Teodor Dume urează tuturor prietenilor şi cunoscuţilor de pretutindeni; LA MULŢI ANI,2016!

cu mare drag, pentru voi dragi prieteni!

teodor dume,

Teodor Dume, membru fondator al WARM -Asociaţia Mass-media Românilor din lume

Teodor Dume, membru fondator al WARM - Asociaţia Mass-media Românilor din Lume

*  30 ianuarie 2014, la Londra avut loc consfătuirea directorilor de televiziuni, radiouri și presă scrisă și online ale românilor din diaspora. Cu această ocazie, s-a hotărât înfiintarea Asociației Mass-media a Românilor din Lume, WARM, cu sediul la Londra. Președinte al Asociației a fost ales dl. Octavian Păun, director al Radio Metafora (Seatle, SUA).

distinse coleg, prieten teo (Teodor Dume),

 aşa cum te-am anunţat incepând din 30.01.2014 te rog sa te consideri membru fondator al WARM -Asociaţia Mass-media a Romanilor in Lume cu sediul in Londra/UK.
Iţi trimit şi sigla WARM pe care poţi să o postezi in Blog-ul tău.
Cu respect
Octavian PAUN din Oak HARBOR,WA,U.S.A (http://api.ning.com:80/files/SRbpV0Al75qGcfzaYTiL2YTEQg1UAGzV*8PeUD...)
------------

Teodor Dume, traiectorii. (2oo,2 puncte la concursul toamna-2015, agonia.ro)

 Traiectorii – Teodor Dume – 200,2

în mine mai port câteva urme şi
deseori mă cert cu Dumnezeu
pentru toate răutăţile lumii
nu pentru că ar fi vinovat
duelul acesta se duce
de peste două mii de ani
supremaţia vorbelor schimbă traiectorii
ochiul bolnav al nopţii clipeşte des
pentru nevoia de a fi ceea ce sunt
mă pedepsesc marile întrebări 
la care
nici Dumnezeu nu a răspuns

trupul meu reîntors în ceea ce am fost
caută răspunsuri...

Poarta înspre mama, de Teodor Dume (premiul revistei Fereastra, 2015)

Premiul revistei FEREASTRA la concursul organizat de LITERATURITATE, (2015) text 21 – Poarta înspre mama de Teodor Dume,

Teodor Dume

6 9 8.6 7.2 8.3 7.2 6.4

21.Poarta înspre mama

câteodată mi-e dor de
zilele în care
bâjbâiam prin pădure cu tata
cineva scrijelise pe un copac numele Ana
scoarţa lăcrima cu precizia unui ceas
tata mă ţinea strâns de mână şi parcă
vorbea cu Dumnezeu
când m-a atins
în inima mea
s-a cârcit o durere,-
singura poartă înspre mama

fără să ne atingem
trecem unul prin celălalt apoi
ne hrănim din zilele rămase

Teodor Dume

Teodor Dume: Lenea e ca şi un aluat, există şi creşte doar la căldură şi întuneric.

Teodor Dume

Teodor Dume: Cel care nu vrea să facă nimic îşi exersează dorinţa prin somn.

Teodor Dume, interviu cu "moşul", Oradea, 05 dec.2015, lansare de carte

Teodor Dume (reporter):

 - moşule, de ce vă iubesc copiii atât de mult?

Moşul (în misiune):

- pentru că eu sunt acela care, prin copii, deschid sufletele oamenilor şi-i fac mult mai buni

Teodor Dume : 

- moşule, ce-ţi doreşti acum în prag de sărbători?

Moşul:

- îmi doresc ca oamenii să fie buni şi să redevină oameni

Teodor Dume:

- Mulţumesc, moşule! Vă dorim sănătate, iar la anul să ne reîntâlnim fericiţi şi mult mai buni

Sărbători fericite!

Teodor Dume şi "moşul" în pauza de la lansarea cărţilor "moartea, un fluture alb", "azil într-o cicatrice" şi "strigăt din copilărie" la Oradea,

Teodor Dume, lansare de carte la Oradea

Pe 5 decembrie 2015, cu începere de la orele 10, la magazinul Teo (Profi CTD) din Centru civic Oradea, a avut loc o lansare de carte ieşită din tiparele comune obişnuite. Spun "ieşită din tiparele comune obişnuite" pentru că în traista "moşului", participant la manifestare, alături de dulciuri, rechitite şcolare şi alte surprize s-au aflat şi cărţi. Lângă volumul "Strigăt din copilărie" (autor Teodor Dume, adică eu), prefaţat de binecunoscutul critic dr. Gheorghe Grigurcu s-au aflat şi ultimele mele cărţi "moartea, un fluture alb" şi "Azil într-o cicatrice", cărţi apărute în lunile iunie şi noiembrie 2015, la Editura Pim-Iaşi.
Un număr de 300 de exemplare au fost distribuite, gratuit, tuturor copiilor, adolescenţilor şi tinerilor prezenţi pe platoul din faţa unităţii. Cei prezenţi s-au bucurat de prezenţa "moşului", de darurile acestuia dar şi de autografele autorului celor trei cărţi.
Momentele de suflet oferite de eveniment au deschis calea înspre copilăria autorului cărţii sugestiv întitulate "Strigăt din copilărie", titlu sub care se derulează secvenţele copilăriei, secvenţe comune nouă tuturor.

"La capătul pridvorului un stâlp
albit şi gârbovit ca un moşneag
îmi apărea ba tainic, ba cu tâlc,
de dincolo, de dincoace de prag.
Cum sprijină un Univers de dor
mă-ntorc mereu cu inima la el,
la colţul lumii noastre din pridvor
cu dor de lunci, blajin şi subţirel.

Mă scurg prin el, tăcut , în rădăcini,
şi-mi place-adeseori să mă trezesc
pe zarea zdrenţuită de ciulini
că zbor, că sunt, că vreau şi că iubesc."

Textul de mai sus a fost dăruit din suflet cu multă sensibilitate tuturor celor prezenţi, un text care, prin stările sale, ne leagă de copilărie şi de ceea ce am fost cu toţii cândva.
Interesant a fost şi faptul că pe tot parcursul derulării acţiunii, "moşul" distribuitor de carte, precum şi subsemnatul, am fost "supravegheaţi" de 11 porumbei aciuiţi pe verdele din parcul de visavi.
După terminarea acţiunii, "moşul", autorul şi câţiva prichindei, rămaşi de "veghe" lângă sac i-au aplaudat pentru gest.
Mulţumesc, pe această cale, tuturor acelora care şi-au făcut timp şi sub aspiciile vremii de toamnă-iarnă au păşit cu bucurie (pentru câteva momente) în lumea copilăriei dar şi în lumea frumuseţii cuvântului scris.

  | 

VINE MOŞUL, Consilierul personal al moşului, Teodor Dume

VINE MOŞUL!!!!

        Pe 5 decembrie , la amiază, moşul va sosi şi la magazinul Teo (profi CTD) din centrul civic Oradea. Consilierul personal al moşului va fi nimeni altul decât scriitorul Teodor Dume. Cei mici, şi nu numai, vor primi dulciuri, cărţi, rechizite şcolare şi multe alte daruri.
        Moşul va distribui (gratuit) peste 500 de cărţi (cu autograf) ale scriitorului Teodor Dume. Alături de cartea Strigăt din copilărie, prefaţată de binecunoscutul critic, dr.Gheorghe Grigurcu vor fi distribuite şi noile sale volume (moartea, un fluture alb şi Azil într-o cicatrice), apărute în lunile iunie şi noiembrie 2015, la Editura PIM-Iaşi.
        Cu această ocazie urăm tuturor prietenilor şi cunoscuţilor din ţară şi din întreaga lume, sărbători fericite, bucurii şi multe împliniri alături de cei dragi!
****
da, a sosit pe 5 decembrie 2015, orele 10 la magazinul teo din centru civic Oradea

Sebastian Ferchi (duran press-zidezi.ro) despre cartea Azil într-o cicatrice, autor Teodor Dume

****

George Paşa, despre cartea; Azil într-o cicatrice, de Teodor Dume

Poezia, între căutarea timidă a certitudinii şi renunţarea ascetică

(despre volumul de versuri  Azil într-o cicatrice de Teodor Dume)

     Versurile din volumul Azil într-o cicatrice glosează pe acelaşi fir al memoriei, care, întrerupt din când în când, se releagă prin situarea ascetică a fiinţei, fără a avea de a face cu vreun misterium tremendum, fiindcă eul poetic îşi conceputualizează oarecum ideile, fără a uza, însă, de vreun limbaj specific filosofiei. Nici de trăirism nu putem spune că s-ar apropia versurile de faţă, mai degrabă de un spirit al poeziei ardelene, începând de la Octavian Goga (cu care, de altfel, seamănă prin lexicul din câmpul semantic al durerii/suferinţei, fără patetismul extrem al aceluia) şi continuând cu expresioniştii ardeleni postbelici (lucru pe care îl mai aminteam altundeva).

     Citind cartea aceasta şi având în vedere şi volumele de versuri anterioare ale autorului, ai senzaţia că te trezeşti în faţa aceleiaşi nevoi devenite obsesive de a învinge moartea prin cunoaşterea sensului vieţii, sens care nu poate fi nici măcar atins fulgurant fără o apropiere a sinelui. Şi tot volumul pare a se învârti în jurul aceloraşi teme şi motive dumiene: moartea, viaţa (chiar şi viaţa-moartea), amintirea (înaintaşilor, iubirilor trecute şi prezente), Dumnezeu, suferinţa/durerea, lacrima, singurătatea, ploaia, lumina, întunericul, umbra, liniştea, tăcerea, distanţa, lumânarea, aproapele/departele etc. Drept urmare, versurile abundă în laitmotive, fie în contexte asemănătoare, fie în acelaşi context. Ai impresia că ai citi variante ale aceluiaşi monolog liric, doar că semnele îşi găsesc nuanţe diferite, fiindcă, fie că avem de a face cu acelaşi emiţător al mesajului, intensitatea trăirilor, asemenea celei a sunetelor, nu poate fi mereu aceeaşi. Rămâne de văzut dacă un asemenea manierism liric ar putea părea un neajuns. Cert este că ideile poetice, rareori camuflate sub metaforă, exprimă, de multe ori, general-umanul, chiar dacă s-ar putea zice că nu aduc prea multe lucruri noi faţă de ceea ce s-a scris până acum.

     Din punct de vedere estetic, poezia lui Teodor Dume pendulează cumva între lirismul conceptual şi confesiunea limitată la înregistrarea de stări sufleteşti. Constantele sale poetice sunt cele amintite mai înainte,. De fapt, chiar primele versuri ale volumului ar putea fi considerate o autodefinire programatică: „aceleaşi semne aceleaşi distanţe// între sufletele noastre e noapte/ multă noapte/ cineva scrijeleşte o lacrimă/ într-un sertar/ câteva rânduri neterminate/ şi un pix// încerc să-mi decodez durerea” („azil într-o cicatrice”, p. 22). Versurile finale par apropiate de „Scară la cer” a lui Marin Sorescu, nu numai prin imaginea firului de păianjen, ci şi prin simbolistică şi ideea morţii. Doar că la Teodor Dume, moartea este „intrarea într-un alt anotimp”.

     Versurile se scufundă într-o boală fără leac, apropiată de cea a „cântăreţilor bolnavi” blagieni. Impresia aceasta este dată nu numai de monotonia limbajului, ci şi de acutizarea unor stări care oscilează între vina tragică şi expierea prin spovedania lirică. Dar autorul nu merge niciodată până la sfâşierea lăuntrică, fiindcă totdeauna apar nişte repere (Dumnezeu, tata, bunica, bunicul) care aduc împlinire interioară, iar drumul bolovănos, limitele fiinţei, senzaţia neantizării acesteia şi solipsismul trec în plan secund.

     Stilistic, zgârcenia lexicală, insistenţa pe câteva câmpuri lexico-semantice, simplificarea discursului, impresia de gânduri inserate într-un jurnal liric, decantarea până la excluderea (programatică sau nu) a înfloriturilor de stil nu golesc poezia de semnificaţii. Altfel spus, aplecarea prea insistentă pe semnificant nu exclude semnificatul. De aceea, din întregul poeziilor, rămâi măcar cu gândul suspendat la câteva versuri care oferă tăria lirică, în ciuda unor locuri comune care îi scad din intensitate. Câteva texte care se ridică la un anumit nivel valoric sunt: „azil într-o cicatrice” (în special prin metafora din titlu, dar nu numai), „prin lumina lumânărilor”, „răscruce, între singurătate şi ultima haină”, „semne pe suflet”, „viaţa dă înapoi câte ceva”, „câteodată şi Dumnezeu rămâne singur”, „arest la domiciliu” ş. a. De aici se pot desprinde versuri care, cum spuneam, oferă tăria lirică: „prin lumina lumânărilor aprinse/ văd un chip şi mult prea mult întuneric/ cineva păşeşte prin interiorul meu/ ca printr-un sanatoriu// e linişte şi e frig...” („prin lumina lumânărilor”, p. 28); „eu sunt unul şi acelaşi cu tata/ între noi sunt doar câteva iluzii şi/ un somn care înspăimântă” („semne pe suflet”, p. 35); „un genunchi aşezat pe/ muchia uscată a lutului/ cere îndurare” („viaţa dă înapoi câte ceva”, p. 42); „simt greutatea cerului cum se prelinge în oameni” („câteodată, şi Dumnezeu rămâne singur”, p. 55); „spărtura dintre noi e doar liniştea dintr-o rugă” („arest la domiciliu”, p. 93) etc.

     Privit în ansamblu, Azil într-o cicatrice pare a scădea valoric faţă de cel anterior, Moartea, un fluture alb, dar, desigur, contează şi el în odiseea unui poet care se apropie, fără grabă, de Ithaca sa.

George Paşa

21.11.15 18:16:48

teodor dume,...un prieten în plus

Teodor Dume, o nouă carte: Azil într-o cicatrice

E un început frumos de noiembrie 2015 şi mă bucur că vă pot oferi o nouă carte: Azil într-o cicatrice.
Contribuţia este a mea dar şi a voastră a acelora care aţi trecut prin pagina mea de pe poezie.ro şi aţi lăsat semne sau aţi citit şi cu paşii domoli ai oamenilor sensibili v-aţi retras într-un gând.
Mulţumesc tuturor deopotrivă

Azil într-o cicatrice, de Teodor Dume
Descriere CIP a Bibliotecii Naţionale a României
DUME,TEODOR/Azil într-o cicatrice/ Iaşi:Pim, 2015

ISBN 978-606-13-2781-2
821-135.1-1
Tehnoredactare: Mioara Băluţă

Cartea are 100 de pagini:
Marginile coperţilor îndoite spre interior
Cuprinde:
- prefaţa, de Nache MAMIER ANGELA
- repere critice (gânduri şi spicuiri din comentarii ale autorilor de cărţi cunoscuţi pe net)
- lector pentru "umbre şi lacrimi"(text de teodor dume), Veronica Pavel Lerner
- 96 de titluri

Teodor Dume:
Azil într-o cicatrice - o explorare continuă
a abisului temporal


Autorul cugetă la moarte fără teamă căci Viaţa celui care se teme de moarte este tot un fel de moarte :
”eu sunt unul şi acelaşi cu tata
între noi sunt doar câteva iluzii şi
un somn care înspăimântă

restul nu mai contează...

şi dacă nu ar fi fost tata
şi dacă nu aş fi fost eu
şi dacă nu am fi murit
în fiecare primăvară
fiecare plecare ar fi fost
o zbatere de fluture devorat
de dangătul straniu al unui clopot

şi dacă...”
Moartea este o rană deschisă, autorul pare să o accepte, este acel tunel care are Lumina la celălalt capăt :
”ca jertfă

nici chiar moartea nu doare
mai tare decât dorinţa
de a iubi sau
a fi iubit
dar să nu uităm că şi iubirea
e o moarte lentă pe care Dumnezeu
o acceptă ca jertfă pentru oameni”
(teodor dume)
Nu îl îngrozește, dimpotrivă, pare să accepte ideea mistică a unei schimbări veşnice. O atitudine demnă căci aceste cuvinte sunt un fel de baraj, o luptă lirică, un om care nu vrea să capituleze. Poeta Emily Dickinson spunea că ”moartea este o noapte furtunoasă şi un drum nou, o trecere spre eternitate.”
Ce înseamnă moartea? Ce înseamnă viaţa? Este ora întrebărilor capitale ale unui poet care iubeşte viaţa cu pasiune chiar dacă nu reprezintă decât o clipă efemeră:
”prin lumina lumânărilor

mişc privirile dintr-un colţ într-altul
şi nu spun nimic
am o teamă stranie şi
teama asta
mă face să-l rog pe Dumnezeu
să se aşeze pe patul în care
cândva
o visam pe mama”
(teodor dume)

”Moartea n-are sens decât la oamenii care au iubit pasionat viaţa. Să mori, însă, fără să ai de ce să te separi?! Detaşarea este atât negaţia vieţii, cât şi a morţii. Cine a învins frica de moarte a învins şi viaţa. Căci ea nu este decât un alt cuvânt pentru această frică”. Emil Cioran în Lacrimi şi sfinţi
Teodor Dume a ales un stil simplu, direct fară zorzoane, o influenţă benefică a poeziei universale. Nichita Stănescu avea acest gen de reflecţii formulate clar ca adevarate maxime filozofice substanţiale :
”Gând
Inimă
fii simplă ca moartea
Lucrurile simple nu se pot dovedi
şi sunt atâţia morţi în jur...” Nichita Stănescu
Teodor Dume abordează o tonalitate clasică, armonioasă, pozitivă, blândă ca și cum autorul a ales ca parte dominantă a vieţii, dragostea eternă, deşi nu îi va supravieţui decât prin aceste poeme, adevarate epitafuri lirice.
Autorul uneşte diverse polarităţi, între un temperament ardent, luminos, căldura maternă, dulce şi misterioasă care absoarbe suferinţe, dar îi procură şi certitudini luminoase, parcurgând etapele propriei biografii .
Tenebrele sunt partea întunecată a sufletului, o apă neagră în care plutesc fiinţele dragi dispărute. Imagini fugitive străbat secretele

minţii, memoria devine o grotă secretă în care autorul colecţionează esenţele existenţei :
”singurătatea, ca o molie
durerea este singura parte a vieţii
care te învaţă cum
să-ţi învingi moartea

şi dacă există cineva care
să-ţi acopere umbra
e doar
singurătatea căruia îi place
să roadă din tine

ca o molie”
(teodor dume)

Sentimente care dau o seninătate în aşteptarea deznodământului propriului destin. Acest ocean interior îi dau consistență, este substanţial, hrăneşte un imaginar poetic, o reverie diurnă ori nocturnă făcută din ore limpezi și ore negre învelite în haina timpului care trece.
Un autor ghidat de o filozofie morală, sentimentul religios este forţa sa de caracter, este calea care adânceşte, la Teodor Dume, misterul lumii .
“Viaţa este o îndelungată lecţie de umilinţă”. (James M. Barrie) şi la acest poet suntem într-o asemenea ipostază angelică :

“şi totuşi...

a plouat destul şi încă
orizontul e departe
cu amintirile-ngropate printre riduri privesc
din primăvară înspre toamnă deşi ştiu
că scenariul pe care-mi construiesc sentimentele
e un plagiat mă agăţ de fiecare clipă şi
nu vreau decât să te aud vorbindu-mi
ca şi când ai fi lângă mine
pe aleea de piatră udă
să urcăm cât mai sus... ”
(teodor dume)

Un misticism afişat în sensul în care acest autor afirmă despre Dumnezeu: ”El îndrăzneşte orice, e oriunde nu-l poţi aştepta: el însuşi este un exces.” (Georges Bataille)… Reflecţia se împlineşte, în acest volum, prin excesul adevărurilor intime, dar miza sa este însăşi Divinitatea în splendoarea atribuţiilor sale.
Literatura este redescoperirea sinelui, a naşterilor şi renaşterilor succesive, din cursul unei vieţi tulburător de scurtă :
”inscripţia de pe nume

când m-am uitat în oglindă
l-am văzut pe Dumnezeu plângând
împrejur nimeni

nici chiar eu
cel care mă priveam
în partea cealaltă timpul
croşeta şosete pentru un drum lung
unde visele îşi au timpul lor

poate nu o să mă înţelegeţi
dar în fiecare bătaie de inimă
există un timp şi o durere
fără de care
nu ai fi existat
nici tu nici eu şi nici chiar
Dumnezeul tuturor lucrurilor

în rest aceeaşi imagine funebră
o cruce de lemn o lumânare stinsă
şi o urmă de lacrimă...”
(teodor dume)

Poetul simte o elevaţie reflectând la conceptul şi percepţia Timpului. Ţine piept, este pregătit în faţa atâtor abise, consimţite, atât morale cât şi fizice, ne conduce la poetul simbolist care spunea: ”am avut mereu senzaţia abisului, nu numai abisul somnului, dar şi abisul acţiunii, al visului, al amintirii, al regretului şi al remuşcării, al frumosului, al numărului. Acum mă simt tot timpul ameţit” (Charles Baudelaire)
Ferestrele deschise de Teodor Dume sunt luminate de o candelă a frumosului, a sinceritaţii

absolute, a unei sfinţenii asumate, condiţie sine qua non de a ajunge la esenţele universale, poezia fiind teritoriul nelimitat al absolutului .
Viata spiritului este tainică şi fără Dumnezeu, autorul nu se vede pe drumul morţii, cel mai semnificativ şi mai profund eveniment al vieţii. Poezia este accesitul transcendental, poetul refuză omul tragic, optează pentru tot ce este graţios ori sublim în acest paradis regăsit, întindere de ape liniştite :

” şi câteodată cu resturi de durere

în tot acest timp
mă eliberez de puţinul din mine
şi alerg pe călcâiele goale înspre
biserica văruită în alb...

mi-e frică de-atâta linişte

în speranţa că o voi revedea pe mama
şi pentru că nu mai am timp
mă voi muta în dangătul din clopot

să nu vă îngrijoraţi
din mine va porni o altă zi ”
(teodor dume)

Angela Nache Mamier, Franţa


* ”nu ştiu să mai fi citit un poet atât de dedicat suferinţei să o aducă la rang de Dumnezeu.
Eşti unic, Teodor DUME! (...) Dacă totuşi te-aş numi "poetul singurătăţii", te-ar leza?...pentru că este formidabil cum găseşti toate cotloanele şi toate perfidiile ei şi în acelaşi timp ţi-e atât de intimă, ca o iubită"
(Cristina Ştefan)

Teodor Dume, LA ORADEA, între două pauze...

***
teodor dume,
între două pauze,
octombrie 2015, Oradea, la magazinul de pe clujului (malul crişului repede-lângă podul dacia)
fotografie realizată de angajatul meu Dano Erno JANOŞ

cartea; AZIL ÎNTR-O CICATRICE, autor Teodor Dume

cartea: AZIL ÎNTR-O CICATRICE, autor Teodor Dume

teodor dume

AZIL ÎNTR-O CICATRICE

Tehnoredactare: Mioara Băluță

teodor dume

AZIL ÎNTR-O CICATRICE

Dedic această carte soţiei mele Fabiola, fiicei Teodora, părinţilor mei Ana şi Ioan, fraţilor mei Florin, Florica, Ghiţă şi Mitică, nepoţilor mei, omului de o aleasă omenie şi modestie criticului literar dr. Gheorghe Grigurcu, (criticul numărul unul al poeziei din Romania), care mi-a confirmat existenţa în lumea cuvintelor încă de la cea mai fragedă vârstă a adolescenţei.

Folosind puterea Cuvântului ca un sacrificiu, sfios îmi adun gândurile pentru a le mulţumi lor şi tuturor acelora care au făcut posibil strângerea în mânunchi a simţămintelor mele de la adolescentul confuz şi timid până în momentul în care m-am împrietenit cu Viaţa, cu sentimentul, cu iubirea dar şi cu Moartea, cu frica, singurătatea şi cu anotimpul prin care vom trece fiecare într-o bună zi.

Vă asigur că vă păstrez în suflet ca pe cel mai de preţ dar…

Cu mare drag,

Teodor Dume:

    Azil într-o cicatrice - o explorare continuă

                                             a abisului temporal

   Autorul cugetă la moarte fără teamă căci  Viaţa celui care se teme de moarte este tot un fel de moarte :

”eu sunt unul şi acelaşi cu tata

între noi sunt doar câteva iluzii şi

un somn care înspăimântă

restul nu mai contează...

şi dacă nu ar fi fost tata

şi dacă nu aş fi fost eu

şi dacă nu am fi murit

în fiecare primăvară

fiecare plecare ar fi fost

o zbatere de fluture devorat

de dangătul straniu al unui clopot

şi dacă...”

   Moartea este o rană deschisă, autorul pare să o accepte, este acel tunel care are Lumina la celălalt capăt :

”ca jertfă

nici chiar moartea nu doare

mai tare decât dorinţa

de a iubi sau

a fi iubit

dar să nu uităm că şi iubirea

e o moarte lentă pe care Dumnezeu

o acceptă ca jertfă pentru oameni”

                       (teodor dume)

   Nu îl îngrozește, dimpotrivă, pare să accepte ideea mistică a unei schimbări veşnice. O atitudine demnă căci aceste cuvinte sunt un fel de baraj, o luptă lirică, un om care nu vrea să capituleze. Poeta Emily Dickinson spunea că ”moartea este o noapte furtunoasă şi un drum nou, o trecere spre eternitate.”

Ce înseamnă moartea? Ce înseamnă viaţa? Este ora întrebărilor capitale ale unui poet care iubeşte viaţa cu pasiune chiar dacă nu reprezintă decât o clipă  efemeră:

”prin lumina lumânărilor

mişc privirile dintr-un colţ într-altul

şi nu spun nimic

am o teamă stranie şi

teama asta

mă face să-l rog pe Dumnezeu

să se aşeze pe patul în care

cândva

o visam pe mama”

         (teodor dume)

”Moartea n-are sens decât la oamenii care au iubit pasionat viaţa. Să mori, însă, fără să ai de ce să te separi?! Detaşarea este atât negaţia vieţii, cât şi a morţii. Cine a învins frica de moarte a învins şi viaţa. Căci ea nu este decât un alt cuvânt pentru această frică”. Emil Cioran în Lacrimi şi sfinţi

   Teodor Dume a ales un stil simplu, direct fară zorzoane, o influenţă benefică a poeziei universale. Nichita Stănescu avea acest gen de reflecţii formulate clar ca adevarate maxime filozofice substanţiale :

”Gând

Inimă

fii simplă ca moartea

Lucrurile simple nu se pot dovedi

şi sunt atâţia morţi în jur...” Nichita Stănescu

   Teodor Dume abordează o tonalitate clasică, armonioasă, pozitivă, blândă ca și cum autorul a ales ca parte dominantă a vieţii, dragostea eternă, deşi nu îi va supravieţui decât prin aceste poeme, adevarate epitafuri lirice.

   Autorul uneşte diverse polarităţi, între un temperament ardent, luminos, căldura maternă, dulce şi misterioasă care absoarbe suferinţe, dar îi procură şi certitudini luminoase, parcurgând etapele propriei biografii .

   Tenebrele sunt partea întunecată a sufletului, o apă neagră în care plutesc fiinţele dragi dispărute. Imagini fugitive străbat secretele

minţii, memoria devine o grotă secretă în care autorul colecţionează esenţele existenţei :

”singurătatea, ca o molie

durerea este singura parte a vieţii

care te învaţă cum

să-ţi învingi moartea

şi dacă există cineva care

să-ţi acopere umbra

e doar

singurătatea căruia îi place

să roadă din tine

ca o molie”

                (teodor dume)

   Sentimente care dau o seninătate în aşteptarea deznodământului propriului destin. Acest ocean interior îi dau consistență, este substanţial, hrăneşte un imaginar poetic, o reverie diurnă ori nocturnă făcută din ore limpezi și ore negre învelite în haina timpului care trece.

   Un autor ghidat de o filozofie morală, sentimentul religios este forţa sa de caracter, este calea care adânceşte, la Teodor Dume, misterul lumii .

“Viaţa este o îndelungată lecţie de umilinţă”. (James M. Barrie) şi la acest poet suntem într-o asemenea ipostază angelică :

“şi totuşi...

a plouat destul şi încă

orizontul e departe

cu amintirile-ngropate printre riduri privesc

din primăvară înspre toamnă deşi ştiu

că scenariul pe care-mi construiesc sentimentele

e un plagiat mă agăţ de fiecare clipă şi

nu vreau decât să te aud vorbindu-mi

ca şi când ai fi lângă mine

pe aleea de piatră udă

să urcăm cât mai sus... ”

           (teodor dume)

   Un misticism afişat în sensul în care acest autor afirmă despre Dumnezeu: ”El îndrăzneşte orice, e oriunde nu-l poţi aştepta: el însuşi este un exces.” (Georges Bataille)… Reflecţia se împlineşte, în acest volum, prin excesul adevărurilor intime, dar miza sa este însăşi Divinitatea în splendoarea atribuţiilor sale.

    Literatura este redescoperirea sinelui, a naşterilor şi renaşterilor succesive, din cursul unei vieţi tulburător de scurtă :

”inscripţia de pe nume

când m-am uitat în oglindă

l-am văzut pe Dumnezeu plângând

împrejur nimeni

nici chiar eu

cel care mă priveam

în partea cealaltă timpul

croşeta şosete pentru un drum lung

unde visele îşi au timpul lor

poate nu o să mă înţelegeţi

dar în fiecare bătaie de inimă

există un timp şi o durere

fără de care

nu ai fi existat

nici tu nici eu şi nici chiar

Dumnezeul tuturor lucrurilor

în rest aceeaşi imagine funebră

o cruce de lemn o lumânare stinsă

şi o urmă de lacrimă...”

                     (teodor dume)

   Poetul simte o elevaţie reflectând la  conceptul şi percepţia Timpului. Ţine piept, este pregătit în faţa atâtor abise, consimţite, atât morale cât şi fizice, ne conduce la poetul simbolist care spunea: ”am avut mereu senzaţia abisului, nu numai abisul somnului, dar şi abisul acţiunii, al visului, al amintirii, al regretului şi al remuşcării, al frumosului, al numărului. Acum mă simt tot timpul ameţit” (Charles Baudelaire)

   Ferestrele deschise de Teodor Dume sunt luminate de o candelă a frumosului, a sinceritaţii

absolute, a unei sfinţenii asumate, condiţie sine qua non de a ajunge la esenţele universale, poezia fiind teritoriul nelimitat al absolutului .

   Viata spiritului este tainică şi fără Dumnezeu, autorul nu se vede pe drumul morţii, cel mai semnificativ şi mai profund eveniment al vieţii. Poezia este accesitul transcendental, poetul refuză omul tragic, optează pentru tot ce este graţios ori sublim în acest paradis regăsit, întindere de ape liniştite :

” şi câteodată cu resturi de durere

în tot acest timp

mă eliberez de puţinul din mine

şi alerg pe călcâiele goale înspre

biserica văruită în alb...

mi-e frică de-atâta linişte

în speranţa că o voi revedea pe mama

şi pentru că nu mai am timp

mă voi muta în dangătul din clopot

să nu vă îngrijoraţi

din mine va porni o altă zi ”

          (teodor dume)

                        Angela Nache Mamier, Franţa

* ”nu ştiu să mai fi citit un poet atât de dedicat suferinţei să o aducă la rang de Dumnezeu.

Eşti unic, Teodor DUME! (...) Dacă totuşi te-aş numi "poetul singurătăţii", te-ar leza?...pentru că este formidabil cum găseşti toate cotloanele şi toate perfidiile ei şi în acelaşi timp ţi-e atât de intimă, ca o iubită"

(Cristina Ştefan, scriitor)

* "în mai tot ceea ce scrie Teodor Dume, fie că vorbeşte despre părinţi, fie despre bunici, despre iubire sau despre Dumnezeu, firul care uneşte totul este memoria împletită cu presimţirea sfârşitului”

(Gheorghe Paşa )

* "sensibile şi acaparatoare, aşa pot descrie textele lui Teodor Dume. Te pun în scenă, aştepţi să se tragă cortina apoi eşti fascinat. În primul rând de profunzime, apoi de dexteritate, apoi eşti ridicat de adevăr şi îl accepţi"

(Liviu Ioan Mureşan)

Pe Teodor Dume îl caracterizează poezia unei nemărginite suferinţe. Stilul confesiv, petrecerea timpului în singurătate alături de cuvânt - prietenul său de o viaţă - accentuarea stărilor de abandonare într-o existenţă aflată permanent pe finiş, împletirea elementelor care marchează începutul şi sfârşitul, iată ce-l fac pe Teodor Dume să fie un altfel de poet. Tema specifică demersului său literar este cea a vieţii şi a morţii, nedespărţite, şi unite prin cuvântul acestuia.

Este poetul pentru care iubita şi părinţii vor fi imortalizaţi în cuvânt. Acel cuvânt al însingurării. Îl iubeşte pe Dumnezeu, Cel pe care îl ignoră uneori, după cum lasă de înţeles într-una dintre poeziile sale. Iubeşte oamenii şi mărturiseşte că "într-o zi cineva o să umple golul acesta şi o să mă bucur pentru că oamenii intră în amintirea celuilalt lăsând o poveste"

Simplitatea exprimării, necăutarea limbajului elevat, aş zice, coborârea la un nivel popular de înţelegere sunt dominantele versului dumian, imprimând senzaţia de înălţare dincolo de lumesc. Ceva sacru. Poezia aceasta pare stratul de îngeri care face tranzacţia între om şi Dumnezeu.

(Ottilia Ardeleanu)

Lector pentru "umbre şi lacrimi"

 autor Teodor Dume

În general, o poezie apare într-un "moment de graţie" al celui care o scrie, iar lectura ei este, de cele mai multe ori, o trăire momentană a autorului. Lectura poate fi reluată, dar, în general, "contemplarea" poeziei este un proces de scurtă durată.

În faţa unui tablou ne putem opri timp îndelungat, parcurgem cu ochii fiecare detaliu, ne apropiem, ne îndepărtăm, îl privim din diverse unghiuri, căutăm culorile, lumina, umbrele. În cazul poeziei, rareori ne permitem luxul de a ne cufunda în ea, de a descifra semnificaţia trăirii din "momentul de graţie" al poetului.

E greu să facem comparaţii, fiecare artă are specificul ei atât în ce priveşte creaţia cât şi recepţia ei. Am îndrăznit totuşi să compar poezia cu pictura pentru că mie lectura poeziilor lui Teodor Dume mi-a adus întotdeauna fascinaţia pe care am simţit-o în faţa unor tablouri la care m-am oprit îndelung în admiraţia amănuntelor.

Ceea ce propun astăzi ca subiect de gândire este ideea următoare: lectura poeziilor lui Teodor Dume nu rămâne la stadiul de "vibraţie de moment", ci contemplarea universului poetic dumian se aseamănă cu privirea îndelungată a unui tablou, în care fiecare amănunt e interpretabil. Şi aşa cum, de exemplu, la Muzeul Prado din Madrid am poposit timp îndelungat asupra pânzelor lui Velasquez, ochii fiindu-mi atraşi de frumuseţea tablourilor lui, tot aşa, astăzi, forţa poeziei "umbre şi lacrimi" (autor Teodor Dume), m-a făcut să mă opresc, să o recitesc, să o contempletez, să mi-o explic şi să scriu despre ea.

Primul vers este de o simplitate dezarmantă, dar ea e numai aparentă, adevărul din vers exprimă de fapt una din tragediile vieţii: suntem acompaniaţi toată viaţa de obiecte cu care trăim, dar de care inevitabil ne despărţim. Ruptura sufletească e dureroasă, de aceea omul le păstrează măcar în amintire. Teodor Dume are multe asemenea "obiecte" în poeziile lui: borcanul cu flori uscate al bunicii, noptiera, blocnotesul din sertar, veioza şi multe altele, iar în poezia de faţă ne spune,"am trăit şi trăiesc printre lucruri".

Poezia continua: "iar lucrurile acestea îşi cară/ printre ziduri umbrele/ fără de care/ nu ar fi fost privilegiul de a exista".

Da, iată acele obiecte ale tatălui, mamei sau bunicii, despre care poetul a mai scris şi care ne plasează în universul în care un om se leagă

sentimental de lucrurile care au aparţinut celor care i-au dat viaţă. Ele nu mai există, sunt "umbre", astăzi sunt numai în memoria poetului.

Cum să nu te opreşti, cititorule, la aceste versuri? Nu ai păstrat şi în suflet lucruri pe care le-ai iubit pentru că erau ale părinţilor plecaţi? Mama mea nu avea timp de mine, dar mă lăsa, când eram mică, să-i pieptăn părul lung. purta, când o pieptănam, un şal pe umeri ca să-i protejeze hainele de păr am păstrat cu mine şalul, îl ating uneori.

Poezia ne conduce apoi în lumea de astăzi a poetului, iar versurile care urmează descriu neliniştea lui: "dincolo de toate acestea/ doar zvonurile trec/ peste urmele-adâncite în rană". Transpare durerea şi culpabilitatea pentru trecerea prin viaţă cam rapidă şi superficială: "ca şi cum aş fi vinovat/ de tot ce s-a pierdut/ între lacrimă şi durere".

Strofa a treia este privirea poetului spre "cerul care apune". Suntem iarăşi antrenaţi în gânduri cu care noi, cititorii, ne-am confruntat deja:"jumătatea mea/ (aflată în derivă)/ încearcă o nouă trecere". Există un moment în viaţă în care fiinţa ne e împărţită în două: cei care am fost şi cei care - poate...vom fi.

Poetul atinge în numai câteva cuvinte această "dedublare", lupta între a renunţa sau nu.

În final, "infinitul" descris de poet este simbolul timpului limitat, dar şi al divinităţii: "şi s-ar mai putea/ ca infinitul/ să-mi grăbească plecarea..." Este căderea pe gânduri a omului care îşi aşteaptă cu resemnare plecarea după frământările interioare datorate confruntării celor două "jumătăţi", cea a copilăriei, legată de obiecte şi de părinţi şi cea a maturităţii, aplecată peste trecut.

Poezia "umbre şi lacrimi" de Teodor Dume este mult mai mult decât un tablou în faţa căruia m-am oprit. Este universul din lucrurile copilăriei, lumina părinţilor plecaţi, apusul cerului, rugăciunea de seară a umbrelor şi infinitul dintr-o lacrimă pe care astăzi am cules-o cu resemnare şi pe îndelete din cuvintele poetului.

: umbre şi lacrimi

am trăit şi trăiesc printre lucruri

 iar lucrurile acestea îşi cară

printre ziduri umbrele

fără de care

nu ar fi fost privilegiul de a exista

dincolo de toate acestea

doar zvonurile trec

peste urmele-adâncite în rană

ca şi cum aş fi vinovat

de tot ce s-a pierdut

între lacrimă şi durere

e târziu şi cerul apune

aerul puţin şi el sufocă întâmplarea

s-ar putea ca cineva să mă imite

însă jumătatea mea

(aflată în derivă)

încearcă o nouă trecere

şi s-ar mai putea ca infinitul

să-mi grăbească plecarea...

Veronica Pavel Lerner-

scriitor,

azil într-o cicatrice

aceleaşi semne aceleaşi distanţe

între sufletele noastre e noapte

multă noapte

cineva scrijeleşte o lacrimă

într-un sertar

câteva rânduri neterminate

şi un pix

încerc să-mi decodez durerea

între două linişti respiră o amintire

orice poveste începe cu

a fost odată...

ştiu

pe margine de noapte stă agăţat

un păianjen

curând depărtarea va intra

într-un alt anotimp

asile dans une blessure *

mêmes signaux mêmes distances

entre nos âmes c’est nuit

beaucoup de nuit

quelqu’un gratte une larme

dans le tiroir

des lignes inachevées

et un crayon

j’essaye décoder ma douleur

un souvenir respire entre deux silences

toute histoire commence avec

il était une fois…

je sais

une araignée

est accroché sur la bordure de la nuit

et bientôt l’horizon rentrera

dans un autre temps

*traducerea: Veronica Pavel Lerner

umbre şi lacrimi

am trăit şi trăiesc printre lacrimi

iar lucrurile acestea îşi cară

printre ziduri umbrele

fără de care

nu ar fi fost privilegiul de a exista

dincolo de toate acestea

doar zvonurile trec

peste urmele-adâncite în rană

ca şi cum aş fi vinovat

de tot ce s-a pierdut

între lacrimă şi durere

e târziu şi cerul apune

aerul puţin şi el sufocă întâmplarea

s-ar putea ca cineva să mă imite

însă jumătatea mea

(aflată în derivă)

încearcă o nouă trecere

şi s-ar mai putea ca infinitul

să-mi grăbească  plecarea...

iubirea ca jertfă

nici chiar moartea nu doare

mai tare decât dorinţa

de a iubi sau

a fi iubit

dar să nu uităm că şi iubirea

e o moarte lentă pe care Dumnezeu

o acceptă ca jertfă pentru oameni

tăcere, se moare

nimeni nu vrea să moară chiar dacă

măinile adunate lângă piept

pliază liniştea din durerea ascunsă

în lumina fugărită de întuneric

tot ce a fost să fie a fost

ce trebuia să fie este

dincolo de orizont

plouă

viaţa topită până la os

picură încet

şi-ngustează aleea

înspre un Dumnezeu lacom

mult prea lacom pentru o viaţă simplă

nicio lumină nu e atât de puternică

încât să licăre în interiorul ei

dar înainte de toate se moare

tăcere

tristeţi târzii

iubesc femeile triste

iubesc-ul acesta are ceva comun cu

toţi oamenii pe care i-am iubit o singură dată

aşa cum iubeşti prima ploaie prima zăpadă

prima dragoste făcută la capăt de linie un capăt

uneori interminabil cu multe secrete şi arome de parfum

oricum nu mai contează

cândva respiram unul din celălalt şi visam

un şir lung de copii

dar poate că

lumea asta

n-a fost decât în

amintirea unui chip

respir acum din mine puţin câte puţin şi

urmăresc urmele tale neatinse de umbră

şi din când în când mă uit

la tot ce-a mai rămas -

un anotimp ploios cu mult frig

voi înnopta în el strigându-te

prin lumina lumânărilor

mişc privirile dintr-un colţ într-altul

şi nu spun nimic

am o teamă stranie şi

teama asta

mă face să-l rog pe Dumnezeu

să se aşeze pe patul în care

cândva

o visam pe mama

dragostea mea poate fi unicul detaliu din noapte

care să-mi amintească cine sunt

ce bine ar fi să fie totul la fel

prin lumina lumânărilor aprinse

văd un chip şi mult prea mult întuneric

cineva păşeşte prin interiorul meu

ca printr-un sanatoriu

e linişte şi e frig...

singurătatea travestită în iubire

se mută dintr-o noapte într-alta ca

durerea dintr-un os într-altul

curge veninos prin vene

înspre târziul din mine

gângăvesc ceva dar

nu spun nimic

renunţ la tot şi-mi fac socotelile

nu datorez nimănui nimic

poate lui Dumnezeu datorez o întrebare

şi atât

de aia nu sunt trist deşi

mi-aş fi dorit să ştiu

cât de mult am fost iubit

am renunţat să mai ştiu de mine

de fapt nici nu ştiu cât mai sunt de uman

am corpul fleşcăit de întrebări

şi nu contest nimic

e şase dimieaţa şi restul din mine

încearcă un zâmbet

poate mint sau poate nu am curajul

să mă reîntorc înspre ceea ce am fost

pe noptieră lângă veioza aprinsă

am o fotografie un bileţel şi

o întrebare

nimic mai mult

distanţă de-o lacrimă sunt doar eu şi Ea

uneori mă întreb dacă e bine să aleg

nici nu ştiu dacă m-ar ajuta la ceva

ştiu însă că la marginea timpului meu sunt doi gemeni

singurătatea, ca o molie

durerea este singura parte a vieţii

care te învaţă cum

să-ţi învingi moartea

şi dacă există cineva care

să-ţi acopere umbra

e doar

singurătatea căruia îi place

să roadă din tine

ca o molie

puţinul din mine ca o felie de timp rânced

am vrut să mă acopăr cu linişte dar

nu i-am găsit colţurile

şi atunci am hotărât

să cobor în mine cât mai adânc

aici nu am găsit pe nimeni

oamenii dispăruseră odată cu

lucrurile lor

o umbră

îmi astupa gaura prin care am intrat

şi fiindcă era destul de întuneric

m-am gândit că ar fi bine

să aprind o lumânare

în tot acest interval

lucrurile mele dispăruseră

iar eu duhneam a timp rânced

răscruce, între singurătate şi ultima haltă

îmi pun capul pe palme şi aştept

ca şi cum nimeni nu m-ar fi dorit

sângele îmi aleargă prin vene

îl aud dar

nu spun nimic

sunt un anonim uitat într-o casă

cu bagaje de mână

dintr-o haltă prin care

n-a mai trecut niciun tren de multă vreme

din când în când deschid ochii şi-mi

rostogolesc privirea de la un colţ la altul

e mult întuneric şi nicio speranţă

de care

să-mi atârn ultima clipă

nici nu ştiu dască e vară sau toamnă

tăcerea se instalează în mine ca

într-un fotoliu scorojit

şi muşcă necondiţionat

umblă prin măruntaie

ca o durere

coincidenţă sau nu

între cele două spaţii

văd un alb nesfârşit

nu sunt disperat ci doar

am o senzaţie ciudată

ştiu că mi-am depăşit maturitatea şi că

mă voi dizolva în verdele din iarbă

sau într-o floare de muşeţel

însă ştiu

că fluturii care îmi vor sta pe coapsă şi

ceaţa care va tăia respiraţia numelui

lăsat în loc de poartă

vor aminti de mine

semne pe suflet

de mâine dimineaţă voi începe săpăturile

o să mă opresc la doi metri

în pământ

îmi depun amintirile

una într-alta

ca un semn în anotimp ploios

păsări cu strigăt de moarte

vor coborî în linişti

cu ghiarele înfipte în lut

desenând peste mine linii

şi în cele din urmă

din plânsul meu

vor înflori noi primăveri

sau poate cândva mai încolo cineva

mă va privi dintr-un rest de umbră

eu sunt unul şi acelaşi cu tata

între noi sunt doar câteva iluzii şi

un somn care înspăimântă

restul nu mai contează...

şi dacă nu ar fi fost tata

şi dacă nu aş fi fost eu

şi dacă nu am fi murit

în fiecare primăvară

fiecare plecare ar fi fost

o zbatere de fluture devorat

de dangătul straniu al unui clopot

şi dacă...

din umbrele unui alt anotimp

curăţ pământul de frunze

îl pipăi ca pe o rană apoi

măsor distanţa dintre mine şi umbră

şi-ncet cobor înlăuntru

în jur nimeni

parcă

a dispărut şi orizontul

cu fiecare zi

mă afund tot mai mult

îmi iau şi singurătatea cu mine

pentru atunci când lacrima

îmi va sculpta în piatră

liniştea

dintre ceea ce am fost şi sunt

un alt anotimp

ultima pagină, nescrisă

mi-e dor de mirosul busuiocului prins

în grinda din casa bunicii

şi de ploaia care vindeca dealurile triste

sub care tata

îşi etala sudoarea

mi-e dor de oameni şi de mine

de copilul care impresiona alergând

desculţ

după fluturi

ştiu c-am plecat din mine

în clipa în care

miriştea îngenunchea

în faţa dimineţii

ca o tăcere

mi-e dor şi de tine, doamne!

ca de-o respiraţie

în faţa morţii

nu toţi oamenii locuiesc în Dumnezeu

mi-e dor de mirosul busuiocului prins

în grinda din casa bunicii

şi de ploaia care vindeca dealurile triste

sub care tata

îşi etala sudoarea

mi-e dor de oameni şi de mine

de copilul care impresiona alergând

desculţ

după fluturi

ştiu c-am plecat din mine

în clipa în care

miriştea îngenunchea

în faţa dimineţii

ca o tăcere

mi-e dor şi de tine, doamne!

ca de-o respiraţie

în faţa morţii

în clipa dintre mine şi Dumnezeu

poate mai am nevoie de puţin crez

aşa cum pasărea de înalt

să-mi trec numele

dintr-un cuvânt

într-altul şi

din când în când să

las semne pentru atunci când

fiul meu

îşi va aduce aminte de mine

şi-n cele din urmă

mai am nevoie de o ultimă rugă

sub care să mă retrag

ca o inimă bolnavă

viaţa dă înapoi câte ceva

între mine şi Ea un punct

o linie continuă şi iarăşi un punct

de pe marginea liniilor infinite

doar o privire şi un semn de rămas bun

nevoia de dragoste pătrunde prin

fereastra deschisă a cerului

pare un fleac

un genunchi aşezat pe

muchia uscată a lutului

cere îndurare

liniştea străpunge aşteptarea

iar eu mă pierd mă pierd mă pierd...

e târziu şi e toamnă, ana

în serile când toţi Dumnezeii

merg la culcare mi-aş dori

să rămân în mine

într-o lume numai a mea

să devin Dumnezeul tuturor iubirilor să

fac schimb de iluzii

şi-n cele din urmă să te cuceresc

ca pe o corabie în derivă

şi totuşi...

a plouat destul şi încă

orizontul e departe

cu amintirile-ngropate printre riduri privesc

din primăvară înspre toamnă deşi ştiu

că scenariul pe care-mi construiesc sentimentele

e un plagiat mă agăţ de fiecare clipă şi

nu vreau decât să te aud vorbindu-mi

ca şi când ai fi lângă mine

pe aleea de piatră udă

să urcăm cât mai sus...

te iubesc şi marea e puţin agitată

pescăruşii îmi ciugulesc din palmă

misterele au dispărut

sub privirea singurătăţii

apare uscatul

camuflat cu linişti mă apropii încet şi nesigur

durerea pulsează ca un fluture rătăcit

e târziu şi e toamnă

inima mi-o împăturesc în două pentru acum şi

pentru atunci când nu voi mai putea respira fără tine

e tărziu şi e toamnă...

viaţa ca un strop de cerneală

astăzi oamenii nu mai merg la biserică

şi nici la crâşma de la colţ

ei mor câte puţin

în fiecare zi

medicul le prescrie aspirină

contra a cinsprezece lei formularul

dar nu mai contează

ridică din umeri şi privesc

dincolo zarea

şi tac

îşi aşteaptă iertarea

aşa le stă bine oamenilor

îşi modelează viaţa după vremea de-afară

între două posibilităţi

există întotdeauna o altă posibilitate

cea a luminii împletită în jurul trupului

sau cea a umbrei suprapuse perfect

pe ceea ce sunt în momentul

în care

singurătatea din interior

se dislocă şi oscilează

între propriile limite

totul este parte din mine

pe care

nu o pot reconstitui

însă

dincolo de muchia malului

este o altă zi

azi moartea e o poartă închisă

nu se mai moare ca-n alte dăţi când

pleoapa însângerată până la lacrimi

acoperea ultima tăcere şi

tristeţile fără capăt

vibrau lăuntric

iar lumea

desena cu ceară un Dumnezeu

nu, nu se mai moare ca-n alte dăţi

şi nici durerea nu se mai plimbă

din om în om

căutând o nişă

criza ne-a afectat şi sentimentul

azi moartea e o poartă închisă

coridorul acela alb e-n renovare şi

nimeni nu ne mai promite când şi cum...

de aceea daţi-mi voie să mă mut

în fiecare din voi

să mă rog să înjur şi

din când în când să iubesc

uite, cât de greu e să mori!

ultima tăcere

ar fi trebuit să mai trec pe la tine

la ceasul când ploile tropăie

de-asupra lutului încins

să-mi obişnuiesc umbra să tacă atunci

când cerul îşi îmbracă haina de vânt

şi-n ultima tăcere

să-mi fac un loc

iar din singurătate

un prieten

  

pentru atunci...

ar fi trebuit să mai trec pe la tine

dar sunt prea puţin învăţat cu toate astea

şi uite nici n-am apucat să

mă împrietenesc cu moartea

şi asta pentru că

umbra s-a retras din tine

ca un nor

şi ai plecat şi ai plecat

şi ai plecat...

 

femeia cod

nu-mi pasă

chiar nu-mi pasă cât durează o amintire

nu-mi pasă nici cât durează o rază

lumina ei se descompune în urmele de

deasupra lutului dar asta

e o altă poveste

în care alerg spre nicăieri

mă opresc doar atât cât

să-l rog pe Dumnezeu

să-mi asculte inima

în urmă rămâi doar tu femeia - cod

colţul tău e un univers parţial întunecat

iar lumea o arteră pe care se circulă în paralel

ca într-un oraş aglomerat...

nu mi-am dorit niciodată atâtea lucruri

într-un singur loc în care

nu ne-am fi putut îmbrăţişa

ca doi oameni

chiar dacă aş fi murit de două ori aş fi ales

calea înspre tine deşi nici nu ştiu

cât contează o moarte

sau poate

aş fi fost mai frumos şi mai bogat

cu un Dumnezeu dar la ce bun dacă

Dumnezeu m-ar fi creat

din moartea altuia

ştiu că nu mai sunt cel ce am fost

sunt doar o metaforă care îmbracă o stare

iar identitatea mea e un drum imaginar

semnalizat intermitent

oricum nu mai contează...

tu eşti femeia - cod

deşi dormi cu fiecare în pat

nu ţipi nu urăşti şi nici nu iubeşti

ci doar mergi pe o linie continuă

îmi cer iertare, bunico!

lasă-mă să-ţi spun ceva despre locul în care

am locuit noi doi apoi tăcând ca o umbră

o să aştept

când plouă îmi aud copilăria

în aburul ei te văd bunico

dimineaţa devreme cum

îmi linişteai somnul

cu un sărut

(fiecare atingere o simt în anii scurşi

prin clespidra din mine)

mai ştii când cu degetele murdare de magiun

desenam pe geam ochii lui tata?

cândva mă tăvăleam prin cenuşa din faţa sobei

şi nu spuneai nimic...

acum mi-e inima strânsă ca un purece

salt din durere în durere

oftez

dar nu spun nimic

fiecare zi mă interoghează

ca pe un condamnat

mă ridic şi privesc în noapte

poate îmi trebuie un sprijin

iubire şi încredere sau

câte puţin din fiecare

e noapte şi plouă

îmi cer iertare, bunico!

în casa în care am iubit prima oară

s-a instalat un păianjen

mirosul greu de mucegai se izbeşte de mine

ca o linişte de lampa ne aprinsă de multă vreme

faţa de masă s-a rupt pe la colţuri

nucul din curte sub care bunicul potcovea caii

s-a maturizat

scrânciobul a îmbătrânit şi el

gardul dintre noi şi unchiul s-a scorojit

în rest sunt toate cum le ştii

din când în când timpul

mă strânge de piept

dar nu-i bai...

e noapte şi plouă

cobor în întunericul din mine şi aştept...

câteodată şi Dumnezeu rămâne singur

stau în mijlocul unei lumânări aprinse

şi tremur

în tot acest timp întunericul

iese din mine ca dintr-un chip

fără umbră

simt greutatea cerului cum

se prelinge în oameni

liniştea scrijeleşte adânc

s-ar putea spune că cineva a trecut pe aici

şi într-o bună zi va întreba de mine

iar tu prin fereastra închisă

o să-l rogi pe Dumnezeu

să ţină timpul în loc

eu voi privi din tăişul unei lacrimi

singurătatea

mi-a numărat până şi bulele

din flaconul cu apă minerală şi cele

câteva înţepături de ţânţari de pe braţ

şi-n cele din urmă

a coborât

în mine

ca o muşiţă

în paharul cu vodcă al unui beţiv

apoi am suferit împreună

din rana adâncită în mlaştina neagră

nu va răsări nimic

nici măcar nimicul cicatrizat

pe respiraţia dintre ceea

ce am fost şi sunt

cândva şi tata a iubit

dragostea e doar un gest prin care

trece liniştea înspre libertatea

de a iubi şi a fi iubit

cândva şi tata a iubit

ştiu bine asta

îmi plăcea să mă prefac că dorm şi

liniştea cobora peste patul meu

ca o umbrelă

era cald în acea oră târzie

consumam vise

(simţeam fiecare parte din mine)

îmi lipeam obrazul de lumina lămpii

şi-l vedeam pe tata tolănit pe fericire

între mine şi el doar o tăcere şi

câteva respiraţii dizolvau

întunericul proptit de geam

curiozitatea mi se plimba prin vene

ca un marfar greu şi cu jumătate de ochi

încercam să ţin timpul în loc

la urma urmei orice suferinţă

e o clipă dintr-un infinit ori

o iluzie în care oamenii

se retrag ca într-un templu

omul din piatră

am pus totul deoparte

somnul munca libertatea

ipocrizia şi femeia

stau nemişcat şi fac infuzie

cu aromă de cer

poate puţin dezamăgit

că n-am oprit un strop

de înţelepciune

cât să mai pot rămâne

printre oameni

numele morţii, ana

nici nu ştiu dacă m-a iubit

mi-a spus doar că nimic

nu mai contează şi că singurătatea

o scrijeleşte pe suflet

apoi a plecat...

mi-aş fi dorit

înainte să-i strig numele

să vorbesc cu Dumnezeu şi poate

împreună să împletim lumina

în şuviţe subţiri

să pot intra în întuneric

ca într-un templu

apoi

să revin pe laviţa de lângă poartă să

vorbim despre dimineţi nesfârşite

şi despre lucrurile rămase neterminate

dar Dumnezeu a aţipit

mi-am dat seama că rugăciunea

ajută doar atunci când

te reîntorci în tine

şi suferi

ştiu că nu mai am timp să

îmblânzesc moartea pitită sub scări

însă ştiu că-n fiecare zi

din durerea mea se va naşte o altă viaţă

din inima mea a evadat o lacrimă

niciun simptom şi nicio durere

căzută în mine şi zdrobindu-se ca o piatră

liniştea imortalizează tot ceea ce am fost

ca un orb îmi pipăi cicatricea

şi mă strig încet

nu-mi răspunde nimeni

mai strig o dată şi încă o dată

din când în când îmi privesc neputinţa

ca pe o clonă de lut

orbul din mine se roagă lui Dumnezeu

o furtună de cuvinte nerostite

se înalţă înspre cer

iedera îmi acoperă văzul

printre jaluzele

o margine de soare

îmi loveşte obrazul

mă încumet să mă târăsc

într-un colţ

de sub umbra lămpii

un ticăit de ceas îmi tulbură tăcerea

e ultima insultă pe azi

o, doamne!

am lacrimi pe suflet şi sunt trist

mai lasă-mi câteva fărâme din ziua de mâine

ca să-mi pot pregăti suflet

clipa în care am vrut să o strig pe mama

mama n-a murit

am văzut-o în vis

frământa aluatul pentru

praznicul bunicului plecat

cu o zi înainte de Crăciun

m-a privit cum priveşti lumina

din felinarul abia aprins apoi

a îngenuncheat pe întunericul

rămas în casă şi a plâns

am impresia că-l ruga pe Dumnezeu

să mă ţină de mână aşa cum o făcea

când eram mic

de jur împrejur linişte

şi o mlaştină invizibilă

din care

încerca să ies

transpirtaţia ieşită prin piele

îmi năucea privirea

gol şi singur în faţa

amintirii cu moartea

mi-am ămpreunat mâinile

şi plin de iubire

am modelat un Dumnezeu

pe care să-l întreb despre mama

mi-am amintit atunci ziua în care

tata şi-a îmbrăcat costumul negru

m-a luat de mână şi

m-a dus la biserică

pe drum se confesa

ca unui om mare

în dimineaţa aceea am plâns

gândul meu s-a întâlnit cu Dumnezeu

şi atunci i-am cerut voie

să vorbesc cu mama

îmi era frică să o strig

în tăcerea dintre noi

s-a cuibărit o durere

mi-am lipit obrazul de pieptul lui tata

şi am plâns

ploua şi era frig...

dorinţă

aveam încredere oarbă în oameni şi

iubeam florile pisicile şi câinii

iubeam zborul şi ferestrele

deschise larg

o iubeam pe mama

îl iubeam şi pe Dumnezeu

dimineaţa la amiază şi seara

îmi iubeam singurătatea

ştiu c-am păcătuit

în fiecare zi

mai trăgeam un blestem după mine

şi-mi descompuneam ura în jurăminţi

ba uneori mă răsteam la Dumnezeu

chiar şi atunci când mama

îşi alunga frica iubindu-mă...

oricum m-aş gândi oamenii au dreptate

sunt bestial şi arogant nu ţin cont de nimic

uit şi ultimul detaliu dar am senzaţia

că viaţa începe din mine...

uneori nu înţeleg multe lucruri

înnoptez în umbră

şi totuşi

îmi doresc să redevin copil

doar atât cât

să mă pot ridica în picioare

şi să o strig pe mama

toate luminile s-au stins

îmi acopăr liniştea cu noapte

clopotele nu mai bat

mă sting încet ca un asfinţit

şi mă gândesc la t

durerea atingerii

sunt nopţi în care îl ignori pe Dumnezeu

frigul îţi taie răsuflarea

pari o statuie care imită o rugă

fără să ştii

rupi din cuvinte

ca dintr-o

halcă de carne crudă

nu te interesează nimic

în patul tău cineva

a făcut dragoste

îţi tremură mâinile

dar taci

priveşti dintr-o bătaie de inimă

durerea ţi se prelinge în suflet

ca un răstignit aştepţi dimineaţa

prin care încerci să evadezi

Dumnezeu a aţipit

dincolo de lumea ta

e linişte

eşti singur şi gol

între viaţă şi moarte

se derulează o altă poveste

în care

durerea atingerii poate fi

ură

iubire

sau trădare...

acasă printre iedera urcată peste horn

cerul se topeşte în mine

ca un fulg

mă descompun în trup de îndrăgostit

liniştea îmbracă imagini

văd casa în care

am copilărit

o mângâi din priviri

şi aştept

mama trebuia să iasă în prag

să mă cheme la masă apoi

să-şi răsfire degetele

prin păru-mi cârlionţat

dar...

tristeţea îmi torturează privirea

mă uit la buruienile ce-au

invadat pridvorul şi la

ochiul de apă înecat în fântână

lampa s-a înnegrit

sub grindă

un păianjen obosit

îşi devorează prada

nimic nu seamănă cu ce a fost

ca un condamnat îmi descifrez vina

apoi îmi împreunez palmele pentru iertare

oamenii mint în genunchi

încerc să înţeleg de ce

se pleacă mereu

în ziua în care Dumnezeu

coboară printre oameni şi plânge

e singura dată când oamenii

se adună în cerc

sub lumina unei lumânări

şi nu spun nimic

cineva le umblă prin suflet

şi-n aceeaşi respiraţie

îngenunchează pe liniştea

ce se deschide ca

un răsărit

durerea se amplifică dar

nu le aparţine

îmi amintesc de mama când

mi-a spus că bunica

se ascunde în cer şi câteodată

ar vrea să se joace cu mine

e singura minciună spusă de mama

un neadevăr pe care îl vom rosti mereu

în genunchi în faţa iubirii

cândva eram foarte fericit

făceam dragoste sub duş

în parcuri şi gări

ţin minte

ultimul vagon în care

omorâsem uitarea

am tăiat-o în felii spunând

te iubesc nu te iubesc te iubesc

nu te iubesc

te iubesc

am închis fereastra

am tras perdeaua şi

mi-am proptit buzele de

pieptul tău dezvelit ca o nucă toamna

coborâsem unul în celălalt

ca doi amanţi

doar gândul

târât peste orgasm

îmi încetinea privirea

nu exista nimic dincolo de noi

ci doar un timp ce

ne asculta povestea

într-un oraş fără bariere

sunt sigur acum că Dumnezeu

a asistat la păcatul săvârşit

ca o împăcare

mă plimb şi las păsările

să ciugulească din mine până la răni

cu fiecare atingere voi fi

tot mai aproape de tine

lumea din mine o durere fără moarte

nu datorez nimănui nimic şi

nici nu ştiu dacă

ziua de la capătul săptămânii

e duminică sau luni şi că

ar fi existat fără Dumnezeu

ştiu însă că-n fiecare zi

prin mine

trec Dumnezeii altor lumi în care

moartea este doar una şi

se hrăneşte din sfârcuri de curcubeie

şi câteodată cu resturi de durere

în tot acest timp

mă eliberez de puţinul din mine

şi alerg pe călcâiele goale înspre

biserica văruită în alb...

mi-e frică de-atâta linişte

în speranţa că o voi revedea pe mama

şi pentru că nu mai am timp

mă voi muta în dangătul din clopot

să nu vă îngrijoraţi

din mine va porni o altă viaţă

sub teiul unui anonim

sunt un anonim uitat pe o bancă de lemn

sub teiul de la marginea drumului

îmi număr clipele

nimănui nu-i pasă

teiul a înflorit de 60 de ori

în liniştea lui se ascunde o zbatere

una singură dintr-un anotimp în care

mama îmi citea din Tatăl nostru iar

Dumnezeu se juca mereu cu mine

nu mai ştiu unde e mama

a plecat într-o dimineaţă de primăvară

şi nu s-a mai întors

poate a rătăcit drumul sau poate

nu ştie că un băieţel o mai aşteaptă

în locul în care

timpul topise mirosul de tei

ca pe o lumânare...

liniştea începe să urce pe mine ca iedera şi

creşte şi creşte răsucită înspre apus

îmi adâncesc faţa între palme

şi aştept...

poate la celălalt capăt al lumii e primăvară

de dincolo de morminte

iedera creşte din trupul tatălui meu

plecat în ziua care mama

mi-a aşezat capul în poală

şi mi-a zis;

eşti bărbat, fiule!

poate ar fi trebuit să o ascult şi

să-mi iau rolul în serios

să ascult respiraţia pământului

şi liniştea pietrelor

timid

să-mi conturez viaţa

ghemuită sub aşteptări

din când în când

să evadez

printre anotimpuri să

adun vreascuri pentru focul

din cuptorul bunicii

însă am învăţat că fiecare suflet

are o sărbătoare şi

la intersecţia acesteia

sunt doar eu şi atât

dincolo e Dumnezeu şi privirile lui tata

din care anihilez clipă de clipă câte o zi

un fel de arendă

nu ştiu dacă am vrut să fiu ceea ce sunt

însă Dumnezeu s-a grăbit să-mi dea

o umbră şi un nume apoi

s-a debarasat

de mine

ca de o durere

ştiu că sunt un duplicat al morţii altuia

şi mă delimitez între ceea ce a fost

şi o identitate dată

în arendă

nu-i nimic

într-o zi mă voi întâlni cu Dumnezeu

şi-l voi întreba despre toate astea

inscripţia de pe nume

când m-am uitat în oglindă

l-am văzut pe Dumnezeu plângând

împrejur nimeni

nici chiar eu

cel care mă priveam

în partea cealaltă timpul

croşeta şosete pentru un drum lung

unde visele îşi au timpul lor

poate nu o să mă înţelegeţi

dar în fiecare bătaie de inimă

există un timp şi o durere

fără de care

nu ai fi existat

nici tu nici eu şi nici chiar

Dumnezeul tuturor lucrurilor

în rest aceeaşi imagine funebră

o cruce de lemn o lumânare stinsă

şi o urmă de lacrimă...

cu o candelă de nisip

În fiecare seară cobor pe un drum

ce nu duce nicăieri

la marginea lui îmi întind umbra

sub care mă aşez

grijuliu

o durere de moarte se prinde cu mine

sunt primitor şi nu ripostez

nu caut cuvinte nici semne şi nici răzbunare

în oraşul din mine sunt doar ziduri

un ceasornic şi o noapte

fără sfârşit

mă aud trecând

azi sunt mult mai trist şi mai singur

uit câte ceva în fiecare zi

las semne sub fiecare nume

pe care l-am uitat şi

mă descompun

în privirile altora

în căutarea a ceea ce am fost

mi-am aciuit sub pleoape

toate amintirile

cu gesturi largi mă uit în mine

ca într-o rană şi

mă rog pentru lumina altei lumi

poate că e firesc în realitatea asta

urme de fluturi

dincolo de orice tăcere

e-ntuneric şi niciun cer

umbrele adorm într-un fel anume

ca şi când

nu ar fi existat atingeri

            

aciuit în primul anotimp

după naştere

îmi desfac singurătăţile în şuviţe lungi

pe palmele mele goale au mai rămas

doar urme de fluturi

spaţiul dintre mine şi timpul meu

fereastra prin care

o sã privesc depãrtarea, -

ea însãşi o fereastrã

a sunetelor spre nesfârşit.

poate e doar o iluzie ce se terminã aici

ca respiraţia în camera cu multe oglinzi...

oare, de ce?

în fiecare zi există o altă zi

şi-n fiecare din noi

există o zi

în care se moare

nimeni şi nimic

nu o poate ocoli

nici oamenii fără gânduri

nici însuşi Dumnezeu

e un spaţiu rezervat şi nu insist

traversez singurătăţi şi învăţ

cum se moare

în înţelesul meu

un răsărit fără margini

şi fără intersecţii

oare de ce se moare fără ca timpul

să-ţi îngăduie

să te cunoşti pe tine însuţi?

un alt fel de timp

s-ar putea să fi fost

clipa din căderea liberă

a frunzei

toamna

fără sens

sfredelind în timp

nimic altceva deasupra lucrurilor

captiv între două respiraţii

iartă-mă pentru ceea ce am fost

am palmele ude şi mă agăţ de viaţă

ca iedera de cer

nici nu ştiu dacă mai am nevoie de dragoste

momentul este o taină prin care

mă plimb zi de zi şi e

firesc să fie aşa

nu mă simt niciodată singur

iubirea se ascunde în oameni şi

fiecare are povestea sa

şi-n fiecare poveste

sunt eu

captiv

între două respiraţii

privesc iubirea

durerea şi oamenii

dar cine mai are nevoie de cuvinte

prin acest labirint

se ajunge la Dumnezeu

pentru o oră de linişte

te părăsesc iubito

e doar un gest pentru a-mi

curăţa rănile pline de aşchii

...şi începe să plouă fără vânt şi

fără nicio legătură cu Dumnezeu

(deşi înţeleg că şi Dumnezeu a fost trădat)

stropii mi se lipesc de piele

ca o durere

de parcă

toată rostogolirea asta

ar începe din mine

din toate slăbiciunile îmi fac ziduri

printre care mă plimb apoi

mă furişez înspre singurul loc neatins...

din singurătăţi îmi construiesc biserici

la altarul cărora o să vină

toate femeile pe care le-am iubit

nici nu ştiu cum să-mi definesc întâmplarea

mai las un pic să-mi ard neliniştea

şi clipa în care-am mărturisit

că am iubit şi am fost

tot ceea ce nu mai pot să fiu

e târziu şi-n deşertul din mine

nu se mai întâmplă nimic

mă închid în întunericul din umbră

şi tac

te părăsesc iubito

e doar un ultim gest...

ca un tablou, viaţa

privit din stânga pare rotund

dinspre răsărit

puţin alungit

şi din toate cele patru puncte

pare la fel

o dimensiune

una singură

doar umbra creşte şi descreşte

până la un punct...

gest pentru atunci...

mi-e dor de o toamnă lungă

în care voi intra ca lumina

peste întuneric şi

când va fi să plec

cu o foame de apă

mi-aş dezosa durerea

pe o stâncă umedă

şi-n inima ei

aş scrijeli

ultimul bilet

să nu-l citeşti

gestul tău ar putea fi ultima victimă

mă aud trecând

azi sunt mult mai trist şi mai singur

uit câte ceva în fiecare zi

las semne sub fiecare nume

pe care l-am uitat şi

mă descompun

în privirile altora

în căutarea a ceea ce am fost

mi-am aciuit sub pleoape

toate amintirile

cu gesturi largi mă uit în mine

ca într-o rană şi

mă rog

pentru lumina altei lumi

poate că e firesc în realitatea asta

ca un gest

fără începuturi rostul cuvântului

se pierde la marginea lumii

unde infinitul e o rază

sub care

se ascunde Dumnezeu

ciudat sentiment

toate acestea îmi apasă pe suflet

ca o noapte pe zi

dar nu-i bai

o să învăţ să respir din mine

arest la domiciliu

sub coroana teiului

fără somn

ca într-un arest la domiciliu

doar tata şi amintirile lui

între mine şi el un gol delimitat

de o umbră ce-mi închide

milimetric privirea

par un agresor  pregătit de atac

chestia asta îmi aminteşte

de inegalitatea dintre mine şi profu de mate

dar nu-l pot înlocui pe tata

şi nici măcar nu-l pot striga pe nume

spărtura dintre noi e doar liniştea dintr-o rugă

sub un cer cu o singură moarte

dincolo de orice înţelegere

există cuvântul

şi totuşi

nu reuşesc să mă strecor în

labirintul întrebărilor despre

ceea ce am fost şi ceea ce sunt

bănuiesc doar că

între materie şi energie

există o singură cale...

şi din când în când îmi descifrez urma

pur şi simplu

am iubit puţin sau poate

uneori prea mult

am scrijelit nume pe scoarţa

copacului din mine însă

în adâncul meu literele au sângerat

în mijlocul lucrurilor eram doar eu

timpuri

când trec strada

îmi adun  toate gândurile

sub aceeaşi urmă

nu mă sperie zgomotul paşilor

de pe asfalt şi nici

intimidarea luminii

între acele două timpuri sunt eu

CUPRINS

Angela NACHE MAMIER, prefață    pag. 7

Gânduri de la prieteni                                   14

Lector pentru "umbre şi lacrimi"                 17

azil într-o cicatrice                                       22

asile dans une blessure *                              23

umbre şi lacrimi                                            24

iubirea ca jertfă                                             25

tăcere, se moare                                            26

tristeţi târzii                                                   27

prin lumina lumânărilor                                28

singurătatea travestită în iubire                    29

singurătatea, ca o molie                                31

puţinul din mine- o felie de timp rânced     32

răscruce, între singurătate şi ultima haltă   33

semne pe suflet                                             35

din umbrele unui alt anotimp                        37

ultima pagină, nescrisă                                  39

nu toţi oamenii locuiesc în Dumnezeu        40

în clipa dintre mine şi Dumnezeu                41

viaţa dă înapoi câte ceva                                42

e târziu şi e toamnă, ana                                43

viaţa ca un strop de cerneală                         45

între două posibilităţi                                    46

azi moartea e o poartă închisă                      47

ultima tăcere                                                  48

pentru atunci...                                               49

femeia cod                                                     51

îmi cer iertare, bunico!                                 53

câteodată şi Dumnezeu rămâne singur        55

singurătatea                                                    56

cândva şi tata a iubit                                      57

omul din piatră                                               58

numele morţii, ana                                        59

din inima mea a evadat o lacrimă                 61

clipa în care am vrut să o strig pe mama     63

dorinţă                                                            65

durerea atingerii                                            67

acasă printre iedera urcată peste horn         69

oamenii mint în genunchi                             70

în genunchi în faţa iubirii                              71

lumea din mine o durere fără moarte          73

sub teiul unui anonim                                    75

de dincolo de morminte                               76

un fel de arendă                                             77

inscripţia de pe nume                                    78

cu o candelă de nisip                                     79

mă aud trecând                                               80

urme de fluturi                                               81

spaţiul dintre mine şi timpul meu                82

oare, de ce?                                                    83

un alt fel de timp                                           84

captiv între două respiraţii                            85

pentru o oră de linişte                                   87

ca un tablou, viaţa                                          89

gest pentru atunci...                                       90

mă aud trecând                                               91

ca un gest                                                       92

arest la domiciliu                                          93

sub un cer cu o singură moarte                    94

pur şi simplu                                                  95

timpuri                                                            96