mi-e greu foarte greu
să înţeleg de ce bunica mea
îşi cârpea spăcelu sâmbăta
cu acul de opinci
(şi acela împrumutat de la
vecina de peste drum)
când în şifonierul din camera mare
atârna încă unul nou-nouţ
îmi amintesc doar că
o singură dată am văzut-o
îmbrăcată în culoarea pământului
în sâmbăta Floriilor când şi-a rujat zâmbetul
cu un cărbune ce mirosea a cireş
păşea apăsat pe durere în urma carului
cu patru boi care-l ducea pe bunicu
aş fi vrut ca lumea să zâmbească sau
să se prefacă măcar
ca în amiezile de duminica din faţa bisericii
când se îmbrăţişa şi-i săruta mâna părintelui
dar n-a fost să fie aşa...
ploua cu bulbuci
o linişte nisipoasă se aşeza între noi
în definitiv pentru mine nu însemna nimic
mi-am răsturnat privirea pe o parte
şi-am înhămat un zâmbet deghizat în durere
am alergat printre cireşii albi
răspândiţi până dincolo de marginea satului
de o parte şi alta a drumului ticsit cu umbre negre
cu toate că era frig şi ploua
aş mai fi stat printre cireşii albi
dar liniştea roasă de un lătrat zburătorit
mai păstra mirosul din urma mortului
bunica tăcea şi mă privea insistent dintre gânduri
îşi pipăia spăcelu ud, -
singurul ei lucru rămas din toată fiinţa...
şi totuşi mi-e greu
foarte greu să înţeleg de ce...
