stârvurilor de fericire” şi până la urmă smulg inima eroinei lirice. Pe ogoare saline putrezesc sentimentele. Sufletele devenite pietre sunt pline de deşertăciune şi deznădejde, fiind bântuite de stafii: ”Încrederea într-o atingere e împroşcată cu sânge bolnav”. Soarele este aruncat într-un abis şi totul este învăluit de întuneric. Anomalicul şi absurdul strâng în cleşte gândirea şi limbajul. Fiinţa personajului liric e în stare de război de apărare în raport cu lumea și cu societatea inamică.
Pentru a se salvgarda, eroina lirică face recurs la o strategie în doi paşi: resemnarea, contopirea cu natura şi crearea unei lumi alternative.
În faza contopirii cu natura se întrezăresc, parcă, ecouri daoiste, în special reverberaţii venite dinspre ideea relativă la calea vidului. De altfel, Nadia va practica, în faza a doua a renaşterii sale, forme şi motive poetice orientale. Reprezentativă pentru etapa contopirii cu natura, cu dao, este manifestarea în poemele ei a animismului. Păşind pe căile lui, autoarea ajunge la vechimea vechimilor, în copilăria lumii. Se pare că există temei pentru a invoca aici ideea desfăşurării necesare (din punct de vedere filosofic) a evenimentelor în timp, a inexorabilităţii lor. Constantin Mălinaş, regretatul mare bibliolog român modern, a analizat prin prisma animismului volumul meu de poeme „Absenţa e mai mare ca prezenţa”, scris imediat după moartea mamei şi a scos în evidenţă o prezenţă multiaspectuală a lui. Am recurs la el în mod inconştient, fapt care face loc prezumţiei că în momentele existenţiale tragice, fractale animismul este un agent fiinţial imunitar. Subliniind că poezia animistă este cea mai veche atitudine de cunoaştere şi recunoaştere a omului în faţă cu realitatea, de care omul primitiv se temea şi pe care căuta să o înţeleagă, mijlocit prin neştiinţa din sine, închipuind viaţă şi dând viaţă regnului mineral, suflet regnului vegetal, sau personificând fiarele din regnul animal. „Poezia animistă, scrie Mălinaş, a fost cea dintâi cale, prin care omul de atunci, la fel de inteligent ca şi noi, doar mai puţin experimentat, a vrut să comunice, a vrut să se împace cu duşmăniile multe din pământ şi din cer, a vrut să se facă prieten cu pietrele, trunchiurile de copaci, cu coarnele şi dinţii animalelor de pradă, cu tunetele şi trăsnetele, care-l copleşeau din bolta plină de sprâncenele norilor încruntaţi, a vrut să se apere de plantele otrăvitoare, să-şi apropie plantele bune, fructele şi spicele, vorbind cu ele, formând cu ele primul mediu cognitiv din jurul său, mobilat cu intuiţii şi imagini pilduitoare. Poezia animistă este infinită şi veşnică, a format şi formează un cordon ombilical cu rol de viaticum, un coridor nesfârşit în poezia lumii vechi şi moderne, ea este peste tot în mintea şi scrisul omului de rând, care se stâmpără şi se ajută cu ea în căile cunoaşterii”.
Estetica poeziei animiste este intrinsecă, este organică şi naturală în datul omului, este moştenire similară informaţiei genetice, omul se naşte cu ea, graţie ei are înclinaţia de a învia şi însufleţi tot ce este inert, de a înzestra pietrele, să zicem de pildă, cu semnificaţii morale şi filosofice, văzând metaforic în golul lor mineral un ochi şi o cămară plină de promisiuni. La Nadia Pădure, el este şi o formă de nemulţumire şi evaziune faţă de societate, dovada făcând-o, înaintea poemelor, creaţiile fotogtafice ale ei, imagini armonioase din natură fără prezenţă umană. Totuşi, în poemele animiste ale ei se produce o umanizare treptată, întâiul semnal fiind abordarea vidului, golului lăsat în sufletul eroinei lirice de lipsa iubitului ca pe o substanţă, ca pe un plin: ”Precum nisipurile mişcătoare ale pustiului m-a acoperit lipsa ta” („Vid”). Motivul celor două frunze-nsingurate face şi el loc prezenţei umane sugerate şi chiar unor pretexte (raţiuni) de solidaritate. Tabloul incluziunii în natură ca remediu contra durerii denotă însă evoluţii sufleteşti dramatice şi contradictorii. Eroina se autopercepe ca fiind situată la răscrucea tristeţilor, iar speranţa o „minte de o viaţă”. Sufletul ei este „desenat cu creionul nopţii”. Alegând calea uitării, ea abandonează, într-un câmp de maci, caii sălbatici din sine (caii constituind obiectul veneraţiei sublime a Nadei). Se iscă un sentiment de jenă pentru „traiectoria unui zbor absurd de femeie”. Motivul unei gări ce trebuie abandonată iese în relief ca un adagio. Din când în când ea evadează „pe o insulă plină de culori” şi, chiar dacă mai „adună tăceri în sertare”, simte tentaţia, imboldul jocului. Acesta din urmă este semnificantul apropierii de frontiera dincolo de care va putea începe o nouă viaţă.
În „ţinutul” războiului sufletesc situat dincoace de frontieră, limbajul pare a se supune unei gramatici de comunicare neobişnuite. Contopirea eroinei cu natura este însoţită de un fel de difuziune a semnelor în care asocierea acestora se produce adeseori în mod ciudat. Sensurile și determinările vechi sunt deturnate sau trec în opusul lor, predicabilii îşi trădează subiecţii, simţurile îşi schimbă organele ce le produc. Eroina se dezbracă de cărări, treptele devin picături, piatra şlefuieşte izvorul, tălpile caută rugăciunea; şoaptele frunzelor ard tălpile, este căutat un umăr pentru lacrimă, umbra zgârie mersul timpului, toamnele se preling în brazda inimii, eroina citeşte „poveşti aruncate în gura sobei”, dragostea foşneşte printre file, lacrimile „fac săpături arheologice în cenuşa din suflet”, cioburile de cer spintecă orele, se aude „plânsul tălpilor”, apar „stufării de contexte”, copilul Iisus urmează să se întoarcă din exil, fetiţa „colindă crucile din inimă”, moartea are ochi albaştri şi o priveşte cu drag, lacrima este rănită de viscol, dimineaţa are strunele frânte, pomul ninge nemilos cu zdrenţe de vise... Cum încearcă să se adune sufletul risipit, dezintegrat, tot astfel este dezintegrat şi limbajul, cuvintele se caută unul pe altul, tatonându-se, iar din asocierile lor browniene se nasc sensuri bizare. Sau poate sensuri noi? Sufletul şi cuvintele sunt în căutarea echilibrului şi a locului lor. Renunţarea la semnele de punctuaţie amplifică acest efect.
Dar poezia? Apropiindu-se de frontieră, eroina începe să audă foşnetul cuvintelor. Apoi vede un poem risipit „printre pietrele încărunţite”. Scrie un poem pe cer. Găseşte un „poem care are nevoie de dragoste”. În cele din urmă, poezia se arată a fi ca o fiinţă prezentă în toate şi peste tot, ca un Element al Creaţiei şi al Naturii.
Prozodia utilizată de Nadia este una pe potrivă, este una deictică, dacă se poate spune astfel. Metafora, metonimia şi alte figuri de stil constituie în ansamblul lor o sinergetică menită să potenţeze eficienţa impactului estetic şi emoţional. Însă nu trebuie uitat faptul că la această etapă a discursului soteriologic al său poeta, aidoma Marianei Alcoforado, îşi alimentează poemele din trăiri şi mai puţin din imaginaţie. În consecinţă, scriitura ei nu este concepută intelectual, ci vine din subconştient, din adâncurile fiinţei împreună cu expresia scriptică a trăirilor şi retrăirilor sale spre a le asigura acestora un suport comunicativ eficient. Versul alb la care recurge autoarea mi se părea la început că are un ritm respiratoriu. La o a doua lectură, însă, am început să desluşesc natura pulsatorie a versurilor, aceasta semnificând manifestarea invizibilă a necesităţii, a unei desfăşurări prestabilite. Şi când utilizez acest termen, îmi amintesc de un extraordinar eseu al lui Andrei Pogorilovschi, publicat in revista ARC în 1994, în care se afirmă că exprimarea inconştientă primordială îşi avea sursa în impulsurile divine. „Acestea din urmă, scrie el, sunt abordate şi ele ca un fel de scriere, una interioară, invizibilă. Acest sistem, care ţine de timp, de pulsaţiile pe care le plămădim sau le percepem în interior în perioada dintre percepţie şi act, a fost denumit zeuxilogie, un sistem care descrie fidel care sunt performanţele noastre ca fiinţe abilitate să creeze, să acţioneze, prin nemijlocită intenţionare a pulsaţiilor, forme de timp. E o descoperire care are, zice autorul ei, datele unei îmtâlniri cu un limbaj necunoscut, făcut pe potriva oamenilor, pe care Dumnezeu l-a ţinut în latenţă, ori fusese ştiut, iar mai apoi risipit prin dispariţia vreunei tradiţii esoterice. Ori, gramatica funcţionarismului pulsatoric (zeuxilogia) va fi fost cunoscută şi mai înainte, perpetuată prin iniţiere şi nu în literă scrisă, ceea ce a făcut cu putinţă dispariţia sa. În noul sistem pulsaţiile sunt semnifcate de zeuxeme (element grafic al sistemului de scriere al zeuxilogiei). Prin zeuxeme pure se caută contextul exprimării de sine şi se efectuează tezaurizarea acestei expresii. Se constituie aşadar un fel de hermeneutică a expresiei sinelui, dar şi a structurii etnice din care faci parte ca element. Alăturarea zeuxemelor ajunge să creeze sintaxe pulsatorice depăşind organismul fenomenal cunoscut”. Aşa sau altfel, Nadia Pădure, atunci când este vizitată şi inspirată de mobiluri animiste, se adânceşte până în zona copilăriei lumii, care este şi un spaţiu al genezei impulsurilor primordiale.
Odată cu intrarea eroinei lirice în starea de trecere a frontierei ontologice dintre spaţiul de fuziune cu natura şi acela al re-naşteri prin creaţie, încep să fie tot mai pronunţate deosebirile dintre ea şi Mariana. Nadia merge mai departe, ea începe să-şi reedifice fiinţa şi fiinţarea. De fapt ar fi mai potrivit să utilizăm în acest context sintagma „zonă transfrontalieră”. Or, însemnele acestei schimbări se fac văzute dincoace de linia convenţională de demarcaţie, iar efectele reminiscente ale stării fracturale continuă să alicească, într-un mod sau altul, şi după trecerea prin vamă. Alături de sonurile îndurerate care mai atestă o „străină lume în care deşertăciunea cântă” şi o marginalizare fiinţială („la o margine de cuvânt stătea inima”), când eroina, deşi îşi mai manifestă „dorul de lună” îmbrăţişându-se cu noaptea, simte că a ajuns „la hotarul dintre două vieţi” şi că „sârma ghimpată din jurul inimii” a ruginit („A treisprezecea singurătate”). Lecţiile de singurătate cedează locul lecţiilor de zbor, pentru ca într-un moment de graţie să dea de ştire că „Din alb îmi iau zborul”. Facerea, crearea unei lumi alternative presupune existenţa imanentă a articulării, astfel că semnle, cuvintele încep să se potrivească în locuri potrivite, asocierile neobişnuite care se mai produc pretându-se unei comprehensiuni rostuite (ca de exemplu asociaţia de cuvinte „se sapă în lumină cu palmele obosite de prea multă toamnă”). Solitudinea şi solilocul fac loc manifestărilor conjugate, de cuplu („Aripă eu aripă tu”).
Apar în lumină elementele de construcţie a edificiul lumii alternative ca ambient ontologic al renaşterii fiinţiale: altă carte, altă inimă, altă durere, altă iubire, altă lumină, altă stare, alte lecţii, alte zile, alte lacrimi, altă iarbă, alte râuri, alt zbor, alte vremuri, alte cuvinte... Articularea structurală a lor, însufleţirea unui nou întreg, a unui nou unu, comportă un vector fiinţial cu mare putere regenerativă, de absorbţie şi de emergenţă. Uneori, precauţia şi prudenţa fac de gardă, iar inima eroinei e una de lupoaică. Amintirea durerii şi a suferinţei iese mereu la suprafaţă. Vin însă, în contrabalanţă, sentimentele materne, limba maternă, limba română pe care o iubea înainte de a o cunoaşte, martiriul tinerilor din 7 aprilie („urme de sânge pe asfaltul/care niciodată nu va fi mai curat”).
Se face mai mult loc pentru lucrarea imaginaţiei. Un fel de aer proaspăt şi de lumină nouă pătrund în şi printre rândurile unor poeme din jumătatea a doua a cărţi. Are loc conştientizarea treptată a instrumentelor. Încep să se exteriorizeze ecouri ale lecturior din creaţia poeţilor clasici şi contemporani. Notaţia şi sugestia iau locul „stufăriilor de contexte” (de la Nadia citire).
În sfârşit, ca o încununare a paşilor strategici făcuţi de poetă, ca un testimoniu al renaşterii fiinţiale este intrarea în scenă a înţelepciunii. O înţelepciune crescută din suferinţă. Motivele, formele şi tehnicile poeziei orientale manifestate în unele poeme de la sfarşitul cărţii fac dovada acestui eveniment. Iar poemul „Exerciţii de supravieţuire” este ca o un fel de glosă în formă liberă, în care Nadia scrutează calea de pasăre phoenix a sa, pe care o intitulează „o călătorie în jurul sufletului”, încercând astfel să se distanţeze de suferinţele prin care a trecut. Versurile ce fac parte din compoziţia acestui poem sunt nişte sentinţe, nişte aforisme existenţiale:
„Căutând iubirea m-am găsit pe mine”,
„Săpăturile în inimi
sunt o muncă neagră de miner”,
„La spectacolul singurătăţii
e loc pentru un singur spectator”,
„iluziile nu au culoare”,
„durerea fizică se roagă de izbăvire
durerea sufletească se roagă
să-i fie lăsată
doar durerea fizică”.
Traducerile inserate la sfârsitul volumului vin să completeze lucrarea salvatoare a scrierii de sine denotând calitatea excerciţiilor literare ale Nadei.
Cartea de versuri „Altă iubire” este produsul unei experienţe fiinţiale şi de cunoaştere poetică inetite.
Salut răsăritul poetei Nadia Pădure şi aştept următoarele cărţi ale ei, care, sunt sigur, vor fi expresia vieţii ei celei noi şi a bucuriei creaţiei salvatoare.
Alexe Rău, poet, doctor în filosofie
