teodor dume: puţinul din adolescentul din mine a rămas acolo

deşi ştiu că viaţa începe de aici şi
se agită să iasă ca lumina din
felinarele uitate-n ferestre
toamna
sunt trist şi incompatibil cu
secunda în care am iubit pe
jumătate de bancă
în seara aceea târzie
cafeaua mi s-a părut
cel mai firesc gest
pe care l-am făcut
când am cunoscut-o pe Ana
în cafe-barul din gară
întâmplător sau nu ne-am privit
era dragoste la prima vedere

era înnebunitor de fermecătoare
în jurul gâtului şerpuia
un şal tricotat
nu era frig
cuceritor şi irezistibil zâmbetu-i
explodat de sub priviri îmi încătuşa vederea
simţeam un fel de căldură tăioasă până la os
atunci mi-am dat seama că ceva doare

toate aceste lucruri erau lângă mine
şi Ana era lângă mine
o văd printre amintiri însă această iubire doare
mă simt închis pe dinăuntru şi mi-e frică

iubesc locul acela şi toate aromele de cafea
care se pierd în mine

dimineaţa mă trezesc mai devreme
pun apa în ibric şi aprind aragazul
în scobitura din gând
doar eu şi imaginea aceea

prin fisura de la geam
intră lumina aud zgomote
mă ridic pe vârfuri şi privesc

oraşul pare un ghemotoc de ziare vechi
ţin pumnii strânşi şi încerc să
nu mă mai gândesc la nimic
începe să plouă aerul devine greu
din ce în ce mai greu

în toată graba asta doar eu şi Ana

geamul începe să trepideze
în acelaşi timp se închid uşile
şi trenul pleacă
în fiecare dimineaţă pleacă

s-au epuizat toate argumentele

nimeni şi nimic nu mă poate face
să uit locul acela
aş fi vrut să fiu acolo
dar în sfârşit e mult
prea târziu

cafeaua a dat în foc

jumătatea rămasă m-am gândit
să o păstrez pentru Ana

teodor dume> marele premiu la concursul de poezie : "POEZIE ŞI SUFLET" NOIEMBRIE, 2010

EU VOI PLECA LA TATA

astăzi am mers mai mult
ca în toate zilele
venele sufocate de umbre
şi de multe alte lucruri
s-au încins
între timp mă gândesc
să scriu o scrisoare dar
nu ştiu cum să încep
ideile se detaşează
şi nu pot să inventez
nicio scuză
buzele îmi vibrează ca
aripa unui fluture prins în lumină

sunt multe lucruri pe care
vreau să le scriu
între două gânduri
cuvintele se transformă în toamnă
şi se rânduiesc adânc în mine

închid ochii şi respir
din plămâni ies aripi
nimic din ce-am văzut
nu există
nici tata şi totuşi
vreau să-i scriu
cerul şi-a rupt din margini
poteca e tot mai strâmtă
în oraşul din mine
nu mai suflă nici vântul
aerul trece dintr-o tăcere în alta
dar aştept până se termină toamna

e destul de lungă

tac şi mă uit
timpul muşcă din marginile trupului
ca dintr-o halcă sfâşiată
oricum nu mai contează
e târziu
sfârtec un gând şi
despic senzaţii
neputinţa de a scrie
mă face să las un mesaj
pentru singura parte care
lipseşte

nimic mai trist decât timpul oprit
între mâinile mele de copil

cuprind cerul
şi supus
pentru o clipă
tac
ca într-un joc
să nu-l trezesc pe tata
ştiu că mă simte

în urmă vin liniştile şoptind umbrei
doar în pieptul toamnei
respiră un greier

se aude

nu-mi pot opri teama
e prea mult pentru o zi în care
am uitat suferinţa
în mine
mă opresc pentru o clipă
şi privesc o icoană

emoţia intră adânc
mă chircesc şi ţip
până se sparge umbra

eu voi pleca la tata

teodor dume. un alt fel de rânduială

am văruit casa şi gardurile
am întors oglinzile
am închis uşile
şi am plecat...

în urmă
strigăt de pasăre

teodor dume: un fel de reprimare. ploaia

privesc cum plouă peste Criş
şi nu înţeleg mai nimic
la buletinul meteo
se anunţă ploi cod galben
dincolo dealul copiii joacă fotbal
privirea mă duce într-acolo
aud zgomote râsete şi
încă e soare

cei mai frumoşi ani sunt acolo
sub dealul deschis ca o umbrelă

irezistibil plouă

închid fereastra şi mă retrag
în întunericul dintre pereţi
şi poate mai înspre seară
o să cobor în mine
să mă privesc

ştiu oricât pare de nefiresc
imaginile rămân aceleaşi

teodor dume. cât mai aproape

au trecut câteva luni
de când nu pot să dorm
noaptea
îmi şterg amintirile
una câte una şi
mai mor câte puţin
în fiecare clipă
îmi ating faţa
şi strig

ştiu că
nu mă poate auzi nimeni

  înlăuntru rămâne o durere
un fel de nimic pe lângă toate
morţile îngropate lângă oameni

dar ce mai contează încă o zi
fără imagini...

o ştiu şi trăiesc doar
pentru următoarea noapte

teodor dume:pentru o clipă doar numai pentru una opriţi acele ceasornicului şi dăruiţi-ii liniştea .(lui Adrian Păunescu)

cu simţurile descătuşate
spre cer suie
copacul din mine

cineva dă să-l scrijelească
se-ntunecă în jur
agăţat de o lumină
vreau să rostesc: viaţă
cuvintele ard
şi flacăra mută
se stinge în semn de iertare

...şi iată-mă alunecând adânc
în liniştea lucrurilor

***

Adriane, sunt versurile de suflet dăruite, la Felix, în vara lui 1978, vara în care ai plâns...

*tinere, sunt doar o iluzie pe pământ*, aşa mi-ai spus.

să ai linişte acolo unde eşti şi să veghezi mereu asupra cuvântului!

teodor dume: locul în care bunica-mea creştea linişti

e pustiu nu mai locuieşte nimeni
în mine printre multe alte chestii
despre care nu o să vorbesc acum
existau oameni...

de la o vreme încoace
sunt neliniştit şi tot mai fragil
uit tot mai multe lucruri
deşi le simt forma şi locul lor
în camera dinspre stradă unde
bunica-mea creştea linişti
în spatele farfuriilor prinse
deasupra ferestrelor
doar un păianjen
mai construieşte câte ceva

e multă linişte acolo
o linişte absolut necesară

şi Dumnezeu e trist

poate că nu ar fi trebuit
să oprească ceasul

ca dovadă le aud respiraţia trecând
prin peretele celuilalt capăt...

în felul acesta îmi vizitez părinţii
şi atunci liniştea umblă prin mine
şi-mi descompune uitarea

A murit Adrian Paunescu

raul ionuţ coldea: să zicem că într-o dimineaţă

te plimbi prin cameră ca o fantomă
speri că măcar azi vei învăţa
să ierţi să uiţi

eşti o halcă de carne

umbra ta nu mai sperie pe nimeni
nu mai
răcoreşte nicio femeie

teodor dume: eu voi pleca la tata

astăzi am mers mai mult
ca în toate zilele
venele sufocate de umbre
şi de multe alte lucruri
s-au încins
între timp mă gândesc
să scriu o scrisoare dar
nu ştiu cum să încep
ideile se detaşează
şi nu pot să inventez
nicio scuză
buzele îmi vibrează ca
aripa unui fluture prins în lumină

sunt multe lucruri pe care
vreau să le scriu
între două gânduri
cuvintele se transformă în toamnă
şi se rânduiesc adânc în mine

închid ochii şi respir
din plămâni ies aripi
nimic din ce-am văzut
nu există
nici tata şi totuşi
vreau să-i scriu
cerul şi-a rupt din margini
poteca e tot mai strâmtă
în oraşul din mine
nu mai suflă nici vântul
aerul trece dintr-o tăcere în alta
dar aştept până se termină toamna

e destul de lungă

tac şi mă uit
timpul muşcă din marginile trupului
ca dintr-o halcă sfâşiată
oricum nu mai contează
e târziu
sfârtec un gând şi
despic senzaţii
neputinţa de a scrie
mă face să las un mesaj
pentru singura parte care
lipseşte

nimic mai trist decât timpul oprit
între mâinile mele de copil

cuprind cerul
şi supus
pentru o clipă
tac
ca într-un joc
să nu-l trezesc pe tata
ştiu că mă simte

în urmă vin liniştile şoptind umbrei
doar în pieptul toamnei
respiră un greier

se aude

nu-mi pot opri teama
e prea mult pentru o zi în care
am uitat suferinţa
în mine
mă opresc pentru o clipă
şi privesc o icoană

emoţia intră adânc
mă chircesc şi ţip
până se sparge umbra

eu voi pleca la tata

teodor dume:durerea din spatele cărnii

Cel mai greu e să aştepţi
spunându-ţi mereu
nu vine
e ca şi cum durerea
urcată până la dinţi
încetează în faţa dentistului
dar încă strigi
nu te aude nimeni
gura miroase a mentă
de fapt e reluarea
de dimineaţă
de care
rareori vrei să ştii

liniştea sufocă privirile
(singurul lucru de care mi-e frică
şi-l văd ca pe o nesupunere)
telefonul sună
durerea înfiptă între coaste
îmi grăbeşte răspunsul
pregătit sub limbă
alo...greşeală
rămân fără grai
durerea devine insuportabilă
timpul se bâlbâie prin vene
încă rătăcit printre şuviţe de vis
deschid ochii şi întreb
de ce atâta noapte...

scurgerea timpului e cumplită
respir adânc şi mă prefac că
nu s-a întâmplat nimic
mă ridic şi încerc să păşesc
mersul mă taie de mijloc
am impresia că mă înghite un gol

tresar

mai iau o doză de aer
îmi mângâi fruntea opărită
de sudoare şi tac
nu-mi vine în minte nimic
durerea se aciuieşte în carne
trebuie să mai aştept
în spatele cuvântului
să mă uit
în care parte
să mă duc

devin nesigur
între mine şi lacrimi
se leagă o prietenie
parcă ar fi ultima...

mă frământă îmbătrânirea şi
toată tristeţea care aşează
peste mine
singurătatea
ca o pătură groasă de iarnă
în care-mi învelesc sufletul
nu de alta dar mâine
o să afânez brazda
din câmpul cu trifoi
şi ruga copilului meu va
dezlega limba de clopot

mă aşez pe durere mă scutur
timpul zornăie
parcă nimic nu mai doare
vreau să mai aştept până când
sufletul cioburi mă va împiedica
să mai visez chipuri de oameni

văd ceva mai sus
câteva rotiri negre de nori
şi păsări ciugulind firimituri

curând câteva amintiri
dezgropate de nepoţi
îmi va cicatriza cu cenuşă
rana din tălpi

aşa că-mi las numele scrijelit în palmă
şi adorm liniştit ca Dumnezeu
să mă găsească acasă

ştiu că şi mâine se moare...

CLUB TEO DUME SRL, ORADEA: LECTORI ACREDITAŢI DE MINISTERUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI PENTRU A PREDA LA CURSURILE ORGANIZATE DE CLUB TEO DUME, ORADEA

CLUB TEO DUME S.R.L ORADEA
LECTORI ACREDITAŢI PENTRU A DESFĂŞURA SERVICII DE ÎNVĂŢĂMÂNT PE BAZA LIBEREI INIŢIATIVE ÎN CADRUL SC. CLUB TEO DUME S.R.L ORADEA

MINISTERUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI
AVIZEAZĂ SOLICITAREA DLOR :
- FIRMĂ:SC.CLUB TEO DUME S.R.L,DOSAR ÎNREGISTRAT LA MINISTERUL ÎNVĂŢÎMÂNTULUI
CU NR: 29894/13.04.1994 ŞI 39855, 39894, 39856, 39857, 39859, 39860, 39861, 39862, 39863 şi 73028
- DUME TEODOR, dosar înregistrat la ministerul învăţământului cu nr.73030/13.04.1994
- MOŞ CORNELIŢA,dosar înregistrat la ministerul învăţământului cu nr.73033/13.04.1994
- MARCHIŞ DANIEL,dosar înregistrat la ministerul învăţământului, nr.73031/13.04.1994
- POPESCU MIRCEA,dosar înregistrat la ministerul învăşământului, nr.73027/13.04.1994
- KOVACS GYULA, dosar înregistra la ministerul învăşământului cu nr.73029/13.04.1994
- BABIN DUMITRU,dosar înregistrat la ministerul învăţământului cu nr.73028/13.04.1994
- CĂPĂŢÂNĂ MOGDOLNA,dosar înregistratla ministerul învăţământului nr.73032/13.04.1994
- CURILĂ MĂRIOARA, dosar înregistrat la ministerul învăţământului,nr.73034/13.04.1994
- MUREŞAN ADRIANA, dosar înregistrat la ministerul învăţământului nr.73026/13.04.1994
- SERAC CONSTANTIN,dosar înregistrat la ministerul învăţământului
nr. 73034/13.04.1994

de a desfăşura servicii de învăţământ pe baza liberei iniţiative, în cadrul Societăţii Comerciale "CLUB TEO DUME" s.r.l Oradea

Director General Adjunct,
Ion Vasilescu,

club teo dume srl : avize de funcţionare, ministerul finanţelor şi ministerul învăţământului

MINISTERUL FINANŢELOR
COLEGIUL CONSULTATIV AL CONTABILITĂŢII NR: 85.338/10.III.1994

Societatea Comercială "CLUB TEO DUME" s.r.l Oradea, judeţul Bihor


Vă facem cunoscut că în conformitate cu prevederile Ordinului ministrului finanţelor nr. 247/1993, în şedinţa Colegiului consultativ al contabilităţii din data de 07.III.1994, s-a APROBAT ABILITAREA UNITĂŢII DVS. (club teo dume) ca ORGANIZATOR DE CURSURI privind noul sistem de contabilitate, solicitată de dvs. prin adresa nr. 31.I.1994.
Vă reamintim că în organizarea şi desfăşurarea cursurilor sunteţi obligaţi să respectaţi întocmai condiţiile stabilite cu privire la baza materială, materialul documentar, programa cursurilor şi lectorii acreditaţi.
Cota de 5% prevăzută la pct. 3 din ordin, se va vira în contul Colegiului consultativ al contabilităţii nr. 645.14.02.18 - deschis la B.C.R - S.M.B, în termen de 15 zile de la terminarea cursurilor

Vă înaintăm anexat Ordinul nr. 247/1993 şi programa analitică.

Ministru de Stat
Ministrul Finanţelor,
Florin Georgescu,

Club TEO DUMEs.r.l Oradea> AVIZE DE FUNCŢIONARE MINISTERUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI

Ministerul Învăţământului
Direcţia Generală Strategia
şi Dezvoltarea Învăţământului

nr.2984/1994

Societatea Comercială CLUB TEO DUME srl, Oradea

Urmarea solicitării dvs.nr:39855/1994, pentru eliberarea unor AVIZE DE FUNCŢIONARE pentru cursuri în diferite domenii de activitate, vă facem cunoscut că în conformitate cu ordinele Ministerului Învăţământului nr:4321/1993 şi 4951/1993 nu se poate acorda pentru fierar betonist, constr. structuri, iar pentru celelalte domenii conforme cu dosarele înregistrate la noi, sub numerele:39856, 39857, 39858, 39859, 39860, 39861, 39862, 39864,/1994 şi solicitării 29893/1994, conforme cu dosarele nr: 73026, 73027, 73028, 73029, 73030, 73031, 73032, 73033, 73034/1994, s-a eliberat AVIZELE DE FUNCŢIONARE nr: 1101/1 - 8//1994 şi 1073/1994 pentru CLUB TEO DUME srl, Oradea şi pentru lectorii care vor presta servicii de învăţământ în cadrul societăţii comerciale CLUB TEO DUME, Oradea
Specialităţile solicitate pentru avizare:
- coafură-frizerie
- zidari-zugravi
- mozaicar-faianţar
- cofetar-patiser
- electrician întreţinere
- mecanic auto
- tinighigiu-vopsitor auto
- lucrător comercial
- vânzător
- instalator apă canal şi gaz
- formare operator calculator
- măcelar tranşator
- ospătar-bucătar-barman
- croitorie
- confecţioner îmbrăcăminte
- confecţioner încălţăminte
- contabilitate
- lb. română
- lb. engleză
- lb franceză
- depanator rtv, electrice şi electronice
- tâmplar-dulgher

Ministerul Învăţământului
Director General Adjunct,

Ion Vasilescu

Club TEO DUMEs.r.l Oradea> AVIZE DE FUNCŢIONARE MINISTERUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI

SC.CLUB TEO DUME SRL
(Informare oficială)

Cursurile intensive (aplicative, de pregătire, formare, (re)calificare) organizate de SC. CLUB TEO DUME SRL, cu sediul în Oradea, jud. Bihor, sunt(şi au fost) organizate în baza Statutului de Funcţionare,( art.5), autentificat DE CĂTRE NOTARIATUL DE STAT, cu nr.6204,judecătoria Oradea
, Sentinţa Civilă 356/1991, judecător Lucian Floare
şi în baza AVIZELOR DE FUNCŢIONARE NR: 1101/1-8/1994, 1073/1994, eliberate de către MINISTERUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI, în baza Hotărârii Guvernului Romaniei nr. 812/1992, 201/1990, în temeiul Legii 21/1924, Legii 15/1990, Legii 31/1990, Ordinul Ministerului Învăţământului nr. 4321/1993 ŞI 4951/1993
precum şi ABILITARE NR.85338/1994 emisă de MINISTERUL FINANŢELOR, Colegiul Consultativ al Contabilităţii



SEMNEAZĂ,
DIN PARTEA MINISTERULUI îNVĂŢĂMÂNTULUI,
DIRECTOR GENERAL ADJUNCT,
Ion Vasilescu,

DIN PARTEA sc:club teo dume,
DIRECTOR GEN,
Teodor Dume,

S.C. CLUB TEO DUME S.R.L : AVIZE DE FUNCŢIONARE MINISTERUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI

ROMANIA
MINISTERUL ÎNVĂŢĂMÂNTULI

În baza Hotărârii Guvernului Romaniei nr.812/1992, 201/1990, în temeiul Legii 21/1924, Legii 15/1990, Legii 31/1990, prin ORDINUL MINISTERULUI ÎNVĂŢĂMÂNTULUI 4321/1993, şi 4951/1993 dispune AVIZAREA SC: CLUB TEO DUME SRL, cu sediul în ORADEA, jud. BIHOR, privind desfăşurarea de CURSURI(activităţi de educaţie şi învăţământ) şi
eliberarea AVIZELOR DE FUNCŢIONARE nr: 1073/1994, 1101/1-8/1994

semnează din Ministerul Învăţământului,
Director General Adjunct,
Ion Vasilescu,

***

CLUB TEO DUME SRL, ORADEA: LECTORI ACREDITAŢI DE MINISTERUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI PENTRU A PREDA LA CURSURILE ORGANIZATE DE CLUB TEO DUME, ORADEA

CLUB TEO DUME S.R.L ORADEA
LECTORI ACREDITAŢI PENTRU A DESFĂŞURA SERVICII DE ÎNVĂŢĂMÂNT PE BAZA LIBEREI INIŢIATIVE ÎN CADRUL SC. CLUB TEO DUME S.R.L ORADEA

MINISTERUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI
AVIZEAZĂ SOLICITAREA DLOR :
- FIRMĂ:SC.CLUB TEO DUME S.R.L,DOSAR ÎNREGISTRAT LA MINISTERUL ÎNVĂŢÎMÂNTULUI
CU NR: 29894/13.04.1994 ŞI 39855, 39894, 39856, 39857, 39859, 39860, 39861, 39862, 39863 şi 73028
- DUME TEODOR, dosar înregistrat la ministerul învăţământului cu nr.73030/13.04.1994
- MOŞ CORNELIŢA,dosar înregistrat la ministerul învăţământului cu nr.73033/13.04.1994
- MARCHIŞ DANIEL,dosar înregistrat la ministerul învăţământului, nr.73031/13.04.1994
- POPESCU MIRCEA,dosar înregistrat la ministerul învăşământului, nr.73027/13.04.1994
- KOVACS GYULA, dosar înregistra la ministerul învăşământului cu nr.73029/13.04.1994
- BABIN DUMITRU,dosar înregistrat la ministerul învăţământului cu nr.73028/13.04.1994
- CĂPĂŢÂNĂ MOGDOLNA,dosar înregistratla ministerul învăţământului nr.73032/13.04.1994
- CURILĂ MĂRIOARA, dosar înregistrat la ministerul învăţământului,nr.73034/13.04.1994
- MUREŞAN ADRIANA, dosar înregistrat la ministerul învăţământului nr.73026/13.04.1994
- SERAC CONSTANTIN,dosar înregistrat la ministerul învăţământului
nr. 73034/13.04.1994

de a desfăşura servicii de învăţământ pe baza liberei iniţiative, în cadrul Societăţii Comerciale "CLUB TEO DUME" s.r.l Oradea

Director General Adjunct,
Ion Vasilescu,

S.C. CLUB TEO DUME S.R.L AVIZE DE FUNCŢIONARE MINISTERUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI

AVIZE DE FUNCŢIONARE PENTRU SC.CLUB TEO DUME.srl

-extras-
Romania
MINISTERUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI

AVIZ DE FUNCŢIONARE: nr: 1073 din 23 martie 1994

Ministerul Învăţământului avizează solicitarea d-lui POPESCU MIRCEA, domiciliat în Oradea, judeţul Bihor
pentru desfăşurarea următoarelor activităţi:
CURSURI de: LB. ENGLEZĂ- FRANCEZĂ în cadrul societăţii comerciale CLUB TEO DUME SRL,CU SEDIUL ÎN ORADEA, JUD. BIHOR



DIRECTOR GENERAL ADJUNCT,
ION VASILESCU

ştampila cu atentul
ministerul Învăţământului
direcţia generală strategie

Club TEO DUMEs.r.l Oradea> AVIZE DE FUNCŢIONARE MINISTERUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI

AVIZE DE FUNCŢIONARE PENTRU SC.CLUB TEO DUME.srl

-EXTRAS-
Romania
MINISTERUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI

AVIZ DE FUNCŢIONARE: nr: 1073 din 23 martie 1994

Ministerul Învăţământului avizează solicitarea d-lui SERAC CONSTANTIN, domiciliat în Oradea, judeţul Bihor
pentru desfăşurarea următoarelor activităţi:
CURSURI de: LB. ROMÂNĂ în cadrul societăţii comerciale CLUB TEO DUME SRL,CU SEDIUL ÎN ORADEA, JUD. BIHOR




MINISTERUL ÎNVĂŢĂMÎNTULUI
DIRECŢIA GENERALĂ STRATEGIE

DIRECTOR GENERAL ADJUNCT,
ION VASILESCU

CLUB TEO DUME S.R.L ORADEA
LECTORI ACREDITAŢI PENTRU A DESFĂŞURA SERVICII DE ÎNVĂŢĂMÂNT PE BAZA LIBEREI INIŢIATIVE ÎN CADRUL SC. CLUB TEO DUME S.R.L ORADEA

MINISTERUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI
AVIZEAZĂ SOLICITAREA DLOR :
- FIRMĂ:SC.CLUB TEO DUME S.R.L,DOSAR ÎNREGISTRAT LA MINISTERUL ÎNVĂŢÎMÂNTULUI
CU NR: 29894/13.04.1994 ŞI 39855, 39894, 39856, 39857, 39859, 39860, 39861, 39862, 39863 şi 73028
- DUME TEODOR, dosar înregistrat la ministerul învăţământului cu nr.73030/13.04.1994
- MOŞ CORNELIŢA,dosar înregistrat la ministerul învăţământului cu nr.73033/13.04.1994
- MARCHIŞ DANIEL,dosar înregistrat la ministerul învăţământului, nr.73031/13.04.1994
- POPESCU MIRCEA,dosar înregistrat la ministerul învăşământului, nr.73027/13.04.1994
- KOVACS GYULA, dosar înregistra la ministerul învăşământului cu nr.73029/13.04.1994
- BABIN DUMITRU,dosar înregistrat la ministerul învăţământului cu nr.73028/13.04.1994
- CĂPĂŢÂNĂ MOGDOLNA,dosar înregistratla ministerul învăţământului nr.73032/13.04.1994
- CURILĂ MĂRIOARA, dosar înregistrat la ministerul învăţământului,nr.73034/13.04.1994
- MUREŞAN ADRIANA, dosar înregistrat la ministerul învăţământului nr.73026/13.04.1994
- SERAC CONSTANTIN,dosar înregistrat la ministerul învăţământului
nr. 73034/13.04.1994

de a desfăşura servicii de învăţământ pe baza liberei iniţiative, în cadrul Societăţii Comerciale "CLUB TEO DUME" s.r.l Oradea

Director General Adjunct,
Ion Vasilescu,

S.C. CLUB TEO DUME S.R.L AVIZE DE FUNCŢIONARE MINISTERUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI

AVIZE DE FUNCŢIONARE PENTRU SC.CLUB TEO DUME.srl

-EXTRAS-
Romania
MINISTERUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI

AVIZ DE FUNCŢIONARE: nr: 1073 din 23 martie 1994

Ministerul Învăţământului avizează solicitarea SOCIETĂŢII COMERCIALE CLUB TEO DUME S:R:L, cu sediul în Oradea, judeţul Bihor
pentru desfăşurarea următoarelor activităţi:
CURSURI de: CONTABILITATE, LB. ROMÂNĂ.



DIRECTOR GENERAL ADJUNCT,
ION VASILESCU

ştampila cu atentul
ministerul Învăşământului
direcţia generală strategie
şi dez. învăţământ

Club TEO DUMEs.r.l Oradea> AVIZE DE FUNCŢIONARE MINISTERUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI

AVIZE DE FUNCŢIONARE PENTRU SC.CLUB TEO DUME.srl


Romania
MINISTERUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI

AVIZ DE FUNCŢIONARE: nr: 1101/1 din 14 iunie 1994

Ministerul Învăţământului avizează solicitarea SOCIETĂŢII COMERCIALE CLUB TEO DUME S:R:L, cu sediul în Oradea, judeţul Bihor
pentru desfăşurarea următoarelor activităţi:
CURSURI de: CONTABILITATE, lB. ENGLETĂ - FRANCEZĂ, , CROITORIE.
Personalul încadrat pentru desfăşurarea acestor activităţi trebuie să aibă pregătire de specialitate.
Absolvenţilor nu li se eliberează certificate sau diplome cu atentul Ministerului Învăţământului sau similare celor din învăţământul de stat.


DIRECTOR GENERAL ADJUNCT,
ION VASILESCU

ştampila cu atentul
ministerul Învăşământului
direcţia generală strategie
şi dez. învăţământ

teodor dume: 145 de ani de la înfiinţarea revistei "Familia"

("ce mai Înseamnă astăzi o revistă de cultură")


Revista "Familia" a luat fiinţă în anul 1865, la Budapesta. Din 27 aprilie 1880 ea a fost tipărită la Oradea. Se împlinesc 145 de ani de la fondare, 45 de ani de la apariţia seriei a V a sub îndrumarea poetului Alexandru Andriţoiu şi 20 de ani de când se organizează această sărbătoare.
"E o zi importantă pentru noi toţi. Se împlinesc 145 de ani de când un tânăr cărturar, Iosif Vulcan, întemeia revista "Familia". Prezenţa dumneavoastră aici este un gest important şi firesc în acelaşi timp, dar şi un omagiu adus istoriei acestei publicaţii ajunsă la o vârstă onorabilă", a spus poetul Ioan Moldovan, redactorul şef al revistei, în cuvântul de deschidere a ceremoniei.

La depunerea de jerbe şi flori, la bustul lui Iosif Vulcan din Oradea, au participat: Dumitru Voloseniuc, vicepreşedintele CJ Bihor; primarul oradiei, Ilie Bolojan; Aurel Chiriac, directorul Muzeului Ţării Crişurilor; Luchian Silaghi, directorul Teatrului de Stat, reprezentanţi ai Episcopiei Greco Catolice din Oradea; muzicianul Florian Chelu şi grupuri de elevi de la Colegiile "Mihai Eminescu" şi "Emanuil Gojdu" din Oradea.
Prietenii revistei "Familia" s-au întâlnit în sala "Traian Moşoiu" a Primăriei Oradea. Poetul Ioan Moldovan a prezentat istoria revistei de la întemeiere până în prezent. Momentul fericit a culminat cu decernarea Diplomei de excelenţă, din partea Primăriei Oradea, scriitorului şi criticului literar, Gheorghe Grigurcu, , fost redactor - colaborator al revistei "Familia".

Festivitatea s-a încheiat cu un moment oferit de Cvartetul Gioroso al Filarmonicii de Stat din Oradea şi un recital poetic la care a participat numeroşi scriitori din ţară, dar şi din Oradea, precum şi iubitorii de poezie din oraşul de pe Criş.

Programul va continua şi azi, 22 octombrie, cu colocviul "Ce mai înseamnă astăzi o revistă de cultură", urmat de un moment poetic şi lansări de carte, prilej cu care Editura "Dacia" din Cluj-Napoca, va prezenta cele mai noi apariţii, cărţi de autori bihoreni în colecţia "Scriitori la ei acasă"
La colocviu vor participa scriitori de seamă din Bucureşti, Sibiu, Arad, Cluj-Napoca, Alba-Iulia, Târgu-Mureş, Piatra-Neamţ, Bihor, etc.

La mulţi ani, "Familia"!

teodor dume: semnul cercului

<b>într-un loc
pământul
aerul
apa
şi amiaza...

nimic dintre toate
lucrurile acestea
nu-mi aparţin
şi totuşi
ele fac parte din mine
(ca nisipul din mare
zborul din înalt
culoarea din lut
şi albul din floare)

dincolo de toate
doar semnul cercului

teodor dume: puţinul din adolescentul din mine a rămas acolo

deşi ştiu că viaţa începe de aici şi
se agită să iasă ca lumina din
felinarele uitate-n ferestre
toamna
sunt trist şi incompatibil cu
secunda în care am iubit pe
jumătate de bancă
în seara aceea târzie
cafeaua mi s-a părut
cel mai firesc gest
pe care l-am făcut
când am cunoscut-o pe Ana
în cafe-barul din gară
întâmplător sau nu ne-am privit
era dragoste la prima vedere

era înnebunitor de fermecătoare
în jurul gâtului şerpuia
un şal tricotat
nu era frig
cuceritor şi irezistibil zâmbetu-i
explodat de sub priviri îmi încătuşa vederea
simţeam un fel de căldură tăioasă până la os
atunci mi-am dat seama că ceva doare

toate aceste lucruri erau lângă mine
şi Ana era lângă mine
o văd printre amintiri însă această iubire doare
mă simt închis pe dinăuntru şi mi-e frică

iubesc locul acela şi toate aromele de cafea
care se pierd în mine

dimineaţa mă trezesc mai devreme
pun apa în ibric şi aprind aragazul
în scobitura din gând
doar eu şi imaginea aceea

prin fisura de la geam
intră lumina aud zgomote
mă ridic pe vârfuri şi privesc

oraşul pare un ghemotoc de ziare vechi
ţin pumnii strânşi şi încerc să
nu mă mai gândesc la nimic
începe să plouă aerul devine greu
din ce în ce mai greu

în toată graba asta doar eu şi Ana

geamul începe să trepideze
în acelaşi timp se închid uşile
şi trenul pleacă
în fiecare dimineaţă pleacă

s-au epuizat toate argumentele

nimeni şi nimic nu mă poate face
să uit locul acela
aş fi vrut să fiu acolo
dar în sfârşit e mult
prea târziu

cafeaua a dat în foc

jumătatea rămasă m-am gândit
să o păstrez pentru Ana

teodor dume: Copile, între mine şi tine diferenţa e doar o tăcere

să fii într-o zi ceea ce nu ai fost
îţi trebuie timp
mult timp
ca să poţi să priveşti prin oameni
dar să nu te rătăceşti
prin respiraţia lor

şi când vei înţelege
toate lucrurile interzise
desenează cercuri şi să nu
îndrăzneşti să te abaţi
de la semne

(întotdeauna
drumurile duc înspre Nord)

ca o promisiune

eu voi exista (şi te voi aştepta)
în tăcerea de dincolo

teodor dume: iubire adolescentină

(mă doare tot ce iubesc acum, pentru că
presimt în orice frumuseţe sfârşitul,
dar poate că aşa arată adevărata iubire-
Octavian Paler)

şi iubesc într-un fel al meu
nu folosesc cuvinte
nu niciunul
iubesc adolescentian
înainte de asta
îmi rânduiesc lucrurile
le curăţ îmi aleg cu grijă hainele
ca să le îmbrac după anotimp şi
după ora de întâlnire
apoi privesc ceasul oglinda
şi portofelul subţire
în care am pus un bileţel
conţinând două cuvinte

nu o să îndrăznesc să i-le spun
poate nici nu am nevoie dacă T
poartă tricoul înscripţionat cu
Michael Jakson

la rândul ei mă va privi
dinăuntrul formei topindu-ne încet
din ce în ce mai încet până când
ne vom pierde unul în celălalt

puţin patetici...

teodor dume: nu l-am văzut niciodată pe tata iubind

în seara aceea s-a mutat mult
mai aproape de geam şi m-a strigat
să-i aduc ustensilele de ras
din când în când privea
spre balconul vecinei de la trei
o femeie cu zâmbetul sarcastic
adesea incisiv

în seara asta o să aprindă lumina
şi o să se învârtă în cerc
prin faţa oglinzii dar tu
nu cred că înţelegi mi-a zis
alunecând parcă într-un of resemnat
apoi mi-a prins şoldurile între mâini
şi m-a tras înspre el

înăuntru lui se derula un film

era prima dată când rupea din
dragostea lui şi o împărţea cu mine

dimineaţa l-am găsit îmbrăcat
în cămaşa lui albă pe care o purta
duminica la biserică în cele
câteva ore de slujbă

dincolo de clipa asta
am rămas doar eu
muşc din cuvinte şi aştept...


. |

teodor dume: mototoleşte-ţi gândul şi lasă-l să se rostogolească până la mine

(din bileţelul uitat pe noptieră)



şi spune-mi că nu ţi-e frică

păianjenii nu ucid
ei strâng între colţuri timpul
şi-l anesteziază până când
mă întorc acasă

capătul drumului
e puţin mai încolo
nu-l pot vedea
şi mi-e teamă că o să cad
într-un ochi de lumină

înăuntru voi fi doar eu

un trecut...

Adrian Suciu: mîna mea

Oraşul este indiferent
ca măruntaiele unei păsări de noapte înjunghiate.

Tu ştii că sărbătorile sînt perfecte să îmbătrîneşti mult şi singur
sub masca fericirii de ocazie: eşti înduioşătoare
ca un ateu aprinzînd lumînări pentru morţi
în ideea că nu se ştie niciodată.

Mîna mea ca o viperă
îngheţată între sînul tău şi cearşaful cu urme de trupuri şi somn. Mîna
mea ca un animal dispărut într-o rezervaţie de animale-mblînzite.

Sînt vinovat pentru mai multe zile. Mîna mea îngheţată
e singurul monument pe care-l ridic.

Ca un cearşaf alb într-un război alb.

Adrian Suciu: dragostea vrea să se culce

Dragostea noastră vrea să se culce. S-o lăsăm
să se ghemuiască în viscere
ca într-un pat cu draperii încălzite.Să nu-i ducem flori:
florile o sufocă. Să nu-i cîntăm imnuri:
imnurile sînt pentru morţi. Să o lăsăm numai să doarmă
şi să ne-amintim cum muşca ea pe vremuri
pînă la sînge cîinii pe străzi. Să o lăsăm
să se culce flămîndă, să nu o ghiftuim.

Dragostea trebuie adormită cît e sus. Şi dacă nu vrea
să doarmă legănată, s-o adormim cu barosul
în moalele capului, cum se adorm taurii duşi la cuţit.

Adrian Suciu: semnul dintelui

Stăm printre oameni şi e cald.
E o căldură ascuţită, ca un
bolovan între umeri. Tot ce trăim,
transpirăm. Nu aprindem ţigări;
jarul ţigării ar întări arşiţa. I-ar da
încă o gură de potolit cu
sudoarea sînilor tăi. Ne iubim ca doi
vreji aninaţi
de arbori în care au înflorit tăciuni stacojii.
Nu este umbră, nu este apă, nu este vînt,
numai o sete uscată în care visăm
copii blonzi pornind focuri. Dacă
m-ai răcori, urşii polari ar rămîne
fără banchize şi Veneţia ar fi
înghiţită de ape. Dar tu mă laşi
să ard. Îmi pui dinainte cafeaua fierbinte
şi-mi uşurezi trupul de sare cu limba.
Un lucru e sigur: sîntem atît de uscaţi
împreună încît viermii vor strîmba din nas
şi pămîntul ne va scuipa. Şi iarăşi
vom arde pînă ce viermii vor strîmba din nas
şi pămîntul iarăşi ne va scuipa. Şi
vom rămîne veşnici, ca două coloane de fum
de la două ţigări,

una cu urme de ruj,
cealaltă cu semnul unui dinte care-a muşcat.

Adrian Suciu: povestea de noapte bună

La trei ani, îmi spuneam singur, cu voce tare,
povestea de noapte bună. O poveste în care eu,
la cinci ani, luptam singur cu spaimele
vîrstei – păianjenii, fantomele, şerpii. Şi cu
frica nelămurită de vîrsta şapte cînd,
singur în noapte fiind, trece pe dinaintea ta
un tren cu vagoane luminate. La patruzeci,
rama oglinzii e căminul insectelor mici şi sătule
iar eu mă văd pentru prima dată, cum
aş bea singur un vin de care uitasem.
Ca un actor la machiaj. Ca un actor ratat
al propriilor mele vicii care îmbătrînesc şi ele
şi dau fuga să-şi ascundă firele albe. Lutul galben
se iubeşte cu ploaia impură; dacă am ajuns singur
prin glodul ăsta, nu înseamnă că am plecat singur.
S-au tot rătăcit din ei pe drum. Pe unul l-a
înţepat viespea cu burtă roşie care numai pe aici
trăieşte şi care n-a primit nume. Altul s-a
oprit la crucea unei femei care a murit născîndu-i
un prunc; nu ştiu dacă să o plîngă ori să o învie,
căci tovarăşii mei au, uneori, darul învierii din morţi.
Şi pe mine m-au muşcat jivine cu ochi tulburi şi
în mai multe rînduri am fost încredinţat că sîngele meu
e mai greu decît mine şi n-am să pot să-l mai car.
Prietenul meu cu care am vînat împreună buburuze
şi broaşte şi trăznete prin furtunile vîrstelor mici
s-a oprit şi el şi mi-a spus pentru ultima dată,
cu voce tare, povestea de noapte bună. Singur, astfel,
am ajuns în ţara mea mică şi tristă, în care văd o siluetă
mică şi tristă făcîndu-mi, chiar şi acum, semne cu mîna.
Sau întinzîndu-mi o ţigară. Va fi veselă să afle că toate
femeile mele, chiar şi acum, seamănă numai şi numai
cu ea şi că mi se face rău după ţigările lor.

Plopeanu Petrache:sunt multe lucruri de pipăit

(text recomandat de - Eugenia Reiter)

sunt multe lucruri de pipăit. ispăşirea din dimineaţa de după
poezie [ ]
Din volumul Bufonul cerşetorului, apărut 2010 la Editura Editgraph Buzău


pot numi pentru tine
stăpâne
pentru nimeni altcineva nu s-ar cuveni ei
sunt oameni serioşi care nu cred în basmele astea cu poeme aruncate pe toate cărările
doar noi culegem râzând înăbuşit noaptea
pregătindu-ne patul sub boscheţii încă verzi

frânturi de elegii care
nu au încăput în ultimul volum al poetului sinucis
săracul n-a ştiut că acum sinuciderile sunt surse de opera magna pentru cei ca noi
pentru mine un bufon şi
pentru tine biet cerşetor aşa

adunând în fiecare noapte cam pe când se îngâna cântecul cocoşilor cu
sprânceana ridicată a lui lucifer
marginile zdrenţuite ale poemelor sinucigaşe

te-ai pomenit
stăpâne
mângâiat de vibratoarele găsite la gunoi de
preşurile mustind de praf de
cărţile cu mucegaiul gros de o unghie
dar astea sunt
lucrurile plăcute azi fanilor noştri
adulatori de sublime mizerii
garnisite cu lături apologetizate

am fost luaţi chiar de sub tufele acelea văduve de simpaticii critici literari şi
urcaţi pe catafalcul splendorilor suspinate în
ceasul de trezire în
braţele ultimei curve somnoroase de
pe bulevard

era acolo pe vremuri
un teatru în faţă cu un fals cerşetor

stăpâne
vezi cât de ingrată este lumea cu tine
ţi-a dărâmat ultimul avanpost al avangardei
mirosul tău e pestilenţial

acum suntem siliţi amândoi
să jucăm întreaga pantomimă
toate comediile şi tragediile jucate
pe acea scenă
doar noi
eu bufonul nebun şi tu
cerşetorul abundent

Dana Banu: departe

la celălalt capăt al lumii mereu la celălalt capăt al lumii
o lumină care unge pereţii cu umbre le desface apoi în mii de culori aproape înţelese

hăţişuri de ceaţă păduri de mesteceni drumuri în pantă urcate anevoios poduri traversate la întâmplare
apoi întunericul

şi lumea devine aproape umană stă lângă mine şi spune că nu e aici

toţi prietenii mei zac de acum pe rafturi pline de praf îi răsfoiesc uneori la întâmplare
caut cuvinte dar cuvintele au fugit de la ei caut semne dar semnele sunt departe de ei
stau aplecată deasupra lor ca deasupra unor hărţi străine
atâtea zone deşertice ici colo câteo câmpie ascunsă sub zăpezi uriaşe
uneori noaptea îi aud cum încearcă să tulbure apele
caută cuvinte dar cuvintele au plecat de la mine
caută semne dar semnele sunt departe de mine

ca florile de regina-nopţii albe fosforescente şi puternic mirositoare
ca florile de regina-nopţii luminează adevărurile noastre prin întuneric
şi nimeni nu e acolo în miezul întunericului să le vadă

cât de departe e Nordul cât ne-am îndepărtat de el
stai la aceeaşi masă cu oameni care îţi vorbesc într-o limbă străină
cu eleganţă sapi galerii pentru cârtiţe grase
dezgustul şi sila îţi aşază flori ofilite în glastră
mâna desenează cercuri în apă şi taci cât pentru toţi cei 1000 de ani
şi aştepţi cu încordare să vină furtuna şi să se ducă dracului totul

mă băieţi
uneori mă gândesc că lumea e aici
doar noi suntem plecaţi tare da' tare departe

Ioan Barb: lansare de carte

Nouă apariţie editorială. Picătura de infinit, poeme, de Ioan Barb, Editura ATU, Sibiu
lansare la Biblioteca Judeţeană Hunedoara. Cuvânt despre autor: Silviu Guga.


A apărut o nouă carte de poezie semnată Ioan Barb, la Edirtura ATU, Sibiu - Hermannstadt, prima din noua colecţie intitulată "Raftul de poezie", coordonată de poetul Mihai Curtean, care a realizat şi coperta cărţii.

aliona

Cartea are un cuvânt despre autor semnat de criticul Silviu Guga (Sibiu, Cenaclul de la Păltiniş):"Viaţa de poet a lui Ioan Barb începe în 1979, când debuta într-o antologie a cenaclului "Radu Stanca" din Călan. Scria cu frenezie şi a umplut câteva caiete cu versuri, pe care, pe unele le-a distrus, pe altele le-a pierdut. A tăcut o perioadă, o altă perioadă a făcut gazetărie şi s-a luptat să scape de orice formă a metaforei, de orice imagine poetică. Degeaba, versurile îi apăreau ca din senin în minte şi-n suflet şi aşteptau să fie puse pe hârtie. A rezistat până în 1998. Atunci a constatat că "tăcerea e ca o flacără" şi nu poate să se exprime pe sine decât în poezie. Aşa s-a hotărât să debuteze cu o plachetă pe care nu putea să o intituleze altfel decât"Tăcerea ca o flacără". Au trecut de atunci 12 ani în care a scris conştient că nu se poate"vindeca" de poezie. A devenit mai atent la mixajele poetice, mai exigent cu sine şi a sărit la alte conotaţii şi valenţe poetice. Stăpânit de o patimă ardentă pentru vers, a reuşit să-l pună într-o poezie deloc stridentă, dar orgolioasă. Astfel, cu al doilea volum, prin "Picătura de infinit", Ioan Barb ajunge să fie un poet de veritabile carate."
Lansarea cărţii va avea loc în toamna aceasta la Biblioateca Judeţeană Hunedoara

alexandru gheţie: poem fericit

să fi avut vreo 10 ani
mergeam pe str. castanilor
absent şi
greu

***

mama îmi cumpărase coroniţă
de la o babă din piaţa smârdan
nu prea erau florării pe atunci

***

mi-aş fi dorit o oglindă să
mă văd aşa
fericit

să ating fericirea aia cu buricele degetelor
să simt în palmă moliciunile ei de iarbă
e o senzaţie tare ciudată

tot ce mai ţin minte e căldura
focul acela care cobora pe trepte
de raze drept în coroniţă

şi aveam capul greu
metalic de parcă s-ar fi prăvălit
pe mine un cazan cu sânge închegat
asfaltul fierbea şi mă trăgea în sine

de jur împrejur lumina bolborosea
eu nu-mi vedeam fericirea de care
aveam nevoie ca de aer

***

apoi m-au strigat m-au pupat pe obraji
mi-au dat diplomă o carte de cantemir
fără poze pe care n-am citit-o nici azi
m-am întors acasă
mi-am scos coroniţa am strâns-o în pumni
şi da da da
fericirea era palpabilă iar eu
mă sufocam prin vibraţiile ei

***

aşa a rămas
de fiecare dată când trec pe str. castanilor
mă gândesc că fericirea e o felie de soare
ce-ţi cade pe pleoape îşi intră în geantă
te închide în ea ca într-un adânc

teodor dume: la întâlnirea de joi seara "singurătatea unui sunet" de george paşa

Evadaţi din spaţiul grijilor şi nevoilor sociale, în acord de chitară şi-n murmurul lin al apei de pe Criş, orădenii au avut un prilej de bucurie întâlnindu-se cu "SINGURĂTATEA UNUI SUNET",carte apărută la Editura "Premier", Ploieşti - 2009, sub semnătura domnului George Paşa, autor cu aplecare fermă asupra esenţei lucrurilor acestei lumi.

Întrucât nu a fost o lansare obişnuită, ci mai degrabă un medalion literar, în organizarea Cenaclului "Ecoul", după ce s-a vorbit despre importanţa poeziei aici şi acum într-un timp al convulsiilor sociale, al crizelor şi transformărilor de tot felul, Teodor Dume, (gazda serii şi preşedinte al cenaclului "Ecoul", înfiinţat pe 22 decembrie 1977), împreună cu alţi vorbitori, a creat din sufletul poetului o imagine valoroasă deschizând uşile tuturor privitorilor.

Cu bucuria redescoperirii, între coperţile cărţii domnului George Paşa, a unui fond de suflet, tinerii; Teodora Dume, Radu Fota, Ianoş Dano, Adina Stan, Raul Ivaşcu, Dana Bucur şi Alex Kun, au recitat din creaţiile autorului.

şi da, "cuvântul urzeşte sunetul/fără alb fără timp fără sens/cuvântul se destramă încet/ prin rostire//în el e forţa ascunsă/ce recheamă orice dezgolire de sine"

A fost un moment de suflet încheiat de grupul folk "Ecoul tinereţii" în aplauzele celor peste o sută de tineri, printre care; elevi, profesori, scriitori (Fl. Albu, M.Vac, T. Dume, G. Vidican,) şi mulţi alţi iubitori de Artă şi Frumos.

La rândul meu nu pot decât să mulţumesc poetului George Paşa pentru fărâma de înţeles şi frumuseţe dăruită prin intermediul cărţii "singurătatea unui sunet"

teodor dume: singurătăţile atârnă ca un păianjen

stau lângă fereastra deschisă şi
cotrobăi printre amintiri
dincolo geamul
picură în ritm de hip - hop
suport din ce în ce mai greu ploaia

suferinţa atârnă în mine ca un tablou

mi-e frig poate am nevoie de
puţină căldură fie şi pentru
o singură noapte sau poate
mai firesc de o inimă
doar atât cât să mai pot
vorbi cu Dumnezeu

deasupra tuturor lucrurilor
aud voci parcă o aud pe bunica
vorbind despre singurătăţi
ultima oară cînd am văzut-o
avea ochii închişi
şi era îmbrăcată altfel
şi oamenii
erau îmbrăcaţi altfel
(pe drumul dintre casă şi pruni
singurătăţile se înghionteau pe furiş)
poate de aceea nu am mai văzut-o pe bunica

în mine se derulează un film

ploaia interminabilă îmi strică vederea
şi o linişte îmi apasă pieptul
aerul greu vibrează
se face întuneric
mi-e teamă
e prima oară când mi-e teamă

încerc să îngenunchez dar nu ştiu
dacă îmi voi termina rugăciunea

încă plouă...

teodor dume:urma urmei

merg

ajung pe marginea umbrei
şi privesc
nicio altă emoţie nu-mi trece
prin carne

clipele bolborosesc...

din somnul unui copil ies zile
şi vin după mine
mă privesc adânc
ca într-o oglindă
duminica

nu văd nimic
responsabil
îmi amintesc o noapte
singura care creşte în mine
ca o dragoste proaspătă...

ceva mai încolo
doar o clipă anesteziată

nimic mai mult

mircea lăcătuş:tata era tânăr atunci

şi tata se îmbăta uneori
însă beţiile lui îmi erau dragi
era bun bun şi blând ca un miel
mă lua în braţe să mă sărute
barba lui era moale şi mătăsoasă
eu îi răsuceam nasul îl trăgeam de urechi
îi făceam moaţe şi le legam cu fundă roşie
n-ai minte omule râde copilul de tine
zicea mama zâmbind
şi tata serios ne strângea pe amândoi la piept şi ne săruta
avea umor tata dar se şi îmbăta uneori
cu prietenii

când a trebuit să plece într-o vreme
nu avea prea multe lucruri să ne lase
dragostea şi bunătatea lui au rămas la dispoziţia noastră
discrete şi elegante
ca doi servitori din casele cele mari boiereşti

cristian constantinescu: lunetistul

în viaţa reală
oamenii răi nu scapă arma

nu

ei trag în tine
cu tot ce au

ei te atacă întruna
împroaşcă
bubuie
grindine de noroi
uneori carne şi
oase

trebuie să stai cu capul la cutie
cu casca bine înfundată
să speri că vei avea o şansă
de a aşterne un covor de foc
de a-i arde de vii în urlete

doar pentru a-ţi cumpăra momentele
acelea goale de linişte înfricoşătoare
în care aştepţi ca să vezi dacă
începe din nou

în viaţa reală
îi baţi de le sună apa în cap
numai şi numai pentru
a-i încetini

iar dacă asta nu-i încetineşte
atunci îi omori
îi arunci în aer
îi transformi în fragmente
roşi şi greţoase

la televizor
totu-i perfect

viaţa reală este murdară
urâtă
scabroasă
mizeră
supurantă
şi dureroasă

în viaţa reală
oamenii răi
nu se consideră răi

ei se consideră tot buni
şi-şi fac treaba
pentru că asta trebuie să facă oamenii

nu există oameni buni
ci doar oameni
care se ucid între ei
până ce una dintre tabere
este desfiinţată

şi poate după aceea
în timp ce culegi
bucăţile prietenului tău
sau ale femeii tale
ai ocazia să stabileşti
care-i fiecare tabără

poate…

şi acela-i momentul
în care nu mai contează
dacă cineva
este sau nu
un om bun

fiindcă oricum e mort

pentru că în viaţa reală
nu există oameni buni

ei nu există
tot aşa cum
nici tu nu exişti

ăsta-i adevărul
dur
şi
crud

tu nu exişti acolo
nu eşti decât altă moarte la televizor
consumată
ca un prânz încălzit la microunde
până-i momentul
să schimbi canalul

crezi că ai o viaţă?

nu!

tu eşti pur şi simplu
spaţiul
unde se-ntâmplă tot rahatul ăsta

cascada aceea de evenimente
nu sunt ale tale
ci tu eşti al lor

tu eşti şobolanul
prins în cursă

avalanşa timpului
loviturile unui trilion
de instantanee cuantice
secundă după secundă
te izbeşte în ţărână

şi indiferent
ce îţi închupui că eşti
nu-i decât o iluzie

tu exişti
doar ca o iluzie
de fuzionare temporală
a continuităţii

şi după suficient de multă vreme
după ce-ţi dai seama
că nu mai poţi îndura
răpăiala asta lipsită de sens
indiferent dacă-i vorba despre proiectile
de mortiere
sau raze cosmice atât de minuscule
încât nici nu-i dai seama ca ţi-au străpuns
inima decât după ce-ai mai citit vreo trei paragrafe din biblie
oricum
continui

aşteptând

mai devreme
sau
mai târziu
lunetiştii te vor nimeri

nu supravieţuieşti
ci doar trăieşti căte o zi
pe rând

câte un moment
pe rând

umbli cu multă grijă
atent
la pasul care poate să facă
click

te uiţi
asculţi
şi niciodată
nu te mişti iute

până când
trebuie neapărat
s-o faci

şi când o faci
mai întâi îl dobori pe celălalt
îl ţii la pământ
nu te gândeşti că nu-i frumos
nu te gândeşti că nu-i drăguţ
ideea este doar să-l împiedici
să se mai scoale
vreodată

aşa că faci
ceea ce faci astfel ca el
să nu poată face ceea ce face

şi din când în când
unii îţi spun c-a meritat
dar tu ştii mai bine
fiindcă tu eşti cel care poartă
viaţa ca o raniţă
nu ei

în viaţa reală
viaţa reală e naşpa

aşa că
l-am doborât

pe el
şi pe următorii

şi am învăţat
să beau vodka
direct din sticlă

valentin nicolae:băiatul care seamănă cu bruce lee

alegeam ce să mănânc
funcţie de dinţi
în dinţi mi-am aflat decăderea
cum scriam cândva
dinţii mei putregăiţi
brăţări ieftine la mâinile nimicului
în plus
venit pe lume să-mi adun dinţii sparţi
căzuţi prin colţuri de pâine

era sabatul

m-am întâlnit cu băiatul care semăna cu bruce lee
în garsoniera lui, mi-a dat un costum negru
cam de cioclu, cam de cantautor
m-am spălat pe faţă,
mi-am udat părul şi mi l-am pieptănat lins pe spate
ca tano din caracatiţa sau ca eric roberts în analiză finală

băiatul ăsta bruce lee practica mauna,
aşa îi zic eu, nu ştiu cum se numeşte la ei

tocmai mi se piliseră toate cioturile de dinţi
şuieram
când s-a terminat sabatul, am ieşit.

noapte. superb. un ger cumplit. îmi îngheţase părul.
aveam un aer de prinţ, de rege, de mag
aveam un entuziasm nefiresc
vag preocupat veneam din umbră

ne-am întâlnit cu mihail misticul, cu lucian ecvestru, cu de marco
am băut vodcă smirnoff sau sankt petersburg cu piper sau aromă de piper, nu mai ştiu precis

începuseră să mă usture gingiile
mi le cauterizase
erau carne vie.

mergeam pe unde am mai mers
spuneam ce mai spusesem

şi vorbeam întruna, mereu
despre fluidul invizibil
pe care îl lasă oamenii când trec.

liviu ioan mureşan: targa albă

Dacă te prinde ploaia pe drum nu ai ce să faci,
Deschizi pachetul de ţigări, ascunzi plasticul în celofan ca un ecologist,
Arunci în primul coş de gunoi, ţara e un coş de gunoi,
Tu eşti un coş de gunoi;
Apoi tragi din ţigară întreg aerul secţiei unu de reanimare.

Targa e nuanţată în culori stridente,
Vecinii de la SMURD trec mai întîi pe la spital,
Cică de acolo apelul
Ce-ţi anunţă posibila moarte.

Apoi SRI, partide, consilii, cetăţeni de mare onoare,
Toţi să îţi soarbă aerul pur al morţii de sine.

Pe stradă prostituatele par sobre, în suflet ascund bidinele subţiri,
Dau veşti despre ce se pare a fi
Şi primesc cenţi.

Comisia hotărăşte,
Ploaia nu secătuieşte organele.
Pe spate aştepţi să iasă de după umbrelă
O hămesită de negresă cu buze mari,
Să îţi stimuleze organul atrofiat,
Din ploaie să ieşi ca într-o reclamă,
Cu buzele lipite de buzele ei.

Targa albă duce subtil spre regresie.

liviu ioan mureşan:sînt o nouă dimensiune

o să îmi iau un ceas şi o să privesc trecerea timpului
un ceas mecanic să ticăie să pară trecerea reală ca viaţa
o să-l pun pe mîna stîngă ridicată în dreptul ochilor
pînă cînd voi lăcrima pînă cînd mîna îmi va tremura
şi inima îmi va bate secundele în timpane
voi deveni una cu trecerea
oamenii mă vor confunda cu timpul
vor spune că au trecut două poezii şi un vers
de la ultimul autobuz
voi deveni staţia
reperul
vorbele tuturor vorbele mele

cînd se vor obişnui cu această nouă dimensiune
oamenii de ştiinţă vor emite teoreme
să mă confirme.

teodor dume: în cea mai lungă zi

iarba uscată miroase
a rădăcini ucise
de lut
lângă crucea arsă
de tămâie
fără vină
doar visul
ca o durere proaspătă
îngăduie plânsul

zboruri fără aripi
înalţă lacrimi spre cer

gândul lăuntric plin
de cuvinte şi umbre
pulsează
în cea mai lungă zi
durerea se-nfăşoară
pe trup

şi totuşi nu sunt singur

ioan barb: casa părintească pleacă la azil

casa părintescă seamănă cu o femeie
ce s-a îmbrăcat de timpuriu
în haine cernite stăpânii
s-au mutat pe rând într-o toamnă
la capătul aleii la numărul 35 bis
într-o singură cameră
fără ferestre

şi-au împrumutat numele de familie
şi chipurile pentru o vreme copiilor
nu le-a mai rămas decât somnul fără dimineţi
şi deşteptarea în ziua de apoi

casa părintească încă mai aşteaptă
un semn din partea celor plecaţi copiii
se întorc o singură dată pe an de sâmbăta morţilor
duc un buchet de flori la capătul aleii
trec prin casă fără să o vadă
să audă cum i se macină pereţii
cum sapă moliile tunele în lemn
ca remuşcările într-o inimă

ar putea foarte bine ca ei să treacă
prin pereţii subţiri pe care au mâzgâlit
când au fost de-o şchioapă
de-ar trece tot n-ar auzi cum trec
de fiecare dată iau câte un suvenir
în anul trecut au luat icoanele
şi maşina de cusut credeau că-i un singer
le-au înghesuit grăbiţi pe bancheta din spate

cînd pleacă afişează întotdeauna un aer trist
mai privesc o ultimă dată curtea cu ochii uscaţi
precum cerul de toamnă trag portiera maşinii
şi lasă încet ambreiajul rămâne o dâră de fum

casa părintească priveşte prin ferestrele deschise
printre cei doi castani bătrâni în urma lor
ca o măicuţă pregătită de vecernie

n-are cui să-şi plângă tristeţile
aşteaptă cuminte visând că va construi cineva
în lumea aceasta un azil pentru casele părinţilor

liviu ofileanu: o după-amiază cu gică berlin

nu ai de unde să-l ştii – e singurul ţigan domnos
care lucrează cu mâinile lui şi are cei mai frumoşi cai din comună.
de la El am luat două ţepe mari
aşa cum le-o fi dat ţepeş pe vremea lui de astăzi,
şi n-am ce face cu Ele decât să le dau mai departe :

1.

tocmai lucram la un text nasol şi nu mergea nicicum –
nu avea ritm şi mi se încălecau vorbele.
fii atent un pic: „ în fiecare venă curge un fluviu fără nume
şi arde o bibliotecă din alexandria.
acoperit de lavă, micul pompei îşi merită gloria
când toate lucrurile sunt date uitării – acest carnivor metafizic”.
şi aici m-am oprit din cauza omului-de-deasupra –
cocoţat pe hornul de tablă şi cu pălăria neagră întinsă cât deşertul nevada
ţiganul îmi schimbă cetârnele noi cu din alea vechi,
aduse probabil de pe alte acoperişuri în nopţile reci şi fără lună.
asudă ritmic şi ciocăneşte ţigla: „şi asta e varză, şi asta, şi asta, şi asta…
dacă-mi dai două zile îţi pun dintr-aia de francia, tu-tu tuile – roşcată şi trainică stăpâne”
„mersi, îi zic, asta o am de pe vremea lu’ nelu,
şi încă ţine aşa rea cum zici, dar aia de pe gard e toată din străinătate,
acum vezi şi Tu cum a crăpat la mijloc toată”.
dar ţiganul e şi surd – aude numai ce vrea: „las’ că ţi le pun din oficiu,
e bonus de la mine… oricum, să ştii jupâne, ali noastri-s mai trainice,
e făcute la buştean-de-brad – nu ca la fa-fabrica de cărămizi,
nu are fason şi ploili nu trece prin iele măcar zăce ani,
ia ui’ ce tare-i fratile meu, na vezi dacă poţi s-o rupi în două mâini
no vezi, nu poci, asta se sparge cu ciocanu’ pe beton
şi despică numa’ în cuiu’ genunchilor…
păi, cum naiba să nu o iau?! am luat-o, aşa sunt Eu mai naiv –
şi de-atunci aşez ca la jocul de „moară”
ligheane şi găleţi, farfurii şi borcănaşe în locuri atent ochite
pentru că tot din altă parte cad picurii de ploaie, cărţile în raft.



2.

mi-a spus că vom ieşi din sat în juma’ de oră,
că nu e bine să stau prea mult cu capul pe iarbă între ardei şi gogoşari
şi că la târg e lume bună, oameni cu inima cât un pepene.
dar un incident mi-a schimbat planul – pentru pauza de bere a calului
o roată din spate s-a înţepenit în gura unui canal pentru câteva ceasuri
chiar pe podul care duce peste apă la birt – n-aveam încotro,
trebuia să aştept ori să o tund pe jos.
cum nu beau, mi-am luat un covrig mai bine prăjit
şi m-am aşezat pe marginea de beton a podeţului.
un cârd de raţe se bălăcea zgomotos – « va veni ploaia », zice un moş distrat
și le mână cu jordiţa către malul ce dă în grădina casei.
şi parcă de la primele ore erau ceva semne – soarele
se chinuise-n zadar să intre sub coviltir
şi praful spulberat de vânt mă sufoca – de ruşine tăceam ca un melc,
mi se făcuse jenă, n-am vorbit nimic, deşi ne-am studiat minute bune.
se pare că nu ştiu lega două fraze,
sunt un călător nepotrivit pentru un asemenea drum,
dar nu insist să mi se vorbească de dragul vorbei.
simţeam că sunt privit din spate, şi eram într-adevăr,
cu ochii unui tată pentru fiul său
care strigă să audă şi Dumnezeu – că soarele e galben şi rotund…
am pierdut autobuzul către oraş şi altul n-aveam decât peste 10 ore,
aşa că, bună-nebună – m-am suit imediat între Ei,
deşi fumau pipe lungi din frunză de tutun răsucită
iar bătaia roţilor îmi ascuţea toate gândurile pe nicovală.
fără să fiu văzut, am tăiat coviltirul în două locuri cu brişca –
pentru a scoate mâna cu covrigul între degete,
ori numai ca să-mi umplu mintea cu ceva – să uit cât sunt de singur, de mut şi neprietenos.
mai erau vreo trei călători ca mine – poate cu mai multă experienţă,
zic asta fiindcă au pierdut autobuzul de mai multe ori
Ei sunt gata să înfrunte arşiţa zilei – au pălării de paie, sandale şi sticle de apă în genţi,
fâşii de cârpe albe şi ude rupte în bucăţi
numai bune de pus pe frunte la fiecare cinci minute.
mi-am aruncat ochii pe modelul de pe cerga vizitiului,
nişte pătrate verzi înscrise în cercuri roşii,
şi fără să vreau am zărit-o pe bunica
albinărind între păstăi de fasole şi borcane cu dulceaţă.
apoi, legănatul osiilor pe drumul-de-ţară
şi suflarea fierbinte a gloabei trăgând invizibile vagoane cu turbă
atât de încet că te-ai fi apucat de fumat
m-au adormit până la intrarea-n oraş.
cred că asta voi păți mereu când sunt peleg şi sincer -
călătoresc cu mortul prin deşert ca într-un roman de faulkner.

emma greceanu: scrisori lll

sufletul meu e un clovn.

azi a fost una din zilele de metamorfoză.
mi-am potolit tristețea, m-am îmbrăcat, am luat flori, am privit careul copiilor ca un om abia trezit din somn, fără să îmi zboare gândul la asemănări ce-ar fi putut ține de trecut.
nici o emoție. strada lungă, cazarma militară, eu gânditoare cu două cărți și cu coronița în sacoșă.
de coroniță mi-era rușine, pentru că ea era compatibilă cu prezența părinților, un copil cu așa ceva în dotare, dar fără mâna, legănându-se în mâna unui adult, era un fals al conceptului de premiant.
dar eu nu mă gândeam la asta, nici nu știu dacă acele imagini în care deschideam ușa apartamentului, aruncam coronița în cuier, mă dezbrăcam de ținută și o așteptam pe mama să vină de la femeia care-i dădea de lucru pulovere pe care le broda cu fir de lame, așa s-o fi scriind cred, lame, poate cu accent pe e...
nu sunt pe deplin sigură că acele imagini sunt ale mele, îmi aparțin pe deplin, se poate ca altcineva să vină să și le adjudece, acuzându-mă pe mine de plagiat, ar fi bine, ar fi tare bine, așa s-ar reduce considerabil posibilitățile mele de a-mi croi identități diferite, doar pentru că e imposibil să păstrezi coerență în ce privește ceva ce nu mai există.
mă strecuram printre oameni, ruptă de trecut, ancorată, fără vreo importanță în prezent, fără aspirații către un anume viitor, așa aș fi putut concluziona.
dar și așa tot mult aș fi vorbit, am vrut doar un preambul pentru următoarea scenă, o clipa de emoție rară, da, e un clișeu dar tot așa o să rămână scris.
dacă mă întreabă cineva cum a fost până atunci și de ce folosesc un clișeu, îi pot servi ca argument scrierile zilelor trecute, dar eu nu urmăresc să demonstrez nimănui nimic, eu îți scriu ție, tu la rândul tău ești doar un observator neutru, o a doua conștiință, duhovnicul pe care nu l-am găsit sau psihologul la care nu m-am mai dus, considerând că e inutil să sper la ajutorul cuiva, când cauzele depresiilor mele nu sunt trăiri nebuloase, ci doar un fel de alergie provocată de multitudinea de amănunte pe care le asimilez fără noimă în fiecare clipă.
mă rog, o parte din cauze.

o să scriu mai mult azi.
de mâine sau următorul șir ” de mâine” voi fi destul de prinsă cu evenimentele de care îți spuneam. ai conchis tu că ele ar fi hotărâtoare pentru viitor. și nu că aș fi incapabilă să realizez pragmatismul în care ar trebui să-mi învelesc reacțiile și proiectele, așa-zisele proiecte de viață dar o anume labilitate cred, mă determină mereu să aleg un aparent rău, binelui universal spre care tind toți. în credința că pot înota împotriva valurilor sau pot învinge acolo unde atâtea femei au căzut răpuse, habar nu am.

poate încăpățânarea rezultată nu e o motivație care să se aplice unor situații prestabilite a fi potrivnice, pur și simplu ea vine din trăiri simple dar sigure, clare, un fel de concepte, deși e mult spus, poate doar credință sau dacă aș cădea în patetism le-aș numi sentimente. deși a trăi un sentiment nu cred că e patetic, doar felul cum îl dezvălui privirilor poate adăuga această doză, pe care ceilalți o clasifică, plictisiți, drept patetism. și-atunci labilitatea poate fi rezultatul sentimentului, nu?
un sentiment care mă determină. da, e vorba de determinare ce vine dinafară sau din interior, nu știu, cert e faptul că e peste puterile mele să mă opun sau să schimb ceva. e ca și cum cineva te-ar stigmatiza și continui să trăiești o viață cu o pecete. aici lângă ” a nu putea” aș putea nuanța, adăugând încă un verb. ” a nu vrea”. pentru că cele două sunt la fel de aplicabile, vis-a vis de tot acest șir de cuvinte, cu care eu încerc să-ți explic un fapt, despre care altfel nici măcar ție nu-ți pot vorbi.
o să revin la prezent, după ce o să-ți adaug un rezumat al zilelor trecute, pe care, din cauza depresiei care m-a invadat, nu ți l-am mai trimis, deși nevoia de a-ți scrie mă încearcă destul de des, mai ales pentru că am descoperit că efectele sunt similare unei doze de rivotril sau trittico, reușind să-mi țină conștiința amorțită sau focalizată într-un singur scop.

miercuri

gândul meu era la mare și la instrucțiunile pe care le primisem. simțeam deopotrivă două stări distincte, adjudecându-și violent părți ale rațiunii mele. nici măcar arbitru nu voiam să fiu, doar spectator sau nici atât, or să ajungă ele să conviețuiască, oricum altă posibilitate nu există
.gândul meu era deci la micile sarcini pe care mi le trasasei, rugându-mă sau poate mai mult decât atât, insuflându-mi bucăți de realitate despre care nu voiam neapărat să știu, dar de care aveam certă nevoie pentru ceea ce urma să se întâmple.
dincolo de gard însă coana lisaveta făcea un necrolog al locuitorilor, vocea ei, puternică și jeluitoare, plângea oameni despre care știam destul de bine. era ciudat că nu mă mișca sufletește așa cum știam că mi se întâmplă, le vedeam chipurile în minte, în timp ce trăgeam din țigară și fără motiv imaginea rochiei mele de un roz pal ,cu cordon la spate, cu pense bine potrivite sub sâni, călcată impecabil și agățată în umeraș, această imagine ruptă și totuși compatibilă cu chipurile oamenilor morți, ce mai aveau de așteptat doar trei zile până aveau să dispară pentru vecie, această imagine a unei părți din adolescență, m-a înduioșat egoist de mult, față de selecția pe care moartea și-a amintit că trebuie să o facă aici, în acest loc.
azi tind să mă pierd în amănunte iar. mi-e limpede mintea, poate prea limpede, din moment ce gândurile se succed atât de fulgerător.
- ce faci coană leonoră?
-uite am fost și am luat un lighenaș și drojdie să frământ de pâine, ai auzit? a murit și bârsanca și maria lu traian și lemnaru, a lu pupăză, azi noapte. cum? nu ai auzit clopotele? daaa, a intrat moartea în sat.
-Dumnezeu să-i ierte, se duc zilele omului, îmbătrânim. ne așteaptă locul de veci la deal. d-apoi mai bine ne ducem decât să chinuim, uite frate-miu m-a făcut de râs în magazin, vrea pământ, nu-i mai ajunge. i-am zis: ia-l măi, ai uitat că sunt soră-ta, ți-am călcat cămășile acasă la mama, te-am îngrijit, ai uitat? am plâns coană leonoră când am ajuns acasă. e fratele meu.
- ei, vremurile de apoi, mătușă.

sar din locul în care mă aflu și fug cu gândurile la pachet, să ți le spun ție
lumea asta în care mă aflu e ruptă de tot ce știm noi. se trăiește simplu, primar.
o să-ți mai spun, fug să-mi aștept copilul.

vineri

de două zile pare că s-a trezit conștiința satului. ca un monstru, uriaș și flămând, devorează bătrânii. sunt înconjurată de sicrie iubire. de sicrie și de caniculă. lasă-mă să cred azi că ești iubitul meu, am nevoie să simt că trăiesc. clopotele bat neîncetat, e ciudat, a mai fost așa în anul în care a murit mama.
azi nu simt nevoia să poetizez în nici un fel. e ca și cum moartea și-a adus din nou aminte de colțul ăsta de lume și-și ia revanșa. se umple micul cimitir. e molimă de moarte. de două zile satul e o turmă de vaci derutate. se îmbată, văitându-se pe la garduri, doliu și copii vorbind de priveghi, de ce spun o turmă de vaci? am văzut dimineață cum se îngrămădeau unele în altele, doar pentru că una găsise într-o râpă nu știu ce iarbă. celelalte mugind prelung au urmat-o, se panicaseră superstițioși toți, considerând a fi un nou semn ce prevestește sfârșitul.
așa e aici.
de două zile se simte în aer neliniștea lor.
ce caut eu aici?
am vrut să fiu un nimic, într-un colț de lume neștiută. un nimic, gândindu-se liniștit, la toate.
dar azi am realizat că e imposibil.
a ars o casă.
acest eveniment nefericit a avut efectul unei catastrofe mistice.
am ieșit, casa e în fața mea, am văzut fumul, flăcările și-am simțit, nu știu ce și cum am simțit,
dar era ca și cum aș fi avut astm și mă încerca o criză.
trosnetul lemnelor, pocnet de sticlă spartă, fum, funingine, panică și vaiete, roata de la fântână clămpănind disperată.
.
nu mă puteam mișca din fața acelui tablou. casa era mâncată de-a dreptul, așa cum ai mușca dintr-un biscuite.cranț. ardeau, ca niște nailoane, țiglele și nu exagerez, dar aveai impresia că se întinde, așa cum se întinde apa scăpată pe o pantă.
eu o să plec, așa-mi spuneam.n-o să mai aud nimic. nu vreau să mai văd, să mai simt mizeria asta. fum gros și găleți inutile. iubire, ce caut eu aici, eu nu aparțin acestei lumi, ei nu mă știu, eu nu-i recunosc.
e ca și cum, pentru că sunt nehotărâtă mereu, întâmplarea îmi relevă aspecte care să-mi servească drept argumente, nu știu, nu știu .
stăteam așa plângând de parcă murise mama iar.
o visasem cu o noapte în urmă, dar nu mai vorbesc despre asta, tu nu crezi în vise, nici dacă îți spun că focul era subiectul visului meu nu cred că poate semnifica ceva mai mult decât că am devenit superstițioasă și nu sunt, dar pe mama nu am visat-o decât atunci când ceva urma să se schimbe în viața mea.
pompierii au ajuns prea târziu. casa era un schelet. s-a adunat tot satul. imaginea mării s-a retras undeva, departe de mine. devenisem a lor în momentul când mi-au invadat curtea, apoi casa, aducând o femeie răvășită, mirosind a transpirație, a transpirație grea, a moarte mirosea.
pentru că venit apoi salvarea. casa s-a umplut cu oameni străini. au dezbrăcat-o pe patul nostru, și-au pus aparatele, iar sub unul din sâni am văzut cancerul lucind vinețiu. mi s-a făcut rău și m-am simțit ca atunci când au năvălit toți și au preluat trupul mamei mele, pe mine împingându-mă prin colțuri. am rămas descumpănită și parcă vinovată, habar nu aveam de ce, poate pentru că bărbații se uitau la maieul meu și la pulpe, e vară aș fi vrut să le spun, de unde aveam să știu că o să mă invadați?
e caniculă.
și-am jurat că nu va călca nimeni aici niciodată. se foiau firesc prin casă, căutau pahar, apă, prosoape. mă întrebau ce reprezintă cutare tablou sau de ce stau singură, cum am rezistat fără să fiu jefuită cu atâția hoți în jurul meu, câți ani am, ce am văzut, dacă am văzut.
mă bâlbâiam într-un colț de pat.
femeia aceea voia să facă pipi. i-am adus bazinetul rămas de la mama. apoi i-am dat și baticul .singurul batic rămas prin sertare care îți jur că încă mai mirosea a părul ei, îți jur că am vrut să-l dau, să nu-l mai știu acolo. și cămașa de noapte și tot, tot voiam să-i dau. să plece.
nu mă mai simt acasă.
nu mai vreau să tund iarba.
nu am ce le face florilor, e caniculă, s-au ofilit toate.
nu mai vreau să-mi fie frică să ies noaptea.
să aud pași, târându-se pe prispă, ușa încercată, rânjetele lor.
să găsesc dimineața porțile deschise în batjocură, câinele otrăvit și așezat în șifonierul din sală cu grijă înfășurat în rochia mea de plajă.

nu pot dormi.
încerc să caut o imagine frumoasă pe care s-o salvez din mocirla amintirilor mele, dar nu reușesc să desprind nici una distinctă, ascult ”les jours heureux” aș vrea să dansez acum, să țopăi nebună, să nu te las să mă prinzi.
am atâta viață în mine, de ce zac așa de parcă ar urma să mor și regret, nici nu știu ce regret

cui scriu eu?
nimănui.
mă numesc emma e adevărat. așa cum e adevărat că singurătatea e starea mea naturală.
și nu vreau nimic de la nimeni.
și nu am ambiții.




azi

începusem să-ți scriu despre metamorfoză, despre amintiri disparate, nejustificându-mă pe deplin cum am ajuns la concluzia că, sufletul meu e un clovn.
poate nu e cea mai bună reflecție a stării pe care o simt atunci când sunt obligată să mă acord cu societatea. dar a râde fără chef ,a vorbi când vrei să taci, a te expune când vrei să nu fii observat, pot fi caracteristicile omului din spatele măștii unui clovn.
și totuși întâmplarea, în care acum cred mai mult decât în predestinare să spunem, m-a rupt, pentru un timp determinat, dar atât de subiectiv perceput, de sentimentul de inutilitate pe care îl simt din ce în ce mai des.
și cum altfel nu simt nevoia să-ți detaliez, pentru că detaliile ar diminua sau poate chiar ar suprima de această dată frumusețea unor situații, o să încerc să-ți descriu doar un tablou alcătuit din senzații. închipuie-ți.
.


caniculă condus nerăbdare tăceri mâini înlănțuite respirație sufocată
conexiuni imperceptibile și compatibilitate perfectă
suflete prinse
timp timp timp
bine dozat armonie culori și umbre înălțare și cădere
lumea e în noi

clopotele nu se mai aud, nici
glasul preotului petrecând morții.
în aceste clipă stă prezentul.
ziua de mâine nu există.

ce precede fulgerului? vibrația unui tunet. în toate e un echilibru. sau o contradicție. starea în care îți scriu acum, e o contradicție paradoxal de echilibrată a evenimentului anterior.
n-o să înțelegi nimic sigur.
aș fi putut să-ți descriu normal, să mă piculesc în amănunte, sunt femeie ce dumnezeu! ar trebui să fiu mai feminină.
nu mai știu să fac diferența între ce e imaginație și ce consider a fi realitate.
e absurd, știu.
poate nici nu vreau.
oricum e inutil, tot. chiar și clipa (nu mai știu cum i-am zis) clipa de emoție rară .

în față am piața centrală a orașului cu care va trebui să mă obișnuiesc. e o imagine optimistă, să știi.
e târziu acum, dar o să-ți trimit, într-o zi, restul textelor pe care le-am păstrat. și poate întâmplarea va face să ajungem față în față din nou.
în rest, îți mulțumesc pentru tot.

alexandru gheţie: the prisoner of your own eyes

acolo nu e timp de fobii sau prăbuşiri

nici singurătatea nu se mai dă în spectacol
nu ţi se mai deschide nicio fereastră să
iei o gură de
aer

urletul nu mai trece prin niciun perete
tăcerea e un ceai neîndulcit
rece
şi nu mai vrei nimic
fixezi un punct
imaginar sau nu (nici nu contează)
încerci doar să intri prin el

te faci din ce în ce mai mic
nu-ţi mai simţi trupul nu-ţi mai auzi
bătăile inimii răsuflarea
treci doar din punct în punct

şi tot ce simţi e jocul aritmic al
pleoapelor prăbuşirea peliculei
întunericul
cutremurul din faţa şi din spatele
ochilor

decojeşti punctul (imaginar sau nu)
pleoapă cu pleoapă
până la

dracu ştie ce
un miez de lumină
o gaură neagră
o pară pistruiată

cert e că pleci
in sau out
pentru că acolo e doar lumea dintre
nu e timp de poveşti
Distribuie pe facebook

liviu-ioan mureşan: blestemul limbii de cîine pe mînă de om

dacă loveşti un cîine cu maşina
şi el se mai tîrîie cu maţele prelinse pe şosea
satisfacţia e de scurtă durată
deoarece dacă opreşti şi te apropii de el
vei citi în ochi speranţa
chiar dacă luminile se sting încet
va schelălăi o ultimă mulţumire
pentru faptul că te-ai oprit

limba îi va rămîne scoasă ca pentru o lingere a palmelor
limba atît de obişnuită să lingă palmele

degeaba vei încerca să motivezi gestul
prin salvarea atîtor oameni
cîinele de la picioarele tale cîinele mort
nu e un cîine muşcător

dacă te urci în maşină şi pleci mai departe
după ce ai lovit un cîine
fără ca acesta să îţi lingă palmele
speranţa ochilor tăi se va stinge încet
pînă cînd te vei opri la prima fîntînă cu apă limpede
şi vei privi.

cornel ghica:un cocalar grăbit

în ferentari
sunt

cuţitele ascuţite înaintea pâinii
apartamente la grămadă
manelişti
oameni ai muncii
florărese buticari vanghelie

mirosul de ceapă & aburul fierturilor
ies din case
ca nişte poezii
în des
compunere

mă uit la ceas
am de aşteptat moartea
vine mai devreme într-un bmw
ascultând la maxim
salam & minune

are ochelari de soare
gucci
lanţ de aur
brăţări şi ghiul
ceafă grosă în românia
până şi moartea
e un cocalar

se grăbeşte
fug
mă urmăreşte
sensul în care alerg
e cel contrar nu mai există reguli
doar zaruri &-o sumă de bani pariată
la întâmplare

între blokuri
fetele-mi fac cu mâna
au nevoile lor
sunt
lipsite de sens aşteaptă
moartea să le ia la o plimbare
pe ştrase

nu mă opresc
nu mă uit
în spate huruitul negru
e naţional & are permis
de portarm

teodor dume, cărţi publicate; adevărul din cuvinte, strigăt din copilărie, coloane (colectiv)

*** teodor dume: cărţi publicate:

- adevărul din cuvinte, editura litera bucureşti,- 1984, prefaţă Gheorghe GRIGURCU
- strigăt din copilărie, editura dinastic oradea, -1994, prefaţă Gheorghe GRIGURCU
- coloane (colectiv) c.j c. bihor, prefaţă Crăciun Parasca, Viorel Horj

***colaborări directe:

- redactor şef şi fondator, revista ecoul oradea 1990
- membru fondator (alături de stelian vasilescu) revista ţara crişurilor oradea
- redactor revista algoritm literar, de la fondare, mai 2010 (apare la hunedoara)
*colaborator la:
- revista familia
- revista orizont
- revista ţara visurilor noastre
- revista aripi siderale
- revista filobiblon
- revista viaţa militară
- revista şoimii carpaţilor
- revista îndrumătorul cultural artistic
- revista albina
- revista unu
- revista apărarea patriei
- suplimentul literar-artistic
- revista algoritm literar
- etc...
- ziarele: crişana, faklya, etc...

***pe site-uri literare:
- poezie.ro (agonia.ro)
- roliteratura.ro
- scriu.info
- teodordume.blogspot.com
- fortamorala.blogspot.com
- facebook
- dozadeiubire.ning.com
- maipresusdesine.ning.com
- etc...

nicolae avram: death jazz

odată m-am trezit în faţa unei
liceence decedate după ce suferise ani de zile
de o boală ciudată

lia parcă o chema era întinsă pe laiţă lângă geam
luna palidă căzuse în genunchi în păru-i galben despletit
multă vreme am rămas nemişcat ca o statuie lângă
trupul ei violet ca neaua

în odaia de alături apropiaţii spuneau poveşti
incredibile
lia era o pictoriţă talentată evoca flori minerale
recoltate
din subteranele minţii

îi plăcea peppermintul cu 4 cuburi mici de gheaţă
asculta john lenon - beautiful boy
cu două săptămâni înainte de a muri
şi-a tras-o cu toţi soldaţii de la unitatea militară din
şintereag

n-am putut să cânt degetele nu mi le puteam mişca
pe clarinet
mă uitam încremenit la moarta aceea atât de frumoasă
cu trup violet şi buze de mărgean

şi dintr-odată am dispărut ca un nor de cenuşă
după ploaie
am dispărut ca un mort

şi nu e departe seara în care m-am întors la mormântul ei
am dat la o parte pământul cu degetele
i-am smuls rochia-i de mireasă şi am futut-o rece
uşor putrezită
ca şi cum acel lied fascinant pe care i-l şopteam
seară de seară la ureche
m-ar fi făcut etern

teodor dume: Doamne!

unii spun că nu exişti
decât în teorii
dar
ce contează dacă
trăiesc printre oameni
şi simt la fel
poate o fi o regulă
sau un fel de indiferenţă
dar ştiu că atunci când
te apropii şi-mi asculţi inima
în interior se produce o mişcare
o diversitate de lucruri şi
lumea mea e perfectă

din mine pleacă cuvinte ştiu
mâine va fi altfel

stau şi privesc îndelung oamenii
care spun că nu exişti
las indiferenţa la o parte
şi te strig
doamne!
poate că nu-i cea mai curată rugă
trimisă spre tine la ceasul din noapte
când toate cuvintele dorm
şi doar câteva linişti fac impresie
o singură dată ascultă-mă
în singura zi în care vreau
să mă privesc prin
curbura liniei din palmă

e o zi importantă

în cazul în care nu ai fi
aş putea tot atât de bine să
înjur să slobod urletele din mine
printre lucruri
nu se va întâmpla nimic
doar o mică turbulenţă
ca o diversiune ar devia
umbrele din zi

mă privesc atent
nu nu par convingător
dar vrea să-ţi mai spun
o singură dată sub această noapte

doamne!

o stare de nelinişte mă sufocă
exişti sau...

teodor dume: cărare spre al cincilea anotimp

soarele apare ruginiu
cu falca plată plină de carii
în care se ascund vietăţile cu aripi
pătate de negru
sângele nu-i fluid
şi nu-i roşu
nici zborul rătăcit în albastru
nu-i albastru
senzaţiile picură teamă
peste ploi
între bulbucii din stropi
se strecoară firicele acide
de nisip
şi cranii pătrate
printre crengi
păsări cu ghiare în loc de aripi
scormonesc câmpul văduvit
de verde

simt zbateri confuze
de care vreau să scap

se conturează
al cincilea anotimp
şi nu vreau
nu vreau culoarea din el
să-mi înspăimânte chipul

fug

fug şi încă mai caut
o lume reală cu gesturi
ce se trântesc pe zăpadă

asta vreau

tincuţa horonceanu bernevic: nimeni nu ştia

Nimeni nu ştia mai bine decât tine
punctele cardinale în care au eşuat liniştea dinaintea sărutului
insomniile decadenţa aripilor
gândul ca o cochilie de alabastru
strecurată în căptuşeala paltonului
nevoia de plumb topit în gene dezlegarea la vise

şi de atâtea ori cuvintele
sfărâmate între palme cum striveşti o frunză uscată de nuc
spaima ca o rochie de seară prea mică
abandonată într-o tăcere prelungă
anotimpul în care cobori
ca o lacrimă pe obrazul ridat
numai tu purtându-ţi cântecele la brâul cu fluier
pentru poveştile
dintr-un tărâm unde oamenii
îngroapă oglinzile ca pe nişte securi ale războiului

liviu-ioan mureşan: camera albă

în camera albă creşte un copac eu stau în lotus contemplu
vizibil se înalţă cresc ramuri şi frunze apoi se ofilesc
trec anii în camera albă
pînă o mobilez din memorie
parcă aici m-am născut din albul podelei
un şarpe negru se tîrîie uneori către mine
vine de nicăieri se înalţă şi sîsîie dă să muşte dar trece prin mine
ca printr-o hologramă
şi nu îndrăznesc să ating copacul acela

bătăi în uşă
nu ştiam că are uşă camera mea
am rostit da pentru întîia oară
şi au pătruns cuvintele
obiecte făpturi
a crescut lume în camera mea

stau în lotus şi nu îndrăznesc
să ating.

mahmoud djamal: delir

golirea e un ritual pe care îl practic în fiecare zi după clătirea ochilor
acesta e singurul loc unde îmi pot revedea animalul în linişte
să-i împărtăşesc tot ce-mi trece prin minte
ea era hotărâtă să plece la Moscova voia să fie trezită din somn de plânsul copilului său
eu fiind suprarealist deşi nu auzisem de Breton nici de Naum zis şi Gellu cum spune Tzone zis şi Nicolae
am preferat să merg la secţia de radiologie testul e bun puteţi să mergeţi la cursuri liniştiţi
ni s-a spus doar să nu mâncaţi vreun produs sovietic nici să nu atingeţi
vreo femeie rusă în următorii cincizeci de ani
în sala de laborator cobaii aveau reflexele destul de bune răspundeau imediat la orice stimul electric sau de altă natură
în dormitoare paharele erau aşezate pline pe noptiere
pentru umezirea gurilor uscate de atâtea gemete
iar în cărţile de religie zăceau aceleaşi porunci printre coperte când Angela se minuna de culoarea mea
şi îmi făcea podul să trec prin ea către malul celălalt
nu ştiam nimic pe atunci de paradisul fiscal
doar admiram blocurile ce se ridicau zilnic
c-o viteză umitoare spre cer
păsările aveau nevoie de streşini rufele umede de sârme pe care să atârne
echinoxiştii încercau din răsputeri să resuscite poezia apelând la respiraţia gură la gură
fiecare după volumul de oxigen din plămânii săi
Angela îşi punea un tampon între picioare făcând semnul crucii la aflarea veştii despre Cernobâl
în timp ce umpleam paharul abia golit de apă
acum copilul meu învaţă o lecţie de istorie
iar eu de două decenii aproape n-am nicio ştire despre ea
pe un post tv se anunţă că un nebun aleargă cu poezia de mână
printre maşini şi tramvaie râzând neinteresat
de sunetele claxoanelor nici de fluieratul poliţiştilor de circulaţie... Distribuie pe facebook

teodor dume: ca un fel de pretext

golul dintre mine şi tine
e viaţa mea şi o desfac
ca pe o coajă de nucă
toamna
inventez culori şi
nici una nu mi se potriveşte

mă gândesc acum la o altă culoare
şi la frica ce se tot chirceşte în mine
ca un pui de veveriţă
în scorbură
e mult întuneric şi
din ce în ce mai frig

şi mai există aşteptarea...

liviu ofileanu: albe şi reci (djamal mahmoud)

„albe & reci” – Djamal Mahmoud
articol [ Recenzie ]


Nici nu i s-a uscat încă cerneala tiparului pe a doua carte, că au mai apărut alte două şi, alături de prima („De ce”, Editura Daco-Press, Cluj Napoca, 1995) sunt deja 4 cărţi de poezie dintr-un foc… Există destui autori (exceptând cărţile comentate de Alex Ştefănescu) care au cărţi-de-sertar ce pot răsturna în timp vedetismul altora, prea uşor instalate în fruntea unor mişcări literare, dar lirica lui Mahmoud nu urmăreşte asemenea obiective, ca pe vremuri, „modeştii” Ion Barbu sau T. Arghezi, Ion Vinea cu „Ora fântânilor” , care au ieşit destul de târziu să facă puţină ordine prin literatură…
Aşa cum aflăm dintr-o pagină de interior – „Djamal Mahmoud s-a născut la 4 mai 1962, în localitatea Rakka din Siria. A urmat şcoala primară şi liceul natal, un an pregătitor de limbă română la Craiova, apoi a absolvit Facultatea de Medicină din Cluj-Napoca.
Publică în diverse reviste din România: Tribuna, Actualitatea literară, Feedback, Citadela, Litere, Oglinda literară, Singur, Nova Provincia Corvina ş.a. (…)” p.109 din volumul „albe & reci”. Am în mână trei cărţi (nu ştiu cum arată volumul de debut, dar nu cred că poate fi mai bun decât nici una dintre acestea): „Păstorul de stânci”, Editura Clapas din Franţa, 2010, cu prefaţă şi traducere de Nicole Pottier, postfaţă de Angela Nache-Mamier; „Pe muchiile cercului”, Editura Brumar, 2010, cu o prefaţă de Eugen Evu şi postfaţă de Felix Nicolau; şi volumul „albe & reci” Editura Vinea, 2010, prefaţat de Şerban Foarţă şi postfaţat de Alex Ştefănescu, Gheorghe Grigurcu, Florin Caragiu şi Octavian Soviany, cartea de care ne vom ocupa mai jos. Toate bune şi frumoase la Editura Vinea, o carte elegantă (format 20/19 cm –pătrat), cu fluturaşi, pe care editorul Nicolae Tzone adaugă: „Djamal Mahmoud (…) este un poet valoros şi autentic”. Ca o paranteză: în această serie elegantă s-a strecurat un inconvenient de ordin manufacturial – nefiind cusute, filele încep să îşi ia zborul încă de la prima (şi destul de fină) lectură, prefigurând un zbor final către cutia cu aracet. Aşa mi s-a întâmplat şi cu lectura unei alte cărţi aparţinând unui poet bun – Sorin Lucaci, ieşită acum un an. Păcat de felul excelent în care arată volumele, că de bani prefer să tac… Dealtfel, cartea abundă în dedicaţii prieteneşti pentru poeţi destul de cunoscuţi din România, încă o dovadă a mărinimiei unui arab miliardar în sentimente de dragoste. Aşa cum ne-am obişunuit cu prefaţatorii de calibru, domniile lor schiţează în termeni cât mai simpli textele şi substratul acestora – ceea ce un critic mai tinerel ar exprima cu limbajul greoi şi academic al termenilor consacraţi. De exemplu, poetul (și criticul) Şerban Foarţă, în prefaţa volumului „albe & reci” – înscrie poetica lui Mahmoud sub semnul liricii soresciene „de început”, în stilu-i elocvent cu jocuri typo pe fiecare cm pătrat: „Nu ne mirăm mai niciodată când un scriitor autohton devine writer, ecrivain, Schriftsteller, dar suntem uluiţi când un străin (şi încă unul de la „antipozi”) scrie (versuri, mai ales) în limba noastră (…) şi „Prin sorescianism s-ar înţelege o poezie scuturată de podoabe, directă, fără conotaţii, prozaică din când în când, şi, la răstimpuri, familiară (…)”. Deoarece în toate prezentările – mai mult sau mai puţin abreviate din lipsă de spaţiu – autorul beneficiază de elogii binemeritate, iar cititorul de suficiente indicaţii de lectură, nu vom reveni asupra acestora decât în punctele de întâlnire al demersului axiologic. Cu alte cuvinte, a fost partea elogioasă… De-acum, vom trece la „bucuria lecturii cu creionul”, pe tărâmul dintre albiile Tigrului şi Eufratului, în noua Mesopotamie a poetului Djamal Mahmoud, un spirit demn să fie cooptat între numele altor medici sau poeţi care vin către literatură din cele mai diverse domenii: Vasile Voiculescu (medic), Georg Trakl (farmacist) şi alţii. Există în această francheţe a zicerii şi o anumită învăluire prin tonuri nostalgice, e tocmai ceea ce numim „poezie”, acea capacitate de hazard ordonat cu ochi de chirurg. Poate nu degeaba un critic precum Octavian Soviany (poet la rândul său!), juxtapune scriitura de faţă pe semnul ideatic oferit de o „poetică a hieroglifei”, unde fluidul liric curge de la sine şi independent, adică nu e canalizat prin conştiinţa unei afiliaţii cu vreo mişcare literară: „Djamal Mahmoud nu e nici deprimist, nici fracturist, nici utilitarist, e poet pur şi simplu. El ştie că poezia se situează mereu dincolo de cuvânt şi începe acolo unde sfârşeşte limbajul de zi cu zi.” p.103. Subliniez ultima frază, din care putem deduce un lucru destul de clar, pe linia lui George Călinescu: „Poezia trebuie să renunţe din când în când la podoabe şi să revină la ele, tocmai pentru a atrage atenţia asupra ritualităţii ei”, sau, cu alte cuvinte – orice discurs fără o fundaţie şi acoperiş riscă să se dărâme fără ajutorul ploii. Dacă ritualitatea e dozată, ironia postmodernă se presară ici-colo, simbolurile sunt neoromantice şi scriitura modernistă, unele tuşe frizează un surrealism estompat – cărui tip de poezie aparţin versurile de faţă? Părerea noastră este că ne aflăm în dreptul unui bloc de şarje pe diferite tonuri, şi care au şansa unei cristalizări pe măsură ce autorul lor va renunţa, nu la podoabe metaforice perimate, nu la tropi care îngreunează „curgerea” sau împiedică traiectul lecturii ci, culmea, chiar la grija excesivă de a folosi cuvinte care sună „frumos” în limba română, acele pattern-uri instalate definitiv în literatură de către predecesori, simboluri şi chei ale poeziei romantice şi neoromantice: sufletul, inima, noaptea, laptele, eufemismele pentru actul scrierii (stănesciana nevoie de a scrie comparată cu actul micţiunii, din „Argotice”), valurile, stânca, umbra, zidurile, stelele, prăpastia, deşertul, iarna, roşul – culoare a Iubirii, copacii, clopotul, şi destul de multe altele care întorc ceasul poetic actual la poezia modernă a anilor ’70 în cel mai fericit caz…Nu vom cita decât un poem deşi sunt multe care ar merita: „azi am stat în genunchi / şi am privit un trifoi / ce-şi înfigea / rădăcinile-n pământ / bătând din aripi / / am ridicat o piatră / şi am trasat cu ea / un cerc / în jurul tălpii / / azi am aşezat un ou / în palmă / şi l-am mângâiat / până am adormit în el.”, poemul „cerc”, p.53. Da, poezia „e bună”, „e frumoasă”, şi-atinge obiectivul de a trezi în cititor o emoţie…Acum, având în vedere statutul de „stranger”, Djamal Mahmoud poate fi „scutit” de asemenea „răutăţi”, dovadă sunt cronicile favorabile şi binevenitele încurajări. Temele care iradiază acest discurs variat ca formă de prezentare (dar identic ca şi suflu) par să fie Alaska (un soi spaţiu arcadian), biblicul viţelul-de-aur ridicat de Aron, solitudinea creaţiei, femeia-poezie, portretele rapide în creion ale familiei – mama, soţia, ori „sânii cameliei”, conştiinţa unui exil destinat, rememorarea trecutului în poemele cu nişe autobiografice şi până la mândria firească a unei apartenenţe la religia musulmană, ţara, spaţiul şi limba, care au produs un autor bilingv. Poemul de incipit din „albe & reci” împrumută titlul întregului volum – bine ales, întrucât poemele acestui volum continuă linia celorlalte prin tonul abrupt, balansat între tuşe laconice, notaţii de atmosferă şi de multe ori în direcţia discursului naiv şi diafan (când tema de asemenea natură o cere, precum textele cu referire la raporturile din familie), alternând cu cel sobru şi ritualic. O ritualitate a cărei sorginte arabă nu e greu de aflat în poezia mare de provenienţă orientală cu care autorul are afinităţi – Khalil Gibran, Rabindranath Tagore, Omar Khayyam, unde inocenţa copilăriei, reflecţiile asupra naturii – notaţii pe marginea firului de iarbă, viaţa şi moartea textuală, fortuna labilis şi conştiinţa ireversibilităţii, arheologia interioarelor puse faţă în faţă cu thanatosul – sunt arse într-un creuzet „la foc redus”. Personaje precum: falak, lala, sorina, camelia, beatrice apar cu rol de interlocutor „necesar” unui dialog, unei „ziceri”, şi sunt imaginile unui travaliu perpetuu cu referinţe din belşug asupra modului de constituire al scriiturii. Unele poeme sunt foarte scurte, încât ni se par „bilete lăsate pe noptieră”, bucăţi rupte dintr-un poem mai amplu; această metodă a laconismului ţine de poezia modernă, unde cititorul este introdus în atmosferă fără preambul. Poetica reluată a definirii Eu-lui în raporturile sale cu mediul înconjurător nu mi se pare ceva autentic, dimpotrivă. Faptul că Djamal Mahmoud are proprietatea termenilor, sau că vorbeşte limba română mai bine decât mulţi dintre congenerii noştri (cum observă criticul Alex Ştefănescu) mi se pare un lucru demn de evidenţiat, dar atât; mult clamata spiritualitate arabă şi „senzualitate spiritualizantă” (Florin Caragiu), sau „cruzimea delicată (…) a observaţiei” (Alex Ştefănescu, again), „ceremonialul integrării într-o absconsă unitate”, ori „veritabilele picturi metafizice în mişcare” (Octavian Soviany) – nu pot depăşi ca valoare multe din cărţile care îl precedă pe Djamal Mahmoud pe linia poeticilor singularizante. Toţi criticii ştiu acest amănunt, însă preferă să îmbrace scriitura modernă a poetului sirian în hainele care i se potrivesc cel mai bine, din motive uşor de înţeles: este un caz aparte şi în plus se exprimă bilingv. Lirica lui Mahmoud are directeţe şi reflexivitate, un joc de culise în virtutea unei „transcendenţe a limbajului” (Soviany) dar nu are forţa noutăţii pentru care se bat tobele în Micul Paris. Concluzia: potopul de referinţe sosind de la tribunele unor poeţi şi critici care au făcut carieră în domeniu, se constituie ca o singură voce dintr-un principiu evident – ori de câte ori spaţiul românesc a recunoscut valoarea literară într-un mod aparte, a fost cazul scriitorilor de altă etnie; şi când limba română suferă de-a lungul scurtei sale istorii cu numeroşi „dezertori” (oameni care au părăsit „plaiul mioritic” din diverse motive), este o reală sărbătoare să dai peste cineva care se exprimă româneşte destul de lejer, cum e cazul sirianului Djamal Mahmoud – un poet arab de limbă română.



Liviu Ofileanu

alexandru gheţie: nu, niciodată

am căutat să fug de lumină de răul
care i se târăşte prin sine de claritatea
din spatele ei

nu nu ţi-am spus ile
pentru că nu mai existau cuvinte
legăturile se topiseră punţile se prăbuşiseră
între noi mai exista doar vidul acela apăsător
aşteptarea dincolo de care nu doream să văd

ţărm şi mare cer şi pământ
privirea are limitele sale
uneori se loveşte de buza pleoapei
cade dincoace de beznă

nu ţi-am spus ile nu
vin doar să curăţ pământul arunc seminţe
margarete toporaşi violete le stropesc
nu spun nimic şterg poza cu degetul mare
tu îmi zâmbeşti taci nu regreţi nimic

lumina e din ce în ce mai puternică ile
nu ţi-am spus dar nu vreau să te mai văd
nu ile
niciodată aşa
clar
orbitor de departe

eu regret
ile



http://www.youtube.com/watch?v=M5gpBncR8zI