cartea: AZIL ÎNTR-O CICATRICE, autor Teodor Dume
teodor
dume
 |
AZIL
ÎNTR-O CICATRICE
Tehnoredactare: Mioara Băluță
 |
teodor dume
 |
AZIL ÎNTR-O CICATRICE
Dedic această carte soţiei mele Fabiola, fiicei
Teodora, părinţilor mei Ana şi Ioan, fraţilor mei Florin, Florica, Ghiţă şi
Mitică, nepoţilor mei, omului de o aleasă omenie şi modestie criticului literar
dr. Gheorghe Grigurcu, (criticul numărul unul al poeziei din Romania), care
mi-a confirmat existenţa în lumea cuvintelor încă de la cea mai fragedă vârstă
a adolescenţei.
Folosind puterea Cuvântului ca un sacrificiu, sfios
îmi adun gândurile pentru a le mulţumi lor şi tuturor acelora care au făcut
posibil strângerea în mânunchi a simţămintelor mele de la adolescentul confuz
şi timid până în momentul în care m-am împrietenit cu Viaţa, cu sentimentul, cu
iubirea dar şi cu Moartea, cu frica, singurătatea şi cu anotimpul prin care vom
trece fiecare într-o bună zi.
Vă asigur că vă păstrez în suflet ca pe cel mai de
preţ dar…
Cu mare drag,
Teodor Dume:
Azil într-o cicatrice - o explorare continuă
a abisului temporal
Autorul cugetă la moarte fără teamă căci Viaţa celui care se teme de moarte este tot
un fel de moarte :
”eu sunt unul şi acelaşi cu tata
între noi sunt doar câteva iluzii şi
un somn care înspăimântă
restul nu mai contează...
şi dacă nu ar fi fost tata
şi dacă nu aş fi fost eu
şi dacă nu am fi murit
în fiecare primăvară
fiecare plecare ar fi fost
o zbatere de fluture devorat
de dangătul straniu al unui clopot
şi dacă...”
Moartea este o rană deschisă, autorul pare să o accepte, este
acel tunel care are Lumina la celălalt capăt :
”ca jertfă
nici chiar moartea nu doare
mai tare decât dorinţa
de a iubi sau
a fi iubit
dar să nu uităm că şi iubirea
e o moarte lentă pe care Dumnezeu
o acceptă ca jertfă pentru oameni”
(teodor dume)
Nu îl îngrozește, dimpotrivă, pare să accepte ideea mistică a
unei schimbări veşnice. O atitudine demnă căci aceste cuvinte sunt un fel de
baraj, o luptă lirică, un om care nu vrea să capituleze. Poeta Emily Dickinson
spunea că ”moartea este o noapte
furtunoasă şi un drum nou, o trecere
spre eternitate.”
Ce înseamnă moartea? Ce
înseamnă viaţa? Este ora întrebărilor capitale ale unui poet care iubeşte viaţa
cu pasiune chiar dacă nu reprezintă decât o clipă efemeră:
”prin lumina lumânărilor
mişc privirile dintr-un colţ într-altul
şi nu spun nimic
am o teamă stranie şi
teama asta
mă face să-l rog pe Dumnezeu
să se aşeze pe patul în care
cândva
o visam pe mama”
(teodor
dume)
”Moartea
n-are sens decât la oamenii care au iubit pasionat viaţa. Să mori, însă, fără
să ai de ce să te separi?! Detaşarea este atât negaţia vieţii, cât şi a morţii.
Cine a învins frica de moarte a învins şi viaţa. Căci ea nu este decât un alt
cuvânt pentru această frică”. Emil Cioran în Lacrimi şi sfinţi
Teodor Dume a ales un stil simplu, direct fară zorzoane, o
influenţă benefică a poeziei universale. Nichita Stănescu avea acest gen de
reflecţii formulate clar ca adevarate maxime filozofice substanţiale :
”Gând
Inimă
fii
simplă ca moartea
Lucrurile
simple nu se pot dovedi
şi
sunt atâţia morţi în jur...” Nichita Stănescu
Teodor Dume abordează o tonalitate clasică, armonioasă,
pozitivă, blândă ca și cum autorul a ales ca parte dominantă a vieţii,
dragostea eternă, deşi nu îi va supravieţui decât prin aceste poeme, adevarate
epitafuri lirice.
Autorul uneşte diverse polarităţi, între un temperament ardent,
luminos, căldura maternă, dulce şi misterioasă care absoarbe suferinţe, dar îi
procură şi certitudini luminoase, parcurgând etapele propriei biografii .
Tenebrele sunt partea întunecată a sufletului, o apă neagră în
care plutesc fiinţele dragi dispărute. Imagini fugitive străbat secretele
minţii, memoria devine o
grotă secretă în care autorul colecţionează esenţele existenţei :
”singurătatea, ca o molie
durerea este singura parte a vieţii
care te învaţă cum
să-ţi învingi moartea
şi dacă există cineva care
să-ţi acopere umbra
e doar
singurătatea căruia îi place
să roadă din tine
ca o molie”
(teodor dume)
Sentimente care dau o seninătate în aşteptarea deznodământului
propriului destin. Acest ocean interior îi dau consistență, este substanţial, hrăneşte
un imaginar poetic, o reverie diurnă ori nocturnă făcută din ore limpezi și ore
negre învelite în haina timpului care trece.
Un autor ghidat de o filozofie morală, sentimentul religios este
forţa sa de caracter, este calea care adânceşte, la Teodor Dume, misterul lumii
.
“Viaţa
este o îndelungată lecţie de umilinţă”. (James M. Barrie) şi la
acest poet suntem într-o asemenea ipostază angelică :
“şi totuşi...
a plouat destul şi încă
orizontul e departe
cu amintirile-ngropate printre riduri privesc
din primăvară înspre toamnă deşi ştiu
că scenariul pe care-mi construiesc sentimentele
e un plagiat mă agăţ de fiecare clipă şi
nu vreau decât să te aud vorbindu-mi
ca şi când ai fi lângă mine
pe aleea de piatră udă
să urcăm cât mai sus... ”
(teodor
dume)
Un misticism afişat în sensul în care acest autor afirmă despre
Dumnezeu: ”El îndrăzneşte orice, e
oriunde nu-l poţi aştepta: el însuşi este un exces.” (Georges Bataille)…
Reflecţia se împlineşte, în acest volum, prin excesul adevărurilor intime, dar
miza sa este însăşi Divinitatea în splendoarea atribuţiilor sale.
Literatura este redescoperirea sinelui, a naşterilor şi
renaşterilor succesive, din cursul unei vieţi tulburător de scurtă :
”inscripţia de pe nume
când m-am uitat în oglindă
l-am văzut pe Dumnezeu plângând
împrejur nimeni
nici chiar eu
cel care mă priveam
în partea cealaltă timpul
croşeta şosete pentru un drum lung
unde visele îşi au timpul lor
poate nu o să mă înţelegeţi
dar în fiecare bătaie de inimă
există un timp şi o durere
fără de care
nu ai fi existat
nici tu nici eu şi nici chiar
Dumnezeul tuturor lucrurilor
în rest aceeaşi imagine funebră
o cruce de lemn o lumânare stinsă
şi o urmă de lacrimă...”
(teodor dume)
Poetul simte o elevaţie reflectând la conceptul şi percepţia Timpului. Ţine piept, este pregătit în
faţa atâtor abise, consimţite, atât morale cât şi fizice, ne conduce la poetul
simbolist care spunea: ”am avut mereu
senzaţia abisului, nu numai abisul somnului, dar şi abisul acţiunii, al
visului, al amintirii, al regretului şi al remuşcării, al frumosului, al
numărului. Acum mă simt tot timpul ameţit” (Charles Baudelaire)
Ferestrele deschise de Teodor Dume sunt luminate de o candelă a
frumosului, a sinceritaţii
absolute, a unei sfinţenii
asumate, condiţie sine qua non de a
ajunge la esenţele universale, poezia fiind teritoriul nelimitat al absolutului
.
Viata spiritului este tainică şi fără Dumnezeu, autorul nu se
vede pe drumul morţii, cel mai semnificativ şi mai profund eveniment al vieţii.
Poezia este accesitul transcendental, poetul refuză omul tragic, optează pentru
tot ce este graţios ori sublim în acest paradis regăsit, întindere de ape
liniştite :
” şi câteodată cu resturi de durere
în tot acest timp
mă eliberez de puţinul din mine
şi alerg pe călcâiele goale înspre
biserica văruită în alb...
mi-e frică de-atâta linişte
în speranţa că o voi revedea pe mama
şi pentru că nu mai am timp
mă voi muta în dangătul din clopot
să nu vă îngrijoraţi
din mine va porni o altă zi ”
(teodor
dume)
Angela Nache Mamier, Franţa
* ”nu ştiu să mai fi citit
un poet atât de dedicat suferinţei să o aducă la rang de Dumnezeu.
Eşti unic, Teodor DUME!
(...) Dacă totuşi te-aş numi "poetul singurătăţii", te-ar
leza?...pentru că este formidabil cum găseşti toate cotloanele şi toate
perfidiile ei şi în acelaşi timp ţi-e atât de intimă, ca o iubită"
(Cristina Ştefan, scriitor)
* "în mai tot ceea ce
scrie Teodor Dume, fie că vorbeşte despre părinţi, fie despre bunici, despre
iubire sau despre Dumnezeu, firul care uneşte totul este memoria împletită cu
presimţirea sfârşitului”
(Gheorghe Paşa )
* "sensibile şi
acaparatoare, aşa pot descrie textele lui Teodor Dume. Te pun în scenă, aştepţi
să se tragă cortina apoi eşti fascinat. În primul rând de profunzime, apoi de
dexteritate, apoi eşti ridicat de adevăr şi îl accepţi"
(Liviu
Ioan Mureşan)
Pe Teodor Dume îl
caracterizează poezia unei nemărginite suferinţe. Stilul confesiv, petrecerea
timpului în singurătate alături de cuvânt - prietenul său de o viaţă -
accentuarea stărilor de abandonare într-o existenţă aflată permanent pe finiş,
împletirea elementelor care marchează începutul şi sfârşitul, iată ce-l fac pe
Teodor Dume să fie un altfel de poet. Tema specifică demersului său literar
este cea a vieţii şi a morţii, nedespărţite, şi unite prin cuvântul acestuia.
Este poetul
pentru care iubita şi părinţii vor fi imortalizaţi în cuvânt. Acel cuvânt al
însingurării. Îl iubeşte pe Dumnezeu, Cel pe care îl ignoră uneori, după cum
lasă de înţeles într-una dintre poeziile sale. Iubeşte oamenii şi mărturiseşte
că "într-o zi cineva o să umple
golul acesta şi o să mă bucur pentru că oamenii intră în amintirea celuilalt
lăsând o poveste"
Simplitatea
exprimării, necăutarea limbajului elevat, aş zice, coborârea la un nivel
popular de înţelegere sunt dominantele versului dumian, imprimând senzaţia de
înălţare dincolo de lumesc. Ceva sacru. Poezia aceasta pare stratul de îngeri
care face tranzacţia între om şi Dumnezeu.
(Ottilia Ardeleanu)
Lector
pentru "umbre şi lacrimi"
autor Teodor Dume
În general, o
poezie apare într-un "moment de graţie" al celui care o scrie, iar
lectura ei este, de cele mai multe ori, o trăire momentană a autorului. Lectura
poate fi reluată, dar, în general, "contemplarea" poeziei este un
proces de scurtă durată.
În faţa unui
tablou ne putem opri timp îndelungat, parcurgem cu ochii fiecare detaliu, ne
apropiem, ne îndepărtăm, îl privim din diverse unghiuri, căutăm culorile,
lumina, umbrele. În cazul poeziei, rareori ne permitem luxul de a ne cufunda în
ea, de a descifra semnificaţia trăirii din "momentul de graţie" al
poetului.
E greu să facem
comparaţii, fiecare artă are specificul ei atât în ce priveşte creaţia cât şi
recepţia ei. Am îndrăznit totuşi să compar poezia cu pictura pentru că mie
lectura poeziilor lui Teodor Dume mi-a adus întotdeauna fascinaţia pe care am
simţit-o în faţa unor tablouri la care m-am oprit îndelung în admiraţia
amănuntelor.
Ceea ce propun
astăzi ca subiect de gândire este ideea următoare: lectura poeziilor lui Teodor
Dume nu rămâne la stadiul de "vibraţie de moment", ci contemplarea
universului poetic dumian se aseamănă cu privirea îndelungată a unui tablou, în
care fiecare amănunt e interpretabil. Şi aşa cum, de exemplu, la Muzeul Prado
din Madrid am poposit timp îndelungat asupra pânzelor lui Velasquez, ochii
fiindu-mi atraşi de frumuseţea tablourilor lui, tot aşa, astăzi, forţa poeziei
"umbre şi lacrimi" (autor Teodor Dume), m-a făcut să mă opresc, să o
recitesc, să o contempletez, să mi-o explic şi să scriu despre ea.
Primul vers este
de o simplitate dezarmantă, dar ea e numai aparentă, adevărul din vers exprimă
de fapt una din tragediile vieţii: suntem acompaniaţi toată viaţa de obiecte cu
care trăim, dar de care inevitabil ne despărţim. Ruptura sufletească e
dureroasă, de aceea omul le păstrează măcar în amintire. Teodor Dume are multe
asemenea "obiecte" în poeziile lui: borcanul cu flori uscate al
bunicii, noptiera, blocnotesul din sertar, veioza şi multe altele, iar în
poezia de faţă ne spune,"am trăit şi trăiesc printre lucruri".
Poezia continua:
"iar lucrurile acestea îşi cară/ printre ziduri umbrele/ fără de care/ nu
ar fi fost privilegiul de a exista".
Da, iată acele
obiecte ale tatălui, mamei sau bunicii, despre care poetul a mai scris şi care
ne plasează în universul în care un om se leagă
sentimental de lucrurile
care au aparţinut celor care i-au dat viaţă. Ele nu mai există, sunt
"umbre", astăzi sunt numai în memoria poetului.
Cum să nu te
opreşti, cititorule, la aceste versuri? Nu ai păstrat şi în suflet lucruri pe
care le-ai iubit pentru că erau ale părinţilor plecaţi? Mama mea nu avea timp
de mine, dar mă lăsa, când eram mică, să-i pieptăn părul lung. purta, când o
pieptănam, un şal pe umeri ca să-i protejeze hainele de păr am păstrat cu mine
şalul, îl ating uneori.
Poezia ne conduce
apoi în lumea de astăzi a poetului, iar versurile care urmează descriu
neliniştea lui: "dincolo de toate acestea/ doar zvonurile trec/ peste
urmele-adâncite în rană". Transpare durerea şi culpabilitatea pentru
trecerea prin viaţă cam rapidă şi superficială: "ca şi cum aş fi vinovat/
de tot ce s-a pierdut/ între lacrimă şi durere".
Strofa a treia
este privirea poetului spre "cerul care apune". Suntem iarăşi
antrenaţi în gânduri cu care noi, cititorii, ne-am confruntat
deja:"jumătatea mea/ (aflată în derivă)/ încearcă o nouă trecere". Există
un moment în viaţă în care fiinţa ne e împărţită în două: cei care am fost şi
cei care - poate...vom fi.
Poetul atinge în numai
câteva cuvinte această "dedublare", lupta între a renunţa sau nu.
În final,
"infinitul" descris de poet este simbolul timpului limitat, dar şi al
divinităţii: "şi s-ar mai putea/ ca infinitul/ să-mi grăbească
plecarea..." Este căderea pe gânduri a omului care îşi aşteaptă cu
resemnare plecarea după frământările interioare datorate confruntării celor
două "jumătăţi", cea a copilăriei, legată de obiecte şi de părinţi şi
cea a maturităţii, aplecată peste trecut.
Poezia
"umbre şi lacrimi" de Teodor Dume este mult mai mult decât un tablou
în faţa căruia m-am oprit. Este universul din lucrurile copilăriei, lumina
părinţilor plecaţi, apusul cerului, rugăciunea de seară a umbrelor şi infinitul
dintr-o lacrimă pe care astăzi am cules-o cu resemnare şi pe îndelete din
cuvintele poetului.
: umbre şi lacrimi
am trăit şi trăiesc printre lucruri
iar
lucrurile acestea îşi cară
printre ziduri umbrele
fără de care
nu ar fi fost privilegiul de a exista
dincolo de toate acestea
doar zvonurile trec
peste urmele-adâncite în rană
ca şi cum aş fi vinovat
de tot ce s-a pierdut
între lacrimă şi durere
e târziu şi cerul apune
aerul puţin şi el sufocă întâmplarea
s-ar putea ca cineva să mă imite
însă jumătatea mea
(aflată în derivă)
încearcă o nouă trecere
şi s-ar mai putea ca infinitul
să-mi grăbească plecarea...
Veronica Pavel Lerner-
scriitor,
azil într-o cicatrice
aceleaşi
semne aceleaşi distanţe
între
sufletele noastre e noapte
multă
noapte
cineva
scrijeleşte o lacrimă
într-un
sertar
câteva
rânduri neterminate
şi
un pix
încerc
să-mi decodez durerea
între
două linişti respiră o amintire
orice
poveste începe cu
a
fost odată...
ştiu
pe
margine de noapte stă agăţat
un
păianjen
curând
depărtarea va intra
într-un
alt anotimp
asile dans une blessure *
mêmes
signaux mêmes distances
entre
nos âmes c’est nuit
beaucoup
de nuit
quelqu’un
gratte une larme
dans
le tiroir
des
lignes inachevées
et
un crayon
j’essaye
décoder ma douleur
un
souvenir respire entre deux silences
toute
histoire commence avec
il
était une fois…
je
sais
une
araignée
est
accroché sur la bordure de la nuit
et
bientôt l’horizon rentrera
dans
un autre temps
*traducerea: Veronica Pavel Lerner
umbre şi lacrimi
am
trăit şi trăiesc printre lacrimi
iar
lucrurile acestea îşi cară
printre
ziduri umbrele
fără
de care
nu
ar fi fost privilegiul de a exista
dincolo
de toate acestea
doar
zvonurile trec
peste
urmele-adâncite în rană
ca
şi cum aş fi vinovat
de
tot ce s-a pierdut
între
lacrimă şi durere
e
târziu şi cerul apune
aerul
puţin şi el sufocă întâmplarea
s-ar
putea ca cineva să mă imite
însă
jumătatea mea
(aflată
în derivă)
încearcă
o nouă trecere
şi
s-ar mai putea ca infinitul
să-mi
grăbească plecarea...
iubirea ca jertfă
nici
chiar moartea nu doare
mai
tare decât dorinţa
de
a iubi sau
a
fi iubit
dar
să nu uităm că şi iubirea
e o
moarte lentă pe care Dumnezeu
o
acceptă ca jertfă pentru oameni
tăcere, se moare
nimeni
nu vrea să moară chiar dacă
măinile
adunate lângă piept
pliază
liniştea din durerea ascunsă
în
lumina fugărită de întuneric
tot
ce a fost să fie a fost
ce
trebuia să fie este
dincolo
de orizont
plouă
viaţa
topită până la os
picură
încet
şi-ngustează
aleea
înspre
un Dumnezeu lacom
mult
prea lacom pentru o viaţă simplă
nicio
lumină nu e atât de puternică
încât
să licăre în interiorul ei
dar
înainte de toate se moare
tăcere
tristeţi târzii
iubesc
femeile triste
iubesc-ul
acesta are ceva comun cu
toţi
oamenii pe care i-am iubit o singură dată
aşa
cum iubeşti prima ploaie prima zăpadă
prima
dragoste făcută la capăt de linie un capăt
uneori
interminabil cu multe secrete şi arome de parfum
oricum
nu mai contează
cândva
respiram unul din celălalt şi visam
un
şir lung de copii
dar
poate că
lumea
asta
n-a
fost decât în
amintirea
unui chip
respir
acum din mine puţin câte puţin şi
urmăresc
urmele tale neatinse de umbră
şi
din când în când mă uit
la
tot ce-a mai rămas -
un
anotimp ploios cu mult frig
voi
înnopta în el strigându-te
prin lumina lumânărilor
mişc
privirile dintr-un colţ într-altul
şi
nu spun nimic
am
o teamă stranie şi
teama
asta
mă
face să-l rog pe Dumnezeu
să
se aşeze pe patul în care
cândva
o
visam pe mama
dragostea
mea poate fi unicul detaliu din noapte
care
să-mi amintească cine sunt
ce
bine ar fi să fie totul la fel
prin
lumina lumânărilor aprinse
văd
un chip şi mult prea mult întuneric
cineva
păşeşte prin interiorul meu
ca
printr-un sanatoriu
e
linişte şi e frig...
singurătatea travestită în
iubire
se
mută dintr-o noapte într-alta ca
durerea
dintr-un os într-altul
curge
veninos prin vene
înspre
târziul din mine
gângăvesc
ceva dar
nu
spun nimic
renunţ
la tot şi-mi fac socotelile
nu
datorez nimănui nimic
poate
lui Dumnezeu datorez o întrebare
şi
atât
de
aia nu sunt trist deşi
mi-aş
fi dorit să ştiu
cât
de mult am fost iubit
am
renunţat să mai ştiu de mine
de
fapt nici nu ştiu cât mai sunt de uman
am
corpul fleşcăit de întrebări
şi
nu contest nimic
e
şase dimieaţa şi restul din mine
încearcă
un zâmbet
poate
mint sau poate nu am curajul
să
mă reîntorc înspre ceea ce am fost
pe
noptieră lângă veioza aprinsă
am
o fotografie un bileţel şi
o
întrebare
nimic
mai mult
distanţă
de-o lacrimă sunt doar eu şi Ea
uneori
mă întreb dacă e bine să aleg
nici
nu ştiu dacă m-ar ajuta la ceva
ştiu
însă că la marginea timpului meu sunt doi gemeni
singurătatea, ca o molie
durerea
este singura parte a vieţii
care
te învaţă cum
să-ţi
învingi moartea
şi
dacă există cineva care
să-ţi
acopere umbra
e
doar
singurătatea
căruia îi place
să
roadă din tine
ca
o molie
puţinul din mine ca o felie
de timp rânced
am
vrut să mă acopăr cu linişte dar
nu
i-am găsit colţurile
şi
atunci am hotărât
să
cobor în mine cât mai adânc
aici
nu am găsit pe nimeni
oamenii
dispăruseră odată cu
lucrurile
lor
o
umbră
îmi
astupa gaura prin care am intrat
şi
fiindcă era destul de întuneric
m-am
gândit că ar fi bine
să
aprind o lumânare
în
tot acest interval
lucrurile
mele dispăruseră
iar
eu duhneam a timp rânced
răscruce, între singurătate
şi ultima haltă
îmi
pun capul pe palme şi aştept
ca
şi cum nimeni nu m-ar fi dorit
sângele
îmi aleargă prin vene
îl
aud dar
nu
spun nimic
sunt
un anonim uitat într-o casă
cu
bagaje de mână
dintr-o
haltă prin care
n-a
mai trecut niciun tren de multă vreme
din
când în când deschid ochii şi-mi
rostogolesc
privirea de la un colţ la altul
e
mult întuneric şi nicio speranţă
de
care
să-mi
atârn ultima clipă
nici
nu ştiu dască e vară sau toamnă
tăcerea
se instalează în mine ca
într-un
fotoliu scorojit
şi
muşcă necondiţionat
umblă
prin măruntaie
ca
o durere
coincidenţă
sau nu
între
cele două spaţii
văd
un alb nesfârşit
nu
sunt disperat ci doar
am
o senzaţie ciudată
ştiu
că mi-am depăşit maturitatea şi că
mă
voi dizolva în verdele din iarbă
sau
într-o floare de muşeţel
însă
ştiu
că
fluturii care îmi vor sta pe coapsă şi
ceaţa
care va tăia respiraţia numelui
lăsat
în loc de poartă
vor
aminti de mine
semne pe suflet
de
mâine dimineaţă voi începe săpăturile
o
să mă opresc la doi metri
în
pământ
îmi
depun amintirile
una
într-alta
ca
un semn în anotimp ploios
păsări
cu strigăt de moarte
vor
coborî în linişti
cu
ghiarele înfipte în lut
desenând
peste mine linii
şi
în cele din urmă
din
plânsul meu
vor
înflori noi primăveri
sau
poate cândva mai încolo cineva
mă
va privi dintr-un rest de umbră
eu
sunt unul şi acelaşi cu tata
între
noi sunt doar câteva iluzii şi
un
somn care înspăimântă
restul
nu mai contează...
şi
dacă nu ar fi fost tata
şi
dacă nu aş fi fost eu
şi
dacă nu am fi murit
în
fiecare primăvară
fiecare
plecare ar fi fost
o
zbatere de fluture devorat
de
dangătul straniu al unui clopot
şi
dacă...
din umbrele unui alt anotimp
curăţ
pământul de frunze
îl
pipăi ca pe o rană apoi
măsor
distanţa dintre mine şi umbră
şi-ncet
cobor înlăuntru
în
jur nimeni
parcă
a
dispărut şi orizontul
cu
fiecare zi
mă
afund tot mai mult
îmi
iau şi singurătatea cu mine
pentru
atunci când lacrima
îmi
va sculpta în piatră
liniştea
dintre
ceea ce am fost şi sunt
un
alt anotimp
ultima pagină, nescrisă
mi-e
dor de mirosul busuiocului prins
în
grinda din casa bunicii
şi
de ploaia care vindeca dealurile triste
sub
care tata
îşi
etala sudoarea
mi-e
dor de oameni şi de mine
de
copilul care impresiona alergând
desculţ
după
fluturi
ştiu
c-am plecat din mine
în
clipa în care
miriştea
îngenunchea
în
faţa dimineţii
ca
o tăcere
mi-e
dor şi de tine, doamne!
ca
de-o respiraţie
în
faţa morţii
nu toţi oamenii locuiesc în
Dumnezeu
mi-e
dor de mirosul busuiocului prins
în
grinda din casa bunicii
şi
de ploaia care vindeca dealurile triste
sub
care tata
îşi
etala sudoarea
mi-e
dor de oameni şi de mine
de
copilul care impresiona alergând
desculţ
după
fluturi
ştiu
c-am plecat din mine
în
clipa în care
miriştea
îngenunchea
în
faţa dimineţii
ca
o tăcere
mi-e
dor şi de tine, doamne!
ca
de-o respiraţie
în
faţa morţii
în clipa dintre mine şi
Dumnezeu
poate
mai am nevoie de puţin crez
aşa
cum pasărea de înalt
să-mi
trec numele
dintr-un
cuvânt
într-altul
şi
din
când în când să
las
semne pentru atunci când
fiul
meu
îşi
va aduce aminte de mine
şi-n
cele din urmă
mai
am nevoie de o ultimă rugă
sub
care să mă retrag
ca
o inimă bolnavă
viaţa dă înapoi câte ceva
între
mine şi Ea un punct
o
linie continuă şi iarăşi un punct
de
pe marginea liniilor infinite
doar
o privire şi un semn de rămas bun
nevoia
de dragoste pătrunde prin
fereastra
deschisă a cerului
pare
un fleac
un
genunchi aşezat pe
muchia
uscată a lutului
cere
îndurare
liniştea
străpunge aşteptarea
iar
eu mă pierd mă pierd mă pierd...
e târziu şi e toamnă, ana
în
serile când toţi Dumnezeii
merg
la culcare mi-aş dori
să
rămân în mine
într-o
lume numai a mea
să
devin Dumnezeul tuturor iubirilor să
fac
schimb de iluzii
şi-n
cele din urmă să te cuceresc
ca
pe o corabie în derivă
şi
totuşi...
a
plouat destul şi încă
orizontul
e departe
cu
amintirile-ngropate printre riduri privesc
din
primăvară înspre toamnă deşi ştiu
că
scenariul pe care-mi construiesc sentimentele
e
un plagiat mă agăţ de fiecare clipă şi
nu
vreau decât să te aud vorbindu-mi
ca
şi când ai fi lângă mine
pe
aleea de piatră udă
să
urcăm cât mai sus...
te
iubesc şi marea e puţin agitată
pescăruşii
îmi ciugulesc din palmă
misterele
au dispărut
sub
privirea singurătăţii
apare
uscatul
camuflat
cu linişti mă apropii încet şi nesigur
durerea
pulsează ca un fluture rătăcit
e
târziu şi e toamnă
inima
mi-o împăturesc în două pentru acum şi
pentru
atunci când nu voi mai putea respira fără tine
e
tărziu şi e toamnă...
viaţa ca un strop de
cerneală
astăzi
oamenii nu mai merg la biserică
şi
nici la crâşma de la colţ
ei
mor câte puţin
în
fiecare zi
medicul
le prescrie aspirină
contra
a cinsprezece lei formularul
dar
nu mai contează
ridică
din umeri şi privesc
dincolo
zarea
şi
tac
îşi
aşteaptă iertarea
aşa
le stă bine oamenilor
îşi
modelează viaţa după vremea de-afară
între două posibilităţi
există
întotdeauna o altă posibilitate
cea
a luminii împletită în jurul trupului
sau
cea a umbrei suprapuse perfect
pe
ceea ce sunt în momentul
în
care
singurătatea
din interior
se
dislocă şi oscilează
între
propriile limite
totul
este parte din mine
pe
care
nu
o pot reconstitui
însă
dincolo
de muchia malului
este
o altă zi
azi moartea e o poartă
închisă
nu
se mai moare ca-n alte dăţi când
pleoapa
însângerată până la lacrimi
acoperea
ultima tăcere şi
tristeţile
fără capăt
vibrau
lăuntric
iar
lumea
desena
cu ceară un Dumnezeu
nu,
nu se mai moare ca-n alte dăţi
şi
nici durerea nu se mai plimbă
din
om în om
căutând
o nişă
criza
ne-a afectat şi sentimentul
azi
moartea e o poartă închisă
coridorul
acela alb e-n renovare şi
nimeni
nu ne mai promite când şi cum...
de
aceea daţi-mi voie să mă mut
în
fiecare din voi
să
mă rog să înjur şi
din
când în când să iubesc
uite,
cât de greu e să mori!
ultima tăcere
ar
fi trebuit să mai trec pe la tine
la
ceasul când ploile tropăie
de-asupra
lutului încins
să-mi
obişnuiesc umbra să tacă atunci
când
cerul îşi îmbracă haina de vânt
şi-n
ultima tăcere
să-mi
fac un loc
iar
din singurătate
un
prieten
pentru atunci...
ar
fi trebuit să mai trec pe la tine
dar
sunt prea puţin învăţat cu toate astea
şi
uite nici n-am apucat să
mă
împrietenesc cu moartea
şi
asta pentru că
umbra
s-a retras din tine
ca
un nor
şi
ai plecat şi ai plecat
şi
ai plecat...
femeia cod
nu-mi
pasă
chiar
nu-mi pasă cât durează o amintire
nu-mi
pasă nici cât durează o rază
lumina
ei se descompune în urmele de
deasupra
lutului dar asta
e o
altă poveste
în
care alerg spre nicăieri
mă
opresc doar atât cât
să-l
rog pe Dumnezeu
să-mi
asculte inima
în
urmă rămâi doar tu femeia - cod
colţul
tău e un univers parţial întunecat
iar
lumea o arteră pe care se circulă în paralel
ca
într-un oraş aglomerat...
nu
mi-am dorit niciodată atâtea lucruri
într-un
singur loc în care
nu
ne-am fi putut îmbrăţişa
ca
doi oameni
chiar
dacă aş fi murit de două ori aş fi ales
calea
înspre tine deşi nici nu ştiu
cât
contează o moarte
sau
poate
aş
fi fost mai frumos şi mai bogat
cu
un Dumnezeu dar la ce bun dacă
Dumnezeu
m-ar fi creat
din
moartea altuia
ştiu
că nu mai sunt cel ce am fost
sunt
doar o metaforă care îmbracă o stare
iar
identitatea mea e un drum imaginar
semnalizat
intermitent
oricum
nu mai contează...
tu
eşti femeia - cod
deşi
dormi cu fiecare în pat
nu
ţipi nu urăşti şi nici nu iubeşti
ci
doar mergi pe o linie continuă
îmi cer iertare, bunico!
lasă-mă
să-ţi spun ceva despre locul în care
am
locuit noi doi apoi tăcând ca o umbră
o
să aştept
când
plouă îmi aud copilăria
în
aburul ei te văd bunico
dimineaţa
devreme cum
îmi
linişteai somnul
cu
un sărut
(fiecare
atingere o simt în anii scurşi
prin
clespidra din mine)
mai
ştii când cu degetele murdare de magiun
desenam
pe geam ochii lui tata?
cândva
mă tăvăleam prin cenuşa din faţa sobei
şi
nu spuneai nimic...
acum
mi-e inima strânsă ca un purece
salt
din durere în durere
oftez
dar
nu spun nimic
fiecare
zi mă interoghează
ca
pe un condamnat
mă
ridic şi privesc în noapte
poate
îmi trebuie un sprijin
iubire
şi încredere sau
câte
puţin din fiecare
e
noapte şi plouă
îmi
cer iertare, bunico!
în
casa în care am iubit prima oară
s-a
instalat un păianjen
mirosul
greu de mucegai se izbeşte de mine
ca
o linişte de lampa ne aprinsă de multă vreme
faţa
de masă s-a rupt pe la colţuri
nucul
din curte sub care bunicul potcovea caii
s-a
maturizat
scrânciobul
a îmbătrânit şi el
gardul
dintre noi şi unchiul s-a scorojit
în
rest sunt toate cum le ştii
din
când în când timpul
mă
strânge de piept
dar
nu-i bai...
e
noapte şi plouă
cobor
în întunericul din mine şi aştept...
câteodată şi Dumnezeu rămâne
singur
stau
în mijlocul unei lumânări aprinse
şi
tremur
în
tot acest timp întunericul
iese
din mine ca dintr-un chip
fără
umbră
simt
greutatea cerului cum
se
prelinge în oameni
liniştea
scrijeleşte adânc
s-ar
putea spune că cineva a trecut pe aici
şi
într-o bună zi va întreba de mine
iar
tu prin fereastra închisă
o
să-l rogi pe Dumnezeu
să
ţină timpul în loc
eu
voi privi din tăişul unei lacrimi
singurătatea
mi-a
numărat până şi bulele
din
flaconul cu apă minerală şi cele
câteva
înţepături de ţânţari de pe braţ
şi-n
cele din urmă
a
coborât
în
mine
ca
o muşiţă
în
paharul cu vodcă al unui beţiv
apoi
am suferit împreună
din
rana adâncită în mlaştina neagră
nu
va răsări nimic
nici
măcar nimicul cicatrizat
pe
respiraţia dintre ceea
ce
am fost şi sunt
cândva şi tata a iubit
dragostea
e doar un gest prin care
trece
liniştea înspre libertatea
de
a iubi şi a fi iubit
cândva
şi tata a iubit
ştiu
bine asta
îmi
plăcea să mă prefac că dorm şi
liniştea
cobora peste patul meu
ca
o umbrelă
era
cald în acea oră târzie
consumam
vise
(simţeam
fiecare parte din mine)
îmi
lipeam obrazul de lumina lămpii
şi-l
vedeam pe tata tolănit pe fericire
între
mine şi el doar o tăcere şi
câteva
respiraţii dizolvau
întunericul
proptit de geam
curiozitatea
mi se plimba prin vene
ca
un marfar greu şi cu jumătate de ochi
încercam
să ţin timpul în loc
la
urma urmei orice suferinţă
e o
clipă dintr-un infinit ori
o
iluzie în care oamenii
se
retrag ca într-un templu
omul din piatră
am
pus totul deoparte
somnul
munca libertatea
ipocrizia
şi femeia
stau
nemişcat şi fac infuzie
cu
aromă de cer
poate
puţin dezamăgit
că
n-am oprit un strop
de
înţelepciune
cât
să mai pot rămâne
printre
oameni
numele morţii, ana
nici
nu ştiu dacă m-a iubit
mi-a
spus doar că nimic
nu
mai contează şi că singurătatea
o
scrijeleşte pe suflet
apoi
a plecat...
mi-aş
fi dorit
înainte
să-i strig numele
să
vorbesc cu Dumnezeu şi poate
împreună
să împletim lumina
în
şuviţe subţiri
să
pot intra în întuneric
ca
într-un templu
apoi
să
revin pe laviţa de lângă poartă să
vorbim
despre dimineţi nesfârşite
şi
despre lucrurile rămase neterminate
dar
Dumnezeu a aţipit
mi-am
dat seama că rugăciunea
ajută
doar atunci când
te
reîntorci în tine
şi
suferi
ştiu
că nu mai am timp să
îmblânzesc
moartea pitită sub scări
însă
ştiu că-n fiecare zi
din
durerea mea se va naşte o altă viaţă
din inima mea a evadat o
lacrimă
niciun
simptom şi nicio durere
căzută
în mine şi zdrobindu-se ca o piatră
liniştea
imortalizează tot ceea ce am fost
ca
un orb îmi pipăi cicatricea
şi
mă strig încet
nu-mi
răspunde nimeni
mai
strig o dată şi încă o dată
din
când în când îmi privesc neputinţa
ca
pe o clonă de lut
orbul
din mine se roagă lui Dumnezeu
o
furtună de cuvinte nerostite
se
înalţă înspre cer
iedera
îmi acoperă văzul
printre
jaluzele
o
margine de soare
îmi
loveşte obrazul
mă
încumet să mă târăsc
într-un
colţ
de
sub umbra lămpii
un
ticăit de ceas îmi tulbură tăcerea
e
ultima insultă pe azi
o,
doamne!
am
lacrimi pe suflet şi sunt trist
mai
lasă-mi câteva fărâme din ziua de mâine
ca
să-mi pot pregăti suflet
clipa în care am vrut să o
strig pe mama
mama
n-a murit
am
văzut-o în vis
frământa
aluatul pentru
praznicul
bunicului plecat
cu
o zi înainte de Crăciun
m-a
privit cum priveşti lumina
din
felinarul abia aprins apoi
a
îngenuncheat pe întunericul
rămas
în casă şi a plâns
am
impresia că-l ruga pe Dumnezeu
să
mă ţină de mână aşa cum o făcea
când
eram mic
de
jur împrejur linişte
şi
o mlaştină invizibilă
din
care
încerca
să ies
transpirtaţia
ieşită prin piele
îmi
năucea privirea
gol
şi singur în faţa
amintirii
cu moartea
mi-am
ămpreunat mâinile
şi
plin de iubire
am
modelat un Dumnezeu
pe
care să-l întreb despre mama
mi-am
amintit atunci ziua în care
tata
şi-a îmbrăcat costumul negru
m-a
luat de mână şi
m-a
dus la biserică
pe
drum se confesa
ca
unui om mare
în
dimineaţa aceea am plâns
gândul
meu s-a întâlnit cu Dumnezeu
şi
atunci i-am cerut voie
să
vorbesc cu mama
îmi
era frică să o strig
în
tăcerea dintre noi
s-a
cuibărit o durere
mi-am
lipit obrazul de pieptul lui tata
şi
am plâns
ploua
şi era frig...
dorinţă
aveam
încredere oarbă în oameni şi
iubeam
florile pisicile şi câinii
iubeam
zborul şi ferestrele
deschise
larg
o
iubeam pe mama
îl
iubeam şi pe Dumnezeu
dimineaţa
la amiază şi seara
îmi
iubeam singurătatea
ştiu
c-am păcătuit
în
fiecare zi
mai
trăgeam un blestem după mine
şi-mi
descompuneam ura în jurăminţi
ba
uneori mă răsteam la Dumnezeu
chiar
şi atunci când mama
îşi
alunga frica iubindu-mă...
oricum
m-aş gândi oamenii au dreptate
sunt
bestial şi arogant nu ţin cont de nimic
uit
şi ultimul detaliu dar am senzaţia
că
viaţa începe din mine...
uneori
nu înţeleg multe lucruri
înnoptez
în umbră
şi
totuşi
îmi
doresc să redevin copil
doar
atât cât
să
mă pot ridica în picioare
şi
să o strig pe mama
toate
luminile s-au stins
îmi
acopăr liniştea cu noapte
clopotele
nu mai bat
mă
sting încet ca un asfinţit
şi
mă gândesc la t
durerea atingerii
sunt
nopţi în care îl ignori pe Dumnezeu
frigul
îţi taie răsuflarea
pari
o statuie care imită o rugă
fără
să ştii
rupi
din cuvinte
ca
dintr-o
halcă
de carne crudă
nu
te interesează nimic
în
patul tău cineva
a
făcut dragoste
îţi
tremură mâinile
dar
taci
priveşti
dintr-o bătaie de inimă
durerea
ţi se prelinge în suflet
ca
un răstignit aştepţi dimineaţa
prin
care încerci să evadezi
Dumnezeu
a aţipit
dincolo
de lumea ta
e
linişte
eşti
singur şi gol
între
viaţă şi moarte
se
derulează o altă poveste
în
care
durerea
atingerii poate fi
ură
iubire
sau
trădare...
acasă printre iedera urcată
peste horn
cerul
se topeşte în mine
ca
un fulg
mă
descompun în trup de îndrăgostit
liniştea
îmbracă imagini
văd
casa în care
am
copilărit
o
mângâi din priviri
şi
aştept
mama
trebuia să iasă în prag
să
mă cheme la masă apoi
să-şi
răsfire degetele
prin
păru-mi cârlionţat
dar...
tristeţea
îmi torturează privirea
mă
uit la buruienile ce-au
invadat
pridvorul şi la
ochiul
de apă înecat în fântână
lampa
s-a înnegrit
sub
grindă
un
păianjen obosit
îşi
devorează prada
nimic
nu seamănă cu ce a fost
ca
un condamnat îmi descifrez vina
apoi
îmi împreunez palmele pentru iertare
oamenii mint în genunchi
încerc
să înţeleg de ce
se
pleacă mereu
în
ziua în care Dumnezeu
coboară
printre oameni şi plânge
e
singura dată când oamenii
se
adună în cerc
sub
lumina unei lumânări
şi
nu spun nimic
cineva
le umblă prin suflet
şi-n
aceeaşi respiraţie
îngenunchează
pe liniştea
ce
se deschide ca
un
răsărit
durerea
se amplifică dar
nu
le aparţine
îmi
amintesc de mama când
mi-a
spus că bunica
se
ascunde în cer şi câteodată
ar
vrea să se joace cu mine
e
singura minciună spusă de mama
un
neadevăr pe care îl vom rosti mereu
în genunchi în faţa iubirii
cândva
eram foarte fericit
făceam
dragoste sub duş
în
parcuri şi gări
ţin
minte
ultimul
vagon în care
omorâsem
uitarea
am
tăiat-o în felii spunând
te
iubesc nu te iubesc te iubesc
nu
te iubesc
te
iubesc
am
închis fereastra
am
tras perdeaua şi
mi-am
proptit buzele de
pieptul
tău dezvelit ca o nucă toamna
coborâsem
unul în celălalt
ca
doi amanţi
doar
gândul
târât
peste orgasm
îmi
încetinea privirea
nu
exista nimic dincolo de noi
ci
doar un timp ce
ne
asculta povestea
într-un
oraş fără bariere
sunt
sigur acum că Dumnezeu
a
asistat la păcatul săvârşit
ca
o împăcare
mă
plimb şi las păsările
să
ciugulească din mine până la răni
cu
fiecare atingere voi fi
tot
mai aproape de tine
lumea din mine o durere fără
moarte
nu
datorez nimănui nimic şi
nici
nu ştiu dacă
ziua
de la capătul săptămânii
e
duminică sau luni şi că
ar
fi existat fără Dumnezeu
ştiu
însă că-n fiecare zi
prin
mine
trec
Dumnezeii altor lumi în care
moartea
este doar una şi
se
hrăneşte din sfârcuri de curcubeie
şi
câteodată cu resturi de durere
în
tot acest timp
mă
eliberez de puţinul din mine
şi
alerg pe călcâiele goale înspre
biserica
văruită în alb...
mi-e
frică de-atâta linişte
în
speranţa că o voi revedea pe mama
şi
pentru că nu mai am timp
mă
voi muta în dangătul din clopot
să
nu vă îngrijoraţi
din
mine va porni o altă viaţă
sub teiul unui anonim
sunt
un anonim uitat pe o bancă de lemn
sub
teiul de la marginea drumului
îmi
număr clipele
nimănui
nu-i pasă
teiul
a înflorit de 60 de ori
în
liniştea lui se ascunde o zbatere
una
singură dintr-un anotimp în care
mama
îmi citea din Tatăl nostru iar
Dumnezeu
se juca mereu cu mine
nu
mai ştiu unde e mama
a
plecat într-o dimineaţă de primăvară
şi
nu s-a mai întors
poate
a rătăcit drumul sau poate
nu
ştie că un băieţel o mai aşteaptă
în
locul în care
timpul
topise mirosul de tei
ca
pe o lumânare...
liniştea
începe să urce pe mine ca iedera şi
creşte
şi creşte răsucită înspre apus
îmi
adâncesc faţa între palme
şi
aştept...
poate
la celălalt capăt al lumii e primăvară
de dincolo de morminte
iedera
creşte din trupul tatălui meu
plecat
în ziua care mama
mi-a
aşezat capul în poală
şi
mi-a zis;
eşti
bărbat, fiule!
poate
ar fi trebuit să o ascult şi
să-mi
iau rolul în serios
să
ascult respiraţia pământului
şi
liniştea pietrelor
timid
să-mi
conturez viaţa
ghemuită
sub aşteptări
din
când în când
să
evadez
printre
anotimpuri să
adun
vreascuri pentru focul
din
cuptorul bunicii
însă
am învăţat că fiecare suflet
are
o sărbătoare şi
la
intersecţia acesteia
sunt
doar eu şi atât
dincolo
e Dumnezeu şi privirile lui tata
din
care anihilez clipă de clipă câte o zi
un fel de arendă
nu
ştiu dacă am vrut să fiu ceea ce sunt
însă
Dumnezeu s-a grăbit să-mi dea
o
umbră şi un nume apoi
s-a
debarasat
de
mine
ca
de o durere
ştiu
că sunt un duplicat al morţii altuia
şi
mă delimitez între ceea ce a fost
şi
o identitate dată
în
arendă
nu-i
nimic
într-o
zi mă voi întâlni cu Dumnezeu
şi-l
voi întreba despre toate astea
inscripţia de pe nume
când
m-am uitat în oglindă
l-am
văzut pe Dumnezeu plângând
împrejur
nimeni
nici
chiar eu
cel
care mă priveam
în
partea cealaltă timpul
croşeta
şosete pentru un drum lung
unde
visele îşi au timpul lor
poate
nu o să mă înţelegeţi
dar
în fiecare bătaie de inimă
există
un timp şi o durere
fără
de care
nu
ai fi existat
nici
tu nici eu şi nici chiar
Dumnezeul
tuturor lucrurilor
în
rest aceeaşi imagine funebră
o
cruce de lemn o lumânare stinsă
şi
o urmă de lacrimă...
cu o candelă de nisip
În
fiecare seară cobor pe un drum
ce
nu duce nicăieri
la
marginea lui îmi întind umbra
sub
care mă aşez
grijuliu
o
durere de moarte se prinde cu mine
sunt
primitor şi nu ripostez
nu
caut cuvinte nici semne şi nici răzbunare
în
oraşul din mine sunt doar ziduri
un
ceasornic şi o noapte
fără
sfârşit
mă aud trecând
azi
sunt mult mai trist şi mai singur
uit
câte ceva în fiecare zi
las
semne sub fiecare nume
pe
care l-am uitat şi
mă
descompun
în
privirile altora
în
căutarea a ceea ce am fost
mi-am
aciuit sub pleoape
toate
amintirile
cu
gesturi largi mă uit în mine
ca
într-o rană şi
mă
rog pentru lumina altei lumi
poate
că e firesc în realitatea asta
urme de fluturi
dincolo
de orice tăcere
e-ntuneric
şi niciun cer
umbrele
adorm într-un fel anume
ca
şi când
nu
ar fi existat atingeri
aciuit
în primul anotimp
după
naştere
îmi
desfac singurătăţile în şuviţe lungi
pe
palmele mele goale au mai rămas
doar
urme de fluturi
spaţiul dintre mine şi
timpul meu
fereastra
prin care
o
sã privesc depãrtarea, -
ea
însãşi o fereastrã
a
sunetelor spre nesfârşit.
poate
e doar o iluzie ce se terminã aici
ca respiraţia
în camera cu multe oglinzi...
oare, de ce?
în
fiecare zi există o altă zi
şi-n
fiecare din noi
există
o zi
în
care se moare
nimeni
şi nimic
nu
o poate ocoli
nici
oamenii fără gânduri
nici
însuşi Dumnezeu
e
un spaţiu rezervat şi nu insist
traversez
singurătăţi şi învăţ
cum
se moare
în
înţelesul meu
un
răsărit fără margini
şi
fără intersecţii
oare
de ce se moare fără ca timpul
să-ţi
îngăduie
să
te cunoşti pe tine însuţi?
un alt fel de timp
s-ar
putea să fi fost
clipa
din căderea liberă
a
frunzei
toamna
fără
sens
sfredelind
în timp
nimic
altceva deasupra lucrurilor
captiv între două respiraţii
iartă-mă
pentru ceea ce am fost
am
palmele ude şi mă agăţ de viaţă
ca
iedera de cer
nici
nu ştiu dacă mai am nevoie de dragoste
momentul
este o taină prin care
mă
plimb zi de zi şi e
firesc
să fie aşa
nu
mă simt niciodată singur
iubirea
se ascunde în oameni şi
fiecare
are povestea sa
şi-n
fiecare poveste
sunt
eu
captiv
între
două respiraţii
privesc
iubirea
durerea
şi oamenii
dar
cine mai are nevoie de cuvinte
prin
acest labirint
se
ajunge la Dumnezeu
pentru o oră de linişte
te
părăsesc iubito
e
doar un gest pentru a-mi
curăţa
rănile pline de aşchii
...şi
începe să plouă fără vânt şi
fără
nicio legătură cu Dumnezeu
(deşi
înţeleg că şi Dumnezeu a fost trădat)
stropii
mi se lipesc de piele
ca
o durere
de
parcă
toată
rostogolirea asta
ar
începe din mine
din
toate slăbiciunile îmi fac ziduri
printre
care mă plimb apoi
mă furişez
înspre singurul loc neatins...
din
singurătăţi îmi construiesc biserici
la
altarul cărora o să vină
toate
femeile pe care le-am iubit
nici
nu ştiu cum să-mi definesc întâmplarea
mai
las un pic să-mi ard neliniştea
şi
clipa în care-am mărturisit
că
am iubit şi am fost
tot
ceea ce nu mai pot să fiu
e
târziu şi-n deşertul din mine
nu
se mai întâmplă nimic
mă
închid în întunericul din umbră
şi
tac
te
părăsesc iubito
e
doar un ultim gest...
ca un tablou, viaţa
privit
din stânga pare rotund
dinspre
răsărit
puţin
alungit
şi
din toate cele patru puncte
pare
la fel
o
dimensiune
una
singură
doar
umbra creşte şi descreşte
până
la un punct...
gest pentru atunci...
mi-e
dor de o toamnă lungă
în
care voi intra ca lumina
peste
întuneric şi
când
va fi să plec
cu
o foame de apă
mi-aş
dezosa durerea
pe
o stâncă umedă
şi-n
inima ei
aş
scrijeli
ultimul
bilet
să
nu-l citeşti
gestul
tău ar putea fi ultima victimă
mă aud trecând
azi
sunt mult mai trist şi mai singur
uit
câte ceva în fiecare zi
las
semne sub fiecare nume
pe
care l-am uitat şi
mă
descompun
în
privirile altora
în
căutarea a ceea ce am fost
mi-am
aciuit sub pleoape
toate
amintirile
cu
gesturi largi mă uit în mine
ca
într-o rană şi
mă
rog
pentru
lumina altei lumi
poate
că e firesc în realitatea asta
ca un gest
fără
începuturi rostul cuvântului
se
pierde la marginea lumii
unde
infinitul e o rază
sub
care
se
ascunde Dumnezeu
ciudat
sentiment
toate
acestea îmi apasă pe suflet
ca
o noapte pe zi
dar
nu-i bai
o
să învăţ să respir din mine
arest la domiciliu
sub
coroana teiului
fără
somn
ca
într-un arest la domiciliu
doar
tata şi amintirile lui
între
mine şi el un gol delimitat
de
o umbră ce-mi închide
milimetric
privirea
par
un agresor pregătit de atac
chestia
asta îmi aminteşte
de
inegalitatea dintre mine şi profu de mate
dar
nu-l pot înlocui pe tata
şi
nici măcar nu-l pot striga pe nume
spărtura
dintre noi e doar liniştea dintr-o rugă
sub un cer cu o singură
moarte
dincolo
de orice înţelegere
există
cuvântul
şi
totuşi
nu
reuşesc să mă strecor în
labirintul
întrebărilor despre
ceea
ce am fost şi ceea ce sunt
bănuiesc
doar că
între
materie şi energie
există
o singură cale...
şi
din când în când îmi descifrez urma
pur şi simplu
am
iubit puţin sau poate
uneori
prea mult
am
scrijelit nume pe scoarţa
copacului
din mine însă
în
adâncul meu literele au sângerat
în
mijlocul lucrurilor eram doar eu
timpuri
când
trec strada
îmi
adun toate gândurile
sub
aceeaşi urmă
nu
mă sperie zgomotul paşilor
de
pe asfalt şi nici
intimidarea
luminii
între
acele două timpuri sunt eu
CUPRINS
Angela NACHE MAMIER,
prefață pag. 7
Gânduri de la prieteni 14
Lector pentru "umbre şi
lacrimi" 17
azil într-o cicatrice 22
asile dans une blessure * 23
umbre şi lacrimi 24
iubirea ca jertfă 25
tăcere, se moare 26
tristeţi târzii 27
prin lumina lumânărilor 28
singurătatea travestită în
iubire 29
singurătatea, ca o
molie 31
puţinul din mine- o felie de
timp rânced 32
răscruce, între singurătate
şi ultima haltă 33
semne pe suflet 35
din umbrele unui alt anotimp
37
ultima pagină, nescrisă 39
nu toţi oamenii locuiesc în
Dumnezeu 40
în clipa dintre mine şi
Dumnezeu 41
viaţa dă înapoi câte ceva 42
e târziu şi e toamnă,
ana 43
viaţa ca un strop de
cerneală 45
între două posibilităţi 46
azi moartea e o poartă
închisă 47
ultima tăcere 48
pentru atunci... 49
femeia cod 51
îmi cer iertare,
bunico! 53
câteodată şi Dumnezeu rămâne
singur 55
singurătatea 56
cândva şi tata a iubit 57
omul din piatră 58
numele morţii, ana 59
din inima mea a evadat o
lacrimă 61
clipa în care am vrut să o
strig pe mama 63
dorinţă 65
durerea atingerii 67
acasă printre iedera urcată
peste horn 69
oamenii mint în genunchi 70
în genunchi în faţa iubirii 71
lumea din mine o durere fără
moarte 73
sub teiul unui anonim 75
de dincolo de morminte 76
un fel de arendă 77
inscripţia de pe nume 78
cu o candelă de nisip 79
mă aud trecând 80
urme de fluturi 81
spaţiul dintre mine şi
timpul meu 82
oare, de ce? 83
un alt fel de timp 84
captiv între două respiraţii
85
pentru o oră de linişte 87
ca un tablou, viaţa 89
gest pentru atunci... 90
mă aud trecând 91
ca un gest 92
arest la domiciliu 93
sub un cer cu o singură
moarte 94
pur şi simplu 95
timpuri 96
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu