27/12/2017
Fără identitate de Teodor Dume
Fără identitate de Teodor Dume: nu-ţi mototoli mâinile/într-un lighean /cu apă murdară /şi-n cele din urmă/să ai pretenţia că eşti curat/gestul ar putea dilua sensul zilei
23/12/2017
De Crăciun, clipa în care am vrut să o strig pe mama de Teodor Dume
De Crăciun, clipa în care am vrut să o strig pe mama de Teodor Dume: mama n-a murit /am văzut-o în vis/frământa aluatul pentru/praznicul bunicului plecat/cu o zi înainte de Crăciun/m-a privit cum priveşti lumina/din felinarul abia aprins apoi/a îngenuncheat pe întunericul/rămas în casă şi a plâns/am impresia că-l r...
20/12/2017
Teodor Dume
Teodor Dume: Violenţa nu poate fi niciodată un instrument de lucru, ci doar de intimidare.
19/12/2017
16/12/2017
Dumnezeu, vis sau realitate de Teodor Dume
Dumnezeu, vis sau realitate de Teodor Dume: m-a privit în ochi şi/mi-a numărat bătăile de inimă/ca şi cum aş fi pierdut câteva/semnificaţia gestului/făcea parte/dintr-un/scenariu ascuns ochilor/privirea sa mută mă trecea/dintr-un gând într-altul/traversând pustietatea din mine/am avut impre...
15/12/2017
Teodor Dume
Teodor Dume: Ori de câte ori vreau să vorbesc cu Dumnezeu îmi deschid poarta sufletului şi îngenuchez.
12/12/2017
07/12/2017
Forma morţii de Teodor Dume
Forma morţii de Teodor Dume: ziua în care mor oamenii/are forma unei lacrimi/este cea mai scurtă /zi de pe pământ/vine dar/nu se ştie când/mâine poate fi o altă zi/în care/voi găsi răspunsul/şi o voi numi/după numele tatălui meu/încrustat pe marginea/ultimei lacrimi/dintr-o c...
06/12/2017
Semne de iarnă de Teodor Dume
Semne de iarnă de Teodor Dume: nici nu ştiu dacă/durerea pe care o port îmi aparţine/ştiu doar că trecem iarna în doi/ocupând aceeaşi parte de drum/din când în când/lumina/se aprinde pe la colţuri/Dumnezeu ne face cu mâna/prind curaj/împing întunericul de-o parte şi/mă uit îndă...
04/12/2017
03/12/2017
Casa cu nr. 106 de Teodor Dume
Casa cu nr. 106 de Teodor Dume: a îmbătrânit împreună cu mine/fără ca cineva să bage de seamă/nici vecinii din stânga nici/cei din dreapta /n-au tras perdeaua /să se uite pe fereastră/singura care mi-a umilit destinul/a fost Ea/ca un câine vagabond/mi-am aplecat ochii şi-am/dese...
02/12/2017
ţipătul umbrei de Teodor Dume
ţipătul umbrei de Teodor Dume: am târât după mine invidii/am furat şi sechestrat sentimente/am ucis din priviri/câteodată am şi iubit/când mi-am adus aminte de mine/Dumnezeu a lăcrimat/acum stăm amândoi între două drumuri/şi ne privim...
01/12/2017
Mamă, vine toamna de Teodor Dume
Mamă, vine toamna de Teodor Dume: nici eu nu mai sunt cel care am fost/ştii bine asta /mamă/mimez doar ceea ce am fost/o parte din mine se clatină/precum vântul/din când în când/mă uit în oglindă şi mă contrazic/de dragul a ceea ce am fost/m-aş pregăti să-şi cer ceva dar/cuvintele...
27/11/2017
http://poetii-nostri.ro/decembrie-se-repeta-poezie-user-id-23704/LOCUL -I - POEZIA SĂPTĂMÂNII, POEŢII NOŞTRI
DECEMBRIE SE REPETĂ
tata a murit într-o noapte de joi spre vineri
aerul greu amplifica teama
sub cerul atât de rece şi negru
se prăvălea ca un bulgăre lumina
adâncind disperarea
undeva s-a produs o greşeală
mama avea ochii sticlaţi şi
mirosea a pâine proaspătă
mă ţinea strâns cât mai aproape de piept
să mai fim împreună doar pentru o vreme
dincolo de toate acestea
chiar şi Dumnezeu clipea îngăduitor
poate sunt vinovat în ideea că
n-am ştiut să aprind o lumânare pentru tata
dar exista riscul să nu pot să-l mai strig
ca atunci când îmi doream să fiu bărbat
şi îi imitam toate mişcările
însă am învăţat cu timpul
că acel ritual
e jumătatea care rămâne aici
mi-e teamă acum
respiraţia îmi abureşte vederea
bântui printre imagini
undeva la margine cade o stea
îmi aduce aminte de copilărie
de serile târzii în care număram
stelele în cădere şi inima îmi bătea
ca aripa unui fluture
nici nu ştiu dacă totul e adevăr sau minciună
dar ştiu că dincolo de clipa aceasta
mă aşteaptă tata
şi e decembrie
am glezne de sticlă realitatea
muşcă din mine sufăr dar nu spun nimic
nici nu vorbesc despre tata
e decembrie
şi oricum anotimpurile se repetă
DECEMBRIE SE REPETĂ
tata a murit într-o noapte de joi spre vineri
aerul greu amplifica teama
sub cerul atât de rece şi negru
se prăvălea ca un bulgăre lumina
adâncind disperarea
undeva s-a produs o greşeală
mama avea ochii sticlaţi şi
mirosea a pâine proaspătă
mă ţinea strâns cât mai aproape de piept
să mai fim împreună doar pentru o vreme
dincolo de toate acestea
chiar şi Dumnezeu clipea îngăduitor
poate sunt vinovat în ideea că
n-am ştiut să aprind o lumânare pentru tata
dar exista riscul să nu pot să-l mai strig
ca atunci când îmi doream să fiu bărbat
şi îi imitam toate mişcările
însă am învăţat cu timpul
că acel ritual
e jumătatea care rămâne aici
mi-e teamă acum
respiraţia îmi abureşte vederea
bântui printre imagini
undeva la margine cade o stea
îmi aduce aminte de copilărie
de serile târzii în care număram
stelele în cădere şi inima îmi bătea
ca aripa unui fluture
nici nu ştiu dacă totul e adevăr sau minciună
dar ştiu că dincolo de clipa aceasta
mă aşteaptă tata
şi e decembrie
am glezne de sticlă realitatea
muşcă din mine sufăr dar nu spun nimic
nici nu vorbesc despre tata
e decembrie
şi oricum anotimpurile se repetă
17/11/2017
Casa de la răsărit de Teodor Dume
Casa de la răsărit de Teodor Dume: am să-ţi dau din mine câte o zi/doar una/suficient cât/să-ţi clădeşti o casă/cu ferestrele înspre răsărit/de unde/seară de seară o/să mă vezi trecând/să nu mă strigi/lasă noaptea să respire din mine/ca-n tăcerea ei să-mi pot /înveli chipul/pentru ...
14/11/2017
nimicul din umbră, de teodor dume
nu cere ajutorul umbrei
te va privi ca pe un nimic
şi asta pentru că
nu încerci să faci ceea
ce ştii mai bine
nu există ierburi de leac
pentru lene
iubire
blesteme şi nici pentru moarte
nu există
nici alte posibilităţi
când dorinţa devine
un cuib părăsit
de vrăbii
şi
ambele braţe îţi sunt amputate
de frică în interiorul tău creşte o umbră
singura cu ochii de piatră
ce creşte
tot creşte...
nu-i cere ajutorul
te va privi ca pe un nimic
te va privi ca pe un nimic
şi asta pentru că
nu încerci să faci ceea
ce ştii mai bine
nu există ierburi de leac
pentru lene
iubire
blesteme şi nici pentru moarte
nu există
nici alte posibilităţi
când dorinţa devine
un cuib părăsit
de vrăbii
şi
ambele braţe îţi sunt amputate
de frică în interiorul tău creşte o umbră
singura cu ochii de piatră
ce creşte
tot creşte...
nu-i cere ajutorul
te va privi ca pe un nimic
11/11/2017
04/11/2017
teodor dume, confesiunea unei umbre
în războiul cu tine însuţi
nu moare nimeni
nu există pradă şi
nici prădători
câmpul de luptă e doar
un spaţiu al insomniilor
dintre două clipe
durerea ta e şi a celuilalt
doar unul îşi potriveşte paşii
după mers
şi acela eşti tu
căutând în rucsacul de pe spate
toate spaimele morţii
nu moare nimeni
nu există pradă şi
nici prădători
câmpul de luptă e doar
un spaţiu al insomniilor
dintre două clipe
durerea ta e şi a celuilalt
doar unul îşi potriveşte paşii
după mers
şi acela eşti tu
căutând în rucsacul de pe spate
toate spaimele morţii
03/11/2017
teodor dume (teodor - lider, în egipteana veche) o frumuseţe interioară rară!
Teodor, numele tău înseamnă Lider în egipteana veche! Chiar se potrivește cu personalitatea ta. E și normal - numele tău are o frumusețe în toate limbile, Teodor, pentru că și tu ai o frumusețe interioară rară!
21/10/2017
teodor dume, faţă în faţă cu mine
azi stau faţă în faţă cu mine
pentru a-mi putea da seama
cât sunt adevăr
cât minciună şi
cât sunt eu
ceea ce înseamnă
că fac parte din lumea
lucrurilor ce încă respiră
azi voi învăţa cât
să dau vieţii
cât morţii şi cât să
las lui Dumezeu
apoi
mai am de făcut
un singur drum
unul singur
poarta o voi lăsa întredeschisă
să intre toţi rătăciţii pământului
şi când moartea
mă va căuta pe acasă
eu
voi fi departe
departe
departe...
ps.
din cartea
lacrimi de pe altarul trupului
08/10/2017
Antologia aforismului românesc contemporan, ediţia a doua | Asociaţia Culturală Citatepedia®
Antologia aforismului românesc contemporan, ediţia a doua | Asociaţia Culturală Citatepedia®: Sugestie: Este o carte inedită, sigur poţi dărui un exemplar!
23/09/2017
17/09/2017
între două singurătăţi, de Teodor Dume
mă plimb între două
singurătăţi
nici nu ştiu pe care să o
aleg
una dintre ele îmi biciuie obrajii
negreşit voi continua să mă plimb
şi să sorb din trupul
meu ca
dintr-o ceaşcă
cu iluzii
prin ochiul de sticlă al timpului
imaginile trec una câte
una
nu mă recunosc
ştiu însă că Ea
va veni
dinspre partea cealaltă a răsăritului
şi-mi va spune că
viaţa are gust de pământ
voi trece şi prin gândul acesta
aşa cum de la o vreme
am trecut pe lângă mine
însumi
...şi nu m-am recunoscut
12/09/2017
29/08/2017
Ion Lazăr da Coza: Din privinţa boierului Dume (microcronică la Temniţa de sub rană, de Teodor Dume)
În frac
Atunci când termin de citit o carte, o etichetez, în secunda următoare, cu un cuvânt sau, cel mult, cu o propoziţie.
„Pură!” e adjectivul pe care mi l-a smuls volumul de versuri „TEMNIȚA DE SUB RANĂ”, Editura Pim, 2017 – autor, Teodor DUME!
„Pură”, în sensul că pe tot parcursul cărţii nu am găsit o poezie-balast, în nici o poezie nu am găsit măcar un vers-balast, iar în vers – nici un cuvânt-balast.
Mesajul poetic e construit cu minimum de cuvinte. Asta nu înseamnă că poezia lui Teodor Dume e austeră, ci poetul demonstrează, vers cu vers, că arta de a folosi figurile de stil e bine stăpânită, atingând de multe ori desăvârşirea.
Teme predominante: relaţia cu Dumnezeu, amintirea tatălui, casa părintească, mama, copilăria, introspecţia ş.a.
Teodor Dume nu-i un răzvrătit, dovadă că a trecut la treapta superioară a intelectului uman – înţelepciunea! Poezia sa nu e rigidă, moralizatoare, ascetică, „de chilie întunecată, jilavă”, nu e o poezie scrisă la vreo masă murdară din restaurantul gării, sau dictată, la beție, cuiva care încă mai poate ține creionul în mână... dimpotrivă, e o poezie „de conac”, boierească, generoasă, patiarhală, adesea filosofică, sentenţioasă (nu în sensul peiorativ al cuvântului!), ceea ce-l obligă pe cititor, dacă nu să-şi îmbrace haine de gală în timpul lecturii, măcar o parte din ritualul sacerdotal al lecturii să fie respectat.
Cum aceste gânduri/rânduri nu se vor o cronică literară (nimic nu mă califică pentru așa ceva!), ci se vor o plecăciune frăţească (sper că mi se îngăduie de către „împricinat” acest „frăţească”) făcută în faţa boierului Dume – boier al cuvântului scris, desigur – închei urându-i ca, în pivniţă, să aibă cât mai multe budane, din care, neîndoielnic, vom degusta, în frac sau în rochii de bal, ambrozie în cupe de aur!
Cu preţuire,
da Coza
29 august 2017, Însemne Culturaşle
Ion Lazăr da Coza
23/08/2017
teodor dume: S.C. CLUB TEO DUME S.R.L : AVIZE DE FUNCŢIONARE MI...
teodor dume: S.C. CLUB TEO DUME S.R.L : AVIZE DE FUNCŢIONARE MI...: ROMANIA MINISTERUL ÎNVĂŢĂMÂNTULI În baza Hotărârii Guvernului Romaniei nr.812/1992, 201/1990, în temeiul Legii 21/1924, Legii 15/1990, L...
teodor dume: CLUB TEO DUME: CURSURI AUTORIZATE de Ministerul În...
teodor dume: CLUB TEO DUME: CURSURI AUTORIZATE de Ministerul În...: CLUB TEO DUME, ORADEA: CURSURI AUTORIZATE DE MINISTERUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI AVIZE DE FUNCŢIONARE, 1101/1994, 1073/1994, PRIN ORDINUL MIN.ÎNV....
teodor dume: CLUB TEO DUME, CURSURI DE INIŢIERE, PREGĂTIRE ŞI T...
teodor dume: CLUB TEO DUME, CURSURI DE INIŢIERE, PREGĂTIRE ŞI T...: CLUB TEO DUME: CURSURI DE INIŢIERE, PREGĂTIRE ŞI TEHNICO APLICATIVE, org. în baza informării MINISTERULUI ÎNVĂŢĂMÂNTULUI Direcţia General...
22/08/2017
17/08/2017
Teodor Dume
Teodor Dume: Oamenii care mor singuri sunt mai împăcaţi cu Dumnezeu decât cei care urăsc şi luptă chiar şi pe patul de moarte.
06/08/2017
04/08/2017
22/07/2017
teodor dume, fără grupă sanguină-editura ArtBook,2017
teodor dume, o nouă carte:fără grupă sanguină, editura ArtBook, 2017
TEODOR DUME- FĂRĂ GRUPĂ SANGUINĂ
Al optulea volum de poezie al lui Teodor Dume își urmează calea stilistică, originală, după celelalte șapte titluri: “colecţionarul de răni”, “durerea din spatele cărnii”, “vitralii pe un interior scorojit”, “azil într-o cicatrice”, “moartea, un fluture alb”, “strigăt din copilărie”, “adevărul din cuvinte”, scrise între anii 1985-2017. Poezia lui Teodor Dume nu are nevoie de o decodare, este un aide-memoire pentru repetabila stare de târziu, fragmentele vieţii amintite în reverii sau meditaţii au resemnarea acceptării declinului până unde Thanatos devine familiar, devine adevăr, ca un drum fix al poeziei-destin.
Filozofia sa de viață, transpusă în definiții aforistice, a trecut de la căutare la maturizarea sinelui poetic, la liniștea interioară dată de înțelegerea rostului omului pe pământ numai în umbra lui Dumnezeu:
“Viaţa e o umbră grea/ pe care o cari/ de la răsărit la apus”;“la viaţa asta trăită printre oameni/ unde e Dumnezeu e şi lumină”;“cum umbra trece strada/ să nu plângi/ orice cărare duce înspre Dumnezeu; “Există doar oameni şi un singur Dumnezeu”.
“Fără grupă sanguină” înseamnă acea stare de revelație față cu Dumnezeu, starea de catharsis, când scrisul poeziei devine purificator, trece în imaterial și se apropie de divinitate. Arta scrisă, o realizare ideală oricărui poet, iar Teodor Dume a găsit propria formulă sacră a poeziei sale, grație sensibilității și talentului său liric.
Cristina Ștefan , scriitor/ membru USR
Al optulea volum de poezie al lui Teodor Dume își urmează calea stilistică, originală, după celelalte șapte titluri: “colecţionarul de răni”, “durerea din spatele cărnii”, “vitralii pe un interior scorojit”, “azil într-o cicatrice”, “moartea, un fluture alb”, “strigăt din copilărie”, “adevărul din cuvinte”, scrise între anii 1985-2017. Poezia lui Teodor Dume nu are nevoie de o decodare, este un aide-memoire pentru repetabila stare de târziu, fragmentele vieţii amintite în reverii sau meditaţii au resemnarea acceptării declinului până unde Thanatos devine familiar, devine adevăr, ca un drum fix al poeziei-destin.
Filozofia sa de viață, transpusă în definiții aforistice, a trecut de la căutare la maturizarea sinelui poetic, la liniștea interioară dată de înțelegerea rostului omului pe pământ numai în umbra lui Dumnezeu:
“Viaţa e o umbră grea/ pe care o cari/ de la răsărit la apus”;“la viaţa asta trăită printre oameni/ unde e Dumnezeu e şi lumină”;“cum umbra trece strada/ să nu plângi/ orice cărare duce înspre Dumnezeu; “Există doar oameni şi un singur Dumnezeu”.
“Fără grupă sanguină” înseamnă acea stare de revelație față cu Dumnezeu, starea de catharsis, când scrisul poeziei devine purificator, trece în imaterial și se apropie de divinitate. Arta scrisă, o realizare ideală oricărui poet, iar Teodor Dume a găsit propria formulă sacră a poeziei sale, grație sensibilității și talentului său liric.
Cristina Ștefan , scriitor/ membru USR
UN POET ŞI
UMBRA CUVÂNTULUI SĂU ÎN LUMINĂ
Teodor Dume, fără grupă sanguină,
Seria meditaţiilor lirice din
volumele anterioare, continuă cu acest volum, în acelaşi ton şi în această
carte, intitulată „fără grupă sanguină”.
Cartea începe cu o declaraţie
aproape paradoxală: „Viaţa e o umbră grea
/ pe care o cari / de la răsărit la apus şi / de la apus la răsărit”,
singura care te însoţeşte fiind de nedezlipit, decât în clipa din urmă şi
singura care „îţi măsoară umbra”. Dar
şi, conchide autorul „singura care nu mai
are nevoie de tine” (fără grupă
sanguină).
Prin volumele editate până în
prezent, Teodor Dume şi-a câştigat notorietatea şi simpatia cititorilor, fiind
aşteptat şi întâmpinat, cu fiecare nouă apariţie, fiind cotat unul dintre cei
mai originali poeţi contemporani.
El îşi urmează vocaţia
lirică, fără să îmbrace straie de împrumut, lăsând liberă Pasărea Poemului să
zboare, după propriile îndemnuri ale inimii. Şi aceasta nu greşeşte drumul
de-ntors în acasa sinelui, drum pe care-l recunoaşte după semne numai de ea
ştiute.
Legătura cu Divinitatea este
atât de strânsă încât îi susţine aerul, pentru ca aripile să înoate în voie, în
larg şi chiar să se autodepăşească. Martor la Naşterea, la Moartea şi la
Învierea lui Dumnezeu, poetul trăieşte realitatea supranaturală a Misterului
Pascal, dând mărturie prin vers, prin gând, prin faptă şi cuvânt. Dar mai ales,
prin simplul fapt de a fi creat de
Creatorul a toate. Convins fiind că, „unde
e Dumnezeu e şi lumină” poetul a purces în căutarea Luminii, îngenunchind „la capăt de zi” şi aflându-L, nu în cine
ştie ce loc binecuvântat, ci în Acasa de sine, în locul de unde survine fiinţa (Dumnezeu
e acasă).
În plan orizontal, dragostea se
răsfrânge asupra iubitei, pe care o ia complice la trăirile sale mistice: „din când în când / îngenunchez la capăt de
zi / şi te strig / vino iubito fii complice / la viaţa asta trăită printre
oameni // unde e Dumnezeu e şi lumină” (Dumnezeu
e acasă).
Ajuns la înţelesurile esenţiale
de parcă le-ar fi ştiut din totdeauna, poetul e împăcat cu toate acestea,
dorind să le împărtăşească fiinţei iubite. Sunt poeme tulburătoare care te
copleşesc prin intensitatea emoţiei pe care ţi-o produc: „viaţa îmi curge spre moarte precum / depărtarea înspre capătul lumii /
nu-i bai, zic / trupul e o fărâmă de pământ / în care Dumnezeu / a plantat /
veşnicia / păcatul şi iubirea // aşa e lumea făcută iubito / din iubirea
ultimilor / trecători / prin păcat / Dumnezeu ştie asta şi / mai ştie că /
oamenii cu o singură viaţă / îşi numără păcatele / duminica / e prea multă
durere între noi / iubito // aşteptarea înmugureşte suferinţe // înfrigurat
privesc / cum umbra trece strada / să nu plângi // orice cărare duce înspre
Dumnezeu” (Aşa e lumea, iubito!) De
fapt, ce vrea să spună autorul? Orice drum am apuca, acesta tot spre Dumnezeu
duce în cele din urmă.
Umbra se desprinde uşor de
om, dispare fără să lase urmă, părăseşte
viaţa aceasta, fără grupă sanguină.
Tema umbrei se reia şi în alte
poeme. Între umbre şi urmele lor, omul încearcă zborul de unul singur. Urma
umbrei devine lumină.
Poetul este binefeciarul
unor convorbiri intime cu Dumnezeu care, în pedagogia Lui, îl învaţă să îndure,
să plângă, să deprindă zborul de pasăre.
Şi nu e de mirare că: „agăţat de o lumină / vreau să rostesc: viaţă
/ cuvintele ard / şi flacăra mută / se stinge în semn de iertare//...şi iată-mă
alunecând adânc / în liniştea lucrurilor” (Pentru
o clipă doar pentru una opriţi acele ceasornicului). Poezia este
dedicată lui Adrian Păunescu – In memoriam.
Alunecarea, desprinderea,
îndepărtarea de cele cunoscute, este semnul cel mai puternic pe care-l lasă
poemele lui Teodor Dume. Este senzaţia de după bilanţul provizoriu, când pui pe
terezie făcutul cu nefăcutul, vorbirea cu nevorbirea, tăcerea cu netăcerea. Şi
rezultatul nu mai poate fi amânat. E-n ordinea firească a lucrurilor. „În urmă / strigăt de pasăre” – spune
autorul” (Un alt fel de rânduială).
Şi ce-i rămâne omului să facă decât: „îmi
şterg amintirile / una câte una şi / mai mor câte puţin / în fiecare clipă /
îmi ating faţa / şi strig // ştiu că / nu mă poate auzi nimeni // înăuntru
rămâne o durere / un fel de nimic pe lângă toate / morţile îngropate lângă
oameni // dar ce mai contează încă o zi / fără imagini...// o ştiu şi trăiesc
doar / pentru următoarea noapte” (Cât mai
aproape).
Uneori, poemul are gust de lemn
putrezit. Versurile sunt absolut tulburătoare: „ştiu // aici totul se termină / între mine şi durere / e doar o felie
de aer / nu mai e loc / trupul mi se scurge / în palma lui Dumnezeu / ca o rugă
// Doamne!/ Cu voia ta o să plec /
ştiu că aşa trebuie / las ziua să adoarmă / în mine / dincolo de lumânare /
bântuie frigul noaptea / miroase a lemn putrezit.../ dar pleoapele tale /
acoperă totul” (Poem cu gust de lemn putrezit).
Ceea ce este destul de curios, e faptul
că poetul nu face o dramă din plecarea lui, aşa cum fac, îndeobşte oamenii
obişnuiţi, nici nu-i obligă pe ceilalţi să sufere, dimpotrivă. Există o
pedagogie a durerii, o filozofie a morţii. Poetul e năpădit de o linişte
aproape ireală pe care o împrumută oamenilor şi lucrurilor din jur. Nu o dată,
priveşte toate acestea detaşat, fără patetisme, doar cu un uşor sarcasm: „sufăr de linişte - / ultimul diagnostic emis
/ de sentimente prin constrângere // de la o vreme pendulez între cuvinte /şi
absenţa din trup de parcă / aş trăi într-un gol rotund / ca o gaură de fântână
seacă / în rest / mă simt mult mai bine / şi îmi place să aud/ că sunt /
incompatibil cu trupul // uneori mai şi mor / ca să văd lumea cum se schimbă /
şi preferă chipul de duminică / nu-i contrazic oricum / trăiesc din alte motive”
(Diagnostic: incompatibil cu trupul).
Imaginea pe care şi-o oferă
poetul, baletând între ceea ce a fost şi
ceea ce este, e de natură să-i provoace mâhniri nostalgice inerente: „nici eu nu mai sunt cel care am fost / ştii
bine asta / mamă / mimez doar ceea ce am fost / o parte din mine se clatină /
precum vântul / din când în când / mă uit în oglindă şi mă contrazic / de
dragul a ceea ce am fost / m-aş pregăti să-ţi cer ceva dar / cuvintele mi se
transformă în umbre / aidoma apei în gheaţă // vine toamna mamă şi / cuvintele
nu se mai leagă” (mamă, vine toamna).
Starea
aceasta persistă şi în poezia: „şi viaţa ca un scai”: „nu mai sunt cel care am fost / privirea mi
se risipeşte / peste umbre / copiii îmi zic / eşti orb bătrâne uite / uite /
lumina cum fuge de tine // în piept port o inimă grea / aud paşi dar nimeni /
nimeni nu mă mai strigă / pe nume / doar viaţa ca un scai / se mai ţine de
umbră / copiii îmi zic / uite bătrâne uite lumina / cum fuge de tine...”
De asemenea: „e
prea târziu să ne amintim de noi / şi ca o dezgolire a ceea ce am fost / ne
rebotezăm umbrele / între timp un Dumnezeu sub acoperire / ne priveşte printre
vitralii” (Un Dumnezeu sub acoperire).
Ipostaza în care se află, îl face pe poet să
spună: „aici este timpul oprit între /
ceea ce am fost şi ceea ce sunt / tic-tac, tic-tac, tic-tac...” (viaţa, tic-tac, tic-tac, tic-tac).
O altă dimensiune la care
se raportează poetul este singurătatea:
„singurătatea lacomă / îmi trece prin
măduvă” (Câte puţin).
Mai mult decât lumina, umbra
capătă noi dimensiuni, creşte şi scade, are o geometrie variabilă, de fiecare
dată, câteodată e martoră: „martor îmi e
umbra că / spun adevărul şi numai adevărul”(împăcarea
cu sine). Până şi viaţa este, în viziunea poetului, „o umbră grea / pe care o cari / de la
răsărit la apus / şi de la apus la răsărit”
(Fără grupă sanguină). Poetul ştie chiar şi de unde „începe umbra” şi anume: „de acolo de unde se termină punctul”. Altădată,
„între noi / e o mare de culori /care îmi acoperă umbra” (Identitate la indigo).
Când înainte, când după, când
alături, umbra este însoţită de o urmă vizibilă. Uneori se suprapun, se
abstrag una pe cealaltă, devin una, nu mai ştii care pe care. Poetul l-a aflat
şi pe „Dresorul de umbre”, care nu e altul decât el însuşi, cel
care-şi trăieşte, clipă de clipă moartea: „Nu
voi mai vorbi despre moarte / mă voi muta în zborul de fluture / noaptea / ca o
rugăciune / voi respira prin suferinţă / voi fi un întreg pustiu / în noaptea
aceea / un frig grăbit îmi va sufoca vederea / voi respira sacadat / nu va
exista milă şi nici îndurare / voi supravieţui zile şi voi deveni / singurul
dresor de umbre / în anotimpul întoarcerii acasă / sângele îmi va pulsa printre
/ ultimele speranţe şi / noaptea va veni mult prea devreme / voi fi un anonim
într-o umbră / de care / moartea nu ştie // dar despre ea nu voi vorbi
niciodată”.
Câtă luciditate – tot
atâta tristeţe care se simte în glas, în cuvânt, în suflet. Realitatea bate
orice fantezie. Ori cel puţin aşa doreşte poetul să-i facă pe cei care citesc,
să creadă. În orice caz, trăirile sunt autentice şi l-am putea bănui de un oarecare
cinism, autopersiflare: „Rup între degete
suferinţa / să nu plângi / doar tu îmi vei înţelege gestul rămas / în trecerea
mea spre nefiinţă” (În loc de adio).
Dar poetul ştie ca nimeni
altul să înnobileze această suferinţă, ridicând-o la rangul de jertfă
mântuitoare.
Însoţitoare este şi liniştea care „creşte ca un muşuroi”(Poate doar
astăzi); „...şi iată-mă alunecând adânc / în liniştea lucrurilor” – spune
poetul.
Mai mult decât atât, poetul suferă de linişte – după ultimul
diagnostic emis.
Liniştea este legată
întrucâtva de absenţă, chiar şi absenţa din sine: „din când în când mai lipsesc din mine / ca să pot privi depărtarea / când
mă reîntorc / mă privesc / şi plâng...”
(împăcarea cu sine).
Tăcerea, aşteptarea,
absenţa, singurătatea, tristeţea, pustiul, resemnarea, sunt coordonatele omului
şi poetului Teodor Dume. Suferinţa este ridicată la rang de sublim. Ea înalţă
mai mult decât doboară. Cât de trist însă, poate fi, atunci când, deşi auzi
paşi, nimeni nu te mai strigă pe nume: „aud
paşi dar nimeni / nimeni nu mă mai strigă / pe nume” (şi viaţa ca un scai). Dintre toate acestea, Singurătatea e
de-a dreptul ucigătoare: „Singurătatea sfredeleşte lacom, nu doare dar
mă sting” – spune poetul în titlul unei poezii. Singurătatea absolută,
cea neacoperită de nimic: „cum cerul
acoperă zarea / sufletul mi se umple de oameni // dar ce folos...” (Singurătatea sfredeleşte lacom, nu doare
dar mă sting).
Depărtarea este însă apanajul
poeţilor, doar lor le place să o privească fix în ochi, când vin ori când pleacă,
precum Fata Morgana: „încerc acum să
reconstitui / fereastra prin care / o să privesc depărtarea, - / ea însăşi o
fereastră / a sunetelor spre nesfârşit. // ştiu, / poate e doar o iluzie ce se
termină aici / ca respiraţia în camera cu multe oglinzi...” (Între mine şi realitate).
Şi dacă există vreo temere, aceea
e de vântul care ar putea şterge într-o clipită, „oameni şi umbre” (Timp şi
umbre).
Autorul foloseşte ca
mijloace de expresie artistică, personificarea, atribuind însuşiri antropomorfice
unor sentimente şi stări: „ura se aruncă
asupra tuturor lucrurilor / scâncetul abia perceptibil al umbrelor / osândite
la tăcere / îmi va trezi interesul pentru voi / cei care mai sunt / în urmele
întunericului”(în a şaptea zi).
De aici, poetul are viziunea înălţării sale
deasupra tuturor lucrurilor: „nu va fi
nici o procesiune / în ziua aceea / numele meu va fi strigat / dimineaţa
devreme / când păsările se vor înălţa / pe acoperişul de lumină al cerului //
cu o treaptă mai sus / voi fi eu” (în a
şaptea zi). El ştie de
asemenea, când se vor petrece toate acestea: în ziua în care s-a odihnit
Dumnezeu după Facere.
Este interesant cum, poetul este mai mult preocupat de ceea ce îl
aşteaptă cândva, decât de prezent. El ştie cum va fi, mai mult decât cum este.
Cu alte cuvinte, trăieşte şi după ce nu va mai fi. Şi din tot ce a fost,
rămâne: „un ţipăt de pasăre şi / un zbor
hăituit” (durerea frunzei).
Ipostazele în care poetul îl vede (ori şi-l închipuie) pe Dumnezeu sunt
diverse: „Un Dumnezeu sub acoperire”;
care „priveşte printre vitralii”; „Dumnezeu e acasă”; „timpul / se ia la ceartă
cu Dumnezeu”; „trupul mi se scurge / în palma lui Dumnezeu”; un Dumnezeu
care „este plecat”; „...Dumnezeu
preocupat de alte lucruri / uită să mai treacă pe la tine”.
Şi totuşi, cine pe cine minte şi
cât? Nimeni nu e scutit de teamă. O spune singur: „în acest decor de întuneric / îmi joc ultima reprezentaţie / cineva
îmi şopteşte că-s / prea bătrân să mai învăţ / repertoriul // încerc să-mi
închipui plecarea / ca pe o toamnă văduvită de păsări / şi un cer sub care
groparii / au marcat o bucăţică de pământ / pe întunericul din care a plecat şi tata // adevărul e că mi-e
frică // dorm cu lumina aprinsă şi / mă hrănesc din singurătăţi / ce-nmuguresc
în mine / toamna / din când în când / decupez o gaură în cer şi / mă rog lui
Dumnezeu să mai aştepte / până când prin inima mea / vor mai trece o dată toate
anotimpurile” (Îl rog pe Dumnezeu să mai
aştepte).
Despre cum vede poetul moartea s-ar
putea vorbi mult. În orice caz, ea nu mai e o necunoscută: „poate că e prima oară când / mă gândesc la
moarte / o văd frumoasă / ca o înălţare / ca un zbor / fără lumină / dinspre
primăvară către toamnă / şi invers...” (Singurătatea
sfredeleşte lacom, nu doare dar mă sting).
Aşa cum îi place să se
numească pe sine „un plimbăreţ printre
amintiri”, „alteori ies din mine şi /
mă dedic indiferenţei / de parcă aş fi singurul care / acceptă cu atâta
uşurinţă moartea / să se scurgă ca o smoală printre pietre” (Tată, lasă-mă să-mi construiesc pe lacrima
ta o altă viaţă).
Între ipostaza de a se afla nehotărât, între viaţă şi moarte, poetul
alege să fie sămânţă care, conform învăţăturii evanghelice, doar îngropată în
pământ, răsare, creşte şi aduce rod: „Stau
între VIAŢĂ şi MOARTE / şi nu sunt hotărât / pe cine să aleg / afară plouă
mărunt / pământul înghite fiecare strop /cuibărindu-mă între gânduri aidoma /
pruncului între braţele mamei / aştept imaginaţia să-mi dea forma / prin care
să ies ca o prezenţă // înainte de toate vreau să fiu / sămânţa ce-mi poartă
zvâcnirea / în propriul pământ // când eşti sămânţă / te descompui în primăvară
şi / devii spaţiu / dăruind tuturor semnele luminii” (Semnele luminii).
La fel de persistent apar
şi umbrele mişcătoare ale copilăriei, chipul tatălui şi cel al mamei, casa
părintească: „azi am intrat puţin prin
copilărie // (...) // casa e crăpată pe la colţuri / şi frigul se zbate de zid
/ umbrele albe se-mpiedică de cruci // tata nu mai vine... // mă aplec / zăpada
lăcrimează sub genunchi” (acasă, priviri
de pe marginea drumului).
Adeseori, scriitorii
încearcă să dea o definiţie vieţii, „Viaţa ca o coridă”; „Viaţa ca o pradă”,
etc. Teodor Dume vede „Viaţa ca o clepsidră”- ceea ce nu-i
deloc curios, având în vedere că-şi prefiră boabele de nisip care sunt clipele
noastre, devenite muşuroi: „Dumnezeu era
singura linişte / în care aţipea // bucăţica aceea de trup era / ca o poveste
în care / alergam zi de zi / de la un capăt la altul // acum respir de parcă /
cineva ar ciopli în mine / restituindu-mi toate amintirile...// poate că nu ar
fi trebuit să / mă opresc şi să mă uit îndărăt / ci să mă limitez la mersul
firesc / şi să încerc să respir regulat.../ oricum soarele îl am mereu deasupra
// în rest câteva firicele de nisip / rămase pe tălpi şi o scorbură / prin care
mă scurg continuu...” (Viaţa ca o
clepsidră).
Teodor Dume este poetul care îşi trăieşte arzând, ultima suflare de har,
conştient de impactul pe care îl au cuvintele sale. El nu dramatizează, nu e
patetic, e meditativ şi întors într-un timp în care ne face şi nouă un locşor,
alături. Preţ de-o privire. Preţ de o lacrimă. Preţ de un gând.
Preţ de o îmbărbătare. De o strângere de mână.
Pietrele sale preţioase înalţă edificiul şi asta
îl costă. Dar, de fapt, ce e gratis pe lumea aceasta? Poetul Jose Marti scria:
„Dintr-o rană mai cumplită iese versul mai frumos”.
Meritul incontestabil al poeziilor sale, în afara
virtuozităţii condeiului, exersat pe o
plajă de câteva zeci de ani, este sinceritatea. Frustă, dezarmantă. Năucitoare.
Născătoare de pronii. Şi până la urmă, el nu se amăgeşte, luciditatea îi inundă
simţurile şi spune: „ştiu // orice
sfârşit are o poveste / şi dincolo de ea o altă lume...(Începutul sfârşitului).
Şi poezia de final
întrece orice aşteptare în ceea ce priveşte arta de a muri: „Adevărul e că oamenii nu mor / ei sunt ca
nişte trepte/ pe care călcăm / şi ne înălţăm / unul / pe celălalt //
înfricoşător e doar momentul / în care ne afundăm / tot mai adânc / pentru a
face loc / şi altora / în pământ / nimeni nu-şi cunoaşte identitatea / chiar şi
Dumnezeu preocupat de alte lucruri / uită să mai treacă pe la tine / umbra din
care întunericul / şi-a construit adăpost / îşi caută înlocuitor / nu există un
AZI din care / să crească alte umbre // există doar oameni şi un Dumnezeu /
care din propria lor suferinţă / şi-au modelat chipul pe lut” (Există doar oameni şi un singur Dumnezeu).
Ceea ce şi a făcut, în mod remarcabil, poetul
Teodor Dume.
Experienţa aceasta
covârşitoare şi unică este trăită de oameni, fiecare în felul său. Teodor Dume
a ales să vorbească despre ea, mai mult, să o gândească, să o transfigureze
artistic, împărtăşind-o cu noi, în cele mai mici amănunte.
Cu un preţ de neestimat.
CEZARINA ADAMESCU
18 Mai 2017
08/07/2017
casa cu numărul 106, autor teodor dume
Casa cu numărul 106
a îmbătrânit
împreună cu mine
fără ca cineva să
bage de seamă
nici vecinii din
stânga nici
cei din dreapta
n-au tras
perdeaua
să se uite pe
fereastră
singura care mi-a
umilit destinul
a fost Ea
ca un câine
vagabond
mi-am aplecat
ochii şi-am
desenat pe nisip
un alt anotimp
în care
speranţa
îmboboceşte în fiecare zi
şi ce folos...
pe strada mea la
casa cu numărul 106
nu mai locuieşte
nimeni
dar cine
s-asculte o
poveste în care
nicio singurătate
nu mai are chip
un fel de linişte
îmi curge cascadă
prin trup
cineva pleacă şi
tot pleacă...
03/07/2017
Ottilia ardeleanu, recenzie la cartea TEMNIŢA DE SUB RANĂ, de Teodor Dume
În Temnița de sub rană, volum apărut la editura PIM, Iași 2017, găsesc în Teodor Dume un poet al umbrelor, care a învățat să-și poarte singurătatea, pe urmele lui tata.
Prefațat de Cezarina Adamescu și încheiat cu o serie de opinii venite din partea cititorilor săi, de-a lungul vremii, mulți fiind cunoscuți în lumea literară și de pe saitul poezie.ro, Teodor Dume este acel om bun care își duce în tăcere viața ca pe o haină grea, merge pe același drum către Dumnezeu și rememorează permanent amintirea tatălui.
El ia acest fel de a trece prin viață ca pe o situație dată, ca pe ceva deja pregătit: nu știu dacă amprentele/ tatălui meu/ sunt puncte pe/ o linie continuă sau/ un timp între mine și Dumnezeu/ Situație.
Poetul își trăiește intens clipele, vulcanic aș putea spune: zgomotul din lăuntrul meu/ vibrează la suprafață/ ca un vulcan/ vine din adânc, tinzând/ să-mi acopere ființa// și fiindcă știu să iubesc/ respir din/ frumusețea celorlalte lucruri/ Ca un vulcan.
În multe dintre poeziile sale, fie în titluri, fie în versuri, dă impresia că s-ar afla aproape de margine, pe margine (Înviind marginea, Aici este marginea), iar vocabularul folosit este unul al durerii, al resemnării, al unui sfârșit simțit tot mai aproape, al angoaselor personale: între o pată de soare și/ una de umbră; clopotnița din sat/ Eu, doar un nume... , lucrurile trecprin mine; înspăimântat de frică/ Imitație, durerea înghite totul; văduvit de lumină și zbor/ miroase a hoit/ Apocalipsa, ca un vin spumant, atâtea lucruri și atâtea goluri/ în sufletul meu/ Sensuri și lucruri.
Repetițiile unor astfel de cuvinte, de asemenea, vin să accentueze stările de teamă, obsesia către trecere spre lumea de dincolo:clopotniță: ... /de atunci mă urc în clopotniță/ de trei ori pe zi și îl/ strig pe Dumnezeu// de fapt nu fac altceva decât/ să reconstitui ziua în care/ nu se mai moare/ Cealaltă față a lui Dumnezeu; între o pată de soare și/ una de umbră/ desăvârșesc infinitul/ mă tem însă că într-o bună zi/ Dumnezeu va uita de mine...// doar soarele cuibărit în clopotnița din sat/ își va aminti cine am fost/ Eu, doar un nume...
Poetul are adesea tendința oponenței pentru a evidenția latura pozitivă a lucrurilor, a oamenilor, a situațiilor, cum le spune acesta:umbre - lumini, noapte - zi, Dumnezeu - omul, zgomote/ vulcan/ ecou - liniște/ tăcere, fericire – tristețe etc.
Poetul umbrelor se regăsește peste tot în Temnița de sub rană, este prins între gratiile sufletului, înoată în volbura propriului sânge. Exemplele sunt multe și grăitoare, dar voi expune doar câteva: împinge capătul unei sfori/ zice și asta pentru că așa/ vede el depărtarea/ un capăt/ un nimic sub care/ se tânguie o umbră/ Nebunul, un trecător anonim; El plecase să vadă ce mai e pe dincolo/ lumina vibra ca o durere/ din mine țâșneau firimituri de umbre/ creșteautot mai mult/ ca în poveste/ Cealaltă față a lui Dumnezeu; tăcut ca o umbră/ nelocuită de nimeni/ mă afund în mine și aștept/ Cine altul... ; scriu/ despre nimicuri/ despre tristețea umbrelor/ lipite de trotuar/ Vraiște, frig și chinezării; să ai buzele uscate ca iasca/ setea să-ți ucidă umbra/ de-atâta uscăciune să mori în vis/ Blestemul iubirii; în adâncul meu e frig/ noaptea abundă de umbre/ pe asfalt multe inscripții/ e un fel de atentat la liniște/ Un fel de atentat.
La un moment dat, simți că poezia dumiană se află într-o stare de mișcare, de alertă, cursul ei este dinamic, lucrurile iau când o formă, când alta, este traversată de zborul păsărilor, al gândurilor, tinde către marginea eului, dar și a lumii, lumina și umbrele se rostogolesc, cuvintele au un itinerar, o țintă, nu stau pe loc. În același timp, se simte și o transparență a sinelui despre care poetul nu se sfiește să scrie: e o toamnă blândă și-mi ține de cald/ ca un poem de dragoste/ în dimineața asta/ totul se vede din mine/ pământ oameni păsări/ și cer/ doar câteva iubiri/ îmi scormonesc prin suflet/ De împrumut; înăuntrul meu se aud zgomote/ strigăte și un ecou plecând/ ca dintr-un depou de tramvaie/... /frica se infiltrează prin piele/ se scurge ca apa prin zid/.../ ... o durere se/ târăște prin mine și am impresia/ că cineva a depozitat acolo/ un container de cioburi/... / încerc să zâmbesc/ dar durerea aceea există/ și-i a naibii de rea// sting lumina închid ochii/ simt că nu mai e niciun loc în mine/ și mi-e frig... / Să nu mă ntrebi de unde vin.
Legătura cu Dumnezeu este extrem de strânsă și ordonată, devenită un ritual, așa cum spun și versurile acestea: corpul meu e un templu în care intru/ dimineața la amiză și seara/ pentru desvelirea sufletului/ această golire e un ritual și/ îl practic în spațiul în care/ doar iubirea coaboasră/ odată cu lacrima lui Dumnezeu// nici nu-mi pasă de celelalte lucruri/ atâta timp cât primesc binecuvântarea/ fie și pentru câteva clipe/ încetez să mai fiu ce am fost/ durerea se transformă în liniște/ îmi împreunez palmele/ să pot vorbi cu Dumnezeu apoi/ mă plimb prin universul din mine/ Templu; sau este dialogul zilnic despre neliniști, neajunsuri și nedreptăți, atât de necesar pornirii la drumul încă unei zile din viață și totodată își exprimă considerația față de Dumnezeu, intermediatorul cu părinții săi: astăzi tot ce vreau doamne e/ să stau de vorbă cu tine/ ca între Tată și Fiu/... / nu trebuie să mă înveți să mor/ tata sau poate mama au o datorie/ mai veche față de tine/ lasă gestul meu să acopere totul/ asta-i tot ce vreau, Doamne! / Ca între Tată și Fiu; țin ochii larg deschiși cât să/ încapă Dumnezeu/ Undeva între mine și tristețea lucrurilor.
Din capitolul vieții tratat de Teodor Dume în poezie, nelipsită este moartea, dar poetul o sfidează: ceea ce nu știe moartea despre mine/ e partea pe care dorm/ nu întotdeauna aceeași/ de altfel a devenit o plăcere/ să păcălesc moartea/ Partea din care lipsesc. Mai cred că o amprentă a felului cum tratează poetul viața și moartea în tandem se află în exprimarea de aici: sângele îmi curge sub formă de clopot (o metaforă înțeleaptă!)/ ... și ce mă fac eu; sunt mult mai mult decât/ o moarte în pântecul tău/ Viața, între două răsărituri; între noapte și zi doar eu-/ ascunzătoarea perfectă a morții/ Rătăciri.
În acest volum, Teodor Dume oscilează între poeziile scurte și titlurile lungi, adică încearcă esențializarea temelor propuse. Cel mai scurt text este din cinci versuri, scurte și ele, Înviind marginea, dar și Între timp și umbră și Umbre, dar cu versurile mai lungi, iar cel mai lung titlu conține nouă cuvinte (Iubirea, supremația supremă a tot ceea ce sunt și Deasupra tuturor lucrurilor există un timp, parte din mine). Aș putea afirma că există și un cel mai îngust text, numit Speranță, foarte potrivit noțiunii, de altfel, și pe care îl redau în întregime: în fiecare bătaie/ a inimii mele/ e un strigăt/ un crez/ și o uitare/ aș fi preferat/ să fii doar tu-/ răsăritul ce/ se închină cerului/ pentru o nouă zi/ Speranță.
Poetul se întoarce în timp la copilărie, bunici și părinți pe care îi evocă într-un fel copleșitor: ... lumea aceea am pierdut-o/ în ziua în care mama a luat/ busuiocul din grindă și/ l-a pus în odaia cu miros/ de lumânare arsă... / Copilăria, craterul din suflet; maică, iartă-mi plânsul schimbat în viori/ acolo înlăuntru tu încă pulsezi/ Scrisoare către mama.
Nu întâmplător volumul înceope cu acest titlu, Temnița de sub rană, și se încheie cu Dumnezeu e acasă. Pentru sufletul omenesc aflat în suferință de orice fel, se găsește acea forță, divină, creatoare, care face ceea ce omul nu ar putea niciodată: mântuirea!
Dar, cioranian vorbind, cel ce n-a suferit nu e o ființă: cel mult un individ!
Ottilia Ardeleanu,
Năvodari,
2 iulie 2017
Prefațat de Cezarina Adamescu și încheiat cu o serie de opinii venite din partea cititorilor săi, de-a lungul vremii, mulți fiind cunoscuți în lumea literară și de pe saitul poezie.ro, Teodor Dume este acel om bun care își duce în tăcere viața ca pe o haină grea, merge pe același drum către Dumnezeu și rememorează permanent amintirea tatălui.
El ia acest fel de a trece prin viață ca pe o situație dată, ca pe ceva deja pregătit: nu știu dacă amprentele/ tatălui meu/ sunt puncte pe/ o linie continuă sau/ un timp între mine și Dumnezeu/ Situație.
Poetul își trăiește intens clipele, vulcanic aș putea spune: zgomotul din lăuntrul meu/ vibrează la suprafață/ ca un vulcan/ vine din adânc, tinzând/ să-mi acopere ființa// și fiindcă știu să iubesc/ respir din/ frumusețea celorlalte lucruri/ Ca un vulcan.
În multe dintre poeziile sale, fie în titluri, fie în versuri, dă impresia că s-ar afla aproape de margine, pe margine (Înviind marginea, Aici este marginea), iar vocabularul folosit este unul al durerii, al resemnării, al unui sfârșit simțit tot mai aproape, al angoaselor personale: între o pată de soare și/ una de umbră; clopotnița din sat/ Eu, doar un nume... , lucrurile trecprin mine; înspăimântat de frică/ Imitație, durerea înghite totul; văduvit de lumină și zbor/ miroase a hoit/ Apocalipsa, ca un vin spumant, atâtea lucruri și atâtea goluri/ în sufletul meu/ Sensuri și lucruri.
Repetițiile unor astfel de cuvinte, de asemenea, vin să accentueze stările de teamă, obsesia către trecere spre lumea de dincolo:clopotniță: ... /de atunci mă urc în clopotniță/ de trei ori pe zi și îl/ strig pe Dumnezeu// de fapt nu fac altceva decât/ să reconstitui ziua în care/ nu se mai moare/ Cealaltă față a lui Dumnezeu; între o pată de soare și/ una de umbră/ desăvârșesc infinitul/ mă tem însă că într-o bună zi/ Dumnezeu va uita de mine...// doar soarele cuibărit în clopotnița din sat/ își va aminti cine am fost/ Eu, doar un nume...
Poetul are adesea tendința oponenței pentru a evidenția latura pozitivă a lucrurilor, a oamenilor, a situațiilor, cum le spune acesta:umbre - lumini, noapte - zi, Dumnezeu - omul, zgomote/ vulcan/ ecou - liniște/ tăcere, fericire – tristețe etc.
Poetul umbrelor se regăsește peste tot în Temnița de sub rană, este prins între gratiile sufletului, înoată în volbura propriului sânge. Exemplele sunt multe și grăitoare, dar voi expune doar câteva: împinge capătul unei sfori/ zice și asta pentru că așa/ vede el depărtarea/ un capăt/ un nimic sub care/ se tânguie o umbră/ Nebunul, un trecător anonim; El plecase să vadă ce mai e pe dincolo/ lumina vibra ca o durere/ din mine țâșneau firimituri de umbre/ creșteautot mai mult/ ca în poveste/ Cealaltă față a lui Dumnezeu; tăcut ca o umbră/ nelocuită de nimeni/ mă afund în mine și aștept/ Cine altul... ; scriu/ despre nimicuri/ despre tristețea umbrelor/ lipite de trotuar/ Vraiște, frig și chinezării; să ai buzele uscate ca iasca/ setea să-ți ucidă umbra/ de-atâta uscăciune să mori în vis/ Blestemul iubirii; în adâncul meu e frig/ noaptea abundă de umbre/ pe asfalt multe inscripții/ e un fel de atentat la liniște/ Un fel de atentat.
La un moment dat, simți că poezia dumiană se află într-o stare de mișcare, de alertă, cursul ei este dinamic, lucrurile iau când o formă, când alta, este traversată de zborul păsărilor, al gândurilor, tinde către marginea eului, dar și a lumii, lumina și umbrele se rostogolesc, cuvintele au un itinerar, o țintă, nu stau pe loc. În același timp, se simte și o transparență a sinelui despre care poetul nu se sfiește să scrie: e o toamnă blândă și-mi ține de cald/ ca un poem de dragoste/ în dimineața asta/ totul se vede din mine/ pământ oameni păsări/ și cer/ doar câteva iubiri/ îmi scormonesc prin suflet/ De împrumut; înăuntrul meu se aud zgomote/ strigăte și un ecou plecând/ ca dintr-un depou de tramvaie/... /frica se infiltrează prin piele/ se scurge ca apa prin zid/.../ ... o durere se/ târăște prin mine și am impresia/ că cineva a depozitat acolo/ un container de cioburi/... / încerc să zâmbesc/ dar durerea aceea există/ și-i a naibii de rea// sting lumina închid ochii/ simt că nu mai e niciun loc în mine/ și mi-e frig... / Să nu mă ntrebi de unde vin.
Legătura cu Dumnezeu este extrem de strânsă și ordonată, devenită un ritual, așa cum spun și versurile acestea: corpul meu e un templu în care intru/ dimineața la amiză și seara/ pentru desvelirea sufletului/ această golire e un ritual și/ îl practic în spațiul în care/ doar iubirea coaboasră/ odată cu lacrima lui Dumnezeu// nici nu-mi pasă de celelalte lucruri/ atâta timp cât primesc binecuvântarea/ fie și pentru câteva clipe/ încetez să mai fiu ce am fost/ durerea se transformă în liniște/ îmi împreunez palmele/ să pot vorbi cu Dumnezeu apoi/ mă plimb prin universul din mine/ Templu; sau este dialogul zilnic despre neliniști, neajunsuri și nedreptăți, atât de necesar pornirii la drumul încă unei zile din viață și totodată își exprimă considerația față de Dumnezeu, intermediatorul cu părinții săi: astăzi tot ce vreau doamne e/ să stau de vorbă cu tine/ ca între Tată și Fiu/... / nu trebuie să mă înveți să mor/ tata sau poate mama au o datorie/ mai veche față de tine/ lasă gestul meu să acopere totul/ asta-i tot ce vreau, Doamne! / Ca între Tată și Fiu; țin ochii larg deschiși cât să/ încapă Dumnezeu/ Undeva între mine și tristețea lucrurilor.
Din capitolul vieții tratat de Teodor Dume în poezie, nelipsită este moartea, dar poetul o sfidează: ceea ce nu știe moartea despre mine/ e partea pe care dorm/ nu întotdeauna aceeași/ de altfel a devenit o plăcere/ să păcălesc moartea/ Partea din care lipsesc. Mai cred că o amprentă a felului cum tratează poetul viața și moartea în tandem se află în exprimarea de aici: sângele îmi curge sub formă de clopot (o metaforă înțeleaptă!)/ ... și ce mă fac eu; sunt mult mai mult decât/ o moarte în pântecul tău/ Viața, între două răsărituri; între noapte și zi doar eu-/ ascunzătoarea perfectă a morții/ Rătăciri.
În acest volum, Teodor Dume oscilează între poeziile scurte și titlurile lungi, adică încearcă esențializarea temelor propuse. Cel mai scurt text este din cinci versuri, scurte și ele, Înviind marginea, dar și Între timp și umbră și Umbre, dar cu versurile mai lungi, iar cel mai lung titlu conține nouă cuvinte (Iubirea, supremația supremă a tot ceea ce sunt și Deasupra tuturor lucrurilor există un timp, parte din mine). Aș putea afirma că există și un cel mai îngust text, numit Speranță, foarte potrivit noțiunii, de altfel, și pe care îl redau în întregime: în fiecare bătaie/ a inimii mele/ e un strigăt/ un crez/ și o uitare/ aș fi preferat/ să fii doar tu-/ răsăritul ce/ se închină cerului/ pentru o nouă zi/ Speranță.
Poetul se întoarce în timp la copilărie, bunici și părinți pe care îi evocă într-un fel copleșitor: ... lumea aceea am pierdut-o/ în ziua în care mama a luat/ busuiocul din grindă și/ l-a pus în odaia cu miros/ de lumânare arsă... / Copilăria, craterul din suflet; maică, iartă-mi plânsul schimbat în viori/ acolo înlăuntru tu încă pulsezi/ Scrisoare către mama.
Nu întâmplător volumul înceope cu acest titlu, Temnița de sub rană, și se încheie cu Dumnezeu e acasă. Pentru sufletul omenesc aflat în suferință de orice fel, se găsește acea forță, divină, creatoare, care face ceea ce omul nu ar putea niciodată: mântuirea!
Dar, cioranian vorbind, cel ce n-a suferit nu e o ființă: cel mult un individ!
Ottilia Ardeleanu,
Năvodari,
2 iulie 2017
Abonați-vă la:
Postări (Atom)