Teodor Dume, incident între cuvinte

Singurătatea mea nu este o farsă

ea există

ea există cu adevărat  în carne și oase  ne întâlnim dimineața  la amiază și seara  iar duminica  în loc să mergem la biserică  ne interogăm unul pe celălalt  ne punem întrebări de tot felul  și ne rugăm împreună  doar seara  obsesiv ne întrebăm  unul pe celălalt  când vom muri  și când va fi să fie  să nu ne ascundem de nimeni  i- am spus că eu o să mor  într- o zi de duminica  fără soare  ci doar umbre și rotiri negre pe cer  nu- mi pasă mi- a zis  oricum vom fi împreună mereu

Teodor Dume, ultima zi pe pământ

Azi nu mai am nevoie de apă 

și nici de mâncare

o să adorm flămând cu burta lipită de spate

în visul ce va fi să fie

înspre dimineață

știu că voi fi în altă parte de lume

disperat precum cerul când atinge pământul

voi cerși la ușa lui Dumnezeu

nu apă și nici mâncare

în cele din urmă îndurerat îi voi cere

să mă mai lase o zi două să

pot privi în trecut

să-mi mângâi copilul

și să iau cu mine o mână de pământ

din locul în care se odihnește mama

și când va veni noaptea voi rupe din mine

puțin câte puțin si îmi voi hrăni moartea

cuminte voi privi cerul și

din când în când

mă voi uita la ceas

la ceasul de  perete care

îmi strica jocul când îl trezea pe tata

acele lui vor bate zgomotos și lent

ca o inimă obosită

timp în care

ochii mi se vor închide tot mai mult

la poarta la care voi ajunge

unde oamenii se dezbracă

de păcate și de lume

mă va primi Dumnezeu

apoi mă va duce undeva

la marginea

unei câmpii de unde

mă va deconecta de

la lumea din care am venit