Mihaela Meravei
CRONICĂ DE CARTE
la DEVORATORUL DE UMBRE,de Teodor Dume
Matrioșka umbrelor
Printre poeții neoexpresioniști ai liricii actuale românești, Teodor Dume se remarcă în mod evident prin structura profundă a poemelor și tematica meditativă, adesea metafizică, cum vom vedea și în cel de-al doisprezecelea volum apărut sub penița sa la Editura Princes Multimedia, în anul 2018 și intitulat simpatetic „ Devoratorul de umbre”, cu o prefață semnată de poetul Daniel Corbu, membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Iași.
Temă universală a literaturii, motivul umbrei care însoțește destinul oamenilor este frecvent întâlnită și la scriitori români ( L. Blaga, T. Arghezi, C. Petrescu). „Când murim, - scria Blaga - nu facem decât să ne retragem lin în propria umbră" (Cuvinte pe o stelă funerară). Ei bine, Teodor Dume în volumul său de poeme încercă să țină Moartea în șah, să o agonizeze, să o îndepărteze, devorându-i până și urma umbrei. Timpul devine un factor decisiv în această luptă cu stihiile morții, efemeritatea lui fiind cu atât mai zdrobitoare raportată la viață: „ vine o vreme când începi să semeni/ cu un fum de țigară/ te așezi între noapte și zi/ (…)/ umbrele se mișcă de acolo – acolo/ cineva scormonește prin tine/ te scurgi încet dar/ nu zici nimic// devoratorul de umbre înghite orizontul” ( pag 9, „ Timpul, devoratorul de umbre”). Poetul pare că a uitat de sine în această încercare, aproape că nu mai întrevede „ nicio perspectivă existențială/ (…)/ între ceea ce sunt și ceea ce ar trebui să fiu” ( pag 12, „ Perspectivă”) , singurul pilon de susținere al acestui zbucium interior fiind legătura cu divinitatea : „ când mi-am adus aminte de mine/ Dumnezeu a lăcrimat// acum stăm amândoi între două drumuri/ și ne privim…” ( pag 10, „ Țipătul umbrei”). Credința poetului este mai mult decât cathartică și salvatoare, când este vorba despre lupta cu viața sau cu moartea, va ține la distanță „ umbra ațipită pe trup” care „ adaugă încă o zi jocului de-a viața” când „ liniștea e ca un fel de moarte”, atunci „ nimeni și nimic nu mă poate convinge că/ nu există Dumnezeu atât timp/ cât lumina din așteptarea zilei/ trece prin mine/ nu știu dacă durerea trecerii/ e o simplă moarte/ știu însă că/ înainte de orice alt cuvânt/ există Dumnezeu/ singurul care îmi contabilizează/ fiecare promisiune” ( pag 17, „ Nu știu dacă durerea trecerii e o simplă moarte”).
Copleșit de trăirile interioare, poetul Teodor Dume alege „ un alt mod de viață” pentru a da sens lucrurilor și anume poezia, respectiv cuvântul, pe care autorul îl sădește în versuri de o lirică sensibilă și emoționată , cu simplitate și onestitate, în aceeași „singurătate devenită om ”, așa cum afirmă Friedrich Nietsche : „ am lipit cuvintele între ele/ cu puțin suflet/ sigur nu le-am inventat eu/ nici cel puțin virgula/ n-am inventat-o/ deși pare-se că trebuia/ după propriile reguli/ oricum este și acesta un mod/ de a scrie pentru veșnicul mâine// de fapt ecoul tuturor lucrurilor se află în cuvinte” ( pag 27, „ Un alt mod de viață”).
Poezia lui Teodor Dume este reflexivă, psihologică, coborând cu precădere în substraturile eu-lui uman. În tot acest spectacol cu umbre care intră în alte umbre și acelea în următoarele umbre, un fel de Matrioșka umbrelor , destul de asemănătoare cu „Matrioșka mincinoșilor” a lui Marian Voicu, carte care propune cititorului o interpretare critică a unei epoci tulburi și îi înlesnește înțelegerea mecanismelor mediatice și politice care stăpânesc lumea de astăzi , autorul volumului „ Devoratorul de umbre”, ne vorbește nu despre sinele său, ci despre sinele unei societăți ajunsă devoratoarea propriei conștiințe, infestată, coruptă, care nu mai are timp să respire, nepăsătoare la tot și toate, centralizată pe nevoile zilnice, în care cu toții ne creștem copii „imaginându-ne că trăim”. Remarcabil poemul de la pag 69, „ Respirații politico-economice”, de factură neomodernistă, o frescă tristă a societății și vieții în care trăim: „ de la o vreme oamenii nu se mai bărbieresc și/ somnul și-l împlinesc între două stații/ de autobus sau tramvai/ micul dejun și-l iau în pauza de țigară // nu nu le mai pasă// copiii au spart tabla la școală se fumează/ pe la colțuri în wc și-n ghereta portarului/ fondul clasei a mai crescut un părinte/ repară tavanul altul rașchetează parchetul// la trezorerie trei bugetari aliniați/ la ghișeele de la parter/ încasează o penalizare de un leu// medicul de familie te palpează/ contra sumei de cinșpe lei/ la spital te internează numai cu/ algocalminul în buzunar și o fașă și/ ceva tinctură de iod// de iubit se iubește în picioare/ de două ori între salariu și avans/ poștașul și-a dus bicicleta la vulcanizare/ așa că nu mai vine alocația și/ nici pensia majorată cu promisiuni// vecina cu vocea-i pițigăiată/ te exasperează mâine vine renelu/ să-ți taie curentul/ în cutia poștală s-a mai pus o înfățișare/ de plată de la bancă apă și gunoi și/ multe alte necesități// la știri se anunță cod galben// nu nu încerca să te sinucizi/ pentru un minut vei fi fericit/ mâine e zi de salariu/ șase sute de lei minus șomajul/ pensia ceasul și impozitul/ egal patru sute optzeci de lei// guvernul anunță creșterea salariului minim/ la șaptesutecinci lei la anu// arsura din stomac nu mai doare/ și eu îmi imaginez că trăiesc” .
Realitatea poetului devine volatilă măcinat de probleme existențiale, singurătate interioară îl duce la pierderea identității și doar sufletul este acela care îl mai ține pe linia de plutire: „ uneori privesc dintr-o altă realitate/ doar sufletul mi-a mai rămas același/ într-o lume în care / nu mai sunt eu și/ nici umbra nu mai pare să fie ce a fost/ las semne din loc în loc/ pentru atunci/ când mă voi întoarce” ( pag 39, „ Câteva gesturi”).
Printre temele esențiale ale cărții se află și aceea a mamei, temă abordată și în volumele anterioare, care va mări emotivitatea versurilor. Mama pentru poetul Teodor Dume este acel cineva care „ îi umblă prin suflet” și despre care
va vorbi doar cu Dumnezeu, mai ales în prejma sărbătorilor Crăciunului, când dorul devine mirabil, durerea înlăcrimând cerul sufletului autorului: „ cineva îmi umblă prin suflet/ e mama/ o strig/ dar/ nu spune nimic…/ durerea topită în lumina unei lumânări/ se întinde peste tot/ nu-i nimic/ într-o bună zi mă voi întâlni cu Dumnezeu/ și-l voi întreba despre mama// știu că în așteptarea asta/ la distanță de-o lacrimă/ sunt doar eu// …și-o dorință” ( pag 14, „ De Crăciun”).
va vorbi doar cu Dumnezeu, mai ales în prejma sărbătorilor Crăciunului, când dorul devine mirabil, durerea înlăcrimând cerul sufletului autorului: „ cineva îmi umblă prin suflet/ e mama/ o strig/ dar/ nu spune nimic…/ durerea topită în lumina unei lumânări/ se întinde peste tot/ nu-i nimic/ într-o bună zi mă voi întâlni cu Dumnezeu/ și-l voi întreba despre mama// știu că în așteptarea asta/ la distanță de-o lacrimă/ sunt doar eu// …și-o dorință” ( pag 14, „ De Crăciun”).
Sentimentul de akedia, starea de inutilitate și vremelnicie , problematica vieții și a morții pe care o vom regăsi în multe din poeme, alungește umbra din versuri, acestea devenind tot mai grave, cititorul fiind invitat la retrospecție și meditație asupra tuturor acestor stări și sentimente: „ eu știu că viața și moartea/ sunt două realități în care oscilez// una se descompune (sfârșită)/ în propria umbră/ și alta/ mistuie așteptarea/ într-o lume în care/ sângele dizolvă lumina…// și nu-i totul pierdut// între mine și ele există un drum” (pag 71, „ Moartea o iluzie sau capătul celălalt al vieții…”).
Semantica textului este una simplă, ferită de livresc, cuvintele se leagă natural, în idei fluente, palpabile cititorului. Lirismul textului vine din emanația sentimentului cu care poetul Teodor Dume își încarcă poemele prin metafore și comparații mai mult mișcătoare decât epatante. „ Poet neoexpresionist din familia prestantă a unor Trakl, Blaga sau Vladimir Holan, apostol al unei singurătăți asumate, născut și nu făcut, Teodor Dume și-a construit cu migală, cu o știință a fiziologiei poemului și o formulă originală un univers liric inconfundabil” (Daniel Corbu). Volumul „ Devoratorul de umbrea” demonstrează cu prisosință acest univers liric desfășurat din interior spre exterior, într-o singurătate care pătrunde până în miezul propriei umbre a autorului, marcată de un timp al întrebărilor profunde, invitând cititorul la o lectură meditativă, reflexivă, intimă și sensibilă în același timp. Poezia lui va avea întotdeauna, încă ceva de spus, chiar și după ce copertele cărților sale au fost închise.
Mihaela Meravei
11.01.2019
11.01.2019
