Teodor Dume

Teodor Dume: Bunătatea te face prada celor pe care îi ajuţi.

Ion Lazăr da Coza: Din privinţa boierului Dume (microcronică la Temniţa de sub rană, de Teodor Dume)

În frac

       Atunci când termin de citit o carte, o etichetez, în secunda următoare, cu un cuvânt sau, cel mult, cu o propoziţie.

        „Pură!” e adjectivul pe care mi l-a smuls volumul de versuri „TEMNIȚA DE SUB RANĂ”, Editura Pim, 2017 – autor, Teodor DUME!

        „Pură”, în sensul că pe tot parcursul cărţii nu am găsit o poezie-balast, în nici o poezie nu am găsit măcar un vers-balast, iar în vers – nici un cuvânt-balast.

       Mesajul poetic e construit cu minimum de cuvinte. Asta nu înseamnă că poezia lui Teodor Dume e austeră, ci poetul demonstrează, vers cu vers, că arta de a folosi figurile de stil e bine stăpânită, atingând de multe ori desăvârşirea.

       Teme predominante: relaţia cu Dumnezeu, amintirea tatălui, casa părintească, mama, copilăria, introspecţia ş.a.

       Teodor Dume nu-i un răzvrătit, dovadă că a trecut la treapta superioară a intelectului uman – înţelepciunea! Poezia sa nu e rigidă, moralizatoare, ascetică, „de chilie întunecată, jilavă”, nu e o poezie scrisă la vreo masă murdară din restaurantul gării, sau dictată, la beție, cuiva care încă mai poate ține creionul în mână... dimpotrivă, e o poezie „de conac”, boierească, generoasă, patiarhală, adesea filosofică, sentenţioasă (nu în sensul peiorativ al cuvântului!), ceea ce-l obligă pe cititor, dacă nu să-şi îmbrace haine de gală în timpul lecturii, măcar o parte din ritualul sacerdotal al lecturii să fie respectat.

       Cum aceste gânduri/rânduri nu se vor o cronică literară (nimic nu mă califică pentru așa ceva!), ci se vor o plecăciune frăţească (sper că mi se îngăduie de către „împricinat” acest „frăţească”) făcută în faţa boierului Dume – boier al cuvântului scris, desigur – închei urându-i ca, în pivniţă, să aibă cât mai multe budane, din care, neîndoielnic, vom degusta, în frac sau în rochii de bal, ambrozie în cupe de aur!

              Cu preţuire,

                             da Coza

29 august 2017, Însemne Culturaşle

Ion Lazăr da Coza

teodor dume: S.C. CLUB TEO DUME S.R.L : AVIZE DE FUNCŢIONARE MI...

teodor dume: S.C. CLUB TEO DUME S.R.L : AVIZE DE FUNCŢIONARE MI...: ROMANIA MINISTERUL ÎNVĂŢĂMÂNTULI În baza Hotărârii Guvernului Romaniei nr.812/1992, 201/1990, în temeiul Legii 21/1924, Legii 15/1990, L...

teodor dume: CLUB TEO DUME: CURSURI AUTORIZATE de Ministerul În...

teodor dume: CLUB TEO DUME: CURSURI AUTORIZATE de Ministerul În...: CLUB TEO DUME, ORADEA: CURSURI AUTORIZATE DE MINISTERUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI  AVIZE DE FUNCŢIONARE, 1101/1994, 1073/1994, PRIN ORDINUL MIN.ÎNV....

teodor dume: CLUB TEO DUME, CURSURI DE INIŢIERE, PREGĂTIRE ŞI T...

teodor dume: CLUB TEO DUME, CURSURI DE INIŢIERE, PREGĂTIRE ŞI T...: CLUB TEO DUME:  CURSURI DE INIŢIERE, PREGĂTIRE ŞI TEHNICO APLICATIVE, org. în baza informării MINISTERULUI ÎNVĂŢĂMÂNTULUI Direcţia General...

Teodor Dume

Teodor Dume: Cei bogaţi şi lacomi nu vor înţelege niciodată semnificaţia pâinii.

Teodor Dume

Teodor Dume: Oamenii care mor singuri sunt mai împăcaţi cu Dumnezeu decât cei care urăsc şi luptă chiar şi pe patul de moarte.

Teodor Dume

Teodor Dume: Oricât de fidel ar fi omul faţă de el însuşi sufletul îl trădează.

Teodor Dume

Teodor Dume: Ceea ce-i leagă pe oameni unii de alţii este identitatea şi iubirea.

Prietenia de grup declanseaza invidia - citate Prietenie

Prietenia de grup declanseaza invidia - citate Prietenie

Trecutul e o rana care sangereaza ori de cate - citate Timp

Trecutul e o rana care sangereaza ori de cate - citate Timp

teodor dume, fără grupă sanguină-editura ArtBook,2017

teodor dume, o nouă carte:fără grupă sanguină, editura ArtBook, 2017

TEODOR DUME- FĂRĂ GRUPĂ SANGUINĂ

Al optulea volum de poezie al lui Teodor Dume își urmează calea stilistică, originală, după celelalte șapte titluri: “colecţionarul de răni”, “durerea din spatele cărnii”, “vitralii pe un interior scorojit”, “azil într-o cicatrice”, “moartea, un fluture alb”, “strigăt din copilărie”, “adevărul din cuvinte”, scrise între anii 1985-2017. Poezia lui Teodor Dume nu are nevoie de o decodare, este un aide-memoire pentru repetabila stare de târziu, fragmentele vieţii amintite în reverii sau meditaţii au resemnarea acceptării declinului până unde Thanatos devine familiar, devine adevăr, ca un drum fix al poeziei-destin.
Filozofia sa de viață, transpusă în definiții aforistice, a trecut de la căutare la maturizarea sinelui poetic, la liniștea interioară dată de înțelegerea rostului omului pe pământ numai în umbra lui Dumnezeu:
“Viaţa e o umbră grea/ pe care o cari/ de la răsărit la apus”;“la viaţa asta trăită printre oameni/ unde e Dumnezeu e şi lumină”;“cum umbra trece strada/ să nu plângi/ orice cărare duce înspre Dumnezeu; “Există doar oameni şi un singur Dumnezeu”.
“Fără grupă sanguină” înseamnă acea stare de revelație față cu Dumnezeu, starea de catharsis, când scrisul poeziei devine purificator, trece în imaterial și se apropie de divinitate. Arta scrisă, o realizare ideală oricărui poet, iar Teodor Dume a găsit propria formulă sacră a poeziei sale, grație sensibilității și talentului său liric.

Cristina Ștefan , scriitor/ membru USR 

UN POET ŞI UMBRA CUVÂNTULUI SĂU ÎN LUMINĂ

Teodor Dume, fără grupă sanguină,

        Seria meditaţiilor lirice din volumele anterioare, continuă cu acest volum, în acelaşi ton şi în această carte, intitulată „fără grupă sanguină”.

          Cartea începe cu o declaraţie aproape paradoxală: „Viaţa e o umbră grea / pe care o cari / de la răsărit la apus şi / de la apus la răsărit”, singura care te însoţeşte fiind de nedezlipit, decât în clipa din urmă şi singura care „îţi măsoară umbra”. Dar şi, conchide autorul „singura care nu mai are nevoie de tine” (fără grupă sanguină).

          Prin volumele editate până în prezent, Teodor Dume şi-a câştigat notorietatea şi simpatia cititorilor, fiind aşteptat şi întâmpinat, cu fiecare nouă apariţie, fiind cotat unul dintre cei mai originali poeţi contemporani.

          El îşi urmează vocaţia lirică, fără să îmbrace straie de împrumut, lăsând liberă Pasărea Poemului să zboare, după propriile îndemnuri ale inimii. Şi aceasta nu greşeşte drumul de-ntors în acasa sinelui, drum pe care-l recunoaşte după semne numai de ea ştiute.

          Legătura cu Divinitatea este atât de strânsă încât îi susţine aerul, pentru ca aripile să înoate în voie, în larg şi chiar să se autodepăşească. Martor la Naşterea, la Moartea şi la Învierea lui Dumnezeu, poetul trăieşte realitatea supranaturală a Misterului Pascal, dând mărturie prin vers, prin gând, prin faptă şi cuvânt. Dar mai ales, prin simplul fapt de a fi creat de Creatorul a toate. Convins fiind că, „unde e Dumnezeu e şi lumină” poetul a purces în căutarea Luminii, îngenunchind „la capăt de zi” şi aflându-L, nu în cine ştie ce loc binecuvântat, ci în Acasa de sine, în locul de unde survine fiinţa (Dumnezeu e acasă).

          În plan orizontal, dragostea se răsfrânge asupra iubitei, pe care o ia complice la trăirile sale mistice: „din când în când / îngenunchez la capăt de zi / şi te strig / vino iubito fii complice / la viaţa asta trăită printre oameni // unde e Dumnezeu e şi lumină” (Dumnezeu e acasă).

          Ajuns la înţelesurile esenţiale de parcă le-ar fi ştiut din totdeauna, poetul e împăcat cu toate acestea, dorind să le împărtăşească fiinţei iubite. Sunt poeme tulburătoare care te copleşesc prin intensitatea emoţiei pe care ţi-o produc: „viaţa îmi curge spre moarte precum / depărtarea înspre capătul lumii / nu-i bai, zic / trupul e o fărâmă de pământ / în care Dumnezeu / a plantat / veşnicia / păcatul şi iubirea // aşa e lumea făcută iubito / din iubirea ultimilor / trecători / prin păcat / Dumnezeu ştie asta şi / mai ştie că / oamenii cu o singură viaţă / îşi numără păcatele / duminica / e prea multă durere între noi / iubito // aşteptarea înmugureşte suferinţe // înfrigurat privesc / cum umbra trece strada / să nu plângi // orice cărare duce înspre Dumnezeu” (Aşa e lumea, iubito!) De fapt, ce vrea să spună autorul? Orice drum am apuca, acesta tot spre Dumnezeu duce în cele din urmă.

          Umbra se desprinde uşor de om, dispare fără să lase urmă,  părăseşte viaţa aceasta, fără grupă sanguină.

          Tema umbrei se reia şi în alte poeme. Între umbre şi urmele lor, omul încearcă zborul de unul singur. Urma umbrei devine lumină.

          Poetul este binefeciarul unor convorbiri intime cu Dumnezeu care, în pedagogia Lui, îl învaţă să îndure, să plângă, să deprindă zborul de pasăre.

          Şi nu e de mirare că: „agăţat de o lumină / vreau să rostesc: viaţă / cuvintele ard / şi flacăra mută / se stinge în semn de iertare//...şi iată-mă alunecând adânc / în liniştea lucrurilor” (Pentru o clipă doar pentru una opriţi acele ceasornicului). Poezia este dedicată lui Adrian Păunescu – In memoriam.

          Alunecarea, desprinderea, îndepărtarea de cele cunoscute, este semnul cel mai puternic pe care-l lasă poemele lui Teodor Dume. Este senzaţia de după bilanţul provizoriu, când pui pe terezie făcutul cu nefăcutul, vorbirea cu nevorbirea, tăcerea cu netăcerea. Şi rezultatul nu mai poate fi amânat. E-n ordinea firească a lucrurilor. „În urmă / strigăt de pasăre” – spune autorul” (Un alt fel de rânduială). Şi ce-i rămâne omului să facă decât: „îmi şterg amintirile / una câte una şi / mai mor câte puţin / în fiecare clipă / îmi ating faţa / şi strig // ştiu că / nu mă poate auzi nimeni // înăuntru rămâne o durere / un fel de nimic pe lângă toate / morţile îngropate lângă oameni // dar ce mai contează încă o zi / fără imagini...// o ştiu şi trăiesc doar / pentru următoarea noapte” (Cât mai aproape).

          Uneori, poemul are gust de lemn putrezit. Versurile sunt absolut tulburătoare: „ştiu // aici totul se termină / între mine şi durere / e doar o felie de aer / nu mai e loc / trupul mi se scurge / în palma lui Dumnezeu / ca o rugă // Doamne!/ Cu voia ta o să plec / ştiu că aşa trebuie / las ziua să adoarmă / în mine / dincolo de lumânare / bântuie frigul noaptea / miroase a lemn putrezit.../ dar pleoapele tale / acoperă totul”  (Poem cu gust de lemn putrezit).

          Ceea ce este destul de curios, e faptul că poetul nu face o dramă din plecarea lui, aşa cum fac, îndeobşte oamenii obişnuiţi, nici nu-i obligă pe ceilalţi să sufere, dimpotrivă. Există o pedagogie a durerii, o filozofie a morţii. Poetul e năpădit de o linişte aproape ireală pe care o împrumută oamenilor şi lucrurilor din jur. Nu o dată, priveşte toate acestea detaşat, fără patetisme, doar cu un uşor sarcasm: „sufăr de linişte - / ultimul diagnostic emis / de sentimente prin constrângere // de la o vreme pendulez între cuvinte /şi absenţa din trup de parcă / aş trăi într-un gol rotund / ca o gaură de fântână seacă / în rest / mă simt mult mai bine / şi îmi place să aud/ că sunt / incompatibil cu trupul // uneori mai şi mor / ca să văd lumea cum se schimbă / şi preferă chipul de duminică / nu-i contrazic oricum / trăiesc din alte motive” (Diagnostic: incompatibil cu trupul).

          Imaginea pe care şi-o oferă poetul, baletând între ceea ce a fost şi ceea ce este, e de natură să-i provoace mâhniri nostalgice inerente: „nici eu nu mai sunt cel care am fost / ştii bine asta / mamă / mimez doar ceea ce am fost / o parte din mine se clatină / precum vântul / din când în când / mă uit în oglindă şi mă contrazic / de dragul a ceea ce am fost / m-aş pregăti să-ţi cer ceva dar / cuvintele mi se transformă în umbre / aidoma apei în gheaţă // vine toamna mamă şi / cuvintele nu se mai leagă” (mamă, vine toamna).

 Starea aceasta persistă şi în poezia: „şi viaţa ca un scai”: „nu mai sunt cel care am fost / privirea mi se risipeşte / peste umbre / copiii îmi zic / eşti orb bătrâne uite / uite / lumina cum fuge de tine // în piept port o inimă grea / aud paşi dar nimeni / nimeni nu mă mai strigă / pe nume / doar viaţa ca un scai / se mai ţine de umbră / copiii îmi zic / uite bătrâne uite lumina / cum fuge de tine...”  

De asemenea: „e prea târziu să ne amintim de noi / şi ca o dezgolire a ceea ce am fost / ne rebotezăm umbrele / între timp un Dumnezeu sub acoperire / ne priveşte printre vitralii” (Un Dumnezeu sub acoperire).

Ipostaza în care se află, îl face pe poet să spună: „aici este timpul oprit între / ceea ce am fost şi ceea ce sunt / tic-tac, tic-tac, tic-tac...” (viaţa, tic-tac, tic-tac, tic-tac).

          O altă dimensiune la care se raportează poetul este singurătatea: „singurătatea lacomă / îmi trece prin măduvă” (Câte puţin).

          Mai mult decât lumina, umbra capătă noi dimensiuni, creşte şi scade, are o geometrie variabilă, de fiecare dată, câteodată e martoră: „martor îmi e umbra că / spun adevărul şi numai adevărul”(împăcarea cu sine). Până şi viaţa este, în viziunea poetului, „o umbră grea / pe care o cari / de la răsărit la apus / şi de la apus la răsărit” (Fără grupă sanguină). Poetul ştie chiar şi de unde „începe umbra” şi anume: „de acolo de unde se termină punctul”. Altădată, „între noi / e o mare de culori /care îmi acoperă umbra” (Identitate la indigo).

          Când înainte, când după, când alături, umbra este însoţită de o urmă vizibilă. Uneori se suprapun, se abstrag una pe cealaltă, devin una, nu mai ştii care pe care. Poetul l-a aflat şi pe „Dresorul de umbre”, care nu e altul decât el însuşi, cel care-şi trăieşte, clipă de clipă moartea: „Nu voi mai vorbi despre moarte / mă voi muta în zborul de fluture / noaptea / ca o rugăciune / voi respira prin suferinţă / voi fi un întreg pustiu / în noaptea aceea / un frig grăbit îmi va sufoca vederea / voi respira sacadat / nu va exista milă şi nici îndurare / voi supravieţui zile şi voi deveni / singurul dresor de umbre / în anotimpul întoarcerii acasă / sângele îmi va pulsa printre / ultimele speranţe şi / noaptea va veni mult prea devreme / voi fi un anonim într-o umbră / de care / moartea nu ştie // dar despre ea nu voi vorbi niciodată”.

          Câtă luciditate – tot atâta tristeţe care se simte în glas, în cuvânt, în suflet. Realitatea bate orice fantezie. Ori cel puţin aşa doreşte poetul să-i facă pe cei care citesc, să creadă. În orice caz, trăirile sunt autentice şi l-am putea bănui de un oarecare cinism, autopersiflare: „Rup între degete suferinţa / să nu plângi / doar tu îmi vei înţelege gestul rămas / în trecerea mea spre nefiinţă” (În loc de adio).

          Dar poetul ştie ca nimeni altul să înnobileze această suferinţă, ridicând-o la rangul de jertfă mântuitoare.

          Însoţitoare este şi liniştea care „creşte ca un muşuroi”(Poate doar astăzi); „...şi iată-mă alunecând adânc / în liniştea lucrurilor” – spune poetul.

          Mai mult decât atât, poetul suferă de linişte – după ultimul diagnostic emis.

          Liniştea este legată întrucâtva de absenţă, chiar şi absenţa din sine: „din când în când mai lipsesc din mine / ca să pot privi depărtarea / când mă reîntorc / mă privesc / şi plâng...” (împăcarea cu sine).

          Tăcerea, aşteptarea, absenţa, singurătatea, tristeţea, pustiul, resemnarea, sunt coordonatele omului şi poetului Teodor Dume. Suferinţa este ridicată la rang de sublim. Ea înalţă mai mult decât doboară. Cât de trist însă, poate fi, atunci când, deşi auzi paşi, nimeni nu te mai strigă pe nume: „aud paşi dar nimeni / nimeni nu mă mai strigă / pe nume” (şi viaţa ca un scai). Dintre toate acestea, Singurătatea e de-a dreptul ucigătoare: „Singurătatea sfredeleşte lacom, nu doare dar mă sting” – spune poetul în titlul unei poezii. Singurătatea absolută, cea neacoperită de nimic: „cum cerul acoperă zarea / sufletul mi se umple de oameni // dar ce folos...” (Singurătatea sfredeleşte lacom, nu doare dar mă sting).

          Depărtarea este însă apanajul poeţilor, doar lor le place să o privească fix în ochi, când vin ori când pleacă, precum Fata Morgana: „încerc acum să reconstitui / fereastra prin care / o să privesc depărtarea, - / ea însăşi o fereastră / a sunetelor spre nesfârşit. // ştiu, / poate e doar o iluzie ce se termină aici / ca respiraţia în camera cu multe oglinzi...” (Între mine şi realitate).

         Şi dacă există vreo temere, aceea e de vântul care ar putea şterge într-o clipită, „oameni şi umbre” (Timp şi umbre).

          Autorul foloseşte ca mijloace de expresie artistică, personificarea, atribuind însuşiri antropomorfice unor sentimente şi stări: „ura se aruncă asupra tuturor lucrurilor / scâncetul abia perceptibil al umbrelor / osândite la tăcere / îmi va trezi interesul pentru voi / cei care mai sunt / în urmele întunericului”(în a şaptea zi).

De aici, poetul are viziunea înălţării sale deasupra tuturor lucrurilor: „nu va fi nici o procesiune / în ziua aceea / numele meu va fi strigat / dimineaţa devreme / când păsările se vor înălţa / pe acoperişul de lumină al cerului // cu o treaptă mai sus / voi fi eu” (în a şaptea zi). El ştie de asemenea, când se vor petrece toate acestea: în ziua în care s-a odihnit Dumnezeu după Facere.

           Este interesant cum, poetul este mai mult preocupat de ceea ce îl aşteaptă cândva, decât de prezent. El ştie cum va fi, mai mult decât cum este. Cu alte cuvinte, trăieşte şi după ce nu va mai fi. Şi din tot ce a fost, rămâne: „un ţipăt de pasăre şi / un zbor hăituit” (durerea frunzei).

            Ipostazele în care poetul îl vede (ori şi-l închipuie) pe Dumnezeu sunt diverse: „Un Dumnezeu sub acoperire”; care „priveşte printre vitralii”;  „Dumnezeu e acasă”; „timpul / se ia la ceartă cu Dumnezeu”; „trupul mi se scurge / în palma lui Dumnezeu”; un Dumnezeu care „este plecat”; „...Dumnezeu preocupat de alte lucruri / uită să mai treacă pe la tine”.

            Şi totuşi, cine pe cine minte şi cât? Nimeni nu e scutit de teamă. O spune singur: „în acest decor de întuneric / îmi joc ultima reprezentaţie / cineva îmi şopteşte că-s / prea bătrân să mai învăţ / repertoriul // încerc să-mi închipui plecarea / ca pe o toamnă văduvită de păsări / şi un cer sub care groparii / au marcat o bucăţică de pământ / pe întunericul din  care a plecat şi tata // adevărul e că mi-e frică // dorm cu lumina aprinsă şi / mă hrănesc din singurătăţi / ce-nmuguresc în mine / toamna / din când în când / decupez o gaură în cer şi / mă rog lui Dumnezeu să mai aştepte / până când prin inima mea / vor mai trece o dată toate anotimpurile” (Îl rog pe Dumnezeu să mai aştepte).

       Despre cum vede poetul moartea s-ar putea vorbi mult. În orice caz, ea nu mai e o necunoscută: „poate că e prima oară când / mă gândesc la moarte / o văd frumoasă / ca o înălţare / ca un zbor / fără lumină / dinspre primăvară către toamnă / şi invers...” (Singurătatea sfredeleşte lacom, nu doare dar mă sting).

        Aşa cum îi place să se numească pe sine „un plimbăreţ printre amintiri”, „alteori ies din mine şi / mă dedic indiferenţei / de parcă aş fi singurul care / acceptă cu atâta uşurinţă moartea / să se scurgă ca o smoală printre pietre” (Tată, lasă-mă să-mi construiesc pe lacrima ta o altă viaţă).

          Între ipostaza de a se afla nehotărât, între viaţă şi moarte, poetul alege să fie sămânţă care, conform învăţăturii evanghelice, doar îngropată în pământ, răsare, creşte şi aduce rod: „Stau între VIAŢĂ şi MOARTE / şi nu sunt hotărât / pe cine să aleg / afară plouă mărunt / pământul înghite fiecare strop /cuibărindu-mă între gânduri aidoma / pruncului între braţele mamei / aştept imaginaţia să-mi dea forma / prin care să ies ca o prezenţă // înainte de toate vreau să fiu / sămânţa ce-mi poartă zvâcnirea / în propriul pământ // când eşti sămânţă / te descompui în primăvară şi / devii spaţiu / dăruind tuturor semnele luminii” (Semnele luminii).

           La fel de persistent apar şi umbrele mişcătoare ale copilăriei, chipul tatălui şi cel al mamei, casa părintească: „azi am intrat puţin prin copilărie // (...) // casa e crăpată pe la colţuri / şi frigul se zbate de zid / umbrele albe se-mpiedică de cruci // tata nu mai vine... // mă aplec / zăpada lăcrimează sub genunchi” (acasă, priviri de pe marginea drumului).

          Adeseori, scriitorii încearcă să dea o definiţie vieţii, „Viaţa ca o coridă”; „Viaţa ca o pradă”, etc. Teodor Dume vede „Viaţa ca o clepsidră”- ceea ce nu-i deloc curios, având în vedere că-şi prefiră boabele de nisip care sunt clipele noastre, devenite muşuroi: „Dumnezeu era singura linişte / în care aţipea // bucăţica aceea de trup era / ca o poveste în care / alergam zi de zi / de la un capăt la altul // acum respir de parcă / cineva ar ciopli în mine / restituindu-mi toate amintirile...// poate că nu ar fi trebuit să / mă opresc şi să mă uit îndărăt / ci să mă limitez la mersul firesc / şi să încerc să respir regulat.../ oricum soarele îl am mereu deasupra // în rest câteva firicele de nisip / rămase pe tălpi şi o scorbură / prin care mă scurg continuu...” (Viaţa ca o clepsidră).

           Teodor Dume este poetul care îşi trăieşte arzând, ultima suflare de har, conştient de impactul pe care îl au cuvintele sale. El nu dramatizează, nu e patetic, e meditativ şi întors într-un timp în care ne face şi nouă un locşor, alături. Preţ de-o privire. Preţ de o lacrimă. Preţ de un gând.

Preţ de o îmbărbătare. De o strângere de mână.

Pietrele sale preţioase înalţă edificiul şi asta îl costă. Dar, de fapt, ce e gratis pe lumea aceasta? Poetul Jose Marti scria: „Dintr-o rană mai cumplită iese versul mai frumos”.

Meritul incontestabil al poeziilor sale, în afara virtuozităţii condeiului, exersat  pe o plajă de câteva zeci de ani, este sinceritatea. Frustă, dezarmantă. Năucitoare. Născătoare de pronii. Şi până la urmă, el nu se amăgeşte, luciditatea îi inundă simţurile şi spune: „ştiu // orice sfârşit are o poveste / şi dincolo de ea o altă lume...(Începutul sfârşitului).

        Şi poezia de final întrece orice aşteptare în ceea ce priveşte arta de a muri: „Adevărul e că oamenii nu mor / ei sunt ca nişte trepte/ pe care călcăm / şi ne înălţăm / unul / pe celălalt // înfricoşător e doar momentul / în care ne afundăm / tot mai adânc / pentru a face loc / şi altora / în pământ / nimeni nu-şi cunoaşte identitatea / chiar şi Dumnezeu preocupat de alte lucruri / uită să mai treacă pe la tine / umbra din care întunericul / şi-a construit adăpost / îşi caută înlocuitor / nu există un AZI din care / să crească alte umbre // există doar oameni şi un Dumnezeu / care din propria lor suferinţă / şi-au modelat chipul pe lut” (Există doar oameni şi un singur Dumnezeu).

Ceea ce şi a făcut, în mod remarcabil, poetul Teodor Dume. 

          Experienţa aceasta covârşitoare şi unică este trăită de oameni, fiecare în felul său. Teodor Dume a ales să vorbească despre ea, mai mult, să o gândească, să o transfigureze artistic, împărtăşind-o cu noi, în cele mai mici amănunte.

           Cu un preţ de neestimat.

CEZARINA ADAMESCU

18 Mai 2017

casa cu numărul 106, autor teodor dume

Casa cu numărul 106

a îmbătrânit împreună cu mine

fără ca cineva să bage de seamă

nici vecinii din stânga nici

cei din dreapta

n-au tras perdeaua

să se uite pe fereastră

singura care mi-a umilit destinul

a fost Ea

ca un câine vagabond

mi-am aplecat ochii şi-am

desenat pe nisip

un alt anotimp

în care

speranţa îmboboceşte în fiecare zi

şi ce folos...

pe strada mea la casa cu numărul 106

nu mai locuieşte nimeni

dar cine

s-asculte o poveste în care

nicio singurătate nu mai are chip

un fel de linişte îmi curge cascadă

prin trup

cineva pleacă şi tot pleacă...

Ottilia ardeleanu, recenzie la cartea TEMNIŢA DE SUB RANĂ, de Teodor Dume

În Temnița de sub rană, volum apărut la editura PIM, Iași 2017, găsesc în Teodor Dume un poet al umbrelor, care a învățat să-și poarte singurătatea, pe urmele lui tata.
Prefațat de Cezarina Adamescu și încheiat cu o serie de opinii venite din partea cititorilor săi, de-a lungul vremii, mulți fiind cunoscuți în lumea literară și de pe saitul poezie.ro, Teodor Dume este acel om bun care își duce în tăcere viața ca pe o haină grea, merge pe același drum către Dumnezeu și rememorează permanent amintirea tatălui.
El ia acest fel de a trece prin viață ca pe o situație dată, ca pe ceva deja pregătit: nu știu dacă amprentele/ tatălui meu/ sunt puncte pe/ o linie continuă sau/ un timp între mine și Dumnezeu/ Situație.
Poetul își trăiește intens clipele, vulcanic aș putea spune: zgomotul din lăuntrul meu/ vibrează la suprafață/ ca un vulcan/ vine din adânc, tinzând/ să-mi acopere ființa// și fiindcă știu să iubesc/ respir din/ frumusețea celorlalte lucruri/ Ca un vulcan.
În multe dintre poeziile sale, fie în titluri, fie în versuri, dă impresia că s-ar afla aproape de margine, pe margine (Înviind marginea, Aici este marginea), iar vocabularul folosit este unul al durerii, al resemnării, al unui sfârșit simțit tot mai aproape, al angoaselor personale: între o pată de soare și/ una de umbră; clopotnița din sat/ Eu, doar un nume... , lucrurile trecprin mine; înspăimântat de frică/ Imitație, durerea înghite totul; văduvit de lumină și zbor/ miroase a hoit/ Apocalipsa, ca un vin spumant, atâtea lucruri și atâtea goluri/ în sufletul meu/ Sensuri și lucruri. 
Repetițiile unor astfel de cuvinte, de asemenea, vin să accentueze stările de teamă, obsesia către trecere spre lumea de dincolo:clopotniță: ... /de atunci mă urc în clopotniță/ de trei ori pe zi și îl/ strig pe Dumnezeu// de fapt nu fac altceva decât/ să reconstitui ziua în care/ nu se mai moare/ Cealaltă față a lui Dumnezeu; între o pată de soare și/ una de umbră/ desăvârșesc infinitul/ mă tem însă că într-o bună zi/ Dumnezeu va uita de mine...// doar soarele cuibărit în clopotnița din sat/ își va aminti cine am fost/ Eu, doar un nume... 
Poetul are adesea tendința oponenței pentru a evidenția latura pozitivă a lucrurilor, a oamenilor, a situațiilor, cum le spune acesta:umbre - lumini, noapte - zi, Dumnezeu - omul, zgomote/ vulcan/ ecou - liniște/ tăcere, fericire – tristețe etc.
Poetul umbrelor se regăsește peste tot în Temnița de sub rană, este prins între gratiile sufletului, înoată în volbura propriului sânge. Exemplele sunt multe și grăitoare, dar voi expune doar câteva: împinge capătul unei sfori/ zice și asta pentru că așa/ vede el depărtarea/ un capăt/ un nimic sub care/ se tânguie o umbră/ Nebunul, un trecător anonim; El plecase să vadă ce mai e pe dincolo/ lumina vibra ca o durere/ din mine țâșneau firimituri de umbre/ creșteautot mai mult/ ca în poveste/ Cealaltă față a lui Dumnezeu; tăcut ca o umbră/ nelocuită de nimeni/ mă afund în mine și aștept/ Cine altul... ; scriu/ despre nimicuri/ despre tristețea umbrelor/ lipite de trotuar/ Vraiște, frig și chinezării; să ai buzele uscate ca iasca/ setea să-ți ucidă umbra/ de-atâta uscăciune să mori în vis/ Blestemul iubirii; în adâncul meu e frig/ noaptea abundă de umbre/ pe asfalt multe inscripții/ e un fel de atentat la liniște/ Un fel de atentat. 
La un moment dat, simți că poezia dumiană se află într-o stare de mișcare, de alertă, cursul ei este dinamic, lucrurile iau când o formă, când alta, este traversată de zborul păsărilor, al gândurilor, tinde către marginea eului, dar și a lumii, lumina și umbrele se rostogolesc, cuvintele au un itinerar, o țintă, nu stau pe loc. În același timp, se simte și o transparență a sinelui despre care poetul nu se sfiește să scrie: e o toamnă blândă și-mi ține de cald/ ca un poem de dragoste/ în dimineața asta/ totul se vede din mine/ pământ oameni păsări/ și cer/ doar câteva iubiri/ îmi scormonesc prin suflet/ De împrumut; înăuntrul meu se aud zgomote/ strigăte și un ecou plecând/ ca dintr-un depou de tramvaie/... /frica se infiltrează prin piele/ se scurge ca apa prin zid/.../ ... o durere se/ târăște prin mine și am impresia/ că cineva a depozitat acolo/ un container de cioburi/... / încerc să zâmbesc/ dar durerea aceea există/ și-i a naibii de rea// sting lumina închid ochii/ simt că nu mai e niciun loc în mine/ și mi-e frig... / Să nu mă ntrebi de unde vin.
Legătura cu Dumnezeu este extrem de strânsă și ordonată, devenită un ritual, așa cum spun și versurile acestea: corpul meu e un templu în care intru/ dimineața la amiză și seara/ pentru desvelirea sufletului/ această golire e un ritual și/ îl practic în spațiul în care/ doar iubirea coaboasră/ odată cu lacrima lui Dumnezeu// nici nu-mi pasă de celelalte lucruri/ atâta timp cât primesc binecuvântarea/ fie și pentru câteva clipe/ încetez să mai fiu ce am fost/ durerea se transformă în liniște/ îmi împreunez palmele/ să pot vorbi cu Dumnezeu apoi/ mă plimb prin universul din mine/ Templu; sau este dialogul zilnic despre neliniști, neajunsuri și nedreptăți, atât de necesar pornirii la drumul încă unei zile din viață și totodată își exprimă considerația față de Dumnezeu, intermediatorul cu părinții săi: astăzi tot ce vreau doamne e/ să stau de vorbă cu tine/ ca între Tată și Fiu/... / nu trebuie să mă înveți să mor/ tata sau poate mama au o datorie/ mai veche față de tine/ lasă gestul meu să acopere totul/ asta-i tot ce vreau, Doamne! / Ca între Tată și Fiu; țin ochii larg deschiși cât să/ încapă Dumnezeu/ Undeva între mine și tristețea lucrurilor.
Din capitolul vieții tratat de Teodor Dume în poezie, nelipsită este moartea, dar poetul o sfidează: ceea ce nu știe moartea despre mine/ e partea pe care dorm/ nu întotdeauna aceeași/ de altfel a devenit o plăcere/ să păcălesc moartea/ Partea din care lipsesc. Mai cred că o amprentă a felului cum tratează poetul viața și moartea în tandem se află în exprimarea de aici: sângele îmi curge sub formă de clopot (o metaforă înțeleaptă!)/ ... și ce mă fac eu; sunt mult mai mult decât/ o moarte în pântecul tău/ Viața, între două răsărituri; între noapte și zi doar eu-/ ascunzătoarea perfectă a morții/ Rătăciri. 
În acest volum, Teodor Dume oscilează între poeziile scurte și titlurile lungi, adică încearcă esențializarea temelor propuse. Cel mai scurt text este din cinci versuri, scurte și ele, Înviind marginea, dar și Între timp și umbră și Umbre, dar cu versurile mai lungi, iar cel mai lung titlu conține nouă cuvinte (Iubirea, supremația supremă a tot ceea ce sunt și Deasupra tuturor lucrurilor există un timp, parte din mine). Aș putea afirma că există și un cel mai îngust text, numit Speranță, foarte potrivit noțiunii, de altfel, și pe care îl redau în întregime: în fiecare bătaie/ a inimii mele/ e un strigăt/ un crez/ și o uitare/ aș fi preferat/ să fii doar tu-/ răsăritul ce/ se închină cerului/ pentru o nouă zi/ Speranță.
Poetul se întoarce în timp la copilărie, bunici și părinți pe care îi evocă într-un fel copleșitor: ... lumea aceea am pierdut-o/ în ziua în care mama a luat/ busuiocul din grindă și/ l-a pus în odaia cu miros/ de lumânare arsă... / Copilăria, craterul din suflet; maică, iartă-mi plânsul schimbat în viori/ acolo înlăuntru tu încă pulsezi/ Scrisoare către mama.
Nu întâmplător volumul înceope cu acest titlu, Temnița de sub rană, și se încheie cu Dumnezeu e acasă. Pentru sufletul omenesc aflat în suferință de orice fel, se găsește acea forță, divină, creatoare, care face ceea ce omul nu ar putea niciodată: mântuirea!
Dar, cioranian vorbind, cel ce n-a suferit nu e o ființă: cel mult un individ! 

Ottilia Ardeleanu,
Năvodari,
2 iulie 2017

Temniţa de sub rană, o nouă carte semnată Teodor Dume

iată că după apariţia în ianuarie 2017 a cărţii Durerea din spatele cărnii, iar în martie 2017 o altă carte Colecţionarul de răni, vin şi în prima zi din vara acestui an cu încă una nou-nouţă intitulată Temniţa de sub rană, pe care ţin să vi-o dăruiesc vouă tuturor şi redacţiei poezie.ro pentru gesturile voastre colegiale care m-au susţinut moral.

- cartea apare în format A5
- editura PIM, Iaşi, 2017
- prefaţa Cezarina Adamescu
- redactarea Mioara Băluţă 
- coperta Mioara Băluţă
- consilier literar Tina Constanda

*
POEMELE BINECUVÂNTATEI LUMINI


Teodor Dume, Temniţa de sub rană, Editura PIM, Iaşi, 2017

Intitulat metaforic, „Temniţa de sub rană”, noul volum de versuri al poetului Teodor Dume, poartă în el stigmatul durerii ascunse. De altfel, şi volumele precedente, poartă în titlu însemnul – de neconfundat – al aceleiaşi dureri: „Colecţionarul de răni”, Editura PIM, 2017; „Durerea din spatele cărnii”, Editura PIM , 2017; „Azil într-o cicatrice”; Editura PIM, 2015; „Moartea, un fluture alb”; Editura PIM, 2015.
Chiar din poezia inaugurală, Teodor Dume îşi mărturiseşte natura suferinţei sale: la maladie d’amoure, o boală de care nu se moare, îndeobşte, dar nici nu te lasă să trăieşti în pace. Pentru că iubirea e insidioasă, „doare tăcut”, „e ca un fum de ţigară/ intră în haină şi sub piele/ vrei să iubeşti / îţi ţii respiraţia / şi atingi / foamea începe să urle / îţi sfâşii sentimentele şi bei / bei / te îmbeţi de iubire // şi nimic...// te-nchizi în propria-ţi rană / şi taci...” (Temniţa de sub rană).
Solidar cu singurătatea, poetul s-a obişnuit cu ea, sunt de nedespărţit, o poartă pretutindeni, o îmbracă în fiecare dimineaţă şi ea îi învăluie umbra şi merg la plimbare, sub privirile complice ale cuiva de sus care decupează „un petec de cer”(Haina de schimb). Nu e ceva neobişnuit ca poetul să-şi poarte cu el singurătatea.
Teodor Dume este un poet modern, preocupat de propriile viziuni stranii: el observă cum: „lucrurile trec prin mine / ca apa dintr-un val pornit / să invadeze malul” – şi îşi încheie poemele cu unul sau două versuri concluzive care, de cele mai multe ori constituie şi cheia întregului discurs liric: „alături un câmp deschis / aşteaptă înţelepciuea” (Imitaţie). Autorul a renunţat în poemele sale la majuscule, la semne de punctuaţie, la folosirea excesivă a metaforelor şi epitetizării, versurile sunt caracterizate de o economie a mijloacelor de expresie, dar urmează firul ideilor. În unele din poezii, există chiar viziuni apocaliptice: „cresc umbre şopârle şi peşti piranha / carnea supurează / îngerii plâng / peste cruci / cerul rupt în bucăţi / văduvit de lumină şi zbor / miroase a hoit / durerea înghite totul / până şi imaginea în care / am trăit” (Apocalipsa ca un vin spumant). Şi concluzia dezlegătoare de sensuri: „lăcomia e ca un vin spumant / spală setea şi schimbă traiectorii”.
Deşi într-un titlu spune: Eu, doar un nume...” – poetul e conştient de puterea fascinatorie a acestui nume care e în stare, nici mai mult, nici mai puţin, decât să desăvârşească infinitul. Şi cine se poate lăuda că poate să facă acest lucru? „între o pată de soare şi / una de umbră / desăvârşesc infinitul / mă tem însă că-ntr-o zi / Dumnezeu va uita de mine...// doar soarele cuibărit în clopotniţa din sat / îşi va aminti cine am fost”.
Splendidă probă de smerenie şi măreţie!
În poezia „Nebunul, un trecător anonim” – poetul induce ideea că trecătorii anonimi sunt virtual nebuni şi că umblă pe stradă, fără să se deosebească de ceilalţi, sub privirile, la fel de anonime şi indiferente ale celorlalţi inconştienţi.
Poezia lui Teodor Dume are substanţă, miez, esenţă şi doar, în câteva cuvinte, redă o lume care învie sub ochii noştri. Dar mai ales, ne face părtaşi şi ne introduce în această lume stranie (sau normală?) pentru ochii noştri care văd straniu, ori privesc fără să vadă, dacă nu e cineva să ne atragă atenţia.
Poetul ne arată „Cealaltă faţă a lui Dumnezeu” – viziune probată pe propria piele: „lumina vibra ca o durere / din mine ţâşneau firimituri de umbre / creşteau tot mai mult / ca în poveste / doar crucea crestată în palmă / îmi mai justifică existenţa / de atunci mă urc în clopotniţă / de trei ori pe zi / şi îl strig pe Dumnezeu”. Aceeaşi clopotniţă unde s-a cuibărit soarele într-o altă poezie.
Poemele sunt, tablouri în mişcare, frânturi de vitraliu dintr-o viaţă spirituală intensă, implicită, în care autorul are parte de haruri speciale, mai cu seamă de harul de a vedea şi auzi, ceea ce alţii nu văd şi nu aud. De pildă, naşterea unei noi zile, e văzută de poet, cu totul aparte: „se face noapte şi zi toate deodată / în anotimpul în care / locuieşte Dumnezeu / linişte / lumina picură peste roua pitită / în urma nopţii / şi cum parcă nu-i de ajuns / măreţia lunii subţiază orizontul / până când / în creştetul ierbii / se piteşte soarele transformat / în zbor de păsări // şi uite aşa se mai naşte o zi” (Şi uite aşa...)
Într-un alt poem, autorul subliniază ideea că, oricât de multe întâmplări şi lucruri am înghesui în noi, tot atâtea goluri vom avea în suflet. Un paradox. De altfel, poetul este conştient de darul de a percepe altfel existenţa şi tot ce se petrece în jur: „aud dimineaţa un cor de păsări / cu aripile frânte / sau poate / noaptea sângerează pe / pervazul ferestrei lăsată / întredeschisă în aşteptarea umbrelor // cine altul decât mine aude / durerea cum trece / prin lumină ca / un fulger / rostogolindu-se sub zid / în căutarea a ceea ce am fost // tăcut ca o umbră / nelocuită de nimeni / mă afund în mine şi aştept // cine altul...” (Cine altul...)
Aplecat către mişcările şi vocile sinelui şi ecoul acestora, poetul simte schimbări şi naşteri de stări necunoscute, care sperie şi zdruncină liniştea, astfel încât, el spune: „aş vrea să redevin ceea ce am fost” (Să nu mă întrebi de unde vin). Cel mai mult îl nelinişteşte pe om faptul că nu ştie totul despre sine. Sunt lucruri care ne depăşesc suportabilitatea. Poezia „Templu” – dezvăluie această atavică spaimă: „corpul meu e un templu în care intru / dimineaţa la amiază şi seara / pentru dezvelirea sufletului / această golire e un ritual şi / îl practic în spaţiul în care / doar iubirea coboară / o dată cu lacrima lui Dumnezeu”
În această ipostază, poetul se lasă în mâinile lui Dumnezeu, cu încredere: „nici nu-mi pasă de celelalte lucruri / atâta timp cât primesc binecuvântarea / fie şi pentru câteva clipe / încetez să mai fiu ce am fost / durerea se transformă în linişte / îmi împreunez palmele / să pot vorbi cu Dumnezeu apoi / mă plimb prin universul din mine / pentru că / fiecare bătaie de inimă e o poartă/ prin care trece viaţa spre o altă viaţă // în momentul de faţă / sunt o secvenţă sau orice altă mişcare / prin care trec dintr-un anotimp într-altul / spre un loc unde oamenii pleacă mereu” (Templu).
Experienţe covârşitoare care dau naştere la creaţii aidoma. Orice cuvânt e important şi devine emblematic.
Cartea aceasta e un bilanţ provizoriu pe care poetul îl face din când în când, ca să ştie cum stă. Uneori se instituie o stare de urgenţă, pe care, depăşind-o, el o ia de la capăt, cu fărâmele amintirii şiroindu-i pe trup, care, totuşi, l-au spălat şi curăţat de gânduri negre. Dar şi, ajutându-l să se desprindă fără grimase de cel care a fost, trecând insidios în cel care a rămas, ca-n entropia luminii, dintr-o stare în cealaltă, rămânând aceeaşi esenţă.
Viziuni fabuloase, unele aproape şocante: „cerul crapă de lacrimi”; „cerul văduvit de zboruri / zădărniceşte lumina”; ş.a.
Oricât s-ar afla poetul de preocupat de propriile stări, nu poate să nu privească în jur, la ce se întâmplă, în calitate de locuitor al cetăţii. Un fel de absurd cotidian care-ţi macină existenţa şi te împiedică să vezi şi lucrurile plăcute de lângă tine: „la ora de ştiri se anunţă calamităţi / îngheţ la minus 18 grade / un om dispare sub gheaţa de pe Criş / patru morţi pe DN 1/ un miting de protest neautorizat / invadează palatul Cotroceni / preşedintele se chirceşte / printre manifestanţi şi / strigă la opoziţie / dezgheţul neputinţei / urneşte ura / durerea / se deşiră ca un ghem / 44 de răniţi într-un incendiu din Bucureşti / îl caută pe Dumnezeu // cerul crapă de lacrimi // războiul neputinţei continuă / ura înaintează ca un pârjol / frica se aciuieşte în tranşeele / mult prea strâmte ale indiferenţei // Dumnezeu se uită pieziş / oamenii nu mai sunt ceia ce au fost // ce timpuri, Doamne! / în mine ochiul tău caută înţelepciunea” (o zi din România).
Ca şi Solomon în Sfintele Scripturi, Teodor Dume nu râvneşte la bogăţii nenumărate, ci doar la un strop de înţelepciune, care-l poate face fericit. Înţelepciunea este adevărata bogăţie. Ca şi imaginea celui care a fost şi pe care o caută necontenit în cel care este. Dar şi, în mod paradoxal, dorinţa de a-şi căuta o altă identitate: „îmi trec chipul prin piatra / spălată de val / şi mâine / o să-mi iau o altă identitate” (De împrumut).
Raportarea permanentă la Dumnezeu este o dimensiune covârşitoare a poetului Teodor Dume, aproape în fiecare poezie, apare Dumnezeu într-un chip sau altul, de cele mai multe ori, comunicarea colocvială este vie, dinamică, alteori, ruga copilului se înalţă către Tatăl său: „e târziu, Doamne! / ţine-mă pe genunchi în seara asta!” (Ca între Tată şi Fiu).
Un alt personaj care apare frecvent în lirica lui Teodor Dume este moartea pe care poetul învaţă s-o îmblânzească şi adeseori îi place s-o păcălească: „ceea ce nu ştie moartea despre mine / e partea pe care dorm / nu întotdeauna aceeaşi / de altfel a devenit o plăcere/ să păcălesc moartea” (Partea din care lipsesc). 
Clopotul e, de asemenea un element de construcţie lirică, apărând frecvent, fie sub forma dangătului, fie a clopotului în sine.
Poetul spune la un moment dat: „dacă aş putea să uit / m-aş reîntoarce în mine / ca dintr-o aşteptare // şi toate lucrurile ar deveni utile...” (Culoarea fluturelui, toamna...)
Neputinţa de a uita este apanajul poetului: lucruri, chipuri, senzaţii, stări. Impregnate în memorie, ele devin imagini poetice. Lumina şi întunericul, au de asemeni, un rol covârşitor, depinde doar de ce parte se agaţă omul; de frânghia de întuneric sau de sârma de lumină: „e noapte între ani / un păianjen se caţără / pe întunericul din mine / strâng între palme lacrimi / şi ultimul sărut / apoi / îl strig pe Dumnezeu // dincolo şi dincoace de mine / respiră o altă lume” (Dincolo de sfârşitul adâncului). Dar lumina e văzută de poet astfel: „dinspre răsărit se eliberează lumina / ca o jertfă...” (Starea de independenţă).
Despre sine, şi lumea construită de el în vers, autorul spune: „nu ştiu dacă sunt fericit sau trist // locuiesc printre anotimpuri şi / uneori desdenez inimi / pe chipurile de icoane / (...) // în jurul meu un gol / şi multă tristeţe // poate că doar eu voi locui / în lumea aceasta / în care / nu va mai fi niciun mâine...” (Deasupra tuturor lucrurilor există un timp, parte din mine).
Despre universul creat de poet pentru sine, în care colindă cunoscuţi şi necunoscuţi, Teodor Dume scrie: „am o stare care nu-mi aparţine / mă strâng uşor în universul din mine / şi-mi imaginez o lume în care / oamenii să se plimbe / prin mine / să-i mângâi să-i simt / şi-n cele din urmă / să le îmbrac tristeţea cu iubire // în adâncul meu e frig / noaptea abundă de umbre / pe asfalt multe inscripţii / e un fel de atentat la linişte / nu mi-e frică / fac schimb de priviri şi / merg mai departe // spaţiul dintre noi e un fel de oftat // într-o zi cineva o să umple / golul acesta şi o să mă bucur/ pentru că oamenii / intră în amintirea celorlalţi / lăsând o poveste...” (Un fel de atentat).
Ploaia, frigul, îngheţul, sunt şi ele complice cu stările omului: „am ochii unui condamnat // mă târăsc prin culoare / şi nu pot / să repir prea mult / dincolo de liniile trasate / sub lut / se topesc durerile / în alte anotimpuri / nimic nu pare să fie ce a fost / doar un dangăt de clopot / împlineşte ruga // cineva se plimbă prin mine / şi tace // ...e doar septembrie” (Septembrie).
Toate acestea induc o stare de singurătate: „sunt mult mai mult decât / o moarte / în pântecul tău / singurătatea inventează oameni / şi multe alte lucruri despre care / nu o să afli niciodată...// şi asta se întâmplă de două ori // (când lumina intră în scorbura nopţii şi / invers)” (Viaţa, între două răsărituri). 
Cel puţin curioasă este reflectarea eului în ochii poetului: „de la o vreme mă privesc / ca pe un lucru uitat în podul casei / (nici nu ştiam că există / şi că-l moştenesc de la tata) / ţin ochii larg deschişi cât să / încapă Dumnezeu / discreţia / sentimentele şi iubirea / a tot ce am cunoscut îndeajuns // astă seară am impresia / că cineva se uită la mine / ca la icoana agăţată pe întunericul / de sub grinda unde bunica / îşi ascundea tristeţile / implorându-l pe Dumnezeu să o ierte / de tot ce a făcut şi nu a făcut // miroase a busuioc uscat / e multă linişte în oftatul nopţii / căldura îmi despică amintirile / una câte una / mă privesc apoi / cobor într-un timp fără atingeri // îmi place să cred că Dumnezeu / îmi îngăduie lucrul acesta / pentru ca şi mâine să-mi pot aminti / de cei plecaţi...// ştiu că mă vor întreba de ce / nu o fac mai des / cel puţin la capătul săptămânii când / clopotele crapă liniştea din sat // privesc în jos şi nu spun nimic” (Undeva între mine şi tristeţea lucrurilor).
Ceea ce face poetul nu e altceva decât că deschide poarta lumii din sine şi-i invită pe oameni să pătrundă în universul construit cu atâta migală. Unii dau buzna, năvălind pur şi simplu. Alţii se codesc şi puţini stau la rând cuviincios. E o modalitate de a intra în comuniune, de a pătrunde în lumea creatorului, în lumea compusă de el, nu în viaţa reală. 
Pentru poet, Iubirea este „supremaţia supremă a tot ceea ce sunt” – aşa cum declară în titlul unei poezii: „în cameră e cald miroase a busuioc proaspăt / tăcerea creşte ca un aluat / îmi unesc palmele şi-mi cer iertare / pentru cei care n-au iubit niciodată şi / pentru oamenii desprinşi de Dumnezeu // aş putea să dispar pur şi simplu / dar las gândurile să pulseze în / lumina interioară a suferinţei / şi asta pentru că / supremaţia / a tot ceea ce sunt este iubirea” (Iubirea, supremaţia supremă a tot ceea ce sunt).
Autorul îi atribuie lui Dumnezeu Tatăl însuşiri antropomorfice: Dumnezeu priveşte-ngândurat; Dumnezeu pare să fie plecat; Dumnezeu se uită pieziş; Dumnezeu a adormit în rugăciune; „când m-am trezit Dumnezeu mă privea în / ochi”; „o umbră aproape netedă/ lunecă pe talpa lui Dumnezeu”;”un Dumnezeu care clipeşte des”;şi altele. 
Se pare că ora predilectă a poetului este undeva „între noapte şi zi”, la „răsăritul ce / se închină cerului / pentru o nouă zi”; dimineaţa se hrăneşte cu „ultimele respiraţii ale nopţii”; ceasul „când lumina intră în scorbura nopţii şi invers”; iar poetul se simte, nu o dată prins, între noapte şi zi: „ca şi când aş fi o perdea / între noapte şi zi”; lucrurile se petrec „dimineaţa / mult prea devreme”; în timp ce „noaptea sângerează pe / pervazul ferestrei lăsată / întredeschisă în aşteptarea umbrelor”; „linişte / lumina picură peste roua pitită / în urma nopţii”;”se face noapte şi zi toate deodată / în anotimpul în care / locuieşte Dumnezeu”; „fiecare zi / e o punte înspre o altă/ zi”; 
Un ceas incert, neaşteptat, un ceas care poate dura doar o clipită, un sfârşit de întuneric şi o naştere de lumină, care dezvăluie mai mult decât ascunde, un miracol continuu, la care asistăm fără să băgăm de seamă. Doar ochiul poetului, micit pe linia orizontului, îl percepe.
În toate, există un gol care adeseori ia forma lui Dumnezeu, numai de El umplut: „golul din suflet / mă rupe în două / o parte mi-o acopăr cu lumina / risipită printre oameni / iar cealaltă o voi da pământului / în care Dumnezeu a sădit în taină / răspunsul celor plecaţi” (În dimineaţa asta am plâns).
Pentru poet, umbra este „ispita / tuturor întâmplărilor” (Între timp şi umbră).
Iar despre moştenirea părinţilor, autorul spune: „nu ştiu dacă amprentele / tatălui meu / sunt puncte pe / o linie continuă sau / un timp între mine şi Dumnezeu // în orice situaţie sunt un duplicat /şi mă delimitez de identitatea celuilalt” (Situaţie). În orice caz, a fi un duplicat şi a dori să te delimitezi de modelul din care ai purces, este dorinţa fiecăruia, în felul acesta, dobândind proprietăţi şi caracteristici proprii.
Caracteristic pentru acest poet este situarea mereu între: „Între El, Dumnezeu şi timp”; „între el şi celelalte lucruri”;”între cele două ticăituri de ceas”; între două anotimpuri, între noapte şi zi, dar există şi situaţia când se află „viaţa şi moartea într-o singură clipă”; „între tine şi Dumnezeu”; „să pot alerga / de la un capăt la altul al lumii”;şi altele. 
Delimitarea spaţială are totuşi loc, în unele cazuri: „la capăt de anotimp / se odihneşte tata” (secvenţă, viaţa şi moartea într-o singură clipă); „mă trezesc cu acelaşi gând/ pe partea dintre răsărit”. Nici timpul nu stă la locul lui: „timpul sare / din noapte în zi”; până când, într-un poem anunţă sentenţios: „Aici este marginea” : „timpul ca un pietriş spălat / de ploaie şi ochii rămaşi / cu aceleaşi imagini / aciuindu-se blând / mai încearcă o zbatere // întind mâinile dar nu simt nimic”; „ştiu / la capătul mormântului meu vei fi doar tu”(Apocalipsa). Şi tot ca locaţie a poetului: „stau în spatele unui răsărit / din când în când / îngenunchez / la capăt de zi” 
Şi o altă încercare de definire a stărilor pe care le trăieşte la un moment dat: „Ca o candelă în biserica / de lut / este trupul meu / care pâlpâie / în faţa ta, Doamne / uit de mine / nu ştiu cât va dura / frigul rătăceşte prin vene / mă pierd / dar nu-mi pasă // drumul e plin cu oameni // gestul îmi îngăduie / să iau forma zilei / şi să respir” (Om bun).
Unele versuri au un parfum aforistic: „când ochiul surprinde tăcerea / viaţa devine o peşteră / fără fund”; „supravieţuirea depinde / de gestul luminii”(Umbre); „unde e Dumnezeu e şi lumină”(Dumnezeu e acasă); 
Autorul foloseşte şi oximoronul: „Strigă-mă, tăcut”.
Relaţia lui cu Dumnezeu se vădeşte în nenumărate versuri: „când / ai tăria să-l priveşti pe Dumnezeu /fix în ochi şi să-i promiţi că / te vei schimba”; „între tine şi Dumnezeu / e doar o rugă/ un dangăt de clopot / ce urcă şi coboară / spre un cer fără margini”(Apocalipsa); „Doamne, zici / sunt eu / cel făcut după chipul şi asemănarea ta / dă-mi tăria cuvântului tău şi / mai lasă-mă încă o zi ca să pot alerga / de la un capăt la altul al lumii iubind / apoi vino / / fii oaspetele meu şi / învaţă-mă să mor câte puţin / în fiecare zi”(Apocalipsa).
Volumul se încheie cu o selecţie de Repere critice referitoare la opera poetică a autorului.
Poezia lui Teodor Dume îl defineşte plenar, e o poezie caldă, spirituală, o adevărată binefacere pentru suflet, de aceea e recomandată tuturor categoriilor de cititori, care doresc să pătrundă în această binecuvântată lumină.

CEZARINA ADAMESCU
9 Mai 2017