Teodor Dume; prin lumina lumânărilor

mişc privirile dintr-un colţ într-altul
şi nu spun nimic
am o teamă stranie şi
teama asta
mă face să-l rog pe Dumnezeu
să se aşeze pe patul în care
cândva
o visam pe mama

dragostea mea poate fi unicul detaliu din noapte
care să-mi amintească cine sunt

ce bine ar fi să fie totul la fel

prin lumina lumânărilor aprinse
văd un chip şi mult prea mult întuneric
cineva păşeşte prin interiorul meu
ca printr-un sanatoriu

e linişte şi e frig...

Teodor Dume la Radiometafora (U.S.A)

singurătatea travestită în iubire****-autor

 

teodor dume în Revista Confluente Lirice –

fondator Relu COTOFANA

POSTED BY PAUNOCTAVIAN 

/ FEBRUARIE 27, 2015 / LEAVE A COMMENT

se mută dintr-o noapte într-alta ca
durerea dintr-un os într-altul
curge veninos prin vene
înspre târziul din mine
gângăvesc ceva dar
nu spun nimic
renunţ la tot şi-mi fac socotelile
nu datorez nimănui nimic
poate lui Dumnezeu datorez o întrebare
şi atât
de aia nu sunt trist deşi
mi-aş fi dorit să ştiu
cât de mult am fost iubit
am renunţat să mai ştiu de mine
de fapt nici nu ştiu cât mai sunt de uman
am corpul fleşcăit de întrebări
şi nu contest nimic

e şase dimineaţa şi restul din mine
încearcă un zâmbet

poate mint sau poate nu am curajul
să mă reîntorc înspre ceea ce am fost

pe noptieră lângă veioza aprinsă
am o fotografie un bileţel şi
o întrebare

nimic mai mult

distanţă de-o lacrimă sunt doar eu şi Ea

uneori mă întreb dacă e bine să aleg
nici nu ştiu dacă m-ar ajuta la ceva
ştiu însă că la marginea timpului meu sunt doi gemeni

Teodor Dume la Radiometafora

POSTED IN NEWS

Teodor Dume: singurătatea travestită în iubire

SINGURĂTATEA TRAVESTITĂ ÎN IUBIRE

se mută dintr-o noapte într-alta ca
durerea dintr-un os într-altul
curge veninos prin vene
înspre târziul din mine
gângăvesc ceva dar
nu spun nimic
renunţ la tot şi-mi fac socotelile
nu datorez nimănui nimic
poate lui Dumnezeu cu o întrebare
şi atât
de aia nu sunt trist deşi
mi-aş fi dorit să ştiu
cât de mult am fost iubit
am renunţat să mai ştiu de mine
de fapt nici nu ştiu cât mai sunt de uman
am corpul fleşcăit de întrebări
şi nu contest nimic

e şase dimieaţa şi restul din mine
încearcă un zâmbet

poate mint sau poate nu am curajul
să mă reîntorc înspre ceea ce am fost

pe noptieră lângă veioza aprinsă
am o fotografie un bileţel şi
o întrebare

nimic mai mult

distanţă de-o lacrimă sunt doar eu şi Ea

uneori mă întreb dacă e bine să aleg
nici nu ştiu dacă m-ar ajuta la ceva
ştiu însă că la marginea timpului meu sunt doi gemeni

Teodor Dume, revista de cultură 13 PLUS (pagina 32)

http://www.scribd.com/doc/249779667/13-PLUS

32

“

“

gest pentru atunci...

mi

-

e dor de o toamnă lungă

în care voi intra ca lumina

 peste întuneric şi

când va fi să plec

cu o foame de apă

mi

-

aş dezosa durerea

 pe o stâncă umedă

şi

-

n inima ei

aş scrijeli

ultimul bilet

să nu

-

l citeşti

gestul tău ar putea fi ultima victimă

numele morţii, ana

nici nu ştiu dacă m

-

a iubit

mi

-

a spus doar că nimic

nu mai contează şi că singurătatea

o scrijeleşte pe suflet

apoi a plecat…

mi

-

aş fi dorit

înainte să

-

i strig numele

să vorbesc cu Dumnezeu şi poate

împreună să împletim lumina

în şuviţe subţiri

să pot intra în întuneric

ca într 

-

un templu

apoi

să revin pe laviţa de lângă poartă să

vorbim despre dimineţi nesfârşite

şi despre lucrurile rămase neterminate

dar Dumnezeu a aţipit

mi

-

am dat seama că rugăciunea

ajută doar atunci când

te reîntorci în tine

şi suferi

ştiu că nu mai am timp să

îmblânzesc moartea pitită sub scări

însă ştiu că

-

n fiecare zi

din durerea mea se va naşte o altă viaţă

pe aici n

-

a mai trecut nimeni

sub buzele grinzii crăpate de timp

singurătăţile sufocă tăcerea

la ora când toate

umbrele adorm

sub piele

e multă tristeţe

curge înspăimântător 

ca o clepsidră

cu vieţi

 picură ultimul fir 

timpul exersează

 prin mine

se plimbă tăcut Dumnezeu

 printre coastele strivite

de singurătate

 picură liniştea

nu mai e nimeni

mă agăţ de culoarea cerului

aerul s

-

a rarefiat

timpul sinucigaş de cuvinte

îneacă umbrele

din trupul dezbrăcat

 porneşte un nou început

urmele adâncite pe margini

vorbesc de o trecere

tălpile miros a iarbă

între cele două respiraţii

se joacă un copil

Teodor DUME

ultima pagină, nescrisă: autor Teodor Dume

mi-e dor de mirosul busuiocului prins
în grinda din casa bunicii
şi de ploaia care vindeca dealurile triste
sub care tata
îşi etala sudoarea

mi-e dor de oameni şi de mine
de copilul care impresiona alergând
desculţ
după fluturi

ştiu c-am plecat din mine
în clipa în care
miriştea înjenunchea
în faţa dimineţii
ca o tăcere

mi-e dor şi de tine, doamne!
ca de-o respiraţie
în faţa morţii

nu toţi oamenii locuiesc în Dumnezeu, autor Teodor Dume,

Doamne!

toate degetele lumii arată înspre tine
de parcă ai fi singurul vinovat
pentru neputinţa noastră şi 
a lucrurilor din jur
până şi povestea cu "a fost o dată"
îmbracă minciuna
adevărul e camuflat în cuvânt

însă nimeni nu ştie
cum arată lumina fără tine

în clipa dintre mine şi Dumnezeu, autor: Teodor Dume

poate mai am nevoie de puţin crez
aşa cum pasărea de înalt
să-mi trec numele
dintr-un cuvânt
într-altul şi
din când în când să
las semne pentru atunci când
fiul meu 
îşi va aduce aminte de mine

şi-n cele din urmă
mai am nevoie de o ultimă rugă
sub care să mă retrag
ca o inimă bolnavă

Viaţa dă înapoi câteceva, autor Teodor Dume

între mine şi Ea un punct
o linie continuă şi iarăşi un punct
de pe marginea liniilor infinite
doar o privire şi un semn de rămas bun

nevoia de dragoste pătrunde prin
fereastra deschisă a cerului
pare un fleac
un genunchi aşezat pe
muchia uscată a lutului
cere îndurare

liniştea străpunge aşteptarea
iar eu
mă pierd mă pierd mă pierd...

în ultima tăcere, autor Teodor Dume

ar fi trebuit să mai trec pe la tine
la ceasul când ploile tropăie
de-asupra lutului încins
să-mi obişnuiesc umbra să tacă atunci
când cerul îşi îmbracă haina de vânt
şi-n ultima tăcere 
să-mi fac un loc
iar din singurătate
un prieten

pentru atunci...

ar fi trebuit să mai trec pe la tine
dar sunt prea puţin învăţat cu toate astea 
şi uite nici n-am apucat să 
mă împrietenesc cu moartea
şi asta pentru că 
umbra s-a retras din tine
ca un nor
şi ai plecat şi ai plecat
şi ai plecat...

Teodor Dume, esenţe de suflet

http://teodordume.blogspot.ro/2014/06/teodor-dume-esente-de-suflet.html

femeia - cod, autor Teodor Dume

nu-mi pasă
chiar nu-mi pasă cât durează o amintire
nu-mi pasă nici cât durează o rază
lumina ei se descompune în urmele de
deasupra lutului dar asta
e o altă poveste
în care alerg spre nicăieri
mă opresc doar atât cât
să-l rog pe Dumnezeu
să-mi asculte inima
în urmă rămâi doar tu femeia - cod
colţul tău e un univers parţial întunecat
iar lumea o arteră pe care se circulă în paralel
ca într-un oraş aglomerat...

nu mi-am dorit niciodată atâtea lucruri
într-un singur loc în care
nu ne-am fi putut îmbrăţişa
ca doi oameni

chiar dacă aş fi murit de două ori aş fi ales
calea înspre tine deşi nici nu ştiu
cât contează o moarte
sau poate
aş fi fost mai frumos şi mai bogat
cu un Dumnezeu dar la ce bun dacă
Dumnezeu m-ar fi creat
din moartea altuia

ştiu că nu mai sunt cel ce am fost
sunt doar o metaforă care îmbracă o stare
iar identitatea mea e un drum imaginar
semnalizat intermitent

oricum nu mai contează...

tu eşti femeia - cod
deşi dormi cu fiecare în pat
nu ţipi nu urăşti şi nici nu iubeşti
ci doar mergi pe o linie continuă

ION, inscripţia de pe mormântul tatălui meu, autor Teodor Dume,

în dimineaţa aceea când ceaţa împânzise
bătăile clopotului uitat netras 
de multă vreme
şi-a legat 
sufletul cu nojiţe apoi
s-a dus în lumea în care 
tăcerea înnobilează sămânţa

urma numelui său dăltuit pe flacăra
lumânării încă nestinsă
îmi apropie privirea
orbecăi prin hăţişuri şi lacrimi
paşii nu mă duc niciunde
respir greu din ce în ce mai greu
la capăt de lumânare doar o linişte
s-a mutat într-o durere şi
croşetează cu fir de păianjen
îmi trag sufletul şi-mi promit
că o să mă-ntâlnesc cu moartea
care i-a furat viaţa 
în anotimpul de deasupra luminii

dar dacă moartea 
nu are aceeaşi grupă de sânge cu mine
o să trăiesc cu iluzia unei posibile întâlniri
şi-n fiecare duminică o să descifrez 
urmele celui care a fost...

de fapt e cea mai veche amintire pe care
o mai am de la tata

uşor şi fără urmă voi pleca şi eu, autor Teodor Dume,

Viaţa nu e un accesoriu de schimb, nici lumea nu mai e ceea ce a fost şi eu voi fi tot mai singur, doar Mama, Dumnezeu şi Copilăria mi-au mai rămas, mărturie a tot ceea ce am fost

Doamne, cum să uit lacrimile mamei care dilatau noaptea înţepenită pe umerii ei ca o durere!

Doamne, cum să-mi uit copilăria prin care alergam desculţ de la un capăt la altul şi soarele umbla pe vârfuri, ca pe propria-i rană, să nu-mi trezească amiaza!

Cât despre tine, Doamne, nu prea-mi aduc aminte, mama te purta în gând ca pe tata plecat într-o zi să stea de vorbă cu tine şi de atunci focul din sobă s-a stins...

Ziua aceea o ţin în loc de inimă şi aştept

uşor şi fără urmă voi pleca şi eu

ultimul cuvânt al unui condamnat, autor Teodor Dume,

am ochii unui animal hăituit

nu ştiu cum să vă spun dar azi
am ucis în numele Tatălui
al Fiului şi al Omului din mine
am degetele pătate şi
trăiesc într-un anotimp pervers
rostuiesc cuvinte nerostite
şi-mi caut vina
în tăcerea unei lacrimi
fără identitate
ucisă
în favoarea unei iubiri
pe care
am scrijelit ultima dorinţă

mai e puţin şi se termină ziua
undeva între două spaţii
mă aşteaptă Ea

mi-ar fi plăcut să mai rămân
măcar un anotimp
să asist
la naşterea unei lumi
în care intimitatea să fie
siguranţa de rezistenţă dintre doi

nu-i nimic

sunt un condamnat frumos şi
orice condamnat are un ultim cuvânt:

te iubesc

rogu-vă călcaţi încet..., autor Teodor Dume,

asemeni umbrei
mă retrag în mine pentru
a mi-se ierta ceea ce am fost

o taină...

îmi cer iertare, bunico!

ÎMI CER IERTARE, BUNICO!

lasă-mă să-ţi spun ceva despre locul în care
am locuit noi doi apoi tăcând ca o umbră
o să aştept

când plouă îmi aud copilăria
în aburul ei te văd bunico
dimineaţa devreme cum
îmi linişteai somnul
cu un sărut
(fiecare atingere o simt în anii scurşi
prin clespidra din mine)
mai ştii când cu degetele murdare de majun
desenam pe geam ochii lui tata?
cândva mă tăvăleam prin cenuşa din faţa sobei
şi nu spuneai nimic...
acum mi-e inima strânsă ca un purece
salt din durere în durere
oftez
dar nu spun nimic
fiecare zi mă interoghează
ca pe un condamnat
mă ridic şi privesc în noapte
poate îmi trebuie un sprijin
iubire şi încredere sau
câte puţin din fiecare

e noapte şi plouă

îmi cer iertare, bunico!
în casa în care am iubit prima oară
s-a instalat un păianjen
mirosul greu de mucegai se izbeşte de mine
ca o linişte de lampa ne aprinsă de multă vreme
faţa de masă s-a rupt pe la colţuri
nucul din curte sub care bunicul potcovea caii
s-a maturizat
scrânciobul a îmbătrânit şi el
gardul dintre noi şi unchiul s-a scorojit
în rest sunt toate cum le ştii
din când în când timpul
mă strânge de piept
dar nu-i bai...

e noapte şi plouă
cobor în întunericul din mine şi aştept...

sub teiul unui anonim, de Teodor Dume,

sunt un anonim uitat pe o bancă de lemn
sub teiul de la marginea drumului
îmi număr clipele
nimănui nu-i pasă

teiul a înflorit de 56 de ori
în liniştea lui se ascunde o zbatere
una singură dintr-un anotimp în care
mama îmi citea din Tatăl nostru iar
Dumnezeu se juca mereu cu mine


nu mai ştiu unde e mama
a plecat într-o dimineaţă de primăvară
şi nu s-a mai întors
poate a rătăcit drumul sau poate
nu ştie că un băieţel o mai aşteaptă
în locul în care
timpul topise mirosul de tei
ca pe o lumânare...

liniştea începe să urce pe mine ca iedera şi
creşte şi creşte răsucită înspre apus
îmi adâncesc faţa între palme
şi aştept...

poate la celălalt capăt al lumii e primăvară

Teodor Dume, vă recomand: cuvintele nu ne ajută, de Atila Racz

Atila Racz

1 oră · Dublin, Ireland · editat · 

cuvintele nu ne ajută

în sala goală a rămas poetul
cu o pasăre colibri în gură

cuvintele nu ajută

iarna trece prin vitrină cu o rochie albă
(sub ea numai tristețea
orbul ce-și schimbă mâinile-n ochi
și-ți vede culoarea
fii blândă
trec dincolo de pereți despicat)

privește trecerea
mortea înaripată
cântecul pios al înserarii

pune-mi pe masă
scorușele vinul vechi și inima

așează-mă lângă tine

să creștem împreună
învierea

teodor dume, vă recomand o poezie de ioan barb

Barb Ioan

cînd eram orb ai lăsat în mine o fereastră deschisă
bâjbâiam în noapte ca omida în ierburi
înspăimântată de pasărea ce căuta s-o înghită
mă atrăgeai înspre tine aşa cum absoarbe o inimă tânără
sângele în care strălucesc peştii vieţii

priveau în locul meu degetele mâinilor nu vedeam
dar voi aveaţi în mine un chip pe care nu-l veţi cunoaşte
mă simţeam ca pruncul aşteptând cu ochii închişi
în pântecul mamei o adoră dar nu a văzut-o încă
în mintea lui nu cunoaşte vederea prin ochi

când eram orb auzeam nisipul sub firul de iarbă
cum umezea cu lacrimi rădăcinile în întuneric
îmi arăta că nu poate umbla nu poate vorbi auzi
nu poate face căuş aerului cu palmele sale ca mine

îmi şoptea că trebuie să fiu fericit să am răbdare

până când vei colora şi în ochii mei toate lucrurile

până atunci privesc în mine şi îngerii

prin fereastra deschisă

Durerea atingerii de Teodor Dume

Durerea atingerii de Teodor Dume: sunt nopţi în care îl ignori pe Dumnezeu/frigul îţi taie răsuflarea/pari o statuie care imită o rugă/fără să ştii/rupi din cuvinte/ca dintr-o /halcă de carne crudă/nu te interesează nimic/în patul tău cineva/a făcut dragoste/îţi tremură mâinile/da...