BINE AŢI VENIT PE BLOGUL lui TEODOR DUME

Oare de ce se moare
fără ca timpul să-ți îngăduie
să te cunoști pe tine însuți?
(teodor dume)

29/04/2011

comentarii 1> teodor dume

1."
"Pe  Teodor Dume nu mi-l pot imagina decât pe fundalul oraşului său, care timp de aproape trei decenii a fost şi al meu, Oradea. Oraş subtil şi cochet, neîndoios, cu o tradiţie barocă filtrată printr-un secession melancolic, fumuriu, dar şi cu o prospeţime indicibilă a văzduhului său, cu o adolescenţă perpetuă a uşoarelor adieri ale acestuia, încărcat de miresmele aspre ale şesului şi de cele mai conciliante, blajine, ale dealurilor între care se află.
Iluzie, s-ar putea replica, ficţiune! Desigur, dar numai până la un punct. Căci orice loc se întreţese cu fibra sensibilă a celui ce s-a legat de el prin naştere, ori prin îndelungă vieţuire, mai exact spus cu fibra unei anume vârste a persoanei. Copilăria, frageda tinereţe dizolvate în aerul orădean nu reprezintă o pură iluzie, un pretext de nostalgică evocare, strict personală, a subsemnatului, silit a urma o altă traiectorie geografică, câtă vreme le regăsesc în stihurile, cu o sufletească determinare mai presus de toate, ale autorului cărţii de faţă.
Prin pana sa, ele se obiectivează, devin un miraj interogativ, ce mă supune, în calitate de cititor, unui text de identificare.

Teodor Dume e un halucinat al unei copilării adânci, ireversibile. Cred că cele mai autentice sunete pe care le scoate fragilul său instrument poetic, făurit de însuşi junele-i posesor,în domoală uitare de sine şi în fecundă naivitate, sunt cele închinate vârstei matinale, zorilor fiinţei.
Simţământul copilăriei apare cu fineţe conotat în misterioasa lui tăcere luminos-umbroasă, raportată la profunzimi: "Copilăria, -/tăcerea ei mă înspăimântă,/ umbrele luminii se sting/ adormite pe braţele adâncului"
(În regăsirea copilăriei). Sau cu o graţioasă efeminare: "Acolo mă caut / în cosiţa despletită/ a copilăriei" (Acolo mă caut). Sau, "pornit pe drumul desprins din muguri/ la capăt de menire" (Aniversare), spre a constata emoţionant: "întodeauna în acest anotimp pierdut între gânduri aproape / vor veni legănat căprioarele cu scrisori de la ţară pe pleoape" (Permanenţă).
Elanul purităţilor arzător sfioase i se opune somnia blagiană, precum o organică încifrare: " Sufletele voastre /ţâşnind în piept/ pe veci să rămână / lacăte adânci peste somn" (Recunoştinţă).

E de remarcat câtă emoţie ţâşneşte din versurile acestui meşteşug simplu, comparabil, în legăturile sale cu lumea din jur şi cu sine, cu pictura naivă. Voluntar ori involuntar (n-are importanţă decât efectul), sufletul creatorului se descrie pe sine, se surprinde în note, nu de puţine ori, acute, care ne obligă să ne oprim şi să subliem.
Trăsăturile fiinţei se caută şi se uimesc de ele însele, ca la orice început existenţial, cu îndelungi vibraţii.
O timiditate de bun augur (indiciu al unei simţirii foarte curate) e mărturisită astfel: "Limba de şoaptă a ceasornicului / mă înspăimântă,/ sângele fumegă sfială" (Tăcere) Ca şi însoţindu-se cu sugestia unei încâlciri grafice "Glasul încurcat în strigătul tăcut/ ademeneşte /părul prelins spre tăceri" (Ce aproape).

Deci, ceea ce surprinde ,Teodor dume, în cele mai bune dintre stihurile sale e un straniu rafinament, provenit parcă dintr-o viaţă interioară consumată.
O superbă încredere în sine (a poeziei, nu a poetului) se pronunţă într-o melodie holderliniană:
"Vâslesc în memorie/ nesigur pe teamă,/ împrumutându-mi nemurirea/ ce-mprăştie /răcoarea serii/ prin ani. Da, ele, vârstele plâng inocente"

Ori această explozie cosmică, grafiată într-o atât de dezinvoltă lapidaritate:
"Plecată, noaptea cade peste văi: uimire /Pe semne cerul a aruncat-o afară/".

Am compus acest scurt forilegiu pentru a scoate în relief capacitatea asociativă a poetului în registrul naturist.
Chiar dacă unele din textele sale fac concesii unei convenţii a simplităţii (să reamintim că simplitatea adevărată e densitate) dincolo de orice suferinţă, Teodor Dume posedă o chemare către poezia înnăscută, precompănitoare în economia vieţii sale. Fascinat de copilărie şi de peisajul străbun, mărturisind că, aşa cum s-a văzut de altminteri şi din citatele de până acum, "Cuvântul meu e pur şi blând", poetul orădean poate procura satisfacţii reale celor ce văd în fenomenul liric o expresie a vieţii afective mai mult decât a rigidului operator de cuvinte, a naturii lăuntrice spontane şi "naive", mai mult decât a unei conştiinţe culturale derivate.

Îi doresc din inimă lui Teodor Dume, nu atât necesarul progres tehnic şi livresc, care îi e, totuşi, mai la îndemână, cât stăruinţa în trăirea genuină de azi, care, vai, e mai greu de păstrat.

Gheorghe Grigurcu,(din prefaţa cărţii: Strigăt din copilărie, de teodor dume)
***************************************************

2.
"În atmosfera de perspective incerte, înfloreşte tipul poetului pur, tulburător complement psihologic al controversatei noţiuni estetice de poezie pură.
Teodor Dume îl ilustrează prin tensiunea poetică iscată de propria sa cauză, ca un imbold patetic al naturii însăşi.
Ceea ce surprinde în cele mai bune dintre stihurile sale e un stranbiu rafinament, provenit parcă dintr-o viaţă interioară consumată, care se revelează în flăcările decorative ale entuziasmului juvenil:

Veniţi prieteni!
Să nu vă-nspăimînte
zările noastre aprinse
în luptele păcii.
Căutaţi-ne în mijlocul
luminii
locuitori pe lira aceasta.

O superbă încredere în sine (a poeziei, nu a poetului) se pronunţă într-o melodie holderliană (deşi e foarte puţin probabil că poetul aci prezentat să-l fi citit pe marele german):

Vîslesc în memorie
nesigur pe teamă,
împrumutîndu-mi nemurirea
ce-mprăştie
răcoarea serii
prin ani.

Da, ele, vîrstele,
plîng inocente.

O disciplină de bun augur, tradusă în discreţie, substanţializează subtile imagini:

Mi-am oprit lacrimile
pentru a le număra.
Mîna începuse să-mi tremure
şi deodată se rostogoli
în nemărginire,
conturată de-o lumină.
Apoi auzii
iluzia sărutului.

Ori această explozie cosmică, grafiată într-o atît de dezinvoltă lapidaritate:

Plecată, noaptea cade peste văi:
uimire
/Pe semne cerul a aruncat-o afară/.

Indiscutabil suflet de poet, Teodor Dume deţine în formula fiinţei sale însetate de limbaj metaforic propriul său viitor. "

Gheorghe Grigurcu, (din prefaţa volumului Adevărul din cuvinte, de Teodor Dume)

***********************************************************


"Scriitura lui Teodor Dume, este un Adevăr nesofisticat. Adevărul este simplu. Adevărul este al poetului care nu se hazardează, să zic aşa, ca alţi confraţi ai lui de generaţie, nişte experienţe din astea nebuloase, ci vine, (Teodor Dume), cu o scriitură cinstită, o scriitură corectă care exprimă realmente o simţire poetică tradusă într-o expresie artistică convingătoare. Teodor Dume este întradevăr un talent, o expresie artistică care dovedeşte existenţa unei germinaţii lirice, care cu siguranţă va rodi şi în viitor, în opere artistice, în volume concludente. Există la toţi acei ce îşi asumă sarcina grea de-a plonja din lumea comună în cea a poeziei o irepresibilă dorinţă de mântuire prin suflet. Lupta cu starea şi cuvântul este un chin dureros de dulce pe care nu-l pot percepe decât cei care cred cu adevărat în el. Accentuez aceste cuvinte, Adevăr şi Cuvânt, încercând, de fapt, să traduc parafraza acestui titlu, Adevărul din cuvinte, ce aparţine unui volum scris de către domnia sa. Atunci când cuvântul înfloreşte în pagina tipărită se poate spune că izbânda, chiar dacă ea este certă, se întrevede totuşi. Pentru toţi cei care au publicat, mirajul slovei tipărite se trăieşte de fiecare dată cu o nouă şi miraculoasă înfiorare. Bucuria este imensă atunci când cuvântul se adună între coperţile unei cărţi.
Iată, Teodor Dume, se bucură în trăirea sa, de o împlinire pe măsură. Cărţile domniei sale, noi nouţe, sugestiv intitulate şi-au zborul spre lume, purtând dorinţa legitimă de a deveni un nume. Şi chiar este, Teodor Dume.
Remarcabil la scriitura lui Teodor Dume, este onestitatea cu care convinge. O perfectă unitate între fondul de simţire şi cel de expresie animă fiecare cuvânt. Într-o epocă în care poezia şi-a făcut din sfidarea retoricii şi din coerenţă un stil, Teodor Dume, vine cu o expresie dezarmant de simplă, dar nu mai puţin plauzibilă artistic.Versul său stă sub regimul confesiunii. Sufletul larg deschis către Corola de minuni a lumii, cum ar spune acelaşi Blaga, nu vibrează patetic, ci potolit, poetul lăsându-se deliberat să alunece în "liniştea lucrurilor" de multe ori mai elocventă decât "vocea" lor.
O mirare perpetuă în faţa miraculului existenţial, o încercare de substituire cu însăşi obiectul adoraţiei sale, conferă poeziei lui Teodor Dume, aşa cum inspirat spunea, în prefaţa unei cărţi, Gheorghe Grigurcu, "stigmatul unei neconvenţionale purităţi şi al unei exemplare modestii". Cu asemenea premize această lirică îşi poate adâncii, pe viitor, izvoarele.
ADEVĂRUL DIN CUVINTE va trebui să fie cel al poeziei în sensul deschiderii cuvântului spre el însuşi şi nu a transformării lui într-un pretext facil pentru exerciţii de prestigitaţie poetică. Nu stă în firea lui Teodor Dume să alunece într-o asemenea direcţie.
Stihurile lui stau sub semnul unui desăvârşit echilibru, surprinzător pentru o vârstă biologică cunoscută îndeobşte ca a tuturor posibilităţilor. Şi totuşi zic, sub aparenţele calmului, poetul îşi caută cu tenacitate şi îndârjire, un drum propriu care să-i transforme bătaile de clopot într-un cântec fără de moarte. Citez:
"Să pot aştepta
până când dăngătul
de clopot
va intra-n istoria zilei"
Inventarul tematic al scriiturii lui Teodor Dume, este bogat şi generos, adeverind nu numai lunga disponibilitate lirică, ci şi un spirit iscoditor adunat între coperţile unor cărţi care adaugă peisajului literar o nouă şi notabilă prezenţă editorială.
Cu toată sinceritatea şi Adevărul smuls din miezul cuvintelor,"

Viorel Horj,(din cuvântul de prezentare a cărţii Adevărul din cuvinte, de teodor dume)
*****************************************************

28/04/2011

comentarii

POARTA SPRE CER, de Teodor Dume

în fiecare duminică
la biserica albastră
slujba începe la nouă fix

Dumnezeu mereu pare grăbit

îmi şterg ochelarii
iau biblia şi plec

între două rugăciuni
cineva îmi spune că Dumnezeu
trăieşte prin noi

deşi nu s-ar fi cuvenit
să vorbesc despre asemenea lucruri
i-am răspuns

dacă eu sunt poarta spre cer
şi Dumnezeu este calea
atunci copilul meu va fi
consistenţa trupului sau
şoapta morţii trupului meu?

o bucată de linişte oprită între noi
scurta dangătul clopotului

poate din pricina asta încercând
să-mi descâlcesc nodurile din viaţă
am tăcut...

***comentarii la textul :poarta spre cer, de teodor dume

1.
"Un text foarte bun, un fel de concentrat liric, scris la tensiune inalta si lipsit de concesii. Chiar daca felul asta de scriitura e greu de digerat (ma refer la "incifrarea" versurilor si la efortul de analiza cerut de fiecare dintre enunturile lirice in parte) cred ca, in cazul unor texte de o asemenea calitate, lectura merita efortul."
(Adrian Suciu, scriitor)

2.
"Un poem meditativ, de înaltă ținută. Un început bun, un final pe măsură iar acea problemă de meditație în centrul poemului foarte bine gândită și așezată. Oscilația între spirit și materie, aceste două lumi strâns întrepătrunse: trup și suflet, mereu obsedante, mereu în balanță, mereu în luptă."
(Mihaela Roxana Boboc, poet)

*********************

ÎNTRE DOUĂ RESPIRAŢII, de Teodor Dume,

pe aici n-a mai trecut nimeni

sub buzele grinzii crăpate de timp
singurătăţile sufocă tăcerea
la ora când toate
umbrele adorm
sub piele
e multă tristeţe
curge înspăimântător
ca o clepsidră
cu vieţi
picură ultimul fir
timpul exersează
prin mine
se plimbă tăcut Dumnezeu
printre coastele strivite
de singurătate
picură liniştea

nu mai e nimeni

mă agăţ de culoarea cerului
aerul s-a rarefiat
timpul sinucigaş de cuvinte
îneacă umbrele
din trupul dezbrăcat
porneşte un nou început

urmele adâncite pe margini
vorbesc de o trecere

tălpile miros a iarbă

între cele două respiraţii
se joacă un copil



***comentarii la textul: între două respiraţii, de teodor dume

1.
"imagini reusite aici, intre doua respiratii... :) E multa sensibilitate in poeziile tale, au acel ceva la care tanjesc multi... Poate partea cu Dumnezeu nu m-a atras, in rest un poem reusit, iar finalul, acel copil care se naste la capatul unei respiratii si inceputul alteia, e deosebit."
(Alexandru Gheţie,poet

2.
"Încerc să revin în pielea mea la sfârşitul lecturii acestui poem şi... mi-e greu să revin. Deoarece în poemul tău simt, nu citesc, clipa aceea nefirească, de nefiinţă ce mă copleşeşte pentru un moment şi am senzaţia că sunt o parte din infinit, din lumea lui Dumnezeu care umblă şi prin lectorul pus la dispoziţia poemului cum s-a perindat şi prin viziunea autorului.
Nu pot să nu remarc versurile privitoare la timpul ce este un sinucigaş deoarece el are relevanţă raportat doar la identităţile noastre trecătoare. Foarte frumos, divin."
(IOAN bARB, scriitor, redactor şef revista "Algoritm literar") Hunedoara

3.
"Poezia lui Teodor Dume a fost întotdeauna clipa dintre două respiraţii existenţiale: cea legată de freamătul vieţii şi cea legată de cernuta clipă, când vom părăsi totul.
De aceea, verbul lui curge firesc, ca însăşi viaţa noastră. Resimţim de la o anumită vârstă toate angoasele ce ne macină şi descoperim că între grinzile trainice de altădată ale casei sufletului nostru cariul neputinţei, al singurătăţii, a spulberat prin timp totul.
Că din clepsidra de ţărmuri a mai rămas doar un fir de nisip şi sub paşii Celui de Sus viaţa noastră împrumută culorile asfinţitului. Nu mai rămâne din noi decât jocul copilăriei desculţe în iarba unei noi primăveri. Atât."
Cu prietenie, Emil Iliescu- scriitor

4.
"V-am citit și mi-am reamintit de atingerea evanescentă a poeziei. Intim și melancolic, resemnat și robust, sensibil și lucid, este un text care se împlinește cu fiecare vers. O suită de expresii foarte izbutite și de o mare sugestivitate fac deliciul cititorului dezvăluind un univers liric ce se smulge simplului subiectivism și universalizează trăirea poetică a autorului: ”buzele grinzii crăpate de timp”, ”singurătăţile sufocă tăcerea” (îmi place mult acest plural, care printr-un simplu artificiu stilistic exemplifică ridicarea spre universal a temelor), ”umbrele adorm/ sub piele”... și-mi dau seama că ar trebui citat în întregime.

Remarc sobrietatea și profunzimea abordării, modalitățile subtile, reflexe, prin care se plasticizează abstractul. Frumos de citit, text elegant și elevat parcă mișcând într-un alambicat cuier jobenul și bastonul ca accesorii ale unui act artistic de tip aristocrat."
Călin Sămărghişan, scriitor

5.
"mă bucur că te-am simţit de la inceput, printre poeţii pe care ii citesc cu indărătnicie. da un poem care urcă din suflet in cuvânt!
iata-mă : "între cele două respiraâii
".... un copil"!!! o zi bună"
(Doru Dorian David, scriitor- Dublin

***************************************

PUŢINUL DIN ADOLESCENTUL DIN MINE, de Teodor Dume,
deşi ştiu că viaţa începe de aici şi
se agită să iasă ca lumina din
felinarele uitate-n ferestre
toamna
sunt trist şi incompatibil cu
secunda în care am iubit pe
jumătate de bancă
în seara aceea târzie
cafeaua mi s-a părut
cel mai firesc gest
pe care l-am făcut
când am cunoscut-o pe Ana
în cafe-barul din gară
întâmplător sau nu ne-am privit
era dragoste la prima vedere

era înnebunitor de fermecătoare
în jurul gâtului şerpuia
un şal tricotat
nu era frig
cuceritor şi irezistibil zâmbetu-i
explodat de sub priviri îmi încătuşa vederea
simţeam un fel de căldură tăioasă până la os
atunci mi-am dat seama că ceva doare

toate aceste lucruri erau lângă mine
şi Ana era lângă mine
o văd printre amintiri însă această iubire doare
mă simt închis pe dinăuntru şi mi-e frică

iubesc locul acela şi toate aromele de cafea
care se pierd în mine

dimineaţa mă trezesc mai devreme
pun apa în ibric şi aprind aragazul
în scobitura din gând
doar eu şi imaginea aceea

prin fisura de la geam
intră lumina aud zgomote
mă ridic pe vârfuri şi privesc

oraşul pare un ghemotoc de ziare vechi
ţin pumnii strânşi şi încerc să
nu mă mai gândesc la nimic
începe să plouă aerul devine greu
din ce în ce mai greu

în toată graba asta doar eu şi Ana

geamul începe să trepideze
în acelaşi timp se închid uşile
şi trenul pleacă
în fiecare dimineaţă pleacă

s-au epuizat toate argumentele

nimeni şi nimic nu mă poate face
să uit locul acela
aş fi vrut să fiu acolo
dar în sfârşit e mult
prea târziu

cafeaua a dat în foc

jumătatea rămasă m-am gândit
să o păstrez pentru Ana


***COmentarii la textul: puţinul din adolescentul din mine , de teodor dume,

1.
"Teodor

Aurel Sibiceanu
[11.Sep.10 20:28]
Nu-mi ajungea că este toamnă,
trebuia să mă mai dărui şi cu acest
tulburător poem!

Un epic excepţional crescut,condus,
metafore distinse,
discrete dar pline de forţă...
Gândesc ce actor ar putea să
interpreteze acest text de excepţie...

Mulţumesc pentru "puţinul adolescent" din mine
pe care mi l-ai redat azi, aici...

Mulţumesc!"
(Aurel Sibiceanu, poet şi publicist)

2.
Recitesc acest poem de dragoste care mi-a bucurat seara şi regăsesc urmele trecerii ireversibile a timpului, în timp ce viaţa este o călătorie cu trenul. Citim în timpul trecut precum într-un ziar mototolit şi plecăm în fiecare dimineaţă spre destinaţie, de aceea în fiecare zi am putea experimenta sfârşitul călătoriei. Sfârşitul este excepţional, dacă rămâne ceva important în acestă călătorie este dragostea.
Am găsit aici un poem tulburător, al evocării dragostei, al pierderilor. Am citit, dincolo de cuvinte, de metafore, resemnarea în faţa unor pirderi pe care nu le putem opri. Dragostea aparţine prezentului, dar ne leagă de trecut, ea ne conturează identitatea. Ghemotocul de ziare vechi nu este doar oraşul ci timpul care rămâne în urmă, iar viaţa şi dragostea se aseamănă cu o călătorie cu trenul, un tren care pleacă în fiecare dimineaţă undeva, spre o destinaţie, poate spre lumea amintirilor. Ultimul vers marchează o solidaritate continuă cu Ana, cu dragostea... "
(Ioan Barb, scriitor, redactor şef la revista "Algoritm literar", Hunedoara

3.
"foarte bine redată graba de a trăi pe ana în jumătatea poetului
îmi place scobitura din gând, şalul tricotat şi oraşul ca un ghemotoc de ziare vechi
te-ai întors cu versuri deosebite!"
(Silvia Goteanschii, scriitor, Republica Moldova)

4.
" vă recitesc, domnule Dume. Chiar îmi era dor de scrierea dumneavoastră. Văd că aici aţi introdus un personaj, Ana, e o decizie inspirată, prinde. Îmi place şi faptul că aţi ales un nume românesc. De obicei se încearcă cu nume exotice, ceea ce duce la un fals în percepţie. Un poem reuşit".
(Liviu ioan Mureşan, scriitor)

****************************************

UN FEL DE REMIZĂ, de Teodor dume,
(scrisoare neterminată)

ştiu că nu ne-am văzut de mult
nu mai contează oricum
între mine şi tine
nu-i decât un punct
în care se adăpostesc
pentru o vreme
umbrele şi mirosul greu de igrasie
care mă împiedică să te văd

nu e nici ură nici încăpăţânare
ci doar un zid umed şi înalt
cu ferestre false care nu mă lasă
să privesc într-acolo...

încerc să mă târăsc prin
smoala din zid
şi mi-e greu
presimt ceva rău
neputinţa se-ncolăceşte pe mine
şi îmi taie răsuflarea dar
mă gândesc că de fapt
toate sfârşiturile sunt părţi
care egalează distanţa dintre noi

aici în lumea mea
cu o singură moarte
e ca un fel de joc cu remiză...

***

nu nu-mi doresc nimic mai mult
decât să stau în faţa oglinzii
şi să privesc depărtările

. |


***Comentarii la textul: un fel de remiză, de teodor dume,

1.
"another brick in the wall

Ce-mi plac textele cu multitudine de interpretari. Cu trimitere la viata si la moarte, si intre acestea doua si parca invelind tot - dragostea, si ea cu toate nuantele ei, incepand cu ura si terminand cu extazul. Si da, lumile, care pot fi fatetele unei singure lumi, la randul ei o fateta din atatea fatete ale altei lumi si tot asa...

Textul nu este incarcat, are lianti atat cat trebuie ca sa-i usureze intelesul si sa ritmeze cuvintele, are deci melodicitate, iar imaginile unele sunt plastice, altele profunde. Preferata mea este din cele din urma, si anume"
"toate sfârşiturile sunt părţi
care egalează distanţa dintre noi"
Finalul lasa deschise toate posibilitatile spre oglinzile-fatete ale tuturor lumilor, ce se apropie si se departeaza pe masura ce diamantul se roteste.

Mai mentionez ca textul mi-a adus aminte de “Zidul” celor de la Pink Floyd si de filmul lor care e printre marile mele preferate, si de videoclipul celor de la Metallica - "Unforgiven II", iti las link aici Teodor: http://www.youtube.com/watch?v=PyCClNPjVac
Pentru toate cele de mai sus, spuse mult mai pe scurt decat e de spus, las stea."
(Ligia Pârvulescu, scriitor- londra)

2.
"Poeziile domnului Teodor descriu întotdeauna tensiuni sufleteşti sfârşind în elegante remize de salon. Chiar dacă "scrisoarea neterminată" rămâne în suspans, autorul găseşte ca întotdeauna echilibrul ultim. "Sfârşiturile" sunt cele care "egalează distanţa", lumea însăşi este un joc în care sfârşeşti la egalitate, un echilibru destul de stabil în concepţia autorului. Oglinda din final are rol revelator: depărtările se reflectă în sine, devin o stare sufletească peste care se întinde poetul spre a lăsa un semn în lumea de dincoace.

Ne-a aruncat o scrisoare prin argintul oglinzii."

(Călin Sămărghiţan, scriitor)
****************************************

DOAR UN SEMN,de Teodor Dume,

într-o bună zi
voi uita geamul deschis
ca oamenii să poată
privi înăuntru

n-am nimic de ascuns

pe noptieră am doar cărţi
un bilet de la mama şi
un notess cu ultima
însemnare pe care
Dumnezeu o va citi
cu discreţie

dovadă că am trecut pe aici

celelalte lucruri nu-mi mai aparţin
dar sunt conştient că
între mine şi oameni
golul rămas se rotunjeşte
ca un ghem şi creşte
şi creşte şi creşte

şi creşte...




****Comentarii la textul:Doar un semn, de teodor dume,

1.
"O poezie reuşită, îmi pare rău că am observat-o abia acum. O fereastră deschisă întotdeuna intrigă, stârneşte curiozitatea, invită să priveşti înăuntru. Subiect interesant, în plus, şi o realizare sprintenă, degajată, o construcţie nepretenţioasă dar care nu se clatină, ceva care durează, un fel de scriitură clasică din sceolul nostru."
(Irina Nechit, scriitor, Republica Moldova)

2.
"Construcţia asta simplă pleacă dintr-un suflet care spune "n-am nimic de ascuns" înainte de a se mărturisi: "un notess cu ultima
însemnare pe care
Dumnezeu o va citi
cu discreţie" şi concluzia asta "dovadă că am trecut pe aici" e de fapt rostul unei fiinţări prin care însemnăm timpul cu personalitatea noastră şi harul primit. Filosofia lui Teodor Dume este creştină, pătrunde prin înţelepciunea ei în sufletul cititorului şi îmbogăţeşte. Ea lămureşte condiţia noastră la întâlnirea contrariilor: "celelalte lucruri nu-mi mai aparţin"."
(Marius Niţov, poet)

3.
"Într-o poezie, pot încăpea mai multe episoade ca într-un veritabil serial, de ce nu?
Poemul este scris în mai multe fascicule dar fiecare sfârşit al său creează emoţia puternică a nerăbdării, a aşteptării unei acţiuni imediate.Construcţia delimitatorie este uimitoare, acel split care pare că se prăbuşeşte de undeva din ceruri între MINE şi TINE, ca o graniţă a unei hărţi politice, nesigură dar care îşi trasează cu multă siguranţă depărtarea.Dacă nu se supără maestrul Dume, aş întreba, dacă în versul ultim de la strofa a III-a nu ar merge mai bine, în loc de \"egalează\" un \" anulează\".În logică, distanţa dintre doi sau două entităţi, este întotdeauna egală.Eu nu aş schimba o virgulă la um text al maestrului Teo Dume.Construcţia din strofa a III-a este o figură de stil foarte frumoasă dar acest poem parcă merită ceva mai mult şi poetul Dume poate să facă acest lucru-să creeze un diamant, cu duritatea lui superlativă de 9, cu strălucirea peste 500, dar eu nu pot să vă ofer decât mulţumiri"
(Mihăilă ion, poet)

********************************************

ŞI TOTUŞI UN MOTIV, de Teodor Dume,

pe stradă la muncă sau acasă sub duş
peste tot acolo unde mizeria se
ascunde în golurile din viaţă
mă urmăreşte o amorţeală
e ca un fel de frig continuu
pişcă nu doare
şi nici nu-mi pasă

în fiecare zi
înăuntrul meu se ghemuieşte
o şansă

îmi împachetez senzaţia şi
plec departe de locul
în care oamenii se bifurcă...

oriunde

pentru că nu ştiu cum altfel
să-mi schimb înfăţişarea
mereu aceeaşi




***Comentarii la textul: totuşi un motiv, de teodor dume,

1.
"un poem miscator
simplitatea lui adaugă un fior dramatic suplimentar,o gravitate grea de sensuri grave,tragice
poem cu "carţile pe faţă" ,unde sufletul poetului se dezveleşte într-un Adevar existential cu care nu se poate trişa
Poetul atinge o sferă general-umană, largă şi ştie să "resoarbă "semnificaţiile cotidianului "eroic" în lupta cu o existenta absurdă
ceea ce camus numea "métro-boulot-dodo" o robotizare alienanta a indivizilor"
(Nache Mamier Angela, scriitor Franţa)

2.
Mahmoud Djamal
"un poem minimalist f.bun.
(Mahmoud Djmal, scriitor ,oraşul Rakka- Siria)

3.
"un text curat, poetic. cu un final demn de toata aprecierea.
(ŞTEFAN CIOBANU, scriitor

4.
"în fiecare zi / înăuntrul meu se ghemuieşte / o şansă". remarcabila imagine plastica. ca un fel de metafora asumata. deloc suparatoare."
(Gelu vlasin, scriitor, Madrid -Spania)

5.
"O deschidere retorica extrem de realista, taioasa, prin care intram in poemul esentializat in care fiecare cuvant se adauga rostirii cu dezinvoltura, cu un deosebit simt al patrunderii, o cautare a poeziei nemarginite de un oarecare timp in care locuim si ne locuieste, in fapt ce cauta poezia? clipa ori vesnicia!
Dume este poetul care nu se clatina in cautari
spune lucrurilor pe nume, nu ezita!"

(Attila Racz,scriitor, Dublin-Irlanda)

***************************************************

PREINFARCT, de Teodor dume,

şi ce dacă la noapte
îmi înlocuiesc somnul
şi ies din realitate puţin

de fapt poate dau o fugă
până dincolo...

oricum nu mai am timp să
împart cu nimeni nimic
inima se încăpăţânează
să mai fie gestul
ce-mi aparţine
şi atunci
îmi îndoi genunchii
şi-n aceea porţiune de linişte
îmi desenez amintirile

ştiu că e o simplă
întrerupere înăuntru...

dar unii cred c-am murit
o nu nu nu...

sunt doar câteva rupturi
între mine şi lucruri...

moment în care Dumnezeu
suflă-n lumânare

***Comentarii la textul: preinfarct: de teodor dume,

1.
"Poemul acesta e mai diferit faţă de majoritatea textelor tale Teodor, ideea de acceptare a condiţiei mult mai realistă, oarecum agresivă. Conturarea stărilor este mult mai puternică, mai vie: "inima se încăpăţânează/ să mai fie gestul"; "îmi îndoi genunchii"; mai expresivă: "îmi desenez amintirile".

Cred totuşi că strofa "dar unii cred c-am murit/ o nu nu nu..." e mult prea explicativă şi scade din tăria întregului.

Ultimile două strofe sunt puternice: atât prin trăire poetică cât şi din punct de vedere imaginativ pentru cititor; susţinând şi închegând astfel poemul ca întreg.

Un poem dintre cele mai bune pe care le-am citit în pagina lui Teodor Dume."

(Marius SURLEAC, poet)

********************************************

OM BUN, de Teodor Dume,

Ca o candelă aprinsă
în biserica de lut
este trupul meu
care cedează
în faţa ta
doamne
uit de mine
nu ştiu cât va dura
frigul rătăceşte prin vene
mă pierd
dar nu-mi pasă

drumul e plin cu oameni

gestul îmi îngăduie
să iau forma zilei
şi să respir


***comentarii la textul OM bun, de teodor dume,

1.

"Rezultă din acest poem virtutea omului de a se putea vedea în diferite ipostaze, arderea e ecoul fiinţei care tinde spre ceva. Nevoia de a întoarce privirea sprea ce am dorit să fim şi privirea stării în care ne aflăm este drumul poetic al creatorului de frumos. Poemul este definitoriu, construcţia poemului e armonizată şi trăită în mod deosebit. Versul simplu, dar cu semnificaţii multiple... drumul e plin de oameni!
(Maria Prochipiuc, poet)

2.
"Un poem care îmi place mai ales pentru jocul planurilor, pentru mesajul trimis. Are ritm! Poate greşesc, dar tind să văd în acest poem un tablou amplu al efemerităţii, surpinderea pasajului apropiat morţii, priveghiul şi drumul până la groapă, însoţit de alaiul de rude şi prieteni. Titlul "Om bun" face trimitere la tradiţie şi la ritualul înmormântarii, deoarece fiecare care trece spre următorul nivel se spune că e "a fost un om bun"."
(Marius Surleac, poet)

3.
" titlul
plus continuarea poeziei redau foarte plastic ce se spune in biblie
in fericiri. omul bun e ceva ce depaseste ochiul simplu.
/gestul îmi îngăduie
să iau forma zilei
şi să respir /
un final frumos"
(Ştefan Ciobanu, scriitor)

4.
"Om bun...
Simplu si imperial!
Cu simpatie, (IOANA Geier,scriitor, Germania)

5.
Poezia ca leac

George Floarea
[27.Nov.08 22:15]
Am trecut și eu pe aici, și-am respirat liniștea, am stat în lumina acestui poem și astfel am luat forma unui gând bun. Acum cu siguranță respir și mă bucur de asta. Citind poemele lui Teodor Dume mă curăț de zgura unor zile anoste, minunate remedii pentru suflet și minte sunt aceste poeme izvorâte din talentul și sinceritatea unui om bun. gf

12/04/2011

teodor dume: un fel de prevestire


lângă fereastra
cu jaluzelele lăsate
degetele tremurate ale bunicii
croşetează

linişte

dincolo de lampa
anesteziată de fum
moare un păianjem

dinadins

o grămăjoară de nori proptesc cerul
doar părticica aceea care
spunea bunica că-i a ei...

în rest nimic
decât locul pe care
stăm cu arendă

sau orice altă temere...

25/03/2011

teodor dume: ca o formă a realităţii interioare. singurătatea

e o formă a vremii în care te ascunzi de teama să nu te afunzi în tine în timp ce te prefaci că trăieşti...


teo nu-şi găseşte locul
e mult mai bătrân decât
arătătorul de la ceasul lipit
pe tencuiala peretelui alb

noaptea de iarnă ticăie
între două respiraţii
acoperind clipele
până dincolo
de marginea privirii

teo trage cearşaful vrând
să rămână în noapte
cu gândurile muiate în linişti
soarbe din cuvinte
ca dintr-o rugă
nu are unde să plece
se goleşte pe dinăuntru
înşfacă o felie de aer
şi priveşte
afară
nimeni
caută un drum
o potecă ceva
sau poate un nume
reinventând totul
acolo înăuntru
lângă liniştea lipită
de versantul drept al inimii
au mai rămas câteva nervuri
în care s-a refugiat viaţa

teo s-a ascuns
îşi lipeşte cuvintele de limbă
şi tace în timp ce-şi aminteşte
toate lucrurile vechi
(parcă dintr-o altă dimensiune)
cu mulţi oameni şi biserici renovate în alb

ceva se întâmplă

teo se pierde
pare să nu-şi mai amintească
numele tatălui confundă pruncii
cicatricea ascunsă sub brăţară s-a întins
are culoarea galbenă şi foarte puţin negru
dar nu vrea să ştie
pentru el lumea se sfârşeşte în fiecare zi

teo derulează imagini
îşi vede mezinul îmbrăcat
în hanoracul cu glugă neagră
inima tace
ceva începe să moară

teo se face că doarme

teodor dume: un fel de solstiţiu. în lumea cu multe lucruri

ploaia intră în pământ doar respiraţia
pulsează într-un verde crud
aproape de oameni
foarte aproape
se aude un ţârâit de greier
verdele strâns în jurul meu
îndepărtează cerul
cu aceeaşi strălucire
o rază flirtează
cu mine

cine s-o mai înţeleagă şi pe asta

poate veşnicia începe de aici
din verdele acesta sau din
fanta în care m-am aşezat să
privesc lumea

într-un moment de sinceritate

oricum nu-mi pasă prea mult
confuz şi suferind de iubire
într-o zi o să mă îndepărtez
cu o jumătate de viaţă
lăsând într-o parte
lucrurile prin care nu
am trecut niciodată
şi-n cealaltă
patul
măsuţa de scris
(cu o lumânare în sertar)
veioza
bloc notess-ul

şi
alte nimicuri...

16/03/2011

teodor dume: gesturi. doar atât cât durează un vis

aş vrea să schimb ceva în mine
pentru o vreme
să redevin copil
ar putea să doară
nu ştiu
nu prea am rude sau
pe cineva aproape de suflet
am avut-o pe Ana
nu tare de mult
a plecat

unii spun că sufletul nu pleacă
de aici până când lucrurile
nu sunt rânduite şi că
se reîntoarce dacă
nu duce cu el
bănuţul de argint
busuiocul şi
câteva lacrimi

Ana s-a reîntors
am văzut-o în vis avea
părul despletit ochii adânciţi
mâinile slabe şi degetele lungi
purta cămaşa albă cu dantela cusută
în ajunul paştelui în care a plecat...

şi-a rotit ochii prin casă
apoi s-a oprit la mine nu clipea
inima îmi zvâcnea ca o rană
m-am trezit
cu ochii umezi
am privit dincolo fereastra
ea dispăruse în întunericul rece şi greu

îmi amintesc cum plângeam
în mine pe furiş ca şi atunci când
eram mic şi nu voiam să-mi dau jos cămaşa
îmi era teamă că mă vede Dumnezeu
aşa îmi spunea Ana

mai cred şi acum că ea
locuieşte aproape de Dumnezeu
şi uneori se uită la mine
ca atunci când mă duceam
la biserica albă din spatele prunilor


de fiecare dată când bat clopotele
la noi plouă
de dincolo dealul
se prelinge ca o rază
pe acoperiş
liniştea ronţăie din margini
străzile devin înguste
sub cerul înfundat
se bălăcesc grijile
doar Ana uneori
mă priveşte şi tace

degeaba

am vrut să spun
cât durează un vis şi să
mă identific cu această aşteptare

nu cunosc semnificaţia gestului

se pleacă pur şi simplu...

teodor dume: poate doar astăzi

frigul trece prin pori şi sângerează puternic
am îmbătrânit altă soluţie nu există

poate e timpul să ademenesc moartea
şi să o împiedic să mai treacă
printre oameni

aş face orice dar nu mai am timp

e inutil să mai vorbesc despre asta

liniştea creşte ca un muşuroi
şi în ochiul stâng am o zbatere
de ceva vreme
simt o senzaţie ciudată
în dimineaţa asta o să las lumea
să se caţere pe mine ca iedera pe ziduri
să coboare în adânc
să picteze scene cu sfinţi
sau ceva obscen

nu-mi pasă

teodor dume.: TRATAMENTE PENTRU INIMĂ (ANTOLOGIE)

În urmă cu câteva zile a ieşit de sub tipar antologia (poezii de dragoste) "tratament pentru inimă", în care veţi găsi nume binecunoscute pe acest site.

- Liviu Ioan Mureşan, prezent cu o grupare de 20 poezii, intitulată "Să fim rezonabili".
- Teodor Dume, 20 de poezii cuprinse sub titlul "a iubi înseamnă a trăi înăuntrul celuilalt".
- Ottilia Ardeleanu, 37 de poezii, "Poemele din dreptul inimii".
- Alexandru Gheţie, în "tipa care colorează iarba" propune cititorului 22 de poeme de dragoste.
- Vali Slavu, păşeşte ferm cu "debut inimos", 6 poezii.
- Ioan Barb, conturează frumosul, prin ciclul "Când nu mai este timp de iubire", cu 22 de poeme.

Cartea are 169 de pagini, şase autori şi şase subtitluri prin care invită cititorul să ia o doză de dragoste pentru ziua de mâine.

"Tratamente pentru inimă" a apărut în martie 2011 la Editura "Studis", Iaşi

Consilier editorial: Dranca Adrian
Secretar editorial: Moroşan Paul
ISBN 978-606-8242-68-2


. |


14/02/2011

teodor dume: scrisoare neterminată (sau un fel de remiză)

ştiu că nu ne-am văzut de mult
nu mai contează oricum
între mine şi tine
nu-i decât un punct
în care se adăpostesc
pentru o vreme
umbrele şi mirosul greu de igrasie
care mă împiedică să te văd

nu e nici ură nici încăpăţânare
ci doar un zid umed şi înalt
cu ferestre false care nu mă lasă
să privesc într-acolo...

încerc să mă târăsc prin
smoala din zid
şi mi-e greu
presimt ceva rău
neputinţa se-ncolăceşte pe mine
şi îmi taie răsuflarea dar
mă gândesc că de fapt
toate sfârşiturile sunt părţi
care egalează distanţa dintre noi

aici în lumea mea
cu o singură moarte
e ca un fel de joc cu remiză...

***

nu nu-mi doresc nimic mai mult
decât să stau în faţa oglinzii
şi să privesc depărtările

teodor dume: semn

într-o bună zi
voi uita fereastra deschisă
ca oamenii să poată
privi înăuntru

n-am nimic de ascuns

pe noptieră am doar cărţi
un bilet de la mama şi
un notess cu ultima
însemnare pe care
Dumnezeu o va citi
cu discreţie

dovadă că am trecut pe aici

celelalte lucruri nu-mi mai aparţin
dar sunt conştient că
între mine şi oameni
golul rămas se rotunjeşte
ca un ghem şi creşte
şi creşte şi creşte

şi creşte...

teodor dume: cel ce ocoleşte suferinţa moare încet pentru că nimeni nu poate înlocui atingerea



cel ce ocoleşte suferinţa
moare încet pentru că
nimeni nu poate
înlocui atingerea

07/02/2011

teodor dume: în salon.ştirile de la ora cinci

când mă gândeam să îmi fac bagajele
din difuzoarele televizorului
se auzea strigătul mulţimii
trăiţi, bine!
mi-am întors capul
ţin minte
chipurile trase ale copiilor
îngenuncheaţi de boli
braţele mi-au coborât odată
cu sunetul pe noptieră
lângă cutiuţa cu pastile
s-a aşezat în fâşii subţiri ecoul
trăiţi, bineee! trăiţi, bineeee! trăiţi, bineeeee!

ca o apă rece
liniştea înfiltrată în pereţi
colora lumina în gri
aveam nevoie de aer de foarte mult aer
mi-am lăsat gândurile de izbelişte şi am ieşit
pe stradă
o altă nelinişte o pisică neagră
îşi arăta dinţii în noapte
se uita la mine
ce povară
prin pielea-mi subţire traversa frigul
parcă era unul lichid
îmi tremurau mâinile
deşi eram sufocat de cuvinte
încercam să silabisesc printre dinţi
tră-iţi, bi-ne!, tră-iţi, bi-ne! tră-iţi, bi-ne!

de atunci trăiesc ca şi când
aş mai avea de trăit o zi
în fiecare seară
cobor în mine
cu multă răbdare îmi
aşez lucrurile şi mă gândesc
să plec ducând în ochi o altă imagine

trăiţi, bine!

28/01/2011

teodor dume: îngrijorare

mă proptesc în faţa oglinzii
şi mă privesc cum mi se usucă pielea

mi-e teamă că aş putea rămâne
o bucată de hârtie scăpată pe jos
sau poate o cărare pe care
nimeni nu pleacă decât
o singură dată

cu ninsorile

19/01/2011

teodor dume: singurătăţile atârnă ca un păianjen

stau lângă fereastra deschisă şi
cotrobăi printre amintiri
dincolo geamul
picură în ritm de hip - hop
suport din ce în ce mai greu ploaia

suferinţa atârnă în mine ca un tablou

mi-e frig poate am nevoie de
puţină căldură fie şi pentru
o singură noapte sau poate
mai firesc de o inimă
doar atât cât să mai pot
vorbi cu Dumnezeu

deasupra tuturor lucrurilor
aud voci parcă o aud pe bunica
vorbind despre singurătăţi
ultima oară cînd am văzut-o
avea ochii închişi
şi era îmbrăcată altfel
şi oamenii
erau îmbrăcaţi altfel
(pe drumul dintre casă şi pruni
singurătăţile se înghionteau pe furiş)
poate de aceea nu am mai văzut-o pe bunica

în mine se derulează un film

ploaia interminabilă îmi strică vederea
şi o linişte îmi apasă pieptul
aerul greu vibrează
se face întuneric
mi-e teamă
e prima oară când mi-e teamă

încerc să îngenunchez dar nu ştiu
dacă îmi voi termina rugăciunea

încă plouă...

11/01/2011

teodor dume: puţinul din adolescentul din mine a rămas acolo


deşi ştiu că viaţa începe de aici şi
se agită să iasă ca lumina din
felinarele uitate-n ferestre
toamna
sunt trist şi incompatibil cu
secunda în care am iubit pe
jumătate de bancă
în seara aceea târzie
cafeaua mi s-a părut
cel mai firesc gest
pe care l-am făcut
când am cunoscut-o pe Ana
în cafe-barul din gară
întâmplător sau nu ne-am privit
era dragoste la prima vedere

era înnebunitor de fermecătoare
în jurul gâtului şerpuia
un şal tricotat
nu era frig
cuceritor şi irezistibil zâmbetu-i
explodat de sub priviri îmi încătuşa vederea
simţeam un fel de căldură tăioasă până la os
atunci mi-am dat seama că ceva doare

toate aceste lucruri erau lângă mine
şi Ana era lângă mine
o văd printre amintiri însă această iubire doare
mă simt închis pe dinăuntru şi mi-e frică

iubesc locul acela şi toate aromele de cafea
care se pierd în mine

dimineaţa mă trezesc mai devreme
pun apa în ibric şi aprind aragazul
în scobitura din gând
doar eu şi imaginea aceea

prin fisura de la geam
intră lumina aud zgomote
mă ridic pe vârfuri şi privesc

oraşul pare un ghemotoc de ziare vechi
ţin pumnii strânşi şi încerc să
nu mă mai gândesc la nimic
începe să plouă aerul devine greu
din ce în ce mai greu

în toată graba asta doar eu şi Ana

geamul începe să trepideze
în acelaşi timp se închid uşile
şi trenul pleacă
în fiecare dimineaţă pleacă

s-au epuizat toate argumentele

nimeni şi nimic nu mă poate face
să uit locul acela
aş fi vrut să fiu acolo
dar în sfârşit e mult
prea târziu

cafeaua a dat în foc

jumătatea rămasă m-am gândit
să o păstrez pentru Ana

teodor dume> marele premiu la concursul de poezie : "POEZIE ŞI SUFLET" NOIEMBRIE, 2010





EU VOI PLECA LA TATA

astăzi am mers mai mult
ca în toate zilele
venele sufocate de umbre
şi de multe alte lucruri
s-au încins
între timp mă gândesc
să scriu o scrisoare dar
nu ştiu cum să încep
ideile se detaşează
şi nu pot să inventez
nicio scuză
buzele îmi vibrează ca
aripa unui fluture prins în lumină

sunt multe lucruri pe care
vreau să le scriu
între două gânduri
cuvintele se transformă în toamnă
şi se rânduiesc adânc în mine

închid ochii şi respir
din plămâni ies aripi
nimic din ce-am văzut
nu există
nici tata şi totuşi
vreau să-i scriu
cerul şi-a rupt din margini
poteca e tot mai strâmtă
în oraşul din mine
nu mai suflă nici vântul
aerul trece dintr-o tăcere în alta
dar aştept până se termină toamna

e destul de lungă

tac şi mă uit
timpul muşcă din marginile trupului
ca dintr-o halcă sfâşiată
oricum nu mai contează
e târziu
sfârtec un gând şi
despic senzaţii
neputinţa de a scrie
mă face să las un mesaj
pentru singura parte care
lipseşte

nimic mai trist decât timpul oprit
între mâinile mele de copil

cuprind cerul
şi supus
pentru o clipă
tac
ca într-un joc
să nu-l trezesc pe tata
ştiu că mă simte

în urmă vin liniştile şoptind umbrei
doar în pieptul toamnei
respiră un greier

se aude

nu-mi pot opri teama
e prea mult pentru o zi în care
am uitat suferinţa
în mine
mă opresc pentru o clipă
şi privesc o icoană

emoţia intră adânc
mă chircesc şi ţip
până se sparge umbra

eu voi pleca la tata

10/01/2011

teodor dume. un alt fel de rânduială



am văruit casa şi gardurile
am întors oglinzile
am închis uşile
şi am plecat...

în urmă
strigăt de pasăre

teodor dume: un fel de reprimare. ploaia


privesc cum plouă peste Criş
şi nu înţeleg mai nimic
la buletinul meteo
se anunţă ploi cod galben
dincolo dealul copiii joacă fotbal
privirea mă duce într-acolo
aud zgomote râsete şi
încă e soare

cei mai frumoşi ani sunt acolo
sub dealul deschis ca o umbrelă

irezistibil plouă

închid fereastra şi mă retrag
în întunericul dintre pereţi
şi poate mai înspre seară
o să cobor în mine
să mă privesc

ştiu oricât pare de nefiresc
imaginile rămân aceleaşi