Se afișează postările cu eticheta PRESA. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta PRESA. Afișați toate postările
07/08/2023
06/08/2023
Teodor Dume, aforisme
Doar piatra din adâncul fântânii
îți poate vorbi
despre durerea apei
(Teodor Dume)
05/08/2023
Teodor Dume, Temnița de sub rană
Teodor Dume,
carte: Temnița de sub rană
Coperta: Mioara Băluță
Editura: Pim/Iași
04/08/2023
Angela Nache Mamier, Lacrimi pe altarul sufletului de Teodor Dume
Spiritualitatea lacrimilor este prezentă în aceasta nouă carte a poetului Teodor Dume, unde asistam la aceeasi uniune a sufletului cu Dumnezeul crestin. Autorul face o mutație crepusculară în sânul unei conștiințe de sine din ce în ce supusă unei interogații vaste adresate eului. Un abandon voinței divine absolut natural, sincer. Versurile sunt liturgii intime pe « altarul trupului ».Manifestarile sensibile îmbracă hainele religiei , deși într-un context ascetic Lacrimile sunt fierbinți, provin din flașh-uri celeste, proprii inspiratiei ,meditatiei si moralei poetice . Suntem în PUR AMOUR și aceste poeme se înscriu în tradiția mistică a Bisericii …omniprezentă lacrimilor din Biblie ,dar mai ales lacrimile lui Christ din Noul Testament îndeamnă poetul spre o asumată mare de lacrimi de extaz dar și de pocăință. Viața profană este legată strâns de marea istorie a plânsetelor mistice din istoria umanității ,care cunoaște triste destine (un ex .Maria Magdalena ,ori Pascal care vorbeste de « lacrimile de bucurie »)
A avea HARUL lacrimilor, conduce adesea la numeroase situații în care lacrimile au o valoare pozitivă. Conștiința vinelor, speranțele legate de Cer, teama de iad, propriul destin, angoasele în fața morții , etc …provoaca apariția lor …Poetul nu le dă o formulare tragică, dimpotrivă sunt un catharsis o forță purificatoare, semnul unei credințe profunde .(Ceea ce la Părinții greci purta numele de penthos ). La diverși poeți ele conduc la elevație spirituală și o detasare totală de lucrurile terestre. În Evul Mediu se va instaura rugăciunea prin care lacrimile erau cerute, invocate : « Pro petitione lacrimarum ». La autor lacrimile devin expresia sufletului în cioburi, devin un limbaj purificator, de grație divină ». În acest volum, a plânge devine echivalent cu « a se ruga » ,volumul se numește (deloc întâmplator ): « Lacrimi de pe altarul trupului».(Editura: Pim,
Coperta: Mioara Băluță )
03/08/2023
02/08/2023
Teodor Dume, viața ca un strop de cerneală...
astăzi oamenii nu mai merg la biserică
şi nici la crâşma de la colţ
ei mor câte puţin
în fiecare zi
medicul le prescrie aspirină
contra a cinsprezece lei formularul
dar nu mai contează
ridică din umeri şi privesc
dincolo zarea
şi tac
îşi aşteaptă iertarea
aşa le stă bine oamenilor
îşi modelează viaţa după vremea de-afară
Teodor Dume, "șef" de fermă
Iată-mă în "probă" de lucru...
Un nou job ...de viitor
Noa...ce ziceti? Îmi stă bine ca "șef" de fermă?. În urmă cu peste 60 de ani, copil fiind, păstoream doar două vaci pe câmpul peste care azi se află barajul Vida/Luncasprie
De ceva timp am pus deoparte orice activitate și nici nu mai scriu. Mă relaxez păstorind o cireadă de peste 200 de vaci...
Și asta spre bucuria unora care m-au "sfătuit" (pe Facebook) să mă las de scris...
13/04/2022
Gheorghe Grigurcu, la 86 de ani!
Gheorghe Grigurcu, la 86 de ani!
La mulți ani, din "urbea" de pe Criș, domnule Gheorghe Grigurcu , vă spune același, Teodor Dume!
16 aprilie, pentru unii, e doar o zi obișnuită, dar pentru Gheorghe Grigurcu este ziua în care a împlinit 86 de ani. În fiecare an, în această zi de 16 cobor în mine pentru a-i mulțumi. Deseori îmi spun că tăcerea e un privilegiu de a-i asculta pe alții. Pentru mine această tăcere a rodit în împlinirea a ceea ce sunt astăzi. Gheorghe Grigurcu a devenit un mijloc de comunicare și de ascultare între oameni, poezie și tot ceea ce e frumos. Iată deci că nimic din ceea ce este uman nu-i este străin Marelui Gheorghe Grigurcu (“Homo sum, humani nihil a me alienum puto”).Da, ziua în care ne naștem e cu totul altfel. Și asta pentru că locuim, pentru o vreme, într-o viață în care nu ne aparține. Paradoxal sau nu, suntem experimente vii pe care se încearcă definirea timpului.
16 aprilie, pentru unii, e doar o zi obișnuită, dar pentru Gheorghe Grigurcu este ziua în care a împlinit 86 de ani. În fiecare an, în această zi de 16 cobor în mine pentru a-i mulțumi. Deseori îmi spun că tăcerea e un privilegiu de a-i asculta pe alții. Pentru mine această tăcere a rodit în împlinirea a ceea ce sunt astăzi. Gheorghe Grigurcu a devenit un mijloc de comunicare și de ascultare între oameni, poezie și tot ceea ce e frumos. Iată deci că nimic din ceea ce este uman nu-i este străin Marelui Gheorghe Grigurcu (“Homo sum, humani nihil a me alienum puto”).Da, ziua în care ne naștem e cu totul altfel. Și asta pentru că locuim, pentru o vreme, într-o viață în care nu ne aparține. Paradoxal sau nu, suntem experimente vii pe care se încearcă definirea timpului.
Gheorghe Grigurcu a venit printre lucruri în primăvara anului 1936, aprilie, 16. Coincidență sau nu, primăvara aceasta m-a adus și pe mine (Teodor Dume) tot într-o zi de aprilie 4. Poate că tocmai durerea din frumusețea acestui anotimp a creat poteca pe care urma să pășim înspre o lume care nu ne aparține. Chiriași în propria viață oscilăm într-o zbatere surdă dorind să persistăm ca oameni, dar în lupta cu insignifiantele detalii, uneori, uităm de noi. Nu știu, poate că toate aceste elemente sunt semne de recunoaștere a ființei.
Aflându-mă printre cei mulți care nu știu prea bine limbajul cuvântului, în acest context, voi încerca să definesc, printr-o simplă punctare, o părticică din Omul Gheorghe Grigurcu, care în această primăvară, da, a împlinit 86 de ani. Acest Om și mare critic (numărul unu al poeziei din România, citez pe Alex Ștefănescu), care a creat, prin scriitura domniei sale, lumi paralele într-un Univers arid dar și punți de legătură între cuvânt și cei care știu să-l folosească, trăiește echilibrat într-o lume în care noi cei mulți încercăm să o descoperim. Comportându-ne ca atare noi cei care încercăm să ajungem, sau am ajuns deja, la poarta cuvântului, îl putem privi, la ceas aniversar, ca pe un ușier care ne validează (sau nu) trecerea prin lumea cuvintelor.
Nevoia de a ne apropia de Dumnezeu, dar și de noi înșine, ne face să ne privim, din când în când, și în anumite momente, ca pe niște frumuseți prin complexitatea cărora navigăm. Nutresc speranța că cei mai mulți dintre noi ne hrănim prin și cu frumusețea cuvântului, chiar dacă realitatea ne împinge uneori înspre latura subiectivă cerându-ne sacrificii dar și respect.
Azi, poate doar azi, nu putem fi subiectivi pentru că exprimarea vârstei, prin ceea ce facem, îmbină respectul cu munca și cu celelalte elemente definitorii ale vieții.
Privindu-l pe Gheorghe Grigurcu observ un erou supraviețuitor care s-a debarasat de frică și neputință (deși elementele acestea nu l-au caracterizat niciodată) într-un sistem social trecut neadecvat firii domniei sale. Identitatea acestui mare Om nu trebuie confirmată și nici argumentată pentru că drept mărturie stau nenumăratele sale titluri de cărți și cronicile pe care le-a semnat indicând cu profesionalism nivelul la care a ajuns omul prin creația sa. Nu voi face o enumerare a titlurilor de carte și nici a numelor acelora care au scris, pentru că ziua de 16 aprilie e un moment unic din viața aceluia pe care l-am stimat și-l stimez și care mi-a deschis larg ochii înspre cunoașterea cuvântului. Și cu această ocazie îi mulțumesc pentru episoadele trăite și petrecute împreună în "urbea" de pe Criș. Toate acestea au avut un impact pozitiv asupra a tot ceea ce a urmat să fac. Posibil ca aceste amănunte să nu intereseze, dar orice lucru care mi se întâmplă are valoarea și timpul său. Majoritatea dintre noi suntem lacomi. Vrem mult și dăruim puțin.(...) Darul meu de suflet pentru marele Om Gheorghe Grigurcu la împlinirea celor 86 de ani este respectul pentru mâna pe care mi-a întins-o și m-a condus pe drumul poeziei și literaturii. Trebuie să recunosc, și-i mulțumesc pentru asta, că Teodor Dume, poate, nu ar fi existat în această lume a creației de frumos.
Dialogul cu creația, cu frumosul și cu el însuși a fost și este ținut într-un metalimbaj al operelor și împlinirilor dominei sale care au lăsat o amprentă pe timp.
"Gheorghe Grigurcu domină de ani de zile viața literară fără să se amestece în ea. Nu cred că a existat în ultimii 15 ani un autor mai serios și, în același timp mai productiv, indiferent dacă își exersa condeiul neobișnuit în comentariul politic, în poezie, în eseu, în polemică, în critică sau istorie literară. (…) El nu este un critic literar care scrie și versuri și nici un poet care scrie și critică literară, el este în egală măsură un poet de primă mărime și unul dintre cei mai importanți critici literari ai acestei perioade de tranziție între milenii” ( Ana Blandiana ).”
„„Pentru cine e dispus s-o facă, devine evident că Gheorghe Grigurcu este unul dintre cei mai buni critici de azi”. „Cînd am scris (…) despre o culegere antologică a lui Gheorghe Grigurcu, am indicat numele cîtorva poeți afini, de la Williams la Benn, pe care originala lui poezie îi evocă în latură stilistică, în felul de a concepe metafora sau în compoziția poemului. (…)Aceste șocuri imagistice în lanț, la care poetul ne supune, nu sunt numai decorative, gratuite, ci și frumoase ca niște perle date la iveală dintr-o scoică” (Nicolae Manolescu).”
„„Un simbol al intransigenței devine Gheorghe Grigurcu, criticul literar de mare talent aflat de mulți ani într-un exil neoficial, la Târgu-Jiu. (…)Cel care are dreptate în absolut este, bineînțeles, Gheorghe Grigurcu” (Alex Ștefănescu).”
Iată un număr: 86.
La ceas aniversar, datorită contrastului dintre doi scriitori, îmi sunt încorsetate cuvintele de emoție. Și asta pentru că pe Gheorghe Grigurcu l-am cunoscut în împrejurări favorabile mie și "defavorabile" domniei sale. Spun "defavorabile" domniei sale având în vedere regimul de atunci și traiectoria pe care o avea de urmat. Acest moment de criză a identității a fost punctat de către Gheorghe Grigurcu în prefața cărții mele "Strigăt din copilărie" . Și iarăși îi mulțumesc !
Sunt lucruri care se întâmplă uneori în tăcere și pe care le tatuezi pe suflet. Spuneam la începutul acestor însemnări că tăcerea e un privilegiu de a-i asculta pe alții și mai știu că împlinește. Indiferent de pretext, viața este un experiment, un refugiu și rareori un crez.
Spuneam cândva că cel care suferă se contopește cu ființa și devine unul și același. Acea contopire compensează suferința celuilalt.
Din «Urbea» de pe Criș, la împlinirea celor 86 de ani
același, Teodor Dume, vă spune:
La mulți ani, maestre Gheorghe Grigurcu!
Aflându-mă printre cei mulți care nu știu prea bine limbajul cuvântului, în acest context, voi încerca să definesc, printr-o simplă punctare, o părticică din Omul Gheorghe Grigurcu, care în această primăvară, da, a împlinit 86 de ani. Acest Om și mare critic (numărul unu al poeziei din România, citez pe Alex Ștefănescu), care a creat, prin scriitura domniei sale, lumi paralele într-un Univers arid dar și punți de legătură între cuvânt și cei care știu să-l folosească, trăiește echilibrat într-o lume în care noi cei mulți încercăm să o descoperim. Comportându-ne ca atare noi cei care încercăm să ajungem, sau am ajuns deja, la poarta cuvântului, îl putem privi, la ceas aniversar, ca pe un ușier care ne validează (sau nu) trecerea prin lumea cuvintelor.
Nevoia de a ne apropia de Dumnezeu, dar și de noi înșine, ne face să ne privim, din când în când, și în anumite momente, ca pe niște frumuseți prin complexitatea cărora navigăm. Nutresc speranța că cei mai mulți dintre noi ne hrănim prin și cu frumusețea cuvântului, chiar dacă realitatea ne împinge uneori înspre latura subiectivă cerându-ne sacrificii dar și respect.
Azi, poate doar azi, nu putem fi subiectivi pentru că exprimarea vârstei, prin ceea ce facem, îmbină respectul cu munca și cu celelalte elemente definitorii ale vieții.
Privindu-l pe Gheorghe Grigurcu observ un erou supraviețuitor care s-a debarasat de frică și neputință (deși elementele acestea nu l-au caracterizat niciodată) într-un sistem social trecut neadecvat firii domniei sale. Identitatea acestui mare Om nu trebuie confirmată și nici argumentată pentru că drept mărturie stau nenumăratele sale titluri de cărți și cronicile pe care le-a semnat indicând cu profesionalism nivelul la care a ajuns omul prin creația sa. Nu voi face o enumerare a titlurilor de carte și nici a numelor acelora care au scris, pentru că ziua de 16 aprilie e un moment unic din viața aceluia pe care l-am stimat și-l stimez și care mi-a deschis larg ochii înspre cunoașterea cuvântului. Și cu această ocazie îi mulțumesc pentru episoadele trăite și petrecute împreună în "urbea" de pe Criș. Toate acestea au avut un impact pozitiv asupra a tot ceea ce a urmat să fac. Posibil ca aceste amănunte să nu intereseze, dar orice lucru care mi se întâmplă are valoarea și timpul său. Majoritatea dintre noi suntem lacomi. Vrem mult și dăruim puțin.(...) Darul meu de suflet pentru marele Om Gheorghe Grigurcu la împlinirea celor 86 de ani este respectul pentru mâna pe care mi-a întins-o și m-a condus pe drumul poeziei și literaturii. Trebuie să recunosc, și-i mulțumesc pentru asta, că Teodor Dume, poate, nu ar fi existat în această lume a creației de frumos.
Dialogul cu creația, cu frumosul și cu el însuși a fost și este ținut într-un metalimbaj al operelor și împlinirilor dominei sale care au lăsat o amprentă pe timp.
"Gheorghe Grigurcu domină de ani de zile viața literară fără să se amestece în ea. Nu cred că a existat în ultimii 15 ani un autor mai serios și, în același timp mai productiv, indiferent dacă își exersa condeiul neobișnuit în comentariul politic, în poezie, în eseu, în polemică, în critică sau istorie literară. (…) El nu este un critic literar care scrie și versuri și nici un poet care scrie și critică literară, el este în egală măsură un poet de primă mărime și unul dintre cei mai importanți critici literari ai acestei perioade de tranziție între milenii” ( Ana Blandiana ).”
„„Pentru cine e dispus s-o facă, devine evident că Gheorghe Grigurcu este unul dintre cei mai buni critici de azi”. „Cînd am scris (…) despre o culegere antologică a lui Gheorghe Grigurcu, am indicat numele cîtorva poeți afini, de la Williams la Benn, pe care originala lui poezie îi evocă în latură stilistică, în felul de a concepe metafora sau în compoziția poemului. (…)Aceste șocuri imagistice în lanț, la care poetul ne supune, nu sunt numai decorative, gratuite, ci și frumoase ca niște perle date la iveală dintr-o scoică” (Nicolae Manolescu).”
„„Un simbol al intransigenței devine Gheorghe Grigurcu, criticul literar de mare talent aflat de mulți ani într-un exil neoficial, la Târgu-Jiu. (…)Cel care are dreptate în absolut este, bineînțeles, Gheorghe Grigurcu” (Alex Ștefănescu).”
Iată un număr: 86.
La ceas aniversar, datorită contrastului dintre doi scriitori, îmi sunt încorsetate cuvintele de emoție. Și asta pentru că pe Gheorghe Grigurcu l-am cunoscut în împrejurări favorabile mie și "defavorabile" domniei sale. Spun "defavorabile" domniei sale având în vedere regimul de atunci și traiectoria pe care o avea de urmat. Acest moment de criză a identității a fost punctat de către Gheorghe Grigurcu în prefața cărții mele "Strigăt din copilărie" . Și iarăși îi mulțumesc !
Sunt lucruri care se întâmplă uneori în tăcere și pe care le tatuezi pe suflet. Spuneam la începutul acestor însemnări că tăcerea e un privilegiu de a-i asculta pe alții și mai știu că împlinește. Indiferent de pretext, viața este un experiment, un refugiu și rareori un crez.
Spuneam cândva că cel care suferă se contopește cu ființa și devine unul și același. Acea contopire compensează suferința celuilalt.
Din «Urbea» de pe Criș, la împlinirea celor 86 de ani
același, Teodor Dume, vă spune:
La mulți ani, maestre Gheorghe Grigurcu!
07/04/2022
Daniel Marian: Preconcepte, prerogative, premoniții
Preconcepte, prerogative, premoniţii
(Teodor Dume – „Eu, Dumnezeu şi lacrima
din colţul ochiului”, Ed. Pim, 2021)
De departe extrem, imprevizibil şi greu măsurabil, odată dezlănţuit, fenomenul elegiac are efecte de percutor ori vârtej cataclismic. Impactul poate fi fatal celor dispuşi să rişte în proximitatea unor asemenea practici.
Perimetrul consfinţit, poemul de sfredelire a memoriei spiritului, cu o cuprindere obligatorie, precisă: „Eu, Dumnezeu şi lacrimi din colţul ochiului”. Altar al jertfirii şi primirii jertfei!
Dar ce preţ este pus pe capul poetului, atunci când se îndrăzneşte pe sine, ca fiinţă devenit fapt însuşi, oarecum pe o prelungire a firului demiurgic ce poate deveni astfel perfectibil şi permanent ... „Din inima mea cresc/ şi îmbobocesc trandafiri roşii/ în fiecare dimineaţă îi ud cu lacrimi/ (ce poate fi/ mai curat şi mai pur decât o lacrimă)/ le zâmbesc îi ating pentru/ a-şi împlini culoarea din sângele meu/ şi din când în când/ le spun că/ îi voi dărui lui Dumnezeu/ pentru fiecare iubire din zi/ când îmi închid pleoapele îmi închipui că/ strâng între ele toată durerea aceluia care/ i-a plantat şi totuşi/ dimineaţă de dimineaţă/ ne atingem cu tandreţe de om/ înainte de a face asta/ îmi pun lacrima în căuşul palmei/ şi o rostogolesc dintr-o parte într-alta/ până ce Dumnezeu desparte noaptea din zi” (Gestul care desparte noaptea de zi).
Teodor Dume se circumscrie unei lumi acerbe, în care sentimentele apasă precum vremea rea pe grumazul impropriu unui astfel de supliciu... „În crescătoria mea de singurătăţi/ am descoperit un intrus/ uneori îmi ciuguleşte din palmă/ apoi mă priveşte tăcut/ ritualul acesta se repetă/ dimineaţa/ la amiază şi seara/ am o poftă nebună să urlu/ dar nu pot/ liniştea sângerează prin mine/ durerea îmi colorează pielea/ în oglinda în care mă privesc/ văd doar umbre/ se zvoneşte că moartea a trecut malul/ de partea cealaltă/ Dumnezeu îmi face cu mâna” (Crescătoria de singurătăţi).
Metamorfic, ritualul acesta al desprinderii de lumea cu ponoasele ei, continuă pe termen nelimitat, cuprinzând mereu alte şi alte forme rezonante... „Am văruit casa şi gardurile/ am întors oglinzile/ am închis uşile/ am pus cheia sub preş/ am strigat-o pe fiica mea/ în gând şi mai apoi/ pe Dumnezeu/ şi am plecat.../ în urma mea doar/ un strigăt de pasăre” (Un fel de rânduială).
Dispus strategic pentru obiectualizarea a două entităţi colective piezişe, ale contrariilor firii ce fără aceste disfuncţiuni ar putea fi chiar la locul ei vertical, suflul energetic al poetului decantează vibraţii nediscriminatorii dar undeva tot trebuie să se lămurească, altfel poate rămâne aşa ca un nod al destinaţiilor... „Inima mea e un adăpost/ pentru săraci/ unii vin alţii pleacă/ cei slabi par mulţumiţi/ seară de seară/ îl invită pe Dumnezeu/ la cină/ cei lacomi/ (căutători de iluzii)/ fac naveta/ între două lumi diferite” (Căutătorii de iluzii).
Între flux şi reflux, viaţa luată la întors ca orice călătorie imperfectă, în mod firesc sufleteşte nu te poate lăsa rece, însă lăsându-te tocmai astfel şi sfărâmat şi scurs, în planul fizic acela care te înghite până la noi ordine/-i ale învierii... „Acolo unde am vrut să ajung/ şi nu am ajuns/ cineva cotrobăie/ sub albastrul decupat/ se vede Dumnezeu aplecat pe o carte/ zadarnic mă prăbuşesc pe genunchi/ şi-l rog/ să-mi spună/ de ce nu mai am timp/ dâra de nisip din trupul meu/ atinge pământul/ nu-i bai/ printre măruntaiele lui/ cerul deschide o rugă/ pentru ziua/ în care/ centrul universului/ va trece prin mine” (Doamne, de ce nu mai am timp).
În note caracteristice potenţând o manieră autentică, Teodor Dume perseverează conştient, consacrând o lirică de reală amplitudine, cu priză la adepţii de existenţialism catalizat în sonorităţi blânde ori abrupte.
25/10/2021
Teodor Dume: Moarte, tu n-ai nume de om...
Teodor Dume, la spitalul clinic județean de urgență din Oradea> un pic de...bolnav!
Mulțumesc, fiicei mele Teodora Dume și lui Radu Butcovan, soției Fabiola Dume, prietenilor și colegilor care mi/au fost alături!.Mulțumesc d/nei dr.Ardelean Adriana (medic primar cardiolog,asistent universitar,doctor în medicină).Mulțumesc tuturor cadrelor medicale pentru profesionalismul dovedit!
***
MOARTE, tu n/ai nume de OM!
mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
dacă mi-ai fi dat un semn
oricât de mic
îmi pregăteam valiza
cu toate cele necesare
un aparat de ras
un creion o mapă și un plic
mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
mai zăbovește jos
sub deal un pic
să sting lumina apa
gazul și să las o cheie
ori nu știai că am
o mamă și un copil mai mic
mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
în mine totu-i negru
vai poate doar e un protest
ca și când
ar fi fost să fie
un anotimp în care
aș fi putut să plec
mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
ci îngăduie-mi o rugăminte
să-ți mai zic
de sub tălpi durerea urcă iute ca un scai
și sunt gol-goluț că n-am putut
să-mbrac nimic
așa sunt Om dar nu cu suflet mic
te rog mai lasă-mă un pic
să strâng trecutul și viața între dinți
că nu-i nimic mai scump decât iertarea zic
mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
ți-am spus răgaz să-mi dai
să mai zăbovești la poartă un pic
cât copilu-mi face semn
cu mâna
că doar știai
că-i bolnav și trist
și-i cel mai mic
la urmă-apoi de vrei să-mi dai
un semn
aprinde lumânarea neagră din pridvor
știu că te grăbești
și-i musai
să revin la ceea ce am fost
poate un nimic
dar stai
mai am un Dumnezeu de nu știai
și o mamă care a lăcrimat destul
și-i rog acum când trupul meu
nu-i mai în stare de nimic
să-mi aprindă o lumânare
acolo sub pământ
noa haide moarte hai
te întreb cât încă mai sunt viu
cu ce-am greșit de vii pândind
și totuși dacă vii
adu-mi și tu ceva să-mi placă
nici flori nici lumânări ca la mormânt
ci o noapte de împăcare cu tot ceea
ce am fost și încă sunt
noa haide moarte hai
pășește-ncet de poți
injectează-mi în vene noaptea
fie și în somn
doar atât cât eu către Dumnezeu mă-ndrept
apoi să taci
că n-ai nume de Om
apoi să taci
apoi să taci
să taci...
27/09/2021
Între fizic și metafizic
Între fizic și metafizic
Stelian Platon chiar dacă marșează prin cotidian nu scrie forțat de împrejurări ori virusat de stilul clasic și nici pompos sau exotic pentru că, înainte de toate, își interoghează propriul suflet și tocmai de aceea, pe cât de concis pe atât de complex, stările poetului capătă sensuri comune umanizându- le ca și când acea trăire ar oferi o larghețe multivalentă.
Și așa este!
"Distanțele m- au înghițit mai lacome ca marea/Pe umeri purtând greu destin ce mi-aruncase Dumnezeu./Rămase sufletul acasă și toata-ngrijirarea./Rămase fericirea ne-ncăpătoare în bagajul meu."(Distanțele).
Refugiul poetului în cuvânt îi dă prioritate gândului, dar și sufletului, de a se întâlni cu neliniștile și dramele celor din jur. Nu, nu este o rutină ordonată și dictată de stilul în care scrie ,dar care pare mai plauzibilă, ci este o măsură a emoțiilor repetabile zbuciumând, uneori, interiorul său, așa cum de fapt reiese și din citatele inserate în prezența notă de lectură."O flacără înșirată in forma unui dor de țară/Degeaba-n străină mare aș încerca s- o nimicesc/Iubind simt umbrele de-atunci cum greu incep să doară,/Iar vameși cinci îmi confiscară dreptul să iubesc."(Distanțele) sau "Mă duc dureri de suflet înspre voi/ și ura pentru trădători mi-aduce,/Să le strig: Jertfa să îmi dați 'napoi/ Dati-mi înapoi jertfa de pe cruce" (Chemarea)
Remarcabil la Stelian Platon este onestitatea care convinge chiar dacă, uneori, am impresia că se strecoară subtil în interiorul ființei pentru a o explora motivat fiind de micile "revolte" ale sufletului. Nu, nu tulbură evenimentele și nici ordinea lucrurilor , ci după o parcurgere atentă le descrie in permanență că fiind parte din el. Uneori emoțiile poetului nu sunt conforme cu realitatea dar trăirile repetabile , chiar îndoielnice câteodată, îi măsoară pulsul și atunci tentativa de subiectivitate crește într-un ritm alarmant. Și da, poetul, după o liniște meditativă, iese din zbuciumul lăuntric și se înalță ca un vultur peste ecoul neliniștilor și dezamăgirilor.
Stelian Platon este un poet atent la detalii care, prin până să, le înnobilează ca mai apoi, după caz, să le înregimenteze într- o stare sau alta. Pe scena lirică Stelian Platon joacă un rol bine determinat caracteristic actorilor cărora drama capătă sens și o redirecționează către mulțimea care își aplaudă suferința.
Citind ceea ce scrie Stelian Platon și văzându- i preocupările de zi cu zi, deși nu ne- am întâlnit niciodată fizic, m -am tot întrebat, cum poate un individ ca din pustietatea lucrurilor să scoată ceva viu, ceva care pulsează și care va întreține viața lăuntrică a acelora "atinși" de cuvântul său. " Necazul urcă în diagrame//Precum firul unui cântec tot mai trist,/Copiii mor întâi de-ale fi foame/O lacrimă mă-neacă, deci exist!" (Chemarea)
Da, exiști!
(Teodor Dume, membru USE)
19/09/2021
Jean-Paul Gavard-Perret: Teodor Dume entre ombres et lumière
Le salon-litteraire.linternaute.com
Teodor Dume entre ombres et lumière
Editeur Editions Stellamaris
Thèmes Poésie
jean-paul gavard-perret 24/04/2020
critique
Engagé dans le monde culturel de son pays (la Roumanie), Teodor Dune est un de ses poètes majeurs. Il explore l’identité dans un jeu d'éros et de thanatos comme dans celui du corps et de l'esprit.
Ces postulations contradictoires conduisent à une sublimation de leurs pulsions. Surgit une approche qui se démarque du dualisme des rationalités dans une œuvre où les tabous s'effacent selon des processus de remplacement et de déplacement. L'auteur se concentre sur un substitut de l’objet de désir. Celui-ci prend divers aspects et parcours plusieurs champs.
La mélancolie – qui souvent n'est qu'un sentiment introverti selon l’ancienne doctrine des humeurs – trahit ici le manque de quelque chose qui est identifié avec une partie de soi. Ce quelque chose est censé avoir été trouvé mais il a encore été perdu : d'où l'errance du poète en ses parties de vérités.
Dans le sentiment actuel d’un monde globalisé, la solitude et l’isolement prévalent en une telle poésie où les valeurs ne sont pas des prétextes pour attirer consensus et foules. Elles créent une cohérence réelle. La capacité poésie projette, à la place d'un carpe diem, un principe d'incertitude chronique dans la vie de celui qui écrit, je sais seulement que je ne m'appartiens pas.
En ce processus d’identification, fondement du «circuit» des poèmes, ceux-ci recueillent la psyché de Teodor Dume. Existe une projection fantasmatique de sa sensibilité, son ego, ses joies, ses secrets, ses tourments et sa vie.
Cette identification est transmuée en une force qui génère l’acquisition ou, plus précisément, la possession de l'être au profit de l'avoir. Et ce, au moment où le poète génère un dialogue entre des "simulacres". Ils apparaissent comme réels mais l'auteur les défait dans une esthétique circonscrite au sein de cette relation symbolique et totalisante entre l'amour (sous différentes formes) et le sacré.
Jean-Paul Gavard-Perret
***
Teodor Dume între umbre și lumină
Editor Editions Stellamaris
Teme de poezie
jean-paul gavard-perret 24/04/2020
recenzie
Angajat în lumea culturală a țării sale (România), Teodor Dune este unul dintre poeții săi majori. El explorează identitatea într-un joc de eros și thanatos ca în cel al corpului și minții.
Aceste postulări contradictorii duc la o sublimare a impulsurilor lor. O abordare care se deosebește de dualismul raționalităților apare într-o lucrare în care tabuurile sunt șterse prin procese de înlocuire și deplasare. Autorul se concentrează pe un substitut pentru obiectul dorinței. Aceasta preia diverse aspecte și trece prin mai multe domenii.
Melancolia - care este adesea doar un sentiment introvertit conform vechii doctrine a dispozițiilor - trădează aici lipsa a ceva care este identificat cu o parte din sine. Acest lucru se presupune că a fost găsit, dar a fost încă pierdut: de aici rătăcirea poetului în părțile sale de adevăruri.
În sentimentul actual al unei lumi globalizate, singurătatea și izolarea predomină într-o astfel de poezie în care valorile nu sunt pretexte pentru a atrage consensul și mulțimile. Acestea creează o coerență reală. Capacitatea de poezie proiectează, în locul unui carpe diem , un principiu al incertitudinii cronice în viața celui care scrie, știu doar că nu îmi aparțin .
În acest proces de identificare, baza „circuitului” poeziilor, ei colectează psihicul lui Teodor Dume. Există o proiecție fantastică a sensibilității sale, a egoului său, a bucuriilor sale, a secretelor sale, a chinurilor și a vieții sale.
Această identificare este transmutată într-o forță care generează dobândirea sau, mai exact, posesia ființei în beneficiul de a avea. Și asta, când poetul generează un dialog între „simulacre”. Ele apar ca reale, dar autorul le învinge într-o estetică circumscrisă în cadrul acestei relații simbolice și totalizatoare dintre iubire (în diferite forme) și sacru.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)