Cel mai greu e să aştepţi
spunându-ţi mereu
nu vine
e ca şi cum durerea
urcată până la dinţi
încetează în faţa dentistului
dar încă strigi
nu te aude nimeni
gura miroase a mentă
de fapt e reluarea
de dimineaţă
de care
rareori vrei să ştii
liniştea sufocă privirile
(singurul lucru de care mi-e frică
şi-l văd ca pe o nesupunere)
telefonul sună
durerea înfiptă între coaste
îmi grăbeşte răspunsul
pregătit sub limbă
alo...greşeală
rămân fără grai
durerea devine insuportabilă
timpul se bâlbâie prin vene
încă rătăcit printre şuviţe de vis
deschid ochii şi întreb
de ce atâta noapte...
scurgerea timpului e cumplită
respir adânc şi mă prefac că
nu s-a întâmplat nimic
mă ridic şi încerc să păşesc
mersul mă taie de mijloc
am impresia că mă înghite un gol
tresar
mai iau o doză de aer
îmi mângâi fruntea opărită
de sudoare şi tac
nu-mi vine în minte nimic
durerea se aciuieşte în carne
trebuie să mai aştept
în spatele cuvântului
să mă uit
în care parte
să mă duc
devin nesigur
între mine şi lacrimi
se leagă o prietenie
parcă ar fi ultima...
mă frământă îmbătrânirea şi
toată tristeţea care aşează
peste mine
singurătatea
ca o pătură groasă de iarnă
în care-mi învelesc sufletul
nu de alta dar mâine
o să afânez brazda
din câmpul cu trifoi
şi ruga copilului meu va
dezlega limba de clopot
mă aşez pe durere mă scutur
timpul zornăie
parcă nimic nu mai doare
vreau să mai aştept până când
sufletul cioburi mă va împiedica
să mai visez chipuri de oameni
văd ceva mai sus
câteva rotiri negre de nori
şi păsări ciugulind firimituri
curând câteva amintiri
dezgropate de nepoţi
îmi va cicatriza cu cenuşă
rana din tălpi
aşa că-mi las numele scrijelit în palmă
şi adorm liniştit ca Dumnezeu
să mă găsească acasă
ştiu că şi mâine se moare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu